Biochimia digestiei – sucul intestinal și bila

Aparatul digestiv (cunoscut şi sub numele de canal alimentar sau tract gastrointestinal) este
ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor şi eliminarea materiilor ce nu au putut fi
digerate.

Peritoneul este membrana seroasă subțire care căptuşeşte peretele cavităţii abdomenului şi
acoperă organele cuprinse în această cavitate.
Flora intestinală reprezintă totalitatea microorganismelor, ce trăiesc în cadrul intestinului gros
al vertebratelor, inclusiv al omului. Aceasta se află într-o relaţie simbiotică cu organismul – gazdă,
fiind atât de importantă încât, de cele mai multe ori, aceste organisme n-ar putea trăi fără ajutorul
florei intestinale.
Funcţii :
- sinteza substanţelor esenţiale → în cadrul florei intestinale sunt sintetizate numeroase substanţe
necesare corpului uman, precum vitamina K, biotină, acid pantotenic şi acid folic (în cantităţi mai
mici);
- prevenirea alergiilor şi maladiilor;
- digestia carbohidraţilor .
Componente:
1. Tractul gastrointestinal superior
a) Gura reprezintă porţiunea iniţială a aparatului digestiv, alcătuită din organe şi diverse
ţesuturi. Superior este limitată de bolta palatină, inferior de planşeul bucal, lateral de obraji, anterior
de buze şi posterior se continua cu faringele. Cavitatea bucală este căptuşită cu mucoasa bucală. În
cavitatea bucală se afla cele două arcade dentare, superioară şi inferioară, situate pe maxilar şi,
respectiv, pe mandibula. Dinţii sunt în număr de 32: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi 12 molari.
Limba, organ muscular situat posterior, prezintă pe fata superioară nişte formaţiuni numite
papile: filiforme, fungiforme şi circumvalate sau gustative, ultimele fiind situate spre rădăcina limbii

1
şi vormând “V”-ul lingual. în cavitatea bucală glandele salivare, parotide, subtnaxilare şi sublinguale,
excreta saliva.
Funcţiile pe care le îndeplineşte gura sunt: funcţia de masticaţie pentru formarea bolului
alimentar, începutul digestiei glucidelor sub acţiunea ptialinei salivare, funcţia de fonaţie, funcţia
receptoare, funcţia de apărare şi funcţia fizionomică.
b) Faringele este un organ care aparţine atât aparatului digestiv, cât şi aparatului respirator. El
se afla situat în partea posterioară a cavităţii bucale si’ se continua cu esofagul. Căptuşit cu o
mucoasa, este bogat în ţesut limfoid. în faringe se găsesc amigdalele palatine, amigdala faringiană pe
peretele posterior şi amigdala linguală la rădăcina limbii, legate între ele prin numeroase vase
limfatice şi formând inelul limfatic Waldeyer.
Funcţiile faringelui sunt: funcţia de conducere a bolului alimentar către esofag şi funcţia de
apărare împotriva infecţiilor, care pot pătrunde pe cale digestivă sau pe cale respiratorie.
c) Esofagul reprezintă un organ musculo-membranos, tubular, care face legătura între faringe
şi stomac. El începe la nivelul vertebrei a 7-a cervicală (C7) în dreptul cartilajului cricoid, şi se
termină în dreptul vertebrei a 11-a toracale la cardia; este lung de 25 – 32 cm şi are un calibru care
variază între 10 şi 22 mm.
Cele două funcţii majore ale esofagului sunt transportul bolului alimentar din cavitatea bucală
în stomac şi împiedicarea refluxului conţinutului gastrointestinal. Cardia este sfincterul situat la limita
dintre esofag şi stomac, este de forma unui inel muscular care se comporta asemenea unei valve
permiţând în mod normal trecerea alimentelor şi a lichidelor doar într-un sens: de la esofag la stomac.
Fiziologic, esofagul reprezintă un organ menit să facă legătura dintre faringe şi stomac. Prin
reflexul de deglutiţie, bolul alimentar trece din faringe în esofag; prin coordonare nervoasă,
musculatura formează unde contractile care împing bolul spre cardia; sfincterul cardiei se desface,
împiedicând şi refluarea conţinutului gastric în esofag.
d) Stomacul, organ cavitar musculo-glandular, este segmentul tubului digestiv situat între
esofag şi intestinul subţire. Forma lui este asemănătoare cu a unei pere, cu vârful uşor îndoit şi
îndreptat în sus: la examenul radiologie apare ca litera “J” sau ca un cârlig. Forma lui este variabilă în
funcţie de: conţinut, tonicitatea musculaturii proprii, tonicitatea peretelui abdominal, poziţia
individului şi volumul organelor vecine.
Stomacul începe de la cardia, care face legătura între esofag şi stomac; porţiunea situată
deasupra cardiei şi care este adaptată cupolei diafragmatice, se numeşte marea tuberozitate (fornix
sau funduş); segmentul vertical este corpul stomacului, care se continua cu mica tuberozitate şi apoi
cu antrul piloric şi se termină cu orificiul piloric. Între cardia şi pilor se află două margini: marginea
externă sau marea curbura şi marginea internă sau mică curbura.
Structural, stomacul este alcătuit din patru straturi: membrana seroasă (la exterior), sub care se
afla musculatura (care excuta două tipuri de mişcări: mişcări peristoloice, prin care alimentele din
interiorul stomacului se răspândesc şi se depun în straturi şi mişcări peristaltice, prin care conţinutul
gastric înaintează spre pilor), apoi dinspre exterior spre interior, după stratul muscular, apare o tunică
numită submucoasă. Submucoasa conţine o reţea vastă de vase sanguine şi de fibre nervoase. Ultimul
strat este reprezentat de mucoasa la nivelul căreia se afla numeroase glande
Din punct de vedere fiziologic, stomacul primeşte alimentele şi, datorită funcţiei sale motorie,
le frământă, le amesteca cu sucul gastric şi apoi le evacuează în duoden, prin funcţia secretoare,
stomacul intervine în digerarea ţesutului conjunctiv şi a proteinelor cu ajutorul acidului clorhidric şi
al pepsinei. Mucusul gastric are un rol protector de prim-ordin, apărând mucoasa de acţiunea sucului
gastric.
În stomac sunt distruşi, sub acţiunea acidului clorhidric (HCl), majoritatea agenţilor patogeni
care pătrund în organism odată cu mâncarea sau cu lichidele ingerate. Prin mişcările imprimate de

2
către musculatură, bolul alimentar este amestecat şi deplasat, dinspre cardia spre pilor. În urma
acestor procese, bolul alimentar suferă câteva transformări, trecând în chimus gastric. Chimusul
gastric trece în duoden prin pilor.

2. Tractul gastrointestinal inferior

a) Intestinul subţire reprezintă un tub de muşchi şi membrane intestinale, ce stă strâns răsucit
în cavitatea abdominală. Este compus din trei părţi: duodenul, jejunul şi ileonul. Are lungimea de
aproximativ 5 m şi diamterul de 3 cm.
Fiziologic, duodenul are două funcţii principale: motorie şi secretorie. Motilitatea duodenală
împinge chimul alimentar foarte repede în jejun (în câteva secunde). Secreţia duodenală elaborează
secretina (cu rol în stimularea pancreasului şi a intestinului). La nivelul duodenului începe să se
amestece chimul alimentar sosit din stomac cu sucul duodenal, bila şi sucul pancreatic.
Dintre porţiunile intestinului subţire, duodenul are o importanţă mare în digestie deoarece, pe
de o parte, aici se varsa bila şi sucul pancreatic, iar pe de alta, prin pereţii duodenali pornesc reflexe
ce controlează activitatea veziculei biliare şi a sfincterului Oddi situat la locul de „vărsare” a
canalului coledoc în duoden. Datorită acestui fapt, bila şi sucul pancreatic ajung în duoden doar
atunci când este nevoie de acţiunea lor digestiva.
Jejuno-ileonul are un calibru mai mic şi umple cea mai mare parte a cavităţii peritoneale.
Fiziologic, jejuno-ileonul are trei funcţii: motorie, secretorie şi de absorbţie.
b) Intestinul gros este segmentul terminal al tubului digestiv; el începe de la valva ileocecala
şi se termină cu anusul. Se distinge de intestinul subţire prin volumul lui mult mai mare şi prin cele
trei benzi musculare longitudinale. Lungimea lui variază între 1,5 şi 3 metri. Intestinul gros este
împărţit în următoarele segmente: cecul, colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent,
colonul sigmoid şi rectul.
Fiziologic, intestinul gros are funcţii de motricitate, secreţie şi absorbţie. Motricitatea asigura
progresiunea bolului fecal prin contracţii peristaltice, segmentare, şi prin contracţii masive. Bolul
fecal se aduna în sigmoid; trecerea materiilor fecale în rect duce la expulzarea lor prin actul fiziologic
al defecaţiei.

Digestia

Digestia reprezintă totalitatea transformărilor mecanice şi fizico-chimice pe care le suferă

alimentele, pentru a putea fi absorbite. Digestia implică mestecarea hranei, transmiterea acesteia de-a
lungul tractului digestiv şi descompunerea moleculelor de hrană în molecule mai mici ce pot fi
asimilate de organism. În gura se formează bolul alimentar care este împins prin faringe în esofag, iar
3
de aici în stomac. O dată ajuns în stomac, bolul este amestecat cu sucul gastric, formând chimul.
Fenomenele chimice consta in actiunea sucului gastric asupra proteinelor si grasimilor.
Ca rezultat al digestiei gastrice, alimentele sunt transformate intr-o materie pastoasa, numita
chim gastric, bogat in acid clorhidric. Sucul gastric este format din 90 % apa si 10 % acid clorhidric,
fermenti, substante minerale si mucus, fiind secretat in cantitate de circa 1,5 l in 24 de ore la omul
adult normal. Elementele continute in sucul gastric au actiuni diferite: apa inmoaie bolul alimentar,
ajuta contactul fermentilor cu alimentele si favorizeaza framantarea si evacuarea continutului gastric;
acidul clorhidric distruge microbii si bacteriile introduse prin alimentatie si ataca proteinele,
preparandu-le pentru actiunea fermentilor, el ajutand si la digestia glucidelor si favorizand desfacerea
zaharozei.
Chimul este împins, prin contracţii ale muşchilor stomacului, prin duoden, în intestinul
subţire. Aici sucurile intestinale continuă descompunerea macromoleculelor, iar prin epiteliul
intestinal (membrana ce acoperă intestinul) substanţele nutritive rezultate din digestie sunt absorbite
în sânge. In intestinul subtire se continua procesul de digestie si absorbtie a hranei prin peretele
intestinal, iar reziduurile si lichidul in exces sint impinse in intestinul gros, de unde sint evacuate.
Substantele absorbite la nivelul intestinului trec in singe si sint transportate in ficat, unde au loc foarte
multe procese chimice.
Aici, in functie de necesitatile organismului sunt fie stocate sub forma de glicogen, un glucid
complex, fie transformate in lipide sau aminoacizi, fie eliberate in circulatia sanguina sistemica
pentru a fi consumate de catre celule.
Enzimele din tractul intestinal descompun hrana în particule: grăsimi, proteine şi carbohidrati.
Carbohidratii sunt: amidonul (polizaharidă) ce este descompus în glucoză, dizaharidele (sucroza-
descompusă în glucoză şi fructoză, lactoza-descompusă în glucoză şi galactoză şi maltoza-
descompusă în glucoză).
Proteinele sunt digerate ca aminoacizi şi mici lanturi de peptide de 2 ori 3 aminoacizi.
Grăsimile sunt constituite din trigliceride şi sunt digerate ca monogliceride şi acizi graşi. Deglutiția se
realizează în patru etape:

Sucurile digestive
Glandele salivare produc o enzimă ce începe transformarea amidonului din hrană în particule
mai mici. Apoi, în stomac, mucoasa stomacală produce sucul gastric şi enzime ce digeră proteinele.
Sucul gastric este un lichid incolor, acid - pH 1-2,5, secretat de glandele gastrice și alcătuit din:
 apă 99%

