Sistemul respirator

Aparatul respirator sau sistemul respirator constituie totalitatea organelor care servesc
la schimbul gazos între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții
celulelor.

La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de organe: căile
respiratorii și organele respiratorii – plămânii. Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe,
laringe, trahee și bronhii de calibru diferit, inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la schimbul de
gaze; ele au rolul de a conduce aerul la plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul
inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile
respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile). Plămânii au rolul cel mai important în
respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu
realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.

Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al animalului și tipului de

respirație. Ființele unicelulare nu au un aparat respirator, ele fiind ușor pătrunse de gaze și de
lichidele care le înconjură. Nu același lucru se petrece la ființele pluricelulare, unde absorbția
oxigenului de către lichidul circulant (sângele) și eliminarea bioxidului de carbon are loc la
nivelul unor organe special diferențiate, care constituie aparatul respirator. Multe nevertebrate
inferioare (spongieri, celenterate, oligochete, hirudinee, platelminte, crustacei inferiori) nu au un
aparat respirator diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată suprafața corpului
(respirație cutanată), dar și la animalele care îl au, există o respirație cutanată, mai mult sau
mai puțin importantă. Organele respiratorii diferențiate există la multe nevertebrate și la toate
vertebratele. La animalele acvatice, ele sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii superiori,
polichete, majoritatea moluștelor, ciclostomi, pești); la cele terestre, ele sunt traheele (la insecte)
și plămânii (la araneide, gasteropodele pulmonate, majoritatea vertebratelor). Se pot distinge
astfel trei feluri de respirații: respirația branhială, în care schimburile gazoase au loc cu
ajutorul unor expansiuni membranoase mai mult sau mai puțin cutate și puternic vascularizate,
care atârnă în apă, numite branhii (la pești); respirația traheală, în care distribuția aerului în tot
corpul animalului are loc prin tuburi ramificate, numite trahee (la insecte); respirația
pulmonară, în care aerul este introdus printr-un mecanism special în saci membranoși, puternic
vascularizați, care sunt plămânii (la vertebratele tetrapode). În raport cu mediul se deosebesc 2
tipuri de respirație: respirația acvatică unde aparatul respirator este reprezentat prin branhii și
respirația aeriană unde aparatul respirator este alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate și
anastomozate (la insecte) sau din plămâni și din căile respiratorii (la vertebratele tetrapode).
Respirația privită în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale: respirația externă
(respirația pulmonară, branhială sau traheală), asigurată de aparatul respirator, și respirația
internă (respirația tisulară) care se realizează la nivelul celulelor din organism.
Aparatul respirator uman
Anatomia
Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:

 Cavitate nazală - sunt căptușite cu mucoasa nazala. Aceasta are o foarte bogata rețea de vase cu
rol în încălzirea aerului. Ea produce mucus care umezește aerul și retine particule străine.
 Faringe - este organul comun sistemului digestiv și sistemului respirator.
 Laringe - are în peretele său numeroși mușchi și piese cartilaginoase protectoare. Un cartilaj în
forma de frunza (epiglota) acoperă intrarea substanțelor nutritive, înghițite. În interior, peretele
laringelui are niște pliuri musculoase, coardele vocale, care prin vibrare creează sunete.
 Trahee - conține în peretele său inele cartilaginoase suprapuse care țin mereu deschis.
 Bronhii - au țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și bronhiilor produce mucus care retine
particulele străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre ieșire, prin mișcarea lor
permanenta.
 Saci alveolari - sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au țesut muscular neted).
 Alveole pulmonare (în plămâni)de unde oxigenul trece în sânge, apoi în celule.

Controlul

De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale trunchiului
cerebral, și anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui Varolio.

Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din aerul
atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de
carbon produs de metabolismul celular.

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele,

laringele, traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern
și cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei
secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul
inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor
impurități care se pot afla în aerul inspirat.

Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă.

Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o
proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă,
care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este și organul vorbirii,
deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea
coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut
deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos
este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin esofag. Peretele intern al
traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus,
antrenând astfel impuritățile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale
traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor
conține, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul
stâng, trei în plămânul drept.
 Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică,
deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi
lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară,
care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă
1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci
pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.

Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii

pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este acoperită
de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de peretele
intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se află o cavitate foarte subțire (spațiul
pleural), în care se găsește o peliculă de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine
vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un
loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în
arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii,
însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân)
și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit
dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora este foarte mare datorită alveolelor, a
căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare
suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.

Fiziologia sistemului respirator

Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în principal,

respirația pulmonară și respirația celulară.

Respirația pulmonară

Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni

(inspirația); eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât inspirația. Un
om adult aflat în repaus execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm
este mai mare la femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc.
Respirațiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv
mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită contracției
mușchilor respiratori: diafragma se contractă și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le
ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul
expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează volumul o dată cu cel al cutiei
toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a respirației, iar expirația este faza
pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară, care
depinde de frecvența și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament,
gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot,
0,03% dioxid de carbon și alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt
diferite de cele ale aerului expirat.

Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă.
Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc în
contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții capilarelor și
pereții alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în alveole în
urma inspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl
transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel,
datorită diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.

Volumele și capacitățile pulmonare

Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației pulmonare,
reprezintă înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul
plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat – spirometru.
Există patru volume pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul maxim pe care îl poate
atinge expansiunea pulmonară.

Volumele

1. Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale – 500
ml.
2. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat în urma
unei inspirații forțate, după inspirația unui volum curent, valoarea lui medie la adulți este de
1500 ml, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală.
3. Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi
expirată în urma unei expirații forțate după expirarea unui volum curent, valoare lui medie la
adulți este de 1200 ml, aproximativ 25% din capacitatea vitală.
4. Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată,
valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ 25% din capacitatea vitală.

Capacitățile

1. Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la sfârșitul unei
inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate.
2. Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printr-o expirație
forțată efectuată după o inspirație maximă.
3. Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la
sfârșitul unei expirații de repauz
4. Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni printr-o
inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus.