Urs polar

Ursul polar (Ursus maritimus) este o specie mare de urs tipică regiunii polare. Este cea mai
mare specie de urs existentă, precum și cel mai mare carnivor terestru existent.[4][5] Un mascul
adult cântărește aproximativ 350–700 kg,[6] în timp ce o femelă adultă are aproximativ jumătate
din această greutate. Deși este specia soră a ursului brun,[7] a evoluat pentru a ocupa o nișă
ecologică, cu multe caracteristici corporale adaptate la temperaturi scăzute, pentru deplasarea pe
zăpadă, gheață și ape deschise și pentru vânătoarea de foci, care alcătuiesc cea mai mare parte a
alimentației sale.[8] Deși majoritatea urșilor polari se nasc pe uscat, ei își petrec cea mai mare
parte a timpului pe banchiză. Numele lor științific înseamnă „urs maritim” și derivă din acest
fapt. Din cauza dependenței lor de gheața de mare, urșii polari sunt clasificați ca mamifere
marine.[9]

Din cauza pierderii habitatului cauzat de schimbările climatice, ursul polar este clasificat ca o
specie vulnerabilă. Vânat pe scară largă timp de zeci de ani, viitorul speciei a stârnit îngrijorări
internaționale, însă după populațiile și-au revenit după ce măsurile de protecție au intrat în
vigoare.[10] Timp de mii de ani, ursul polar a fost o figură cheie în viața materială, spirituală și
culturală a popoarelor circumpolare, iar urșii polari rămân importanți în culturile lor. Din punct
de vedere istoric, ursul polar a fost cunoscut și sub numele de „ursul alb”.[11] Este uneori denumit
„nanook”, bazat pe termenul inuit nanuq.[12]

Denumire și etimologie

Exploratorul englez Constantine John Phipps a fost primul care a descris ursul polar ca o specie
distinctă în 1774 în raportul său despre expediția sa din 1773 către Polul Nord.[3][2] A ales numele
științific Ursus maritimus, latinescul pentru „urs maritim”,[13] datorită habitatului natal al
animalului. Inuiții se referă la animal ca nanook (transliterat ca nanuq în limba inupiat).[14][12]
Yupik, de asemenea, se referă la urs ca nanuuk în yupik siberian.[15]

Ursul este umka în limba chukchi. În rusă, este de obicei numit бе́лый медве́дь (bélyj medvédj,
ursul alb), deși un cuvânt mai vechi încă folosit este ошку́й (Oshkúj, care provine din limba
komi oski, „urs”).[16] În Quebec, ursul polar este denumit ours blanc („ursul alb”) sau ours
polaire („ursul polar”).[17] În arhipelagul Svalbard administrat de Norvegia, ursul polar este
denumit Isbjørn („ursul de gheață”).

Taxonomie și evoluție

Se crede că familia ursului, Ursidae, s-a despărțit de alte carnivore acum aproximativ 38 de
milioane de ani.[18] Subfamilia Ursinae a apărut acum aproximativ 4,2 milioane de ani.[19] Cea mai
veche fosilă cunoscută de urs polar este un os maxilar vechi de 130.000 până la 110.000 de ani,
găsit pe insula Prins Karls Forland în 2004.[20] Fosilele arată că între 10.000 și 20.000 de ani în
urmă, dinții molari ai ursului polar s-au schimbat semnificativ față de cei ai ursului brun.[21] Se
crede că urșii polari au deviat dintr-o populație de urși bruni care s-a izolat în timpul unei
perioade glaciare în Pleistocen[22] din partea de est a Siberiei (din Kamchatka și Peninsula
Kolym).[21]

Dovezile din analiza ADN-ului sunt mai complexe. ADN-ul mitocondrial (mtADN) al ursului
polar a început să difere de cel al ursul brun, Ursus arctos, în urmă cu circa 150.000 de ani.[20] În
plus, unele clade de urs brun, așa cum sunt evaluate prin mtADN, sunt considerate a fi mai strâns
legate de urșii polari decât de alți urși bruni.[23] mtADN al urșilor bruni irlandezi extincți este
deosebit de aproape de cel al urșilor polari.[24] O comparație a genomului nuclear al urșilor polari
cu cel al urșilor bruni a dezvăluit un model diferit, cei doi formând clade distincte genetic, care s-
au separat cu aproximativ 603.000 de ani în urmă,[25] deși cele mai recente cercetări se bazează
pe analiza genomului complet (mai degrabă decât doar mitocondriile sau genomurile nucleare
parțiale) al urșilor polari și bruni și stabilește diferența dintre urșii polari și bruni de acum
400.000 de ani.[26]

Urșii polari au evoluat adaptări pentru viața arctică. De exemplu, picioarele mari cu blană și ghearele
scurte, ascuțite le oferă o tracțiune bună pe gheață.

Cu toate acestea, cele două specii s-au împerecheat intermitent în tot acest timp, cel mai probabil
intrând în contact una cu cealaltă în perioadele de încălzire, când urșii polari au fost împinși pe
uscat și urșii bruni au migrat spre nord. Majoritatea urșilor bruni au aproximativ 2% material
genetic de la urșii polari, dar o populație, Ursus arctos sitkensis, are între 5% și 10% gene ale
urșilor polari, ceea ce indică împerechere mai frecventă și mai recentă.[27] Urșii polari se pot
reproduce cu urșii bruni pentru a produce hibrizi fertili grizzly-urs polar;[22][28] mai degrabă decât
să indice că s-au separat doar recent, noile dovezi sugerează că împerecherea mai frecventă a
continuat pe o perioadă mai lungă de timp și, astfel, cei doi urși rămân similari genetic.[27] Cu
toate acestea, deoarece nici una dintre specii nu poate supraviețui mult timp în nișa ecologică a
celeilalte și pentru că au morfologie, metabolism, comportamente sociale și de hrănire diferite și
alte caracteristici fenotipice, cei doi urși sunt în general clasificați ca specii separate.[29]

Când ursul polar a fost documentat inițial, au fost identificate două subspecii: ursul polar
american (Ursus maritimus maritimus) de Constantin J. Phipps în 1774 și ursul polar siberian
(Ursus maritimus marinus) de Peter Simon Pallas în 1776.[30] Această distincție a fost de atunci
invalidată.[31][32][33] A fost identificată o presupusă subspecie fosilă: Ursus maritimus tyrannus,
care a dispărut în timpul Pleistocenului. U.m. tyrannus era semnificativ mai mare decât subspecia
vie.[22] Totuși, reanalizarea recentă a fosilei sugerează că era de fapt un urs brun.[1]
Populație și distribuție

Ursus maritimus

Urșii polari se deplasează practic în toată zona arctică, în primul rând de-a lungul calotei polare
și doar rar în apropierea Polului Nord, doar vara unii urși pătrund până aici. Arealul său cel mai
sudic este aproape de granița dintre zona cu climă subarctică și zona continentală umedă.
Datorită absenței dezvoltării umane în habitatul său îndepărtat, își păstrează mai mult din arealul
său original decât orice alt carnivor existent.[34]

Aria sa de distribuție include teritorii din cinci țări: Danemarca (Groenlanda), Norvegia
(Svalbard), Rusia, Statele Unite (Alaska) și Canada. Aceste cinci națiuni sunt semnatare ale
Acordului internațional privind conservarea urșilor polari, care impune cooperarea în eforturile
de cercetare și conservare în întreaga zonă a ursului polar.[35] Urșii înoată uneori în Islanda din
Groenlanda și sunt întotdeauna uciși din cauza pericolului lor și a costului și dificultății
repatrierii.[36]

Este dificil de estimat o populație globală de urși polari, deoarece o mare parte din areal a fost
slab studiat; totuși, biologii folosesc o estimare de lucru de aproximativ 20–25.000 sau 22–
31.000 de urși polari în întreaga lume.[2][37][38]

Metodele moderne de urmărire a populațiilor de urși polari au fost implementate abia de la

mijlocul anilor 1980 și sunt costisitoare de efectuat în mod constant pe o zonă mare. Cele mai
precise numărări necesită zborul cu un elicopter în clima arctică pentru a găsi urși polari,
împușcarea ursului cu o săgetă cu calmante și apoi etichetarea ursului. În Nunavut, unii inuiți au
raportat creșteri ale observărilor de urși în jurul așezărilor umane în ultimii ani, ceea ce ar duce la
ideea că populațiile sunt în creștere, însă oamenii de știință au răspuns observând că urșii
flămânzi se pot aduna în jurul așezărilor umane, ceea ce duce la iluzia că populațiile sunt mai
mari decât sunt în realitate.[39] Dintre cele 19 subpopulații de urși polari recunoscute, una este în
declin, două sunt în creștere, șapte sunt stabile și nouă aveau date insuficiente în 2017.[40]
Habitat

Ursul polar s-a adaptat la viața din Arctica rece.

Ursul polar este un mamifer marin deoarece petrece multe luni pe an pe mare.[41] Cu toate
acestea, este singurul mamifer marin viu cu membre și picioare puternice, mari, care le permit să
parcurgă kilometri pe jos și să alerge pe uscat.[42] Habitatul său preferat este gheața marină anuală
care acoperă apele de peste platforma continentală și arhipelagurile interinsulare arctice. Aceste
zone, cunoscute sub numele de „Inelul vieții arctic”, au o productivitate biologică ridicată în
comparație cu apele adânci ale Arcticii.[34][43]

Ursul polar tinde să frecventeze zonele unde gheața de mare se întâlnește cu apa pentru a vâna
focile care alcătuiesc cea mai mare parte a dietei sale.[44] Apa dulce este limitată în aceste medii,
însă urșii polari sunt capabili să producă apă prin metabolismul grăsimilor găsite în grăsimea de
focă.[45]

Gheața anuală conține zone de apă care apar și dispar pe tot parcursul anului pe măsură ce
vremea se schimbă. Focile migrează ca răspuns la aceste schimbări, iar urșii polari trebuie să-și
urmeze prada. În Golful Hudson, Golful James și în alte zone, gheața se topește complet în
fiecare vară (un eveniment denumit adesea „despărțirea bancului de gheață”), forțând urșii polari
să meargă pe uscat și să aștepte până la următorul îngheț.[43] În Marea Chukchi și Marea
Beaufort, urșii polari se retrag în fiecare vară pe gheața mai la nord, care rămâne înghețată pe tot
parcursul anului.
Caracteristici fizice

Ursul polar are un simț al mirosului foarte bine dezvoltat.

Urs polar lângă Manitoba, Canada

Singurul alt urs asemănător ca mărime cu ursul polar este ursul Kodiak, care este o subspecie a
ursului brun.[46] Urșii polari adulți cântăresc 350–700 kg și măsoară 2,4–3 metri în lungime
totală.[47] În jurul Mării Beaufort, totuși, masculii maturi au o medie de 450 kg.[48] Femelele
adulte au aproximativ jumătate din dimensiunea masculilor și cântăresc în mod normal 150–250
kg, măsurând 1,8–2,4 metri în lungime. În altă parte, a fost revendicată o greutate medie estimată
puțin mai mare de 260 kg pentru femelele adulte.[49] Când sunt însărcinate, totuși, femelele pot
cântări până la 500 kg.[47] Ursul polar este printre cele mai dimorfe din punct de vedere sexual
dintre mamifere, depășit doar de pinipede precum elefantul de mare.[50]
Cel mai mare urs polar înregistrat, cântărind 1.002 kg, a fost un mascul împușcat la Kotzebue
Sound, în nord-vestul Alaska, în 1960. Acest specimen avea o înălțime de 3,39 m cînd stătea pe
picioarele din spate. Înălțimea umerilor unui urs polar adult este de 122 până la 160 cm.[51][52] În
timp ce toți urșii au coada scurtă, coada ursului polar este cea mai scurtă, variind de la 7 la 13 cm
în lungime.[53]

În comparație cu ruda sa cea mai apropiată, ursul brun, ursul polar are o construcție mai alungită
și un craniu și un nas mai lungi.[29] Picioarele sunt îndesate, iar urechile și coada sunt mici.[29] Cu
toate acestea, labele picioarelor sunt foarte mari pentru a distribui sarcina atunci când merge pe
zăpadă sau gheață subțire și pentru a oferi propulsie atunci când înoată; pot măsura 30 cm la un
adult.[54] Labele sunt acoperite cu papile mici și moi (umflături dermice), care asigură tracțiunea
pe gheață. Ghearele ursului polar sunt scurte în comparație cu cele ale ursului brun, poate pentru
a servi nevoii acestuia de a prinde prada grea și gheața.[29] Cercetarea tiparelor de răni la
membrele anterioare ale ursului polar a constatat că leziunile membrelor anterioare drepte sunt
mai frecvente decât cele din stânga, sugerând, probabil, că este dreptaci.[55] Spre deosebire de
ursul brun, urșii polari în captivitate sunt rareori supraponderali sau deosebit de mari, posibil ca o
reacție la condițiile calde din majoritatea grădinilor zoologice.

Cei 42 de dinți ai unui urs polar reflectă dieta sa extrem de carnivoră. Dinții sunt mai mici și mai
zimțați decât la ursul brun, iar caninii sunt mai mari și mai ascuțiți. Formula dentară este
3.1.4.23.1.4.3 .[29]

Ursul polar pe o imagine termică

Pielea de urs este neagră și astfel absoarbe mai bine căldura; puii de urs au pielea roz. Blana lui
are de obicei un aspect alb, dar din cauza oxidării poate părea gălbui, de la maro până la gri. În
spatele aspectului alb al blănii se află un fenomen optic (așa-numita refracție a luminii), dar în
realitate părul este transparent, fără pigment.[54][56] Blana lor este un material izolator excelent,
astfel încât ursul polar este greu de prins cu imagini termice. Urșii polari năpresc treptat din mai
până în august,[57] dar, spre deosebire de alte mamifere arctice, blana lor nu devine mai închisă la
culoare pentru a oferi camuflaj în condiții de vară.[58]

Blana albă îngălbenește de obicei odată cu vârsta. Când este ținută în captivitate în condiții calde
și umede, blana poate deveni o nuanță de verde palid din cauza algelor care cresc în interiorul
firelor de păr.[59]
Ursul polar poate înota sute de kilometri și poate sta sub apă mai mult de trei minute.

Masculii au fire de păr semnificativ mai lungi pe picioarele anterioare, care cresc în lungime
până când ursul împlinește vârsta de 14 ani. Se crede că părul ornamental al picioarelor
anterioare a masculului atrage femelele, având o funcție similară coamei leului.[60]

Ursul polar are un simț al mirosului extrem de bine dezvoltat, fiind capabil să detecteze foci la
aproape 1,6 km distanță și îngropate sub 1 m de zăpadă. Auzul său este la fel de acut ca cel al
unui om, iar vederea este bună și la distanțe lungi. [61]

Ursul polar este un înotător excelent și adesea va înota zile întregi.[62] Un urs a înotat continuu
timp de 9 zile în marea rece Bering timp de 700 km pentru a ajunge la gheață departe de uscat.
Apoi a călătorit încă 1.800 km. În timpul înotului, ursoaica a pierdut 22% din masa corporală și
puiul ei de un an a murit.[63] Cu grăsimea sa corporală care oferă flotabilitate, ursul înoată
folosind labele mari anterioare pentru propulsie. Nu își folosește picioarele din spate atunci când
înoată, ci doar membrele din față, care este o adaptare la apă care nu se observă la niciun alt
mamifer cu patru picioare.[64] Urșii polari pot înota cu 10 km/h. Când merge, ursul polar tinde să
aibă un mers greoi și menține o viteză medie de aproximativ 5,6 km/h.[65] Când sprintează, poate
atinge până la 40 km/h.[66] De asemenea, se poate scufunda și rămâne sub apă mai mult de trei
minute (timpul maxim de scufundare înregistrat pentru un individ sălbatic este de 3 minute și 10
secunde, timp în care a înotat 40-50 de metri sub apă).[67] De asemenea, poate urca pe gheață
aproape vertical sau poate face un salt de până la patru metri între două bucâți de gheață.

Dacă nu există suficientă hrană, poate sta fără să mănânce câteva luni datorită rezervei de
grăsime. Jumătate din greutatea sa corporală este grăsime și, datorită sistemului său circulator
adaptat, nivelurile chiar mai mari de colesterol nu îi cauzează nici o problemă.[68] Acest țesut
adipos atinge o grosime de aproximativ 10 cm și îl protejează bine de temperaturile de îngheț.
Rezistă mai greu la temperaturi mai mari de 10 °C și se poate supraîncălzi.[69]

Creierul și inteligența

Creierul ursului polar cântărește aproape 500 g.[70][71] Pentru comparație, creierul unui leu
cântărește în jur de 240 g,[70] a unui om adult 1.300–1.400 g,[70] a unui elefant 4.619–4.783 g[70] și
a unui cașalot, care este cel mai greu dintre toate animalele, până la 7.800 g.[70] Creierul de gorilă
sau de cal are mase comparabile cu cele ale unui urs polar.[70]

Descoperiri interesante asupra inteligenței animalelor au adus un studiu publicat în 2016. Au fost
puse la încercare 39 de tipuri de mamifere carnivore, un total de 140 de indivizi din diferite
grădini zoologice, printre care: ursul polar, vulpea polară, leopardul zăpezilor, tigrul, hiena
pătată, vidra sau panda roșu. Fiecare animal avea o limită de jumătate de oră pentru a accesa
hrana preferată, închisă într-o cușcă de metal, cu un singur zăvor. Dimensiunile cuștii au fost
întotdeauna adaptate la dimensiunea animalului. În total, 35% dintre animale au ajuns la hrană în
termen, iar urșii, care au avut o rată de succes de aproape 70% (69,2%), s-au descurcat foarte
bine. Acest studiu a arătat că nivelul de inteligență (sau nivelul de îndemânare) este legat de
mărimea creierului (adică mărimea creierului în raport cu greutatea animalului).[72][73]

Unii inuiți au declarat că au văzut câțiva urși care au ucis morse puternice lovindu-le în cap cu o
bucată de piatră sau o bucată de gheață înghețată (nu pot ucide morsele prin tacticile obișnuite –
mușcături de cap – pentru că morsa are un craniu aproape imenetrabil). Un nou studiu detaliat
publicat în 2021 în principalul jurnal academic Arctic confirmă că acesta nu este un mit.[74][75][76]
În rândul animalelor, folosirea uneltelor pentru rezolvarea problemelor este un semn de
inteligență (cimpanzeii, delfinii sau elefanții sunt la fel de inventivi).

Comportament

Urșii tineri se joacă luptându-se frecvent. În timpul sezonului de împerechere, luptele efective sunt
intense și adesea lasă cicatrici.

Spre deosebire de urșii bruni, urșii polari nu sunt teritoriali. Deși există stereotipul că sunt extrem
de agresivi, ei sunt în mod normal precauți în confruntări și adesea aleg să fugă mai degrabă
decât să lupte.[77] Dacă sunt sătui rar atacă oamenii, dacă nu sunt provocați puternic.[78][79] Din
cauza lipsei de interacțiune umană anterioară, urșii polari înfometați sunt extrem de
imprevizibili, nu le e teamă de oameni și se știe că ucid și uneori mănâncă oameni.[80] Multe
atacuri ale urșilor bruni sunt rezultatul surprinderii animalului, ceea ce nu este cazul ursului
polar. În timp ce urșii bruni deseori mutilează o persoană și apoi pleacă, atacurile urșilor polari
sunt mai probabil să fie de pradă și sunt aproape întotdeauna fatale.[81] Cu toate acestea, din cauza
populației umane foarte mici din jurul Arcticii, astfel de atacuri sunt rare.
În general, urșii polari adulți duc vieți solitare. Cu toate acestea, au fost adesea văzuți jucându-se
împreună ore în șir și chiar dormind îmbrățișați,[80] iar zoologul Nikita Ovsianikov a descris
masculii adulți ca având „prietenii bine dezvoltate”.[77] Puii sunt și ei deosebit de jucăuși. În
special, printre masculii tineri, lupta poate fi un mijloc de exersare pentru o competiție serioasă
în timpul viitoarelor sezoane de împerechere.[82] Sunt de obicei tăcuți, dar comunică cu diverse
sunete. Femelele comunică cu puii lor prin mormăieli și pufăieli, iar strigătele de suferință atât
ale puiilor, cât și ale subadulților constau în behăieli.[83] Când sunt nervoși, urșii pufăie și
mormăie, în timp ce șuierăturile, mârâiturile și urletele sunt semne de agresiune.[83] Comunicarea
chimică poate fi, de asemenea, importantă: urșii își lasă în urmă mirosul, ceea ce le permite
celorlalți urși anumite informații în vasta sălbăticie arctică.[84]

În 1992, un fotograf din apropiere de Churchill a realizat un set de fotografii, care a fost
răspândit pe scară largă, cu un urs polar jucându-se cu un câine eschimos canadian (Canis
familiaris) care avea o zecime din dimensiunea sa.[85][86] Perechea s-a luptat împreună în mod
inofensiv în fiecare după-amiază timp de 10 zile la rând, fără un motiv aparent, deși ursul ar fi
încercat să-și demonstreze prietenia în speranța de a împărți mâncarea. Acest tip de interacțiune
socială este neobișnuit; este mult mai tipic ca urșii polari să se comporte agresiv față de câini.[85]

Vânătoare și dietă

Botul și gâtul lung al ursului polar îl ajută să caute foci în găurile adânci, în timp ce mușchii posteriori
puternici îi permit să tragă pradă masivă. [87]

Ursul polar este cel mai carnivor membru al familiei urșilor, iar dieta sa constă în principal din
foci inelate (Pusa hispida) și sigilii cu barbă (Erignathus barbatus).[88] Arctica găzduiește
milioane de foci, care devin pradă atunci când ies la suprafață pentru a respira, sau atunci când
ies pe gheață pentru a se odihni.[87][89] Urșii polari vânează în primul rând la interfața dintre
gheață, apă și aer; doar rar prind foci pe uscat sau în apă deschisă.[90]

Ursul își folosește excelentul simț al mirosului pentru a localiza o gaură prin care focile ies să
respire și se ghemuiește în apropiere așteptând ore întregi ca foca să apară.[91] Ursul polar ucide
foca mușcând-o de cap pentru a-i zdrobi craniul. Vânează, de asemenea, prin pândirea focilor
care se odihnesc pe gheață: după ce observă o focă, merge până la 90 m și apoi se ghemuiește.
Dacă foca nu-l observă, ursul se strecoară la 9 până la 12 m de focă și apoi se grăbește să atace.
[87]
O a treia metodă de vânătoare este de a ataca bârlogurile pe care foca le face în zăpadă când
naște.[91]
Urs hrănindu-se cu o focă

Urșii maturi tind să mănânce doar pielea bogată în calorii și grăsimea de focă, care sunt ușor
digerabile,[92] în timp ce urșii mai tineri consumă carnea roșie bogată în proteine. [87] Studiile au
fotografiat urși polari escaladând stânci aproape verticale, pentru a mânca pui și ouă de păsări.[93]
Pentru urșii adolescenți, care sunt independenți de mama lor, dar nu au dobândit încă suficientă
experiență și dimensiunea corpului pentru a vâna cu succes foci, curățarea carcaselor rămase de
la masa altor urși este o sursă importantă de nutriție.

Este un oportunist adaptabil care, pe lângă focile obișnuite, vânează și alte pinipede, precum
Cystophora cristata mai rar morsa (Odobenus rosmarus), caz în care vizează indivizii tineri,
bolnavi sau răniți,[94][95] o morsă adultă putând avea de două ori greutatea ursului,[96] o piele
extrem de groasă și colți de fildeș lungi de până la 1 metru care pot fi folosiți ca arme
formidabile. Urșii polari au fost văzuți că pradă balenele beluga (Delphinapterus leucas)[94] și
narvali (Monodon monoceros).[94] Uneori înoată sub apă pentru a prinde pești cum ar fi
salvelinus alpinus sau myoxocephalus quadricornis.[89]

Limbajul corpului: 1. în repaus, 2. evaluarea situației, 3. în timpul hrănirii

În cazuri excepționale, ursul polar are o tendință de canibalism; unii masculi înfometați nu ezită
să omoare femele cu puii.[97][98][99] Cu excepția femelelor însărcinate, urșii polari sunt activi pe tot
parcursul anului. Spre deosebire de urșii bruni și negri, urșii polari sunt capabili să postească
până la câteva luni la sfârșitul verii și la începutul toamnei, când nu pot vâna foci deoarece marea
este neînghețată.[100] Când gheața de mare nu este disponibilă în timpul verii și la începutul
toamnei, unele populații trăiesc din rezervele de grăsime luni întregi,[101] deoarece urșii polari nu
„hibernează” în nici un moment al anului.[102]

Flexibilitatea alimentară

Deși vânătoarea focilor este modul de viață indispensabil pentru majoritatea urșilor polari, atunci
când există alternative, aceștia sunt destul de flexibili. Urșii polari consumă o mare varietate de
alte animale sălbatice, inclusiv bou moscat (Ovibos moschatus), ren (Rangifer tarandus), păsări,
ouă, rozătoare, crabi, alte crustacee, pești[103] și alți urși polari. De asemenea, pot mânca plante,
inclusiv fructe de pădure, rădăcini și alge;[104] cu toate acestea, nici una dintre acestea nu
reprezintă o parte semnificativă a dietei lor.[96] Având în vedere schimbările climatice, gheața
care se sparge în zone precum Golful Hudson mai devreme decât se întâmpla mai înainte, urșii
polari exploatează resurse alimentare, cum ar fi gâștele de zăpadă și ouăle, și plante precum
leymus arenarius în cantități crescute.[105]

Deși copitatele nu sunt o pradă tipică, uciderea uneia în timpul lunilor de vară poate crește foarte
mult șansele de supraviețuire în timpul acelei perioade slabe. La fel ca la ursul brun, majoritatea
pradelor copitate ale urșilor polari sunt mai degrabă exemplare tinere, bolnave sau rănite, decât
adulți sănătoși.[106] Metabolismul ursului polar este specializat pentru a necesita cantități mari de
grăsime de la mamiferele marine și nu poate obține un aport caloric suficient din hrana terestră.
[107][108]

În zona lor de sud, în special lângă Golful Hudson și Golful James, urșii polari canadieni rezistă
toată vara fără banchiza de pe care poate să vâneze.[104] Aici, ecologia lor alimentară arată
flexibilitatea lor alimentară. Oamenii de știință au descoperit că 71% dintre urșii din Golful
Hudson s-au hrănit cu alge marine și că aproximativ jumătate se hrăneau cu păsări,[94] cum ar fi
alle alle și rațele de mare, în special rața cu coadă lungă (53%) și eiderul comun, înotând sub apă
pentru a le prinde. De asemenea, se scufundau pentru a se hrăni cu midii albastre și alte surse de
hrană subacvatice, cum ar fi ariciul de mare verde.[104]

Reproducere și îngrijirea puilor

Femelă cu pui

Ursul polar nu trăiește într-o pereche permanentă, nu este monogam. Curtea și împerecherea au
loc pe banchiză în aprilie și mai, când urșii polari se adună în cele mai bune zone de vânătoare de
foci.[109] Un mascul poate lua urma unei femele timp de 100 km sau mai mult și, după ce o
găsește, se angajează în lupte intense cu alți masculi pentru dreptul la împerechere, lupte care
deseori duc la cicatrici.[109] Partenerii rămân împreună și se împerechează în mod repetat timp de
o săptămână; ritualul de împerechere induce ovulația la femelă.[110]

După împerechere, oul fertilizat rămâne în stare suspendată până în august sau septembrie. În
aceste patru luni, femela însărcinată mănâncă cantități mari de hrană, adesea dublându-și
greutatea corporală.[109]

Când sloiurile de gheață sunt la minim în toamnă, punând capăt posibilității de vânătoare, fiecare
femelă însărcinată sapă un bârlog constând dintr-un tunel îngust care duce la una până la trei
camere. Majoritatea bârlogurilor sunt în zăpadă, dar pot fi făcute și sub pământ în permafrost
dacă nu este încă suficient de frig pentru zăpadă.[109] În bârlog, ea intră într-o stare latentă
similară cu hibernarea. Această stare de hibernare nu constă în somn continuu; cu toate acestea,
ritmul cardiac al ursoaicei încetinește de la 46 la 27 de bătăi pe minut.[111] Temperatura corpului
ei nu scade în această perioadă, așa cum ar fi pentru un mamifer tipic în hibernare.[101][112]

Pui de urs

Între noiembrie și februarie, puii se nasc orbi, acoperiți cu o blană ușoară de puf și cântărind mai
puțin de 0,9 kg,[110] Puii cresc repede, în prima lună de la naștere, dorm și se hrănesc pe rând,
ochii încep să se deschidă treptat și câteva săptămâni mai târziu pot vedea și merge. Familia
rămâne în bârlog până la jumătatea lunii aprilie, mama ținând post în timp ce își alăptează puii cu
un lapte bogat în grăsimi. Când mama deschide intrarea bârlogului, puii ei cântăresc aproximativ
10 până la 15 kilograme. Timp de aproximativ 12 până la 15 zile, familia petrece timp în afara
bârlogului rămânând în vecinătate, mama mâncând vegetație în timp ce puii se obișnuiesc să
meargă, să se joace și să-și antreneze simțurile. Apoi începe drumul lung din zona bârlogului
până la gheața de mare, unde mama poate prinde din nou foci. Puii imită în mod jucăuș metodele
de vânătoare ale mamei pentru a se pregăti pentru viața ulterioară.[113] La vârsta de 4-5 luni, puii
vor mânca o dietă solidă și vor începe să vâneze singuri într-un an, dar de obicei au un succes
vizibil în al doilea an de viață. Perioada critică pentru urși este primul an de viață; datele
colectate între 2001 și 2006 au arătat că 57% ar putea să nu supraviețuiască.[114] Lipsa hranei și
greutatea redusă a puilor sau starea mai slabă a mamei și lipsa ei de experiență sunt, pe scurt,
principalele cauze ale eșecului.[115]
Se știe că femelele de urs polar adoptă alți pui. Mai multe cazuri de adopție de pui sălbatici au
fost confirmate prin teste genetice.[116] Urșii adulți de orice sex ucid și mănâncă ocazional puii de
urs polar.[117][118] În majoritatea cazurilor, puii sunt înțărcați la vârsta de doi ani și jumătate, când
mama îi alungă sau îi abandonează. După ce mama pleacă, frații pui călătoresc și împart hrana
împreună timp de săptămâni sau luni.[80]

Speranța de viață

Urșii polari trăiesc rareori peste 25 de ani.[119] Cei mai bătrâni urși sălbatici din istorie au murit la
vârsta de 32 de ani, în timp ce cel mai în vârstă urs în captivitate a fost o femelă care a murit în
1991, la vârsta de 43 de ani.[120] Cauzele morții la urșii polari adulți sălbatici sunt puțin înțelese,
deoarece carcasele sunt rareori găsite în habitatul arctic al speciei. În sălbăticie, urșii polari
bătrâni devin în cele din urmă prea slabi pentru a prinde mâncare și treptat mor de foame. Urșii
polari răniți în lupte sau accidente pot să moară fie din cauza rănilor, fie să devină incapabili să
vâneze eficient, ceea ce duce la înfometare.[121]

Amenințări

Vânători de urs polar, 1943

Ursus maritimus

Urșii polari au fost vânați de poplațiile arctice în principal pentru blană, grăsime, canini
(amulete); carnea este comestibilă, în ciuda un anumit risc de trichineloză.[122] Ficatul de urs polar
este toxic pentru oameni deoarece conține prea multă vitamina A, iar ingerarea acestuia provoacă
de obicei hipervitaminoză A.[123] Fiind un carnivor care se hrănește în mare parte cu carnivore
care mănâncă pește, ursul polar ingerează cantități mari de vitamina A care este stocată în ficat.

În secolul al XX-lea, a existat o vânătoare mai intensă pentru utilizarea comercială a diferitelor
părți ale corpului urșilor, dar de multe ori era doar o vânătoare de trofee, recreativă. Această
influență umană a perturbat atât de mult spațiul de viață al urșilor încât a avut loc o scădere
dramatică a populației; în 1950-1960, trăiau aproximativ 5.000 până la 10.000 de indivizi.[124][125]
Preocupările cu privire la supraviețuirea viitoare a speciei au dus la elaborarea unor reglementări
naționale privind vânătoarea urșilor polari, începând cu mijlocul anilor 1950. Uniunea Sovietică
a interzis orice vânătoare în 1956. Canada a început să impună cote de vânătoare în 1968.
Norvegia a adoptat o serie de reglementări din ce în ce mai stricte din 1965 până în 1973 și de
atunci a interzis complet vânătoarea. Statele Unite au început să reglementeze vânătoarea în 1971
și au adoptat Legea privind protecția mamiferelor marine în 1972. În 1973, Acordul internațional
pentru conservarea urșilor polari a fost semnat de toate cele cinci națiuni al căror teritoriu este
locuit de urși polari: Canada, Danemarca, Norvegia, Uniunea Sovietică și Statele Unite. Tratatul
permite vânătoarea „de către localnici folosind metode tradiționale”.