4
  reziduu uscat 1%, format din: substanțe anorganice 0,6% – cea mai importanta fiind HC,
substanţe organice 0,4% – mucus si enzime
HCl, in conditii bazale: 1-5 mEq/ora liber sau combinat cu proteine, digeră proteinele, asigură
pH optim pentru actiunea pepsinei, activează pepsinogenul, împiedică dezvoltarea bacteriilor
patogene, reduce Fe3+ la Fe 2+ mai ușor absorbabil. Secreția sa este stimulată de: gastrină, secretină,
acetilcolină. Secretia sa este înhibată de somatostatină eliberata din neuroni ai sistemului nervos
enteric.
Conţinutul sosit din stomac este diluat, până la consistenţa unei supe, cu ajutorul a 3 sucuri:
bila, sucul pancreatic şi sucul intestinal. Ele conţin substanţe care produc şi alte transformări
fizice, dar mai ales chimice ale hranei. Toate cele trei sucuri conţin un mucus, fiecare având acelaşi
rol protector. Toate conţin şi bicarbonat de sodiu care transformă conţinutul acid într-unul
bazic, favorabil acţiunii noilor enzime. Fiecare conţine şi substanţe proprii, cu acţiune specifică.
După ce stomacul împinge amestecul rezultat de primele faze ale digestiei în intestinul subtire,
hrana este amestecată cu substantele produse de alte două organe: pancreasul şi ficatul. Pancreasul
produce un suc ce contine o serie de enzime care descompun carbohidratii, grăsimile şi proteinele.
Sucul pancreatic este un lichid limpede sau uşor opalescent, inodor, cu vâscozitate redusă. Cantitatea
la adult, în medie 700-1500 ml/24 de ore cu o cantitate maximă 4000 ml/24 de ore. Secreţia este
discontinuă, debitul secretor fiind mai abundent postprandial, cu durată de aproximativ 3 ore. Are
densitatea 1,008-1,014 g/ cm3, iar pH-ul 7,5-8. Creşterea ratei secreţiei de suc pancreatic duce la
creşterea pH-ului, până la valoarea 9. Este lichidul cel mai alcalin din organism. Alcalinitatea este
produsă de bicarbonatul de sodiu conţinut în cantitate mare. Compoziţia sucului pancreatic: este
variabilă, în funcţie de tipul alimentului sau al excitantului care a determinat secreţia, respectiv, apă
98,5 % și reziduri uscate 1,5%, din care 50-60% sunt substanţe anorganice (bicarbonat de sodiu: 25-
150 mEq/l, cloruri: 4-129 mEq/l), iar 40-50% substanţe organice (enzime – produse de acinii
pancreatici).
Ficatul eliberează bila. Bila conţine:
– săruri biliare care emulsionează grăsimile, adică le fragmentează în picături fine asupra cărora
să poată acţiona enzimele. Sărurile biliare activează lipaza şi ajută la absorbţia acizilor graşi.
– pigmenţii biliari - bilirubina şi biliverdina - produşi de excreţie, rezultaţi din degradarea
hemoglobinei. Ei dau culoarea caracteristică a fecalelor şi urinei.
– colesterolul şi lecitina care asigură absorbţia grăsimilor.
Bila este stocată în perioada dintre mese în vezica biliară. La ora mesei, vezica biliară
transferă bila în intestine unde grăsimile sunt descompuse. După ce grăsimile sunt astfel descompuse,
enzime produse de pancreas ori de glande ale peretilor intestinelor digeră particule rezultate.
Sucul intestinal este un lichid incolor, clar, alcătuit din apă și reziduu uscat:
 substanțe anorganice – electroliti secretati de celulele epiteliale intestinale
 substanţe organice – mucus si enzime asociate microvililor de la polul apical al enterocitelor
Mucusul este secretat de glandele Brunner din duoden şi de celule speciale, aflate în epiteliul
intestinal şi în criptele Lieberkuhn; are rol de protecţie a mucoasei intestinale împotriva agresiunii
HCl. Enzimele sunt asociate cu microvilii celulelor epiteliale intestinale, nu sunt secretate în lumenul
intestinal, îşi exercită rolurile în timpul procesului de absorbţie intestinală;
Glandele auxiliare
Glandele auxiliare sunt cele salivare, ficatul, prin funcţia sa de producere a bilei prin
intermediul celulelor hepatice şi pancreasul, care produce un suc digestiv ce conţine enzime necesare
digestiei şi bicarbonat pentru neutralizarea acidului chimului.
Absorbţia intestinală
Absorbţia intestinală finalizează efortul digestiv prin trecerea produşilor finali în mediul
intern. Tot prin absorbţie se recuperează apa şi ionii minerali care au alcătuit sucurile digestive şi din
care o foarte mică proporţie mai apare în materiile fecale. Sunt absorbite şi unele substanţe produse

5
de bacteriile simbionte din intestinul gros. Acestea populează intestinul gros încă din primele zile de
la naştere. Aparţin unor specii diferite. Se hrănesc saprofit cu conţinutul intestinal şi produc substanţe
utile gazdei cum ar fi unele vitamine (în cazul omului).
Mucoasa intestinală prezintă o serie de adaptări pentru a favoriza absorbţia:
• este subţire şi poate fi traversată uşor;
• are o suprafaţă mare de absorbţie datorită cutelor, vilozităţilor şi microvililor;
• vine în contact cu o reţea vasculară bogată.

1. Ficatul
Glanda anexa voluminoasa a tubului digestiv, cu funcţiuni multiple şi complexe de sinteză şi
de transformare a diverselor substanţe. Ficatul este situat deasupra şi în dreapta abdomenului, sub
cupola dreaptă a diafragmului, care îl separă de plămânul corespunzător şi înconjurat în toate părţile
de coaste. Este un organ de culoarea roşie – închisă, ce cântăreşte 2 – 2,5 kg, fiind cel mai greu organ
al corpului uman.
Funcţiile ficatului:
→ funcţia metabolică:
- sinteza colesterolului, fosfolipidelor, lipoproteinelor şi a lipidelor;
- participă în metabolismul glucidelor şi proteinelor;
- sinteza unor elemente ale sângelui, precum albuminele, globulinele, şi antitrombina.

6
 Prima funcţie principală a ficatului este să stocheze energie în formă glicogenica, care este
compusă dintr-o formă de zahăr numită glucoză. Ficatul înlătura glucoza din sânge atunci când
nivelul acesteia este crescut printr-un proces numit glicogeneza, ficatul combina moleculele de
glucoză în lanţuri lungi pentru a creea glicogenul, un carbohidrat care asigura o formă de energie
depozitată. Când nivelul glucozei din sânge scade sub nivelul normal de care organismul are nevoie
pentru îndeplinirea funcţiilor specifice, ficatul reverseaza această reacţie transformând glicogenul în
glucoză.
→funcţia secretorie → producerea bilei.
→funcţia imună → neutralizarea corpurilor externe din organism, în special a toxinelor, jucând
astfel un rol important în imunitatea corpului. Funcţia antitoxică este practicată de ficat prin absorbţia
de toxine, le alterează chimic apoi le excreta în bila.
Ficatul funcţionează ca o fabrică chimică. Câteva proteine importante găsite în sânge, se
fabrică în ficat. Una dintre acste proteine – albumina ajuta în retenţia de Ca+ şi altor substanţe în
circuitul sangvin. Albumina ajuta de asemenea la reglarea mişcării apei din sânge în ţesuturi. Ficatul
produce şi globina – una din cele 2 componente ce formează hemoglobină. Mai produce şi alte
grupuri de proteine ce includ anticorpi.
Este singurul organ care se regenerează, putându-se regenera chiar complet. În cazul altor
organe, de exemplu inima, ţesuturile bolnave sunt înlocuite cu o cicatrice, ca şi cele de pe piele.
Ficatul are capacitatea de a înlocui celulele bolnave cu noi celule.

2. Vezica biliară (colecistul sau fierea)

Este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe faţa inferioară a ficatului.
Are o formă de pară cu o lungim de aprox. 8-10 cm. Vezica este specifică vertebratelor. Este unită cu
ficatul, de unde primeşte bila, şi cu duodenul, unde o eliberează. Rolul colecistului este de a colecta
secreţia externă hepatica (bila), care contribuie la digestia alimentelor. Bila conţine colesterol, saruri
biliare, lecitina şi alte substanţe.
Principala funcţie a veziculei biliare este de a colecta şi sintetiza bila secretată de ficat (lichid
de culoare galben-maro ce conţine saruri necesare pentru digestia lipidelor sau a grăsimilor,
principala substanţa care contribuie la absorbţia şi descompunerea grăsimilor). Bila va fi stocată în
canalele intrahepatice.
Din vezicula biliară, bila va fi transportată prin canalele cistic şi coledoc şi apoi de-a lungul
duodenului (prima parte a intestinului subţire) unde vor fi digerate, în primul rând, grăsimile
(lipidele) şi vitaminele.

3. Pancreasul
Glandă situată sub stomac, de formă alungită, cu o greutate de circa 70 g. Are atât o secreţie
externă (exocrină) necesară digestiei, cât şi o secreţie internă (endocrină) necesare în reglajul
glicemiei. Secreţia externă numită şi suc pancreatic, se varsă în duoden. Este bogată în enzime:
amilază (care transformă glucidele în glucoză), maltaza (maltoza, în glucoză), tripsina (care scoate
aminoacizii pe rând din protide şi peptide), lipaza (grăsimile cu acizi graşi şi glicerina), carbonaţi şi
bicarbonaţi de Na, care dau alcalinitatea sucului pancreatic. Secreţia endocrină consta în insulina şi
glucagon, care reglează glicemia, reţinând surplusul de glucoză sub formă de glicogen, la nivelul
ficatului. Lipsa insulinei duce la o boală potenţial gravă, numită diabet zaharat.