BOLI INFECTIOASE TRANSMISE PE CALEA

APEI

1. Holera
Holera este o boala infectioasa intestinala acuta, contagioasa, cauzată de o bacterie: vibrionul
holeric (Vibrio cholerae, varietatea el Tor). Holera este o boala bacteriana raspandita de obicei prin
apa contaminata. Aceasta provoacă diaree severă si deshidratare. Lăsată netratată, holera poate fi
fatala in cateva ore, chiar si la persoanele cu un sistem imunitar puternic. Canalizarea modernă și
tratarea apei au eliminat practic holera in tarile industrializate, insa boala este încă prezentă in Africa,
Asia de Sud si Haiti.
Riscul epidemiei de holera este cel mai ridicat atunci cand sărăcia, războiul sau dezastrele naturale ii
forțează pe oameni sa locuiasca in condiții aglomerate, fără o igienă adecvată. Din fericire, holera
este ușor de tratat. Moartea rezulta din deshidratarea severă, care poate fi prevenita printr-o soluție
de rehidratare simpla si ieftina.
Holera se caracterizează prin diaree apoasa, pierdere extremă de lichide si electroliți si
deshidratare severă. Aceasta boala poate fi fatala.
Simptomele holerei
Manifestarile holerei vor aparea dupa 12 ore, pana la 5 zile de la expunere, iar acestea pot varia de la
o simptomatologie usoara la una severa. Bolnavul nu are febra.
Majoritatea persoanelor infectate cu V. cholerae nu dezvoltă niciun simptom, deși bacteriile sunt
prezente in fecale timp de 1-10 zile dupa infectie si sunt varsate inapoi in mediul inconjurător,
potential infectand alte persoane.

2. Febra tifoida
Febra tifoidă are potențial de evoluție severă, ocazional amenințătoare de viață. Se transmite prin
intermediul alimentelor si apei contaminate de fecale sau urina bolnavilor sau purtatorilor. Infecția se
poate produce oriunde, dar mai ales în locurile/ţările în care igiena publică sau personală este
deficitară. Transmiterea bolii se face prin: fecale, urină, secreții biliare, puroi. În cele mai multe cazuri,
până la 75%), boala e contractată în timpul călătoriilor în străinătate.

Surse de infecție sunt: bolnavii de febră tifoidă, purtătorii de bacil tific asimptomatici, foști bolnavi
purtătorii temporari (elimină bacilul timp de trei luni), foști bolnavi purtătorii cronici (elimină bacilul timp
de câțiva ani). Bacteria Salmonella poate să supraviețuiască până la patru săptămâni în afara unei
gazde.

Simptomatologie

Febra tifoidă este o afecțiune sistemică severă caracterizată prin febră și dureri abdominale produsă
ca urmare a infecției diseminate cu S. typhi sau S. paratyphi. Chiar și după tratamentul cu antibiotice
și dispariția simptomelor, unele persoane continuă să fie purtători ai bolii timp de mai mulți ani, putând
infecta alte persoane. Astfel, un procent de până la 10% dintre pacienții cu febra tifoidă netratată
excretă S. typhi în scaun o perioadă de maxim 3 luni, iar 1-4% dezvoltă starea de purtător cronic.

Febra tifoidă, boală contagioasă, mai este cunoscută sub denumiri ca febra gastrică, tifosul
abdominal, febra infantilă remitantă, febra lentă, febra nervoasă sau febra pitogenică. Cele mai
frecvente complicații sunt: delirul, perforația intestinală, hemoragie intestinală, hepatită toxică,
encefalită și miocardită.

Principalele manifestări:
● stări de slăbiciune
● insomnii
● dureri de cap, dureri musculare
● tuse uscată
● febră, frisoane, transpirații abundente
● dureri abdominale
● lipsa apetitului
● diaree/constipație
● erupții pe torace si abdomen
● în cazuri grave, inflamația splinei
● delir
● eroziuni ale peretelui intestinal care produc hemoragii
● stare de imobilitate numită starea tifoidă

3. Dizenteria
Dizenteria este de doua tipuri: bacilara sau bacteriana si amibiana. Iata cateva informatii generale
despre fiecare!

Dizenteria bacilara (bacteriana) sau shigeloza

Este declansata de bacteria Shigella si este cea mai comuna forma de dizenterie in tara noastra.
Bacteriile din acest ordin provoaca inflamatia ulceroasa la nivelul intestinului gros, iar transmiterea
acesteia se face pe fondul conditiilor de igiena necorespunzatoare sau prin deplasarea mustelor care
transporta bacteriile si ating alimentele.

Dizenteria amibiana sau amoebioza

Dizenteria amibiana este provocata de un anumit parazit unicelular cunoscut sub denumirea de
„entamoeba histolitica”, specific, indeosebi, zonelor tropicale. Aceasta forma de dizenterie poate fi
contactata in timpul calatoriilor in zonele geografice respective, fiind mai periculoasa decat cea
bacilara, intrucat in lipsa tratamentului corespunzator poate duce la deces.
Dizenteria apare din cauza nerespectarii igienei, ce favorizeaza transmiterea bacteriei Shigella
(contactul cu fecalele in care exista bacteria) sau a consumului de alimente contaminate. In multe
cazuri, raspandirea acesteia are loc in cadrul unui colectiv, de exemplu, locuinta, gradinita sau scoala,
centre, baze militare, centrele de intrijire, uneori se poate intampla si in localuri.

De asemenea, bacteria se poate transmite si prin apa, in cazul in care retelele nu sunt igienizate.
Cand o persoana este infectata, poate transmite bacteria in intervalul una si patru saptamani, prin
intermediul contactului cu fecalele sau cu obiectele contaminate folosite de aceasta. Dizenteria este
comuna in tarile subdezvoltate si in mediile in care salubritatea este precara.

Simptome
Indiferent de tipul de dizenterie, simptomele principale sunt crampele abdominale si diareea. Atunci
cand aceasta afectiune se manifesta intr-o faza usoara, de regula nu este necesar un consult medical
de urgenta, intrucat se amelioreaza de la sine in decursul a cateva zile, fara a necesita medicatie.
Consumul de lichide este insa esential, pentru a lupta contra deshidratarii pe care o produce diareea.

Cazurile severe implica si prezenta sangelui sau a mucusului in scaun, iar acest lucru are loc din
cauza faptului ca peretii intestinului sunt afectati.

Simptomele dizenteriei bacilare

In cazul Dizenteriei bacilare, adica infectiei cu Shigella, simptomele se pot observa dupa una, pana la
trei zile de la momentul infectarii si se pot manifesta pe o durata de pana la sapte zile. Printre acestea
se afla diaree fara sange sau mucus si dureri de intensitate redusa de stomac. Initial, diareea este
abundenta, dupa care scade cantitativ pe masura ce trec zilele.

Unele persoane se pot confrunta doar cu diareea, fara sa aiba si dureri. Atunci cand exista cazuri
severe, diareea este apoasa si contine sange sau mucus, provoaca dureri abdominale intense, se
poate instala febra si au loc episoade de greata si varsaturi. Exista si persoane care, in urma
dizenteriei bacilare, pot manifesta intoleranta la lactoza pe o perioada ce se poate extinde pana la
cativa ani.

Simptomele dizenteriei amibiene

In ceea ce priveste tipul de dizenterie amibiana, simptomele pot lipsi intre doua si patru saptamani,
iar in unele cazuri, pacientul este asimptomatic si cateva luni. Atunci cand exista simptome, acestea
sunt reprezentate de: diaree cu aspect apos, ce include mucus, sange ori puroi, dureri abdominale,
febra, frisoane, senzatii de greata si voma, oboseala si constipatie ce are caracter intermitent.

In cazul in care nu se intervine la timp cu tratament specializat, chiar daca simptomele se diminueaza
sau dispar, amiba supravietuieste in intestine o perioada indelungata, de luni sau ani, iar in intervalul
respectiv, persoana afectata poate transmite infectia sau se poate confrunta cu reaparitia
simptomelor.
Cum se stabileste diagnosticul de dizenterie?
Atunci cand dizenteria implica sange sau mucus in scaun, este deosebit de important sa mergi la
medicul de familie pentru un consult, iar daca este cazul, te va trimite la specialist.

Diagnosticul se stabileste in urma analizei de laborator a unui esantion de fecale, pentru a se

identifica daca exista bacterii ori amibe. In unele situatii, medicul poate solicita si investigatii
suplimentare, de pilda, teste de sange, endoscopie, ecografie, pentru a identifica posibile complicatii
ale afectiunii.