O amenințare modernă este, de exemplu, extinderea activității industriale (extracția petrolului și

gazelor) și frecvența crescută a transporturilor maritime, terestre sau aeriene, în ceea ce privește
limitarea, perturbarea și poluarea habitatului ursului. Animalul este expus la zgomot neobișnuite
care poate afecta negativ creșterea puilor. Uleiul de petrol prins în părul ursului îi reduce
proprietățile izolante, sau dacă este ingerat accidental poate bloca rinichii. În cazul unei scurgeri
de petrol, este nevoie de multe ori de luni până la ani pentru ca mediul să fie curățat din nou. Un
astfel de dezastru ecologic este periculos nu numai pentru urși, ci și pentru întregul ecosistem
care funcționează.[126][127][128]

Schimbările climatice

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, Evaluarea impactului schimbărilor climatice

în mediul arctic, Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite și mulți biologi care
studiază ursul polar și-au exprimat îngrijorarea profundă cu privire la impactul schimbărilor
climatice, unii prezicând extincția până în 2100.[129]

Pericolul cheie reprezentat de schimbările climatice este malnutriția sau înfometarea din cauza
pierderii habitatului. Urșii polari vânează foci pe banchiză; creșterea temperaturii face ca
banchiza să se topească mai devreme în cursul anului, împingând urșii la țărm înainte ca aceștia
să își formeze suficiente rezerve de grăsime pentru a supraviețui perioadei de hrană limitată de la
sfârșitul verii și începutul toamnei.[130] Reducerea banchizelor îi obligă pe urși să înoate pe
distanțe mai lungi, ceea ce le epuizează și mai mult depozitele de energie și duce ocazional la
înec.[131] Gheața de mare mai subțire tinde să se deformeze mai ușor, ceea ce pare să îngreuneze
accesul urșilor polari la foci.[90] Hrănirea insuficientă duce la rate mai scăzute de reproducere la
femelele adulte și la rate mai scăzute de supraviețuire la pui și la urșii tineri, pe lângă starea
corporală mai proastă la urșii de toate vârstele.[34]

Urs polar examinând rezistența gheții

Pe lângă crearea de stres nutrițional, este de așteptat ca un climat care se încălzește să afecteze
diverse alte aspecte ale vieții urșilor polari: schimbările în gheața mării afectează capacitatea
femelelor însărcinate să-și construiască bârloguri adecvate.[28] Pe măsură ce distanța dintre gheață
și coastă crește, femelele trebuie să înoate pe distanțe mai mari pentru a ajunge în zonele
favorizate de adăpost pe uscat. Iernile calde ar putea duce la prăbușirea acoperișului bârlogului
sau la reducerea valorii izolatoare. Pentru urșii polari care se află în prezent pe o gheață formată
în mulți ani, o mobilitate crescută a gheții poate duce la distanțe mai lungi de mers pentru mame
și puii tineri atunci când, primăvara, se întorc în zonele de vânătoare de foci.[34] Bacteriile
cauzatoare de boli și paraziții ar înflori mai ușor într-un climat mai cald.[90]

Interacțiunile problematice dintre urși polari și oameni, cum ar fi căutarea hranei în tomberoane
de gunoi, au fost din punct de vedere istoric mai răspândite în anii în care ruperea gheții s-a
produs devreme, iar urșii polari locali erau relativ slabi. Interacțiunile crescute dintre om și urși,
inclusiv atacurile fatale asupra oamenilor, probabil vor crește pe măsură ce gheața mării se
micșorează și urșii înfometați încearcă să găsească hrană pe uscat.[132]

Urs înfometat lângă Svalbard

Efectele schimbărilor climatice sunt cele mai profunde în partea de sud a arealului ursul polar,
unde s-a observat o degradare semnificativă a populațiilor locale.[133] Din cauza temperaturilor
ridicate ale aerului, destrămarea banchizei din vestul Golfului Hudson are loc în prezent cu trei
săptămâni mai devreme decât acum 30 de ani, reducând durata sezonului de hrănire a urșilor
polari. Starea corporală a urșilor polari a scăzut în această perioadă; greutatea medie a femelelor
de urs polar singure (și probabil însărcinate) a fost de aproximativ 290 kg în 1980 și 230 kg în
2004.[134] Între 1987 și 2004, populația de urși de aici a scăzut cu 22%,[135] deși populația a fost
listată ca „stabilă” în 2017.[40] Pe măsură ce schimbările climatice topesc gheața, Serviciul de
prospectare geologică al Statelor Unite prevede că două treimi din urșii polari vor dispărea până
în 2050.[136]

În Alaska, efectele contracției gheții marine au contribuit la rate mai mari ale mortalității la puii
de urs polar și au dus la schimbări în zonele de adăpost ale femelelor gestante.[137] Proporția
bârlogurilor de maternitate de pe gheața de mare s-a schimbat de la 62% între anii 1985 până în
1994, la 37% în anii 1998 până în 2004.

O nouă evoluție este că urșii polari au început să atingă un nou teritoriu. Au fost văzuți în număr
din ce în ce mai mare pe țărm, rămânând pe continent pentru perioade mai lungi de timp în lunile
de vară, în special în nordul Canadei, călătorind mai departe spre interiorul uscatului.[138] Acest
lucru poate determina o dependență crescută de dieta terestră, cum ar fi ouăle de gâscă și păsări
de apă[139] precum și creșterea conflictului om-urs.[138]