SISTEMUL

RESPIRATOR

Grosu Beatrice Elena

 Sistemul respirator este un set de organe și structuri, care permit
schimbul de gaze între mediul înconjurător (oxigenul încărcat) și
corpul uman (al cărui sânge este încărcat cu dioxid de carbon). Prin
urmare, funcționarea sistemului respirator este strâns legată de
funcționarea sistemului circulator.

Ce este sistemul respirator?

Organele care formează sistemul respirator permit schimbul de

gaze dintre mediul extern și organism. Sistemul respirator este
format din nas, faringe, laringe, trahee, plămâni, pleură, bronhii și
bronhiole.
 Nasul
Nasul se află în centrul feței, în poziția de mijloc și
formează prima parte a tractului respirator. Implicat în
respirație și în simțul olfactiv, nasul este format din os și
cartilagiu, care formează structura exterioară, și care se
iese în afară în raport cu planul feței. În interior, se află
fronturile cavității nazale, alcătuite din două canale lungi
și șerpuite, acoperite cu mucoasă, care se deschid spre
exteriorul corpului, în nări.

Faringele
Faringele este un canal, care conectează gâtul cu
esofagul. Compus din mucoase musculare, acesta
reprezintă prima secțiune de trecere către tractul digestiv –
primește de alimentele mestecate din gură, prin înghițire –
și este parte a căilor aeriene superioare: aerul din nas intră
în faringe și apoi se deplasează în laringe.

Traheea
Traheea conectează laringele cu porțiunea de început a
bronhiilor, unde se împarte în două, la cea de-a cincea
vertebră toracică, către arborii bronhici din stânga și din
dreapta.
 Laringele
Laringele se prezintă ca un cilindru gol. Pe lângă faptul că este organul responsabil pentru excelența în vorbire, el permite trecerea aerului inhalat (de la nas
și gură până la bronhii) și expirat (de la tuburile bronșice până la nas și gură). Acesta este prevăzut cu un dispozitiv de închidere, care împiedică intrarea
mâncării mestecate (bolus) care vine din gură în timpul înghițirii.

Bronhiile
Bronhiile au o formă cilindrică și se situează între bifurcația traheei și bronhiole. Misiunea lor este să permită și să asigure trecerea aerului din trahee la bronhiole
și alveolele pulmonare. În corpul uman, există două bronhii principale: bronhia dreaptă și bronhia stângă.

Pleura
Pleura este membrana seroasă, care acoperă plămânii. Ea este compusă din două straturi, numite straturi pleurale: stratul pleural parietal (numit și “pleură
parietală”) este situat în partea exterioară a plămânilor și îi separă de peretele toracic, iar stratul pleural visceral (numit și “pleura viscerală”), aderă la suprafața
interioară a plămânului. Sarcina pleurei este de a le permite plămânilor să alunece pe pereții cavității pulmonare (spațiul toracelui, în interiorul căruia sunt
localizați) și să permită expansiunea lor în timpul inhalării.
 Bronhiolele
Bronhiolele reprezintă micile ramuri terminale ale bronhiilor din interiorul plămânilor, caracterizate printr-un diametru mai mic de un milimetru;
acestea se extind mai departe către alveolele pulmonare care, la rândul lor, se separă în saci alveolari (sau infundiba) – structuri mici, celulare, în
formă de sac, aranjate într-un grup care reprezintă partea terminală a căilor respiratorii. Prin pereții sacilor alveolari se efectuează procesul de
schimbare a gazelor. Pereții bronhiolelor sunt formați din celule epiteliale cubice (caracterizate prin prezența mușchiului neted și a țesutului
conjunctiv elastic).

Plămânii
Plămânii sunt cele două organe implicate în aprovizionarea cu oxigen a organismului și eliminarea dioxidului de carbon din sânge, precum și de
schimbul de gaze între mediul înconjurător și sânge (un proces cunoscut sub numele de schimb de gaze). Situați în cavitatea toracică, plămânii sunt
înconjurați de o membrană seroasă, pleura, care este esențială pentru îndeplinirea funcțiilor lor.Cei doi plămânii sunt separați de un spațiu între
coloana vertebrală și stern, mediastinul, care include și inima, esofagul, traheea, bronhiile, glanda timus și vasele mari. Fiecare dintre cei doi plămâni
au în partea superioară un vârf, care se extinde în sus până la baza gâtului, și care se sprijină pe mușchiul diafragmatic în partea inferioară. Principala
lor sarcină este să primească încărcătura de dioxid de carbon din sânge și deșeurile din fluxul sanguin și să îl curețe: odată curățat, sângele este apoi
trimis la inimă, de unde este transmis la toate organele și țesuturile. Plămânii au un grad ridicat de elasticitate, care permite expulzarea aerului în
timpul expirării. Ca și în cazul rinichilor, doar un singur plămân este suficient pentru a asigura funcționarea întregului proces de respirație.
Aparatul respirator are un rol capital în menţinerea vieţii
Funcţia principală a sistemului respirator este de a elimina dioxidul de carbon (CO2 ) din sângele venos sistemic ce ajunge la
plămâni şi de a adăuga oxigen (O2 ) acestuia. Schimburile gazoase în sistemul respirator se referă la difuziunea oxigenului şi
dioxidului de carbon în plămân și în țesuturile periferice. Difuziunea oxigenului şi a dioxidului de carbon între alveolă şi capilar se
realizează prin membrana alveolo-capilară, sub acţiunea gradientelor de presiune parţială a gazelor în aer şi plasmă şi sunt favorizate
de particularităţile membranei alveolocapilare.

Membrana alveolo-capilară
Denumirea de membrană alveolo-capilară cuprinde structurile care separă aerul alveolar de sângele din capilarele pulmonare şi
constituie sediul principal al proceselor de respiraţie pulmonară. Membrana alveolo-capilară are o structură ce trebuie să facă față
unor compromisuri:
• trebuie să fie puternică, pentru a menţine integritatea structurală și a face față modificărilor presionale hemodinamice din capilarul
pulmonar
• trebuie să tolereze tensiunea de suprafață și forțele de distensie din alveola pulmonară
• trebuie să fie suficient de subţire pentru a permite fluxul eficient al gazelor respiratorii prin difuziune pasivă.
Membrana alveolo-capilară
Membrana alveolo-capilară are o grosime variabilă
cuprinsă între 0,2 și 0,6 microni şi este constituită din mai
multe straturi (dinspre lumenul alveolar spre sânge):
◦ surfactantul alveolar
◦ pneumocit tip I
◦ membrana bazală alveolară
◦ spaţiul interstiţial
◦ membrana bazală capilară
◦ endoteliul capilarului sanguin
 Inspirul este declanşat de stimulii generaţi de centrul inspirator din bulb care ajung la neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei.
Prin intermediul nervilor spinali se comandă contracţia muşchilor inspiratori.

• În inspirul de repaus intervin muschiul diafragm şi muşchii intercostali externi. Muschiul diafragm este principalul muşchi inspirator. El
separă cavitatea toracică de cea abdominală şi în poziţie de repaus este curbat, cu convexitatea spre cavitatea toracică. Prin contracţie,
diafragmul se aplatizează şi se deplasează în jos cu cca. 1,5-2 cm în inspirul de repaus şi cu 7-8 cm în inspirul forţat. Prin deplasarea în jos a
diafragmului se măreşte diametrul longitudinal al cutiei toracice, iar în porţiunea bazală şi diametrul transversal. Mărirea de volum obţinută
prin contracţia acestui muşchi permite introducerea în plămâni a celei mai mari părţi din volumul curent = „tidal volume” (VT). Paralizia
completă a acestui muşchi NU mai permite desfăşurarea respiraţiei. Contracţia muşchilor intercostali externi, determină orizontalizarea
coastelor, rotarea lor şi proiectarea anterioară a sternului. Astfel, se produce mărirea diametrelor antero-posterior şi transversal ale cutiei
toracice. Mărirea volumului toraco-pulmonar va determina scăderea presiunii pulmonare la o valoare de 756-757 mmHg care devine astfel
inferioară presiunii atmosferice cu aprox. 3 - 4 mmHg. Consecinţa acestor modificări este pătrunderea unui volum de aer în plămâni, până la
egalizarea celor două presiuni. Volumul de aer care intră sau iese din plămâni, în condiţii de respiraţie relaxată sau de repaus, se numeşte
VOLUM CURENT sau TIDAL VOLUME – VT