4. Leptospirozele

Leptospiroza este o boala larg raspandita in toate zonele globului, infecto-contagioasa, ceafecteaza
atat mamiferele domestice si salbatice, cat si omul. Boala se manifesta prin simptomediferite in
functie de serotipul infectant. Este cauzata de germeni din genul Leptospira, manifestata clinic prin
stari de septicemie, icter, hemoglobinurie, tulburari nervoase, renale, iar la femeilegestante poate
provoca avorturi. Leptospirozele constituie un grup de boli infectioase datorate unor agenti patogeni
denumitileptospire din familia Spirochaetaceae.
Sursa de infectie o constituie sobolanii, soarecii si rozatoarele, vitele, porcii, oile si omul bolnav.
Leptospirele se elimina in mediu prin urina, infectand solul, bazinele de apa si produsele alimentare.
Oamenii se imbolnavesc in timpul scaldatului in ape infectate, in timpul lucrarilor agricole pe terenuri
umede etc. Microbul patrunde in organism prin piele, prin mucoasele nazale sau oculare. Ajunsi in
organism, microbii patrund in sange unde se imultesc si apoi trec in diverse organe - rinichi, ficat,
inima, plamani, etc. Transmiterea leptospirelor se realizeaza mai usor in perioadele calde si umede
ale anului, cand germenii gasesc conditii mai bune de supravietuire in mediul ambiant si cand
contactul omului si al cainilor cu apele infectate se realizeaza intr-o masura mai mare. De obicei,
boala apare ca urmare a contactului cu apa in care a ajuns urina animalelor bolnave de leptospiroza
sau purtatoare de bacterii din genul Leptospira. Foarte des se inbolnavesc muncitorii de la ferme,
abatoare si cei care prelucreaza pielea animalelor.

Simptomatologie
Perioada de incubatie este de 2-20 zile. Boala incepe brusc cu frisoane foarte violente, febra
puternica chiar de la inceput (41,5-42°C), cefalee puternica cu scaderea capacitatii de concentrare,
dureri in articulatii, insomnie si slabiciune generala si lipsa poftei de mancare. Apar tulburari
hemoragice sub forma de hemoragii nazale, gastrointestinale. Forma icterica se manifesta prin
aparitia icterului, pielea si mucoasele devinind galbene. Icteul apare in a 2-3 zi de boala, apoi dispare
peste 2-3 saptamani. Forma renala se manifesta prin aparitia anuriei (lipsa urinei). Este foarte
importanta adresarea cat mai urgenta la medic. Daca in asemenea cazuri bolnavul nu se adreseaza
medicului, survine decesul.
Boala poate evolua in forme usoare sau grave cu o durata de 3- 4 saptamani. Convalescenta este de
lunga durata si se manifesta printr-o astenie pronuntata. Uneori poate da complicatii oculare -
iridociclita sau cardiace - miocardita (inflamatia muschilor inimii). Tratamentul se efectueaza numai in
conditii spitalicesti obligatorii. Cu cat spitalizarea e mai precoce, cu atat rezultatele tratamentului sunt
mai incurajatoare.

5. Tuberculoza
Tuberculoza reprezinta o boala contagioasa determinata de infectia cu Mycobacterium tuberculosis,
care se transmite prin intermediul secretiilor contaminate eliminate in timpul stranutului, tusei sau
vorbirii pe cale aerogena. Important de retinut este faptul ca boala NU se transmite prin intermediul
obiectelor sau hainelor pacientului, utilizarea in comun a toaletei sau strangeri de mana.
Tabloul simptomatic al bolii difera in functie de localizarea infectiei, TBC-ul pulmonar fiind reprezentat
de catre urmatoarele simptome:

● Inapetenta cu scaderea greutatii corporale neintentionate;

● Stare febrila;
● Transpiratii in special nocturne;
● Fatigabilitate accentuata;
● Tuse persistenta mai mult de 3 saptamani;
● Expectoratii mucopulente sau
sangvinolente;
● Dispnee agravata de evolutia bolii.

Localizarea extrapulmonara a infectiei cu M.tuberculosis la nivel pleural (pleurezie tuberculoasa),

osos, urinar, limfatic, genital sau al sistemului nervos central ,apare mai frecvent la persoanele
imunodeprimate si la copii fiind insotita de:

● Dureri abdominale;
● Dureri osteo articulare cu pierderea mobilitatii membrului afectat;
● Hematurie;
● Cefalee;
● Stare de confuzie;
 ● Convulsii.

Tuberculoza miliara sau tuberculoza diseminata este un tip de infectie TBC in care M.tuberculosis
ajunge in circulatia sangvina cu determinarea mai multor focare de infectie secundara, sub forma de
tuberculi albi de mici dimensiuni care se fixeaza la nivelul tesuturilor. Aceasta forma de boala este
intalnita in general la bolnavii cu sistem imunitar deprimat si copii mici, avand prognostic rezervat
chiar si in conditiile administrarii unui tratament corespunzator.

6. Bruceloza
Bruceloza este o boala infectioasa produsa de Brucella sp., care se transmite de la animale la oameni
(zooantroponoza), cel mai adesa prin lapte nepasteurizat, branza si alte produse lactate. Bacteria se
poate raspandi prin aer sau prin contact direct cu animalele infectate sau cu secretiile provenite de la
acestea, in conditiile existentei unei solutii de continuitate tegumentare (plagi).
Organismele producatoare de bruceloza umana sunt Brucella abortus (de la vite), B. melitensis (de la
porcine), B. canis (de la caini) au determinat infectii sporadice. Cele mai importante surse de infectie
sunt animalele de ferma si produsele lactate crude. S-au mai produs infectii cu Brucella la caprioara,
bizon, cai, soarece, caribu, iepuri de camp, gaini si sobolani de desert.
Burceloza rezulta prin contact direct cu secretiile si
excretiile animalelor infectate si prin indigestia de
lapte crud sau de produse lactate care contin
organisme viabile. Rareori se transmite de la om la
om. Cu o prevalenta mai mare in zonele rurale,
burceloza este o boala ocupationala a celor care
ambaleaza carnea, a veterinarilor, vanzatorilor si
producatorilor de vite.
Simptomele brucelozei
Simptomele incep ca o boala febrila acuta cu
putine sau deloc semne locale si progreseaza catre un stadiu cronic, cu recaderi ale febrei, slabiciune
si vagi dureri.
Perioada de incubatie variaza de la 5 zile la cateva luni si este in medie de 2 saptamani. Debutul
poate fi brusc, cu frisoane si febra, cefalee severa, dureri articulare si de spate, stare generala
proasta si, ocazional diaree.
Debutul poate fi si insidios, cu o stare generala prodromala, de intensitate redusa, durere musculara,
cefalee si dureri de ceafa, urmate de o crestere a temperaturii vespelare (seara). Pe masura ce boala
progreseaza, temperatura creste catre 40-41 grade C, apoi scade gradat la valori apropriate de ale
normalului, cu transpiratie abundenta catre dimineata.
De regula, febra intermitenta persista timp de 5 zile, urmata de o remisiune de 2-14 zile, cand
simptomele se reduc mult in intensitate sau dispar. La unii pacienti, febra poate fi tranzitorie. La altii,
faza ferila apare odata sau in mod repetat, in valuri (ondulatorie), iar remisiunile dupa luni sau ani.
Dupa faza initiala febrila pot aparea anorexia, scaderea ponderala, durerile abdominale si articulare,
durerile de spate, slabiciunea, iritabilitatea, insomnia, depresia si instabilitatea emotionala.
Constipatia este de obiei, pronuntata. Apare splenomegalia, iar ganglionii limfatici pot fi usor sau
moderat mariti. Pana la 50% dintre pacienti au hepatomegalie.
Pacientii cu bruceloza acuta, necomplicata, se vindeca, de regula in 2-3 saptamani, chiar fara
tratament. Unii evolueaza catre o boala subacuta, intermitenta sau cronica. Complicatiile sunt rare,
dar includ endocardita bacteriana subacuta, meningita, encefalita, nevrita, orhita, colecistita, supuratia
hepatica si osteomielita
 7. Tularemia
Rozatoarele (iepurele salbatic indeosebi) constituie rezervorul bacilului; omul se contamineaza de
cele mai multe ori direct, prin contact cutanat al unei plagi chiar minime cu un animal infectat.

Simptome si semne - Dupa o incubatie silentioasa de aproximativ patru zile, infectia se traduce intr-un
prim timp prin dureri de cap, curbaturi, febra si frisoane. In al doilea timp, apare, la punctul de
inoculare, un sancru. In plus, apar o inflamatie a ganglionilor limfatici si o amigdalita dureroasa. In
absenta tratamentului, febra persista mai multe saptamani. In mod exceptional survin o atingere
respiratorie si o septicemie.

8. Poliomelita
Poliomielita sau paralizia infantila este o boala virala, infectioasa, produsa de virusul poliomielitic
(virus din clasa enterovirusurilor) care poate determina paralizie, dificultati de respiratie si chiar deces.
Pare sa existe din timpuri stravechi, fiind mentionat chiar si in picturile si sculpturile egiptene antice.

Exista trei tipuri de virus polio (tip1,2,3) care infecteaza cu predilectie copiii sub 5 ani, dar sunt
numeroase cazurile intre 4-15 ani.

In 1955, a fost inventat un vaccin si a fost introdus pe scara larga. Datorita eforturilor globale,
poliomielita a fost eliminata din emisfera vestica pana in 1994 si a scazut considerabil la nivel
mondial. Cazurile cauzate de poliovirus salbatic au scazut cu peste 99% din 1988, de la aproximativ
350 000 de cazuri atunci, la 33 de cazuri raportate In 2018.

Majoritatea infectiilor cu poliomielita sunt asimptomatice. In doar 1% dintre cazuri, virusul patrunde in
sistemul nervos central (SNC) prin fluxul sanguin unde infecteaza si distruge de preferinta neuronii
motori ai maduvei spinarii si creierului, provocand slabiciune musculara si paralizie acuta flasca. Unul
din 200 de oameni dezvolta paralizie incurabila dupa infecție.

Ultimul caz de poliomielita a fost inregistrat in Romania in anul 1992 (virusul a fost importat din
Bulgaria).
Poliomielita abortiva
In aceasta forma usoara de poliomielita, majoritatea oamenilor au simptome asemanatoare gripei,
cum ar fi:

● Durere de gat
● Febra
● Oboseala
● Dureri musculare
● Greata, anorexie, varsaturi
● Durere de cap
● Dureri abdominale
 ● Iritabilitate, insomnie sau somnolenta

Aceste simptome apar la 3 pana la 5 zile dupa expunerea la virus la 1 din 4 persoane (sau 25 din
100) infectate cu poliovirus, apoi dispar de la sine.

In 5-10 % dintre cazuri, mai frecvent la copii, lipseste prodromul, poliomielita incepand cu „paraliziile
de dimineata” (forme decapitate).

Poliomielita neparalitica
Aproximativ 4% dintre pacientii cu infectie cu poliovirus dezvolta implicarea neparalitica a sistemului
nervos central cu meningita aseptica.

Pacientii au de obicei o rigiditate a gatului si/sau spatelui si dureri de cap care apar dupa cateva zile
de prodrom similar cu poliomielita avortiva. Manifestarile dureaza 2 pana la 10 zile.

Poliomielita paralitica
O proportie mai mica de oameni (mult mai putin de unul din 100 sau 1-5 din 1000) cu infectie cu
poliovirus vor dezvolta boala paralitica.

Semnele si simptomele initiale ale poliomielitei paralitice, cum ar fi febra si durerile de cap, le imita
adesea pe cele ale poliomielitei neparalitice. In decurs de o saptamana, totusi, apar alte semne si
simptome, inclusiv:

● Pierderea reflexelor
● Dureri musculare severe sau slabiciune
● Membre laxe si moi (paralizie flasca) apar la aproximativ 1 din 200 de persoane cu infectie cu
poliovirus.

Paralizia este cel mai sever simptom asociat poliomielitei, deoarece poate duce la invaliditate
permanenta si deces. Intre 2 si 10 din 100 de persoane care sufera de paralizie din cauza infectiei cu
poliovirus mor, deoarece virusul afecteaza muschii care ii ajuta sa respire.

Sindromul post-polio
Chiar si copiii care par sa se recupereze complet pot dezvolta ulterior, ca adulti, noi dureri musculare,
slabiciune sau paralizie, 15 pana la 40 de ani mai tarziu. Acesta se numeste sindromul post-polio.
 9. Hepatita virala
Simptomele pot fi variate, depinzând de tipul de hepatită și pot varia de la ușoare, la severe,
simptomele mai depind și de forma de boală (acută sau cronică). Cele mai frecvente simptome sunt:
– oboseala
– dureri musculare sau articulare
– dureri abdominale
– scăderea apetitului
– greața
– stare generală alterată
– cefalee (dureri de cap)
– icter (colorația galbenă a pielii)
– urină închisă la culoare și scaune decolorate
– febră.
este o boală inflamatorie difuză a ficatului, provocată de virusuri hepatotrope specifice. Sub această
denumire sunt grupate mai multe boli frecvente, cu răspândire mondială care prezintă caracteristici
clinice, biochimice şi morfologice similare, dar care sunt provocate de virusuri diferite.

Hepatita acută virală poate fi determinată de cel puţin 5 virusuri specifice, bine cunoscute şi
caracterizate (A, B, C, D şi E).

Infecţiile hepatitice cauzate de alte virusuri (ex. virusul Epstein-Barr, citomegalovirus, virusul HIV) sunt
considerate entităţi separate şi nu sunt incluse în general în denumirea de hepatită acută virală.
Virusul hepatitei A este un virus mic, lipsit de înveliş, ce face parte din familia Picornaviridae, genul
Hepatovirus; este alcătuit dintr-un genom ARN monocatenar de polaritate pozitivă şi o capsidă cu
simetrie icosaedrică; în funcţie de proteinele capsidale (VP1 – VP3) a fost descrisă o singură variantă
antigenică majoră. Anticorpii care apar faţă de aceste antigene sunt anticorpi neutralizanţi, protectori.
2,3,4

Virusul hepatitei A este cea mai frecventă cauză de hepatită acută virală şi este de obicei întâlnită la
copii şi adulţi tineri. În unele ţări mai mult de 75% dintre adulţi au fost expuşi infecţiei cu VHA.

Calea de transmitere este predominat fecal-oral, prin apă şi alimente contaminate cu fecale, dar în
condiţii de mare promiscuitate este posibilă transmiterea şi prin contact interuman strâns3,4 este
raportată şi transmiterea pe cale sexuală la homosexuali şi rar parenteral.2,5

Perioada de incubaţie a bolii este în medie 21 zile (12-40 zile). 2 Formele inaparente reprezintă peste
80% din cazurile înregistrate la copii; cu vârsta numărul acestora scade. Cu excepţia rarelor cazuri
fulminante, hepatita virală A se vindecă fără excepţie, deşi uneori se înregistrează recăderi precoce;
după infecţie virusul dispare invariabil, nu provoacă portaj cronic, nu determină evoluţie spre hepatită
cronică sau ciroză.1

Virusul este prezent în sânge şi fecale cu 2 săptămâni înaintea debutului bolii şi 1-2 săptămâni după
dispariţia icterului.3

Deoarece un singur serotip este cunoscut, diagnosticul hepatitei virale de tip A este unul din cele mai
facile, rapide şi sigure diagnostice de infecţie virală. 2 HAV IgM este testul preferat pentru diagnosticul
hepatitei acute virale A.6

Virusul hepatitei B este cel mai bine cunoscut şi cel mai complex dintre virusurile hepatice. Particulele
infectante Dane constau dintr-o nucleocapsidă internă şi un înveliş extern. Nucleocapsida conţine
ADN circular, parţial dublu-catenar şi ADN-polimerază, replicarea ADN având loc în nucleii
hepatocitelor infectate. Anvelopa (învelişul extern) se asamblează cu nucleocapsida în citoplasmă şi
din motive necunoscute, este produsă în exces; ea poate fi detectată în ser prin metode imunologice
ca antigen de suprafaţă al hepatitei B (AgHBs), denumit înainte antigen Australia.

Virusul hepatitei B este a doua cauză ca frecvenţă de hepatită acută virală.

Calea de transmitere este parenterală prin sânge infectat sau în cursul contactului intim sexual.
Transmiterea verticală a infecţiei, de la mamă la făt, se produce la aproximativ 20% din femeile
gravide cu AgHBs pozitiv şi la aproximativ 60% din femeile care dobândesc infecţia primară în cursul
sarcinii. Deoarece rata transmiterii verticale a infecţiei cu VHB este diferită în funcţie de zona
geografică şi tipul populaţiei, se presupune că predispoziţia pentru infecţia “in utero” ar fi influenţată
de tulpina virală şi structura genetică a populaţiei. Gravidele depistate cu AgHBs pozitiv necesită
investigaţii suplimentare. Dintre testele disponibile pentru VHB, încărcătura virală a devenit cel mai
bun factor predictiv al infectivităţii, în special pentru gravidele aproape de termen.

Perioada de incubaţie a bolii este în medie 70 zile (40-160 zile). Clinic, virusul hepatitei B produce un
spectru larg de afecţiuni hepatice, de la starea subclinică de purtător, la hepatită acută severă sau
fulminantă (~1% din cazuri)2, în special la vârstnici, la care mortalitatea poate ajunge la 10-15%.

Diagnosticul hepatitei acute virale B include determinarea HBc-IgM şi AgHBs, teste care detectează
infecţia acută şi cronică şi ajută la diferenţierea lor.

Virusul hepatitei C, depistat în 1989, este un virus ARN din genul Flavivirus, familia Togaviridae, cu
dimensiuni între 40-60 nm şi cu un conţinut preponderent lipidic.

Există cel puţin 6 genotipuri şi 50 de serotipuri de VHC. Cunoaşterea genotipului sau serotipului
(anticorpii specifici genotipului) de VHC este utilă în recomandarea şi conducerea tratamentului.

VHC este răspunzător de aproximativ 20% din hepatitele acute.

Transmiterea infecţiei se face prin contactul cu sânge sau produse de sânge infectat: transfuzii,
folosirea acelor şi seringilor de la o persoană la alta fără sterilizare sau insuficient sterilizate, tatuarea
corpului, vaccinarea cu echipament nesterilizat, folosirea în comun a periuţei de dinţi, aparatului de
bărbierit, pensetei, trusei de manichiură. Este prezent şi în medii biologice (salivă, lapte, secreţii
vaginale, spermă etc.), dar în concentraţie mai mică decât virusul B. Se poate transmite şi de la
mamă la făt.7,8 Rata de transmisie verticală la gravidele cu anti-HCV pozitiv a fost estimată la 2,7 –
4,4%, această rată atingând valori de 5,4 – 8,6% la gravidele care au coinfecţie VHC – HIV1. Este
bine de ştiut faptul că virusul nu se transmite prin folosirea în comun a veselei, piscinelor şi toaletelor.

Majoritatea cazurilor de hepatită C sunt subclinice chiar şi în faza de boală acută. Hepatita fulminantă
este foarte rară.

Diagnosticul de hepatită virală C se bazează pe prezenţa anticorpilor serici (anti-VHC). Detectarea

anticorpilor nu permite diferenţierea infecţiei acute/cronice, de o infecţie în antecedente. Pentru
aceasta se utilizează determinarea HCV-ARN.2

În cazurile de hepatită fulminantă, trebuie luată în considerare posibilitatea coinfecţiei sau

suprainfecţiei (HBV cu HCV sau
HDV).
 10. Conjuctivita de bazin
Conjunctivita este o afectiune inflamatorie a conjunctivei oculare. Aceasta este o membrana
transparenta care acoperă „albul ochiului”, incepand de la cornee și pana pe interiorul pleoapelor, cu
rol principal in protectia și umezirea ochiului.

Semne și simptome in conjunctivita

Semnul distinctiv este cel de “ochi rosu”, acesta fiind motivul principal care aduce pacientul la medic.
Simptomele frecvente resimtite de pacient sunt senzatia usturime, de intepatura, de corp strain sau
‘nisip in ochi’, asociate cu mancarimea ochiului și secretiile. In functie de cauza, secretiile pot fi
apoase, mucoase (vascoase) sau purulente (alb-galbui, galben verzui).

In conjunctivita nu este modificata acuitatea vizuala. Daca inflamatia este puternica, conjunctivita se
poate complica cu afectarea corneei (keratita), care se insoteste de scaderea vederii.

Uneori apar și manifestari la nivelul pleoapelor. Acestea pot fi umflate (edem palpebral) in
conjunctivitele alergice sau pot exista leziuni specifice (vezicule), in blefaro-conjunctivitele virale (cu
virus herpetic sau varicelo-zosterian).

Este important de stiut ca ochiul rosu nu inseamna obligatoriu conjunctivita. Exista afectiuni grave
oculare care se insotesc de inrosirea ochilor (iridociclita, keratita, atacul acut de glaucom, prezenta de
corp strain cornean); nediagnosticate la timp și netratate, pot duce la afectarea severa a vederii pe
termen lung. De aceea, este important ca tratamentul sa fie instituit de catre medicul oftalmolog,
intarzierea prezentarii la control sau automedicatia putand influenta negativ evolutia bolii.

Conjunctivita bacteriana
Conjunctivita bacteriana reprezintă inflamarea conjunctivei cauzata de bacterii.
Agenții microbieni pot fi variati, fie provin din flora saprofita a conjunctivei si pleoapelor, fie externi
(prin contact direct mana – ochi), fie de la o infectie clinic inaparentă. Cel mai frecvent întâlniți agenti
microbieni sunt Stafilococul, Streptococul, Chlamidia sau Haemophilus influenza.
Simptomatologia conjunctivitei bacteriene este cu debut acut, unilateral (la un singur ochi), frecvent
fiind afectat și celalalt ochi.
Se manifesta prin ochi roșu, secretii conjunctivale mucoase sau purulente, alb-galbui, cu lipirea
pleoapelor dimineața la trezire, senzatie de corp străin, senzatie de înțepătura, lacrimare, dar fără
afectarea vederii.
Conjunctivita bacteriana este frecventa, foarte contagioasa; aceasta nu doare, dar netratata sau
tratată necorespunzător se poate croniciza sau complica cu infecții corneene, afectarea cailor
lacrimale sau cicatrici la nivelul pleoapelor.
Tratamentul conjunctivitei bacteriene
Tratamentul este recomandat de medicul oftalmolog, in functie de gravitatea formei de boala. Consta
in aplicarea de picaturi sau unguente cu antibiotic, uneori și antiinflamator local.

In conjunctivita bacteriana se va tine cont, in primul rand, de igiena oculara foarte riguroasă deoarece
aceasta se poate răspândi la persoanele din jur. Mâinile se spală cât mai des, medicatia se
manevrează astfel încât să nu vină în contact cu secretiile oculare. Local igiena se va menține prin
spălarea oculara cu ser fiziologic sau servetele speciale pentru zona ochilor, precum și o igiena
corespunzătoare a lucrurilor personale.
Trebuie menționat că este contraindicată pansarea ochiului.

11. Moluscum congiosum

Dat fiind ca aceasta afectiune se produce in urma infectiei cu poxivirusul molluscum contagiosum,
dezvoltarea ei se afla in stransa legatura cu interceptarea acestui virus. Astfel, cauzele principale
pentru care se produce infectia sunt legate de modul in care se transmite patogenul (virusul).

Transmiterea, in general, se produce de la om la om, prin contact fizic direct (inclusiv sexual), dar se
poate realiza si prin intermediul atingerii unor obiecte de uz comun, personal (prosoape, asternuturi,
jucarii). De asemenea, o persoana infectata care are proeminente prezente si vizibile poate transmite
virusul dintr-un loc al corpului in altul, prin gratajul (scarpinarea) leziunilor si diseminarea infectiei la
nivelul unei zone de piele inca neafectate. Acest proces se numeste autoinoculare.
Factori de risc
Cu toate ca motivul pentru care se produce patologia in cauza este datorat infectiei virale si modurilor
de transmitere a patogenului, exista anumite categorii vulnerabile, la care probabilitatea infectarii este
crescuta fata de normal, precum si anumiti factori precipitanti. Astfel, printre factorii de risc se afla:

● Varsta - desi molluscum contagiosum poate aparea la orice varsta, copiii intre 1-10 ani sunt
mult mai predispusi decat adolescentii si adultii;
● Mediul inconjurator - un mediu cald si umed ofera conditiile propice supravietuirii si
multiplicarii patogenului;
● Dermatita atopica - din cauza afectarii structurii pielii si distrugerii barierei de aparare,
patrunderea virusului este mult mai usor de realizat;
● Imunosupresia - persoanele HIV pozitive sau in plin tratament oncologic sunt mai predispuse
la infectare si, de asemenea, papulele persista un timp mai indelungat.

Semne si simptome

Manifestarile clinice care apar in cazul molluscum contagiosum sunt destul de sugestive si faciliteaza
procesul diagnostic. Principalul semn vizibil este reprezentat de excrescentele (papulele) de
dimensiuni mici (in general, in jur de 5 mm), care se pot regasi la orice nivel al suprafetei pielii.
Acestea sunt rosii, roz sau bej (in cazul unui ten mai inchis la culoare). In centrul lor se afla un punct
galben, plin cu fluid care contine materialul viral si care, in urma unei eventuale ruperi, devine extrem
de contagios.
Papulele pot evolua in mai multe feluri:
● Se pot inflama;
● Pot cauza o senzatie de mancarime (principalul simptom resimtit in mod subiectiv);
● Se pot rupe si lichidul poate fi imprastiat in zone ale corpului inca neafectate.