SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator este format din inimă şi vase prin care circulă
sângele şi limfa. Funcţional, prin rolul de transport pe care îl îndeplineşte, el
contribuie, alături de sistemul nervos, la realizarea unităţii funcţionale a
întregului organism. El cuprinde 2 componente: sistemul circulator sanguin
şi sistemul limfatic.
Sistemul circulator sanguin este format din inimă – ca organ central -
şi vase de sânge (artere, capilare, vene). Din punct de vedere anatomo-
funcţional, el cuprinde: marea circulaţie prin care sângele oxigenat este
transportat, prin artera aortă, de la inimă la organe şi ţesuturi şi mica
circulaţie prin care sângele neoxigenat este transportat, prin artera
pulmonară, de la inimă la plămâni unde se oxigenează şi revine la inimă prin
venele pulmonare.
Sistemul limfatic – reprezentând o cale derivată a sistemului circulator
– transportă limfa. Aceasta începe să se formeze din lichidul interstiţial şi
este transportată prin capilare limfatice, vase şi ganglioni limfatici, ajungând
în 2 trunchiuri colectoare limfatice, prin care se varsă în sistemul venos al
marii circulaţii.

Inima
Inima este un organ cavitar, muscular, cu rol de a pompa sângele în
sistemul vascular. Din punct de vedere structural ea se aseamănă cu vasele
de sânge, fiind alcătuită, ca şi acestea, din 3 straturi concentrice. Dar prin
marea dezvoltare a stratului său mijlociu, miocardul, ea devine un muşchi
cavitar, cu activitate ritmică şi rol de pompă aspiratoare-respingătoare pentru
circulaţia sanguină.
Inima este aşezată în cavitatea toracică, în mediastinul inferior înapoia
şi puţin în stânga sternului. Are forma unui con cu vârful îndreptat în jos,
înainte şi la stânga, iar baza îndreptată în sus, dorsal şi la dreapta.
Inima este învelită la exterior de pericard format din 2 membrane:
pericardul fibros, aşezat la exterior, şi pericardul seros la interior. Acesta
este alcătuit din 2 foiţe: una viscerală care vine în contact cu miocardul şi
alta parietală care căptuşeşte pericardul fibros. Între foiţele pericardului
seros se găseşte o cavitate pericardică ce conţine lichid pericardic. Acesta
favorizează alunecarea în timpul activităţii inimii.
Capacitatea totală a inimii este, în medie, de 500-600cm 3, iar greutatea
de aproximativ 300g.
Morfologia externă a inimii.
 Inima prezintă o bază, un vârf, o faţă anterioară convexă (sterno-
costală) şi o faţă posterioară plană (diafragmatică).
Faţa anterioară, sterno-costală vine în contact cu sternul, coastele şi
muşchii intercostali. Ea poartă şanţul transversal (coronar) care trece pe sub
nivelul atriilor şi şanţul longitudinal anterior (interventricular anterior) care
pleacă din vârful inimii şi se termină la originea arterei pulmonare.
Faţa diafragmatică (posterioară) priveşte inferior spre diafragmă; ea
poartă şanţul coronar (transversal), continuarea celui de pe faţa sterno-
costală şi şanţul longitudinal posterior (interventricular posterior).
Baza inimii se află în dreptul vertebrelor T4-T5, fiind constituită din
faţa posterioară a celor 2 atrii. Pe ea se găseşte şanţul interatrial. Tot la acest
nivel se observă şi cele 8 vase mari ale inimii (4 vene pulmonare, 2 vene
cave, artera aortă şi artera pulmonară).
Vârful inimii este în întregime format din ventriculul stâng; el se
proiectează în dreptul spaţiului intercostal V.
Morfologia internă a inimii.
În interiorul inimii se găseşte un sept longitudinal care împarte inima
în 2 jumătăţi: dreaptă şi stângă. Septul atrioventricular împarte fiecare
jumătate în 2 compartimente: unul spre baza inimii – atriu – şi altul spre
vârful inimii – ventriculul.
Septul longitudinal are 2 părţi: una care separă atriile – septul
interatrial – şi alta care separă ventriculele – septul interventricular. Septul
atrioventricular are şi el 2 părţi: septul atrioventricular stâng (între atriul şi
ventriculul stâng) şi septul atrioventricular drept (între atriul şi ventriculul
drept).
Atriul drept comunică cu auriculul sau „urechiuşa” dreaptă
(prelungirea atriului propriu-zis), cu sinusul venos (coronar) prevăzut cu
valvula Thebesius şi cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular
prevăzut cu valvula tricuspidă ce se deschide în ventricul.
Tot în atriul drept se deschid venele cave: vena cavă superioară şi
vena cavă inferioară.
Ventriculul drept prezintă 2 zone: una inferioară, către vârf, cu
muşchi papilari (ridicături musculare conice) şi una superioară, mai netedă,
numită con arterial ce reprezintă locul de origine al arterei pulmonare.
Zona inferioară primeşte sânge din atriu, iar conul arterial reprezintă
zona de lansare a sângelui în artera pulmonară. Orificiul de origine al arterei
pulmonare este prevăzut cu 3 valvule semilunare (sigmoide) care poartă la
marginea liberă, nodulii Morgagni. Ele au forma unui cuib de rândunică, cu
concavitatea în sus.
 De muşchii papilari se prind corzile tendinoase care se fixează cu
capătul opus de valvula tricuspidă împiedicând deschiderea acesteia către
atriu.
Atriul stâng comunică cu auriculul sau „urechiuşa” stângă, cu cele 4
vene pulmonare şi cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular stâng
prevăzut cu valvula bicuspidă sau mitrală.
Ventriculul stâng are 2 părţi: cavitatea propriu-zisă cu muşchi papilari
de care se prind corzile tendinoase şi conul arterial ce reprezintă originea
arterei aorte. Orificiul acesteia este prevăzut cu 3 valvule semilunare care
poartă pe marginea liberă nodulii Arantius.
Structura inimii.
Peretele inimii este alcătuit, de la exterior spre interior, din: epicard,
miocard şi endocard. La acestea se adaugă scheletul fibros al inimii şi
aparatul de conducere.
Epicardul constituie stratul de la suprafaţa inimii şi este format de
foiţa viscerală a pericardului seros.
Miocardul sau muşchiul cardiac formează stratul cel mai gros al
peretelui inimii. El este format din ţesut muscular cardiac alcătuit din celule
(fibre) musculare care vin în contact între ele la nivelul membranelor
scalariforme, evidenţiate de microscopia electronică. Ca urmare, miocardul
nu mai poate fi considerat un sinciţiu, aşa cum se susţinea.
La nivelul atriilor fasciculele de fibre miocardice sunt dispuse
circular, formează un strat mai subţire şi nu se continuă cu musculatura
ventriculelor. În ventricule, fasciculele musculare sunt dispuse oblic-spiralat,
formând spre vârf, vârtejul inimii.
Reţeaua de capilare din miocard vine în contact intim cu fibrele
miocardice.
Endocardul căptuşeşte miocardul; este o membrană fină, transparentă,
alcătuită dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală. El se continuă cu
endoteliul marilor vase care pornesc din inimă.
Scheletul fibros al inimii este format din inele fibroase
atrioventriculare ce separă musculatura atrială de cea ventriculară şi de
inele fibroase arteriale, de la orificiul aortei şi pulmonarei. Pe inele fibroase
se prind valvulele acestor orificii.
Aparatul de conducere al inimii, denumit şi sistem cardio-vector sau
ţesut nodal, asigură, din punct de vedere funcţional, automatismul inimii
fiind autoexcitabil.
Ţesutul nodal este format din fibre musculare de tip embrionar, cu
multă sarcoplasmă bogată în glicogen şi puţine miofibrile. El formează
noduli şi fascicule. Nodulii sunt: nodulul sinoatrial (Keith-Flack) situat în
peretele atriului drept între orificiile celor 2 vene cave şi nodulul
atrioventricular (Aschoff-Tawara) situat în partea inferioară a septului
interatrial, mai mult în peretele atriului drept. Din acest ultim nodul, pleacă,
prin septul interventricular, un fascicul de fibre – fasciculul Hiss care emite
câte o ramură pentru fiecare ventricul în pereţii cărora se ramifică abundent,
constituind reţeaua Purkinje. Fibrele acestei reţele pătrund în miocard,
printre fibrele musculare.
Vascularizaţia inimii.
Inima este un organ bine vascularizat, aspect condiţionat de activitatea
ritmică, neîntreruptă a miocardului, care într-o oră pompează în circulaţia
400l de sânge, iar în decurs de o zi 10.000l sânge. Activitatea metabolică
crescută a miocardului necesită deci un mare aport de sânge, care se
realizează prin arterele coronare stângă şi dreaptă.
Artera coronară stângă, ramură a aortei, vascularizează atriul stâng,
ventriculul stâng în cea mai mare parte, o parte din peretele anterior al
ventriculului drept, învecinată şanţului interventricular anterior şi 2/3
anterioare din septul interventricular.
Artera coronară dreaptă vascularizează atriul drept, ventriculul drept,
o parte întinsă din peretele inferior al ventriculului stâng, treimea inferioară
a septului interventricular, nodulul atrioventricular, partea iniţială a
fasciculului Hiss şi uneori, nodulul sinoatrial.
Între cele 2 artere coronare există anatomic, anastomoze, dar
funcţional, legătura dintre ele este puţin eficientă; de aceea ele sunt
considerate artere terminale. Obstrucţia unei ramuri arteriale produce
infarctul miocardic.
Venele inimii adună sângele din perete prin venele mare şi mică ale
cordului care se varsă în sinusul coronar, situat în şanţul coronar de pe faţa
diafragmatică. Sinusul coronar se varsă în atriul drept.
Vasele limfatice se găsesc în toate straturile peretelui. Ele drenează
limfa spre reţeaua subepicardică, care, de aici, trece în ganglionii
mediastinali anteriori.
Inervaţia inimii este realizată de ramuri simpatice şi parasimpatice
ale plexului cardiac. Fibrele simpatice provin din nervii cardiaci superior,
mijlociu şi inferior, care vin din ganglionii simpatici cervicali; ele inervează
miocardul şi vasele inimii. Fibrele parasimpatice provin din nervul vag; ele
inervează preponderent nodulii sinoatrial şi atrioventricular.
Funcţional, simpaticul accelerează bătăile inimii şi dilată arterele
coronare în timp ce parasimpaticul răreşte bătăile inimii şi produce
vasoconstricţia coronarelor.
 Fibrele senzitive, cele mai multe simpatice, sunt numeroase în epicard
şi endocard.

Vasele sanguine
Vasele sanguine sunt structuri prin care circulă sângele în întreg
organismul. Ele sunt reprezentate de artere – vasele care transportă sângele
de la inimă la ţesuturi, capilare – la nivelul cărora se realizează schimburile
dintre sânge şi ţesuturi şi de vene – vasele care transportă sângele de la
ţesuturi spre inimă.
Structura vaselor sanguine
Din punct de vedere structural, întregul sistem cardiovascular are o
structură unitară, având peretele format din 3 straturi principale: intimă,
medie şi adventice. Dar, în funcţie de rolul lor în cadrul sistemului circulator
sanguin, vasele prezintă şi unele caracteristici structurale. Arterele, al căror
calibru descreşte de la inimă spre reţeaua capilară, se împart în: mari,
mijlocii şi mici (arteriole); capătul terminal al arteriolelor, unde acestea se
capilarizează se numeşte metaarteriolă. Venele, al căror calibru creşte de la
capilare spre inimă se împart în venule, vene mijlocii şi vene mari.
Intima – stratul intern al peretelui vascular – este alcătuit din endoteliu
sub care se găseşte un strat conjunctiv cu fibre colagene, elastice, fibroblaşti
şi mici fascicule de fibre musculare orientate longitudinal. Acest strat
conjunctiv este foarte redus la arterele mici şi lipseşte la capilare, unde
endoteliu este aşezat pe o membrană bazală. La venule el se reduce la un
strat foarte fin de ţesut conjunctiv.
Media are o structură foarte variată în funcţie de tipul de vas. Astfel,
în arterele mari, numite şi artere de tip elastic, ea este formată din lamele
concentrice de fibre elastice între care se află, în cantitate redusă, fibre
musculare netede şi ţesut conjunctiv. În arterele mijlocii sau de tip muscular,
media este alcătuită din fibre musculare netede dispuse spiralat sau circular
printre care se găsesc fibre de colagen şi elastice. La arteriole, ea conţine
fibre musculare şi puţine fibre colagene şi elastice.
Media venelor este mai subţire şi este formată din fibre musculare şi
elastice la venule şi venele mijlocii fiind foarte puţin dezvoltată la venele
mari.
Tunica medie are cea mai mare dezvoltare la nivelul inimii, unde
formează miocardul.
Adventicea – stratul extern al peretelui vascular – este formată din
ţesut conjunctiv cu fibre colagene orientate longitudinal şi fibre elastice. Ea
este mai subţire la artere şi foarte groasă la venele mijlocii şi mari, unde
întâlnim şi fascicule de fibre musculare netede orientate longitudinal.
În adventicea arterelor şi a venelor cu calibru mai mare de 1mm se
găsesc vase sanguine care hrănesc peretele vascular, numite vasa vasorum.
Tot în adventice, fibrele nervoase formează plexuri nervoase vegetative, care
asigură inervaţia vasomotorie şi senzitivă a peretelui vascular, în special al
arterelor.

Sistemul arterial
Ansamblul arterelor din organism formează sistemul arterial care
rezultă din 2 artere principale: artera aortă şi artera pulmonară.
Artera aortă pleacă din ventriculul stâng, printr-o parte dilatată
numită bulb aortic. Ea prezintă 3 porţiuni: aorta ascendentă, cârja aortică
care se orientează către stânga şi aorta descendentă sau toraco-abdominală.
Din bulbul aortic pleacă arterele coronare (dreaptă şi stângă) care
irigă inima. Acestea merg prin şanţul coronar, se ramifică şi pătrund în
miocard de-a lungul septelor conjunctive care separă fasciculele musculare;
aici se capilarizează progresiv, până la nivelul fiecărei fibre musculare
cardiace în jurul căreia formează o reţea de capilare arteriale ce aduc sânge
oxigenat şi încărcat cu nutrimente.
Din cârja aortică pleacă 3 artere: trunchiul brahiocefalic (artera
anonimă), artera carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă.
Trunchiul brahiocefalic, după un scurt traiect se bifurcă în artera carotidă
comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Toate aceste vase irigă
regiunea capului, gâtului, toracele superior şi membrele superioare.
Arterele carotide comune urcă pe laturile traheei şi esofagului, iar în
dreptul cartilajului tiroid se ramifică într-o arteră carotidă internă şi o
arteră carotidă externă. Cea internă pătrunde în craniu unde irigă encefalul,
globul ocular cu anexele sale, iar cea externă irigă gâtul şi regiunea feţei.
Arterele subclaviculare (dreaptă şi stângă) prezintă aceleaşi ramificaţii
şi vascularizează teritorii similare pe cele două părţi ale toracelui şi braţelor.
Fiecare arteră subclaviculară trece pe sub claviculă, se îndreaptă spre
regiunea axilară unde devine artera axilară şi prin colaterale irigă gâtul,
umărul, o parte din encefal (prin artera vertebrală) şi peretele toracic. Ajunsă
în dreptul humerusului, artera axilară devine arteră brahială, care la nivelul
antebraţului se bifurcă în artera ulnară şi radială. La rândul lor acestea se
ramifică constituind arcadele palmare din care pleacă arterele digitale
comune şi apoi arterele digitale proprii.
Aorta descendentă continuă arcul aortic de la vertebra T4 până în
dreptul vertebrei L4 şi prezintă o porţiune toracală şi una abdominală.
 Aorta toracală situată în mediastinul posterior, pe flancul stâng al
coloanei vertebrale, începe la nivelul vertebral T4 şi se termină la hiatusul
aortic al diafragmei. Ea emite ramuri parietale, reprezentate de arterele
intercostale, şi ramuri viscerale, reprezentate de arterele bronşice, arterele
pericardice, arterele esofagiene, arterele frenice superioare care irigă partea
toracică a diafragmei.
Aorta abdominală începe la nivelul orificiului aortic al diafragmei şi
se termină în dreptul vertebrei L4, dând ramuri viscerale, parietale şi
terminale. Ea este situată retroperitoneal, anterior şi la stânga coloanei
vertebrale.
Ramurile viscerale sunt:
- trunchiul celiac, cu 3 ramuri: artera gastrică stângă, ce irigă stomacul,
artera hepatică ce irigă ficatul şi artera splenică ce irigă splina;
- artera mezenterică superioară care vascularizează cea mai mare parte a
intestinului;
- artera mezenterică inferioară care vascularizează partea stângă a
colonului transvers, colonul descendent, colonul sigmoid şi partea
superioară a rectului;
- artera renală şi arterele genitale care irigă sistemul excretor şi genital.
Ramurile parietale ale aortei abdominale irigă pereţii cavităţii
abdominale.
Ramurile terminale sunt reprezentate de arterele iliace comune, care la
rândul lor se bifurcă în dreptul articulaţiei sacroiliace în artera iliacă internă
(hipogastrică) şi artera iliacă externă.
Artera iliacă internă vascularizează regiunea pleviană şi organele din
bazin.
Artera iliacă externă devine la nivelul coapsei, artera femurală care se
continuă cu artera poplitee ce se bifurcă la nivelul gambei în artera tibială
anterioară şi artera tibială posterioară din care se desprinde artera
peronieră. La nivelul piciorului se formează arcadele plantare şi dorsale din
care se desprind arterele digitale comune şi arterele digitale proprii.
Artera pulmonară pleacă din ventriculul drept, şi după un scurt
traiect se bifurcă în artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stângă ce
pătrunde în plămâni prin hilul pulmonar şi dau ramuri lobare, segmentare şi
în final, dau capilarele perialveolare.

Capilarele sanguine
Sunt vase foarte fine care au diametrul de 5-30 microni, în număr total
de 5 miliare; lungimea lor, dacă ar fi puse cap la cap, ar însuma 2500km. Ele
populează organele şi ţesuturile, reprezentând ultimele ramificaţii ale
arteriolelor ce se continuă cu capilarele venoase din ţesuturile şi organele
respective. Practic, capilarele se interpun ca o reţea între ultimele ramificaţii
ale arteriolelor şi venulelor, la nivelul lor realizându-se schimburile dintre
sânge şi ţesuturi.
Peretele capilarelor este format dintr-un endoteliu fenestrat care
căptuşeşte lumenul, constituit din celule endoteliale aşezate pe o membrană
bazală formată din fibre elastice, de colagen şi de reticulină. Capilarul este
acoperit de periteliu alcătuit din pericite cu rol contractil şi fagocitar.
În general, reţeaua de capilare se interpune între o arteră şi o venă, dar
există şi dispoziţia în care ea se găseşte fie între 2 arteriole (reţeaua
admirabilă de la nivelul glomerulului renal Malpighi), fie între 2 vene
(reţeaua portă de capilare sinusoide din ficat şi hipofiza anterioară).
Schimburile dintre sânge şi ţesuturi care au loc la nivelul capilarelor
sunt favorizate de anumite particularităţi ale acestor vase: suprafaţa de
schimb enormă (6500m2), peretele foarte subţire, presiunea şi viteza sângelui
foarte redusă, curgerea uniformă a sângelui.

Sistemul venos
Principalele vene din organism sunt venele pulmonare şi venele cave:
inferioară şi superioară cu ramificaţiile lor.
Venele pulmonare iau naştere din capilarele alveolare care se unesc
formând venule; acestea confluează formând venele pulmonare. Din fiecare
plămân ies câte 2 vene pulmonare care se deschid în atriul stâng
transportând sânge oxigenat.
Venele cave colectează sângele neoxigenat din organism,
conducându-l în atriul drept.
Vena cavă superioară colectează sângele de la cap, gât, toracele
superior şi membrele superioare. Ea ia naştere din unirea venelor
brahiocefalice (dreaptă şi stângă) provenite din unirea venei jugulare interne
cu vena subclaviculară de aceeaşi parte. Vena jugulară internă preia sângele
din regiunea cefalică, iar cea subclaviculară preia sângele din membrul
superior, fiind continuarea venei axilare.
Venele membrelor superioare sunt superficiale şi profunde. Cele
superficiale (vena cefalică şi vena bazilică) pornesc de pe faţa dorsală a
mâinii şi se varsă în venele profunde care încep cu venele digitale proprii
care prin unire formează venele digitale comune, apoi arcadele venoase din
care în final pleacă venele radiale şi cubitale. La nivelul braţului, venele
radiale şi cubitale constituie venele brahiale care prin unire formează vena
axilară, iar aceasta se continuă cu vena subclaviculară.
 Un afluent al venei cave superioare este vena mare azigos, situată pe
partea dreaptă a coloanei vertebrale; ea colectează sângele din regiunea
toracică. Vena hemiazigos este situată pe partea stângă a coloanei vertebrale
şi se varsă în marea venă azigos.
Vena cavă inferioară colectează sângele din jumătatea
subdiafragmatică a corpului (abdomen, pelvis, membrele inferioare)
conducându-l în atriul drept. Ea provine din unirea venelor iliace comune,
care la rândul lor provin din unirea venelor iliace interne şi externe. Venele
iliace interne colectează sângele de la nivelul bazinului, iar cele externe de la
nivelul membrelor inferioare, reprezentând o continuare a venelor femurale.
Venele membrelor inferioare sunt superficiale şi profunde. Vena
femurală se continuă cu vena poplitee care rezultă din unirea venelor tibiale
anterioare, tibiale posterioare şi peroniere care colectează sângele gambei.
Ele sunt vene profunde cu originea în arcada venoasă plantară ce provine
din venele digitale comune, iar acestea din venele digitale proprii.
Reţeaua venoasă superficială a membrelor inferioare îşi are originea
pe faţa dorsală a piciorului şi se deschide prin vena safenă mare în vena
femurală, iar prin vena safenă mică în vena poplitee.
Vena cavă inferioară mai primeşte sânge din venele renale, venele
genitale, venele suprarenale, venele hepatice, ultimele colectând atât sângele
circulaţiei hepatice nutritive din artera hepatică, cât şi sângele circulaţiei
hepatice funcţionale, din vena porthepatică.
Vena portă adună sângele de la nivelul tubului digestiv prin vena
mezenterică superioară şi inferioară.
Circulaţia sângelui în vene este centripetă, intervenind mai mulţi
factori: forţa sistolei ventriculare, aspiraţia toracică, aspiraţia exercitată de
atriul drept datorită presiunii negative din timpul diastolei atriale, presa
abdominală, contracţiile musculaturii scheletice ce comprimă venele,
prezenţa valvulelor semilunare în venele subdiafragmatice care imprimă un
sens unic de curgere către inimă, forţa de gravitaţie ce acţionează în sensul
curgerii sângelui în venele supradiafragmatice.
Datorită intervenţiei acestor factori se creează o diferenţă de presiune
între venele mici şi cele mari, care reprezintă factorul determinant al
circulaţiei sângelui în vene.

Sistemul limfatic
Limfa se mai numeşte şi sângele alb şi se prezintă ca un lichid de
culoare alb-gălbuie ce se află în vasele limfatice. Ea prezintă însuşiri prin
care se aseamănă cu sângele, dar se deosebeşte de acesta prin lipsa
eritrocitelor.
Limfa este formată din elemente figurate şi plasmă limfatică.
Elementele figurate ale limfei sunt limfocitele şi foarte puţine trombocite.
Plasma limfatică are o compoziţie asemănătoare cu cea sanguină, cu
deosebirea că deţine mai puţine proteine.
Limfa se formează din lichidul interstiţial care pătrunde în capilarele
limfatice şi constituie plasma limfatică. Capilarele străbat ganglionii
limfatici de unde plasma primeşte limfocite, unele substanţe proteice şi se
transformă în limfă. Capilarele limfatice se unesc şi formează vene limfatice.
Acestea confluează alcătuind trunchiuri limfatice. Venele limfatice din
jumătatea dreaptă superioară a toracelui şi din regiunea capului formează
trunchiul limfatic drept care se deschide în trunchiul venos brahiocefalic
drept. Vasele limfatice din restul corpului se deschid în canalul toracic, cu
originea în cisterna Pecquet şi se varsă în trunchiul brahiocefalic stâng.
Circulaţia limfei se face de la nivelul ţesuturilor spre partea centrală a
sistemului circulator.
Factorul determinant al circulaţiei venoase este inima care menţine
diferenţa de presiune între capilarele limfatice, unde presiunea limfei este de
3-5 mm Hg şi locul de vărsare al vaselor limfatice mari, unde presiunea este
aproape zero.
Pe traseul vaselor limfatice se găsesc formaţiuni numite ganglioni
limfatici. Un ganglion limfatic este format din următoarele părţi: la exterior
o capsulă conjunctivă din care pătrund în interior septe ce împarte
ganglionul în numeroşi foliculi. Foliculii din zona corticală sunt formaţi din
celule (limfocite). Ganglionul limfatic este irigat de o arteriolă, iar din el
pleacă o venulă.
Splina – este un organ de formă ovoidă în greutate de 160g, aşezată în
partea stângă a etajului superior al abdomenului între diafragmă, colonul
transvers şi rinichiul stâng. Este un organ intraperitoneal şi se prinde de
stomac prin ligamentul gastrosplenic; de coada pancreasului se prinde prin
ligamentul pancreaticosplenic şi de diafragmă prin ligamentul frenosplenic.
În structura splinei se găseşte stromă conjunctivă şi parenchim.
Stroma este formată dintr-o capsulă alcătuită din ţesut conjunctiv, trabecule
ce pătrund în interior şi o reţea de fibre de reticulină.
Parenchimul este format din pulpa albă şi din pulpa roşie. Pulpa albă
este formată din ţesut limfatic alcătuit din foliculi splenici dispuşi în jurul
unei artere centrale, ansamblu ce constituie nodulii Malpighi. Pulpa roşie
este formată din totalitatea capilarelor sinusoide din care pleacă venele şi
dintr-o reţea de cordoane pulpare alcătuite din hematii în cea mai mare parte,
dar şi din macrofage şi limfocite.
Splina produce limfocite şi în acelaşi timp distruge hematiile
îmbătrânite (hemoliza), are rol în elaborarea de anticorpi, reprezintă o
rezervă de sânge pentru organism; este de asemenea, un depozit de fier.
 SISTEMUL RESPIRATOR

Sistemul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care

contribuie la realizarea schimburilor dintre oxigenul din aerul atmosferic şi
dioxidul de carbon rezultat din procesele metabolice din organism.
Din punct de vedere anatomo-funcţional, sistemul respirator este
alcătuit din 2 categorii de organe:
- căile respiratorii, cu rol în conducerea aerului;
- plămânii, organele propriu-zise ale schimburilor gazoase.
Căile respiratorii se împart, după originea embriologică şi aşezarea
anatomică în:
- căi respiratorii superioare, formate din cavitatea nazală şi faringe;
- căi respiratorii inferioare, formate din laringe, trahee şi bronhii.

Cavitatea nazală este primul organ al căilor respiratorii. Ea este

despărţită de septul nazal în 2 cavităţi simetrice, aşezate sub baza craniului şi
deasupra cavităţii nazale.
Cavitatea nazală comunică cu exteriorul prin 2 orificii, situate la baza
piramidei nazale, denumite nări, iar posterior, prin alte 2 orificii, denumite
choane, se deschid în faringe. Intrarea în cavităţile nazale este protejată de
către nas sau piramida nazală.
Nasul este o proeminenţă situată pe linia mediană a feţei cu rol de
protecţie a foselor nazale. Din punct de vedere structural, nasul este alcătuit
dintr-un schelet osteocartilaginos, din muşchi pieloşi dispuşi în jurul
orificiului nazal şi din tegument. Scheletul nazal este alcătuit din 2 oase
nazale şi din cartilajele nasului, reprezentate de cartilajele laterale, alare şi
accesorii, care alcătuiesc pereţii laterali ai nasului. Cartilajul septal, situat în
prelungirea vomerului, separă cele 2 nări. El se continuă cu septul
membranos.
Cavităţile nazale sunt subîmpărţite de o creastă situată în peretele
lateral, în 2 compartimente: unul anterior, denumit vestibul nazal, şi altul
posterior sau cavitate nazală propriu-zisă.
Vestibulul nazal formează partea anterioară a fiecărei cavităţi nazale.
El este căptuşit de un epiteliu asemănător cu pielea, bogat în glande sebacee,
sudoripare şi care posedă numeroşi peri. La nivelul nărilor, epiteliul
vestibulului se continuă cu pielea nasului şi a buzei superioare.
Cavitatea nazală propriu-zisă este o porţiune internă, adăpostită în
viscerocraniu. Fiecărei cavităţi nazale i se descriu 4 pereţi osoşi:
- peretele superior sau tavanul cavităţii nazale are forma unui jgheab. El
este format din osul nazal, lama ciuruită a osului etmoid şi corpul
sfenoidului.
- peretele inferior sau planşeul cavităţii nazale separă cavitatea nazală de
cea bucală. El corespunde palatului dur şi este format de apofiza palatină
a maxilei şi de lama orizontală a osului palatin.
- peretele medial este format de septul nazal, alcătuit din 3 părţi: septul
osos, format de vomer şi lama perpendiculară a etmoidului; septul
cartilaginos şi septul membranos sau mobil.
- peretele lateral este alcătuit din osul lacrimal, lama orbitală a etmoidului,
maxila şi lama verticală a palatinului. Pe el se găsesc 3 lame osoase,
numite cornete nazale: superior, mijlociu şi inferior. Între acestea şi
peretele lateral al fosei nazale se găsesc 2 spaţii numite meaturi: superior
şi inferior în care se deschid sinusurile (frontal, sfenoidal şi maxilar) –
cavităţi pline cu aer săpate în oase.
Cavităţile nazale sunt căptuşite de mucoasa nazală. Din punct de
vedere morfo-funcţional, mucoasa nazală prezintă 2 regiuni distincte:
mucoasa respiratorie, care are o întindere mai mare şi mucoasa olfactivă,
care la om are o suprafaţă foarte redusă.
Mucoasa olfactivă cuprinde neuroni olfactivi, pe când cea respiratorie
este formată dintr-un epiteliu de tip ciliat, cu numeroase glande, fiind bogat
vascularizată.
Vascularizaţia este asigurată de arterele nazale, ramuri ale arterei
maxilare, artera facială şi arterele etmoidale anterioare şi posterioare.
Venele formează un plex venos în mucoasa nazală.
Inervaţia mucoasei nazale este dată de ramuri nazale ale nervilor
oftalmic şi maxilar (ramuri ale nervului V).

Faringele este un organ în formă de tub, care reprezintă o cale mixtă,

la nivelul lui încrucişându-se calea digestivă cu cea respiratorie.

Laringele este primul organ al căilor respiratorii inferioare. Este situat

pe linie mediană, în spaţiul visceral al gâtului, sub osul hioid, unde proemină
sub piele. Faţă de poziţia de la adult, la care se proiectează în dreptul
vertebrelor C5-C6, la copil laringele are o poziţie mai înaltă, iar la bătrâni
mai joasă. Inferior, laringele se continuă cu traheea.
Din punct de vedere funcţional, laringele are 2 mari funcţii: una
respiratorie şi de protecţie a căilor respiratorii inferioare şi alta de fonaţie.
Funcţia fonatorie a laringelui se dezvoltă în strânsă legătură cu sistemul
nervos.
 Laringele este alcătuit dintr-un schelet format din cartilaje care se
leagă între ele prin articulaţii şi ligamente, din muşchi, care sunt elementele
active ale laringelui şi din mucoasa laringiană care căptuşeşte lumenul
organului.
Scheletul cartilaginos al laringelui este format din 3 cartilaje
neperechi: tiroid, cricoid, epiglotă şi din 3 cartilaje perechi: aritenoide,
corniculate şi cuneiforme.
Epiglota are forma unei frunze ce se leagă de cartilajul tiroid. Ea are
rolul de a acoperi orificiul laringelui în timpul deglutiţiei.
Cartilajul tiroid situat în partea anterioară a laringelui, prezintă
superior 2 coarne unite prin membrana tirohioidiană.
Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete. Pecetea se numeşte
lama cartilajului şi este aşezată posterior, iar arcul inelului este situat
anterior, sub cartilajul tiroid.
Cartilajele aritenoide sunt situate posterior, deasupra pecetei
cricoidului; ele au formă de piramidă aşezată cu vârful superior.
Cartilajele corniculate se articulează cu vârful cartilajelor aritenoide.
Cartilajele cuneiforme sunt cartilaje mici care pot lipsi. Ele sunt
aşezate în grosimea mucoasei laringiene.
Toate aceste cartilaje se leagă între ele prin articulaţii şi ligamente.
Muşchii laringelui se împart în 2 grupe: muşchi extrinseci şi
intrinseci.
Muşchii extrinseci se inseră cu un capăt pe laringe, iar cu celălalt se
prind pe organele sau pe oasele învecinate. Din acest grup fac parte:
muşchiul sternotiroidian, tirohioidian şi muşchiul constrictor inferior al
faringelui. Prin acţiunea lor aceşti muşchi contribuie la menţinerea poziţiei
laringelui, la ridicarea şi coborârea lui în timpul deglutiţiei.
Muşchii intrinseci ai laringelui se prin cu ambele capete pe cartilajele
laringelui. După acţiunea lor se pot împărţi în muşchi dilatatori ai glotei,
muşchi constrictori ai glotei şi muşchi tensori ai corzilor vocale.
Cavitatea laringeană este căptuşită cu o mucoasă de tip respirator. Ea
prezintă 2 perechi de cute ventriculare orizontale, apropiate anterior şi
depărtate posterior, numite plici. Cele superioare nu au muşchi şi ligamente
şi se numesc corzi vocale false. Cele inferioare au în grosimea lor muşchi şi
intervin în fonaţie, constituind corzile vocale propriu-zise. Între acestea se
găseşte un orificiu alungit denumit glotă.
Vascularizaţia laringelui. Laringele primeşte sânge prin artera
tiroidiană superioară, ramură a arterei carotide externe, şi de la artera
tiroidiană inferioară, ramură a arterei subclaviculare.
Inervaţia senzitivă şi motorie a laringelui este dată de nervul vag (X).
 Traheea are forma unui tub cilindric, lung de 12cm. Este situată pe
linia mediană a corpului şi se întinde de la extremitatea inferioară a
laringelui până în mediastin, unde în dreptul vertebrei a 4-a toracale se
bifurcă în cele 2 bronhii principale sau pulmonare.
Traheea este alcătuită dintr-un schelet fibrocartilaginos, datorită
căruia lumenul ei este menţinut în permanenţă deschis, din muşchiul traheal,
care prin contracţie micşorează calibrul traheei, din mucoasă şi submucoasă
bogată în ţesut elastic.
Scheletul cartilaginos este format din 16-20 inele cartilaginoase
incomplete, în formă de potcoavă, cu deschiderea orientată posterior, spre
esofag. Ele se numesc cartilaje traheale şi sunt legate între ele prin ţesut
fibros, bogat în fibre elastice care formează ligamentele inelare.
Peretele posterior al traheei, care corespunde părţii incomplete a
acestor cartilaje, este format dintr-o membrană fibroelastică, denumită
membrană traheală, care permite progresarea bolului alimentar în esofag,
spre stomac.
Datorită elasticităţii ligamentelor şi a membranei traheale, traheea îşi
poate modifica lungimea, în special în timpul deglutiţiei.
Mucoasa traheală este formată dintr-un epiteliu cilindric
pseudostratificat cu cili vibratili. Mucoasa este bogată în glande traheale.
Superior, ea se continuă cu mucoasa laringeană şi inferior cu cea bronşică.
Bronhiile principale dreaptă şi stângă, continuă căile respiratorii
inferioare de la bifurcaţia traheei, până la plămâni.
Bronhia principală dreaptă este mai scurtă decât cea stângă, are
calibru mai mare şi traiectul ei spre plămân este mai apropiat de verticală.
Din această cauză, corpii străini pătrunşi accidental în căile respiratorii intră
mai frecvent în bronhia dreaptă.
Bronhia principală stângă este mai lungă, are calibru mai mic şi
traiectul ei spre plămân este mai apropiat de orizontală.
Din punct de vedere structural, bronhiile au aceeaşi structură ca şi
traheea.
Bronhiile principale intră în componenţa pediculului pulmonar. În
mediastin, bronhiile au raporturi cu vasele mari de la baza inimii. La nivelul
pediculului pulmonar ele vin în raport cu artera pulmonară, venele
pulmonare, venele bronşice şi cu nervii care formează plexul pulmonar.
Bronhiile, împreună cu celelalte elemente ale pediculului pulmonar,
pătrund sau ies din plămân la nivelul hilului pulmonar.
 Plămânii sunt organele propriu-zise ale schimburilor respiratorii. Ei
sunt situaţi în torace, de o parte şi de alta a mediastinului, în cele 2 cavităţi
pleurale.
Mediastinul este o regiune a toracelui cuprinsă între stern (anterior),
coloana vertebrală toracală (posterior) şi pleurele mediastinale. În el sunt
situate inima şi pericardul, vasele mari, traheea şi esofagul toracic, etc.
Greutatea plămânilor reprezintă, indiferent de vârstă, a 50-a parte din
greutatea corpului, plămânul drept fiind mai greu decât cel stâng.
Plămânul are forma unui con turtit pe faţa medială, cu baza orientată
în jos, spre diafragm, şi vârful în sus. Astfel, plămânului i se descriu 2 feţe, o
bază, un vârf şi 3 margini.
Pe suprafaţa plămânilor se observă nişte şanţuri adânci, denumite
scizuri sau fisuri, care împart plămânul drept în 3 lobi (superior, mijlociu şi
inferior), iar plămânul stâng în 2 lobi (superior şi inferior)
Plămânul este alcătuit din arborele bronşic, care formează căile
respiratorii intrapulmonare, şi din mici cavităţi globuloase, situate la capătul
ultimelor ramificaţii bronşice, denumite alveole pulmonare. Alveolele
pulmonare reprezintă suprafaţa de schimb sau respiratorie a plămânului.
La nivelul plămânului, bronhiile principale se ramifică şi dau naştere
bronhiilor lobare care corespund fiecărui lob pulmonar. Ele se ramifică şi
formează bronhii segmentare, care se distribuie câte unui segment
pulmonar. Bronhiile segmentare se ramifică de încă 12-13 ori, dând naştere
bronhiolelor care deservesc lobulul pulmonar.
Lobulul este unitatea anatomică şi funcţională a plămânului, care are
forma unei piramide aşezate că baza către suprafaţa plămânului, unde
formează contururi poligonale. Între lobuli şi în interiorul lui se găseşte ţesut
conjunctiv elastic, care conferă plămânilor o mare elasticitate necesară
funcţionării.
Lobulul pulmonar este format din acini pulmonari, iar acinii din
alveole pulmonare. Astfel, lobulul pulmonar începe cu o bronhiolă
intralobulară care se ramifică şi formează bronhiole terminale. Numărul
total de bronhiole terminale este de 50-100. Ele se numesc terminale
deoarece sunt considerate ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic, cu rol de
conducere a aerului. De la ele începe componenta respiratorie a arborelui
bronşic.
Bronhiolele terminale dau naştere bronhiolelor respiratorii sau
acinoase care prezintă, din loc în loc, la nivelul peretelui lor, alveolele
pulmonare. Din bronhiolele respiratorii sau acinoase pleacă mai departe
canalele alveolare.
 Un acin pulmonar este format din totalitatea bronhiolelor respiratorii
şi a canalelor alveolare care provin dintr-o bronhiolă terminală, împreună cu
alveolele corespunzătoare.
Structura peretelui bronşic.
Bronhiile intrapulmonare se pot împărţi, din punct de vedere
structural, în:
- bronhii care posedă ţesut cartilaginos în peretele lor;
- bronhii fără ţesut cartilaginos, denumite şi bronhiole.
Din prima categorie fac parte bronhiile lobare, segmentare şi toate
ramificaţiile acestora până la bronhiile intralobulare sau bronhiole. Ele au un
perete format din 3 straturi principale: stratul fibrocartilaginos, tunica
musculară şi tunica mucoasă.
Bronhiile fără ţesut cartilaginos încep cu bronhiile intralobulare. Ele
sunt de calibru mic şi se mai numesc bronhiole. Peretele lor nu prezintă ţesut
cartilaginos şi nici glande bronşice.
Peretele alveolei bronşice, adaptat pentru schimburile gazoase este
format din epiteliu alveolar şi stromă conjunctivă cu o bogată reţea capilară.
Peretele alveolei şi al capilarului formează bariera hemo-aeriană.
Epiteliul alveolar este format din 3 tipuri de celule: celule alveolare
mici care trimit prelungiri citoplasmatice lamelare, celule alveolare mari
care vin în contact cu membrana bazală şi celule alveolare libere (sunt
celule alveolare mari pe cale de detaşare sau libere în cavitatea alveolei).
Aceste celule alveolare sunt aşezate pe o membrană bazală. După
aceasta urmează membrana bazală a capilarului sanguin pe care sunt dispuse
celulele endoteliale ale acestuia. Epiteliul alveolar, membrana bazală a
alveolei şi membrana bazală a capilarului, cu celulele endoteliale formează
bariera hemoaeriană (sau bariera aer-sânge).
Stroma peretelui alveolar conţine, pe lângă capilare, celule
conjunctive, fibre de reticulină, fibre elastice. Prezenţa acestor fibre asigură
elasticitatea parenchimului sau ţesutului pulmonar.
Vascularizaţia plămânului este dublă: nutritivă care hrăneşte şi
oxigenează plămânii şi funcţională care asigură schimburile de gaze.
Vascularizaţia funcţională formează mica circulaţie a organismului.
Aceasta începe cu artera pulmonară care pleacă din ventriculul drept al
inimii. După un traiect scurt se bifurcă în 2 ramuri, câte una pentru fiecare
plămân. Acestea intră în componenţa pediculilor pulmonari, iar în plămâni
se ramifică întocmai ca arborele bronşic, dând ramuri lobare, segmentare,
etc. Ultimele ramificaţii ajunse la peretelui alveolar se desfac într-o bogată
reţea capilară.
 Artera pulmonară aduce de la inimă sânge încărcat cu CO 2. După
realizarea schimbului gazos, sângele oxigenat pleacă din reţeaua capilară a
alveolei prin vene, care în drumul lor spre hilul pulmonar, formează
trunchiuri tot mai mari, şi în final câte 2 vene pulmonare (superioară şi
inferioară) pentru fiecare plămân. Acestea, după ce străbat pediculul
pulmonar ajung la baza inimii, unde se deschid în atriul stâng.
Vascularizaţia nutritivă aparţine marii circulaţii şi este formată de
arterele şi venele bronşice. Arterele bronşice pleacă din partea superioară a
aortei descendente toracice şi sunt 2 pentru plămânul stâng şi una pentru cel
drept. Ele se capilarizează în pereţii bronhiilor până la nivelul bronhiolelor
respiratorii, cărora le aduc sânge oxigenat şi substanţe nutritive. Reţeaua
capilară se continuă cu cele 2 vene bronşice care se varsă în vena
hemiazygos şi azygos, iar acestea în vena cavă superioară.
Inervaţia plămânului este realizată de sistemul nervos vegetativ
printr-un plex pulmonar anterior şi unul posterior.

Pleura este o membrană seroasă care înveleşte plămânii şi pereţii

cavităţilor în care se găsesc. Ea se aseamănă cu pericardul seros şi cu
peritoneul şi este alcătuită din 2 foiţe: una care îmbracă plămânii, numită
pleură pulmonară sau viscerală şi alta care înveleşte pereţii cavităţii,
denumită pleura parietală – ea aderă la coste, mediastin şi diafragmă. Cele 2
foiţe se continuă una cu alta. Între cei doi pereţi ai pleurei se află o cavitate
pleurală virtuală în care se găseşte o cantitate infimă de lichid pleural.
Acesta are rolul de a permite alunecarea plămânilor pe peretele cavităţii
toracice în timpul mişcărilor respiratorii.
 SISTEMUL EXCRETOR

Sistemul excretor, cu rol în formarea şi eliminarea urinii, este alcătuit

din rinichi şi căi urinare. Acestea din urmă sunt formate din: pelvis renal,
ureter, vezică urinară şi uretră.

Rinichiul este un organ pereche situat în spaţiul retroperitoneal al

cavităţii abdominale, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Proiectat pe
schelet, rinichiul drept corespunde vertebrelor T 12-L3, iar cel stâng, puţin mai
mare decât cel drept, este situat mai sus şi corespunde vertebrelor T 11-L2. În
acest spaţiu, rinichiul este aşezat în loja renală.
Rinichiul se aseamănă cu un bob de fasole şi prezintă: o faţă
anterioară, mai bombată, o faţă posterioară, plană, o margine laterală,
convexă, o margine medială, concavă şi 2 extremităţi - superioară sau polul
superior şi inferioară sau polul inferior.
Pe marginea renală, mai aproape de polul superior al rinichiului, se
află hilul rinichiului, locul pe unde pătrund sau ies din rinichi formaţiunile
pediculului renal, format din: pelvisul renal, artera şi vena renală, limfaticele
şi nervi.
Greutatea rinichiului este de 120-200g.
Structura rinichiului.
Rinichiul este învelit la exterior de o capsulă fibroasă care pătrunde
prin hil căptuşind sinusul renal – cavitate săpată în substanţa renală – ce
conţine caliciile, bazinetul (pelvisul renal), vasele de sânge şi un abundent
ţesut adipos. Sub capsulă se găseşte un strat discontinuu de fibre musculare
netede, iar sub aceasta se află parenchimul renal sau ţesutul renal, cuprins
între capsulă şi sinusul renal.
În secţiune frontală prin rinichi, parenchimul renal se prezintă alcătuit
din substanţă corticală, dispusă la periferie, de culoare roşie-brună şi
substanţă medulară, spre centru, de culoare mai deschisă şi cu striaţii în
lungul ei.
Substanţa medulară este formată din 9-14 piramide renale sau
piramide Malpighi, de aspect triunghiular pe secţiune şi de formă conică
spaţial, orientate cu baza spre periferie şi vârful spre sinusul renal.
Substanţa corticală coboară printre piramide, până la sinusul renal,
formând columnele renale sau coloanele Bertin.
Piramidele renale sunt alcătuite din tubi renali drepţi sau tubii Bellini,
din tubi colectori, care se deschid în tubii drepţi, şi dintr-o parte a ansei
Henle care coboară până în piramide.
 Vârful piramidei poartă numele de papilă renală şi prezintă 15-20
orificii prin care se deschid tubii renali drepţi, vărsând urina în calicele mici,
situate în sinusul renal. De regulă, pentru fiecare papilă există o