• În inspirul forţat, pe lângă muşchii diafragm şi intercostali externi, mai intră în acţiune şi muşchii accesori: scaleni, pectorali, dinţaţi,
sternocleidomastoidieni, trapez. Se mai pot produce contracţii ale muşchilor aripioarelor nazale, ai vălului palatin, ale limbii, uşurând trecerea
coloanei de aer prin căile respiratorii superioare.
Expirul
• Expirul de repaus, reprezintă o fază pasivă (fără consum de energie), spre deosebire de inspir, care se produce activ, prin
contracţie musculară şi consum de energie. Constă în revenirea la poziţia iniţială a structurilor toraco-pulmonare, după ce forţa
deformatoare şia încetat acţiunea. Se datorează elasticităţii componentelor toraco-pulmonare. Ca urmare, plămânul se
micşorează, iar presiunea intrapulmonară creşte (763-764 mmHg), devenind superioară presiunii atmosferice cu 3-4 mmHg.
Consecinţa este eliminarea unui volum de aer încărcat cu CO2 din plămâni în atmosferă.

• Expirul forţat este o fază activă, producându-se prin contracţia muşchilor expiratori, reprezentaţi în special de muşchii
abdominali şi intercostali interni. Prin contracţia muşchilor abdominali, creşte presiunea intraabdominală, se măreşte
convexitatea diafragmului şi se reduce suplimentar volumul toraco-pulmonar. Ca urmare, creşte şi mai mult presiunea
intrapulmonară şi va fi expirată o cantitate suplimentară de aer - VOLUMUL EXPIRATOR DE REZERVA – VER.
RESPIRAȚIA
Este un proces fiziologic fundamental prin care organismele realizează un schimb de oxigen și dioxid de carbon cu mediul înconjurător. O
respirație completă include două faze distincte: inspirație, adică preluarea aerului (gazelor) din mediul înconjurător în organism, și expirație,
prin care se elimină în afara organismului aerul folosit (uzat). Prin respirație, oxigenul (O 2) din aerul inspirat ajunge la nivelul celulelor, iar

dioxidul de carbon (CO2) rezultat este eliminat prin intermediul expirației.

Toate organismele aerobe au nevoie de oxigen pentru a-și crea energia prin respirație, prin metabolismul moleculelor bogate în energie,
precum glucoza. Pe Pământ există însă și organisme anaerobe, ca de exemplu unele microorganisme din lacurile subterane.

Volumele și capacitățile pulmonare

Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației pulmonare, reprezintă înregistrarea volumului aerului
deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat – spirometru.
Există patru volume pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară.
Volumele
◦ Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale – 500 ml.

◦ Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat în urma unei inspirații forțate, după inspirația unui volum curent,
valoarea lui medie la adulți este de 1500 ml, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală.

◦ Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi expirată în urma unei expirații forțate după expirarea unui volum
curent, valoare lui medie la adulți este de 1200 ml, aproximativ 25% din capacitatea vitală.

◦ Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată, valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică
aproximativ 25% din capacitatea vitală.

Capacitățile
◦ Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare
menționate.

◦ Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printr-o expirație forțată efectuată după o inspirație maximă.

◦ Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații de repauz

◦ Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de
repaus.
Notiuni elementare de igiena si patologie
Laringita - este o infectie la nivelul laringelui.

Cauze: - temperaturi scazute ale aerului

- vorbirea prelungita
Manifestari : - senzatia de arsura la gat Bronsita
- raguseala
Cauze: - inflamarea mucoasei
- febra
- tuse arborelui bronsic
- durere la inghitire Manifestari ; - tuse uscata si umeda
Tbc - febra
Cauze : - bacilul koch
-disconfort .
Manifestari :
Raceala este cea mai raspandita boala
 lipsa poftei de mancare, respiratorie. Este determinata de diverse tulpini
 organismul slabeste, virale, imunitatea dobandita dupa contactul cu
una dintre ele neputand conferi protectie .
 oboseste foarte repede Manifestari :
Preveniri : -inflamarea acuta a mucoasei respiratorii
-febra
 pastrarea igienei corporale, -dureri de cap.
 a incaperii,
 pastrarea igienei colective,
 a imbracamintei.
 vaccinari,
 practicarea sportului in aer liber,
 temperatura camerei optima 18 - 210 celsius,
 alimentatie echilibrata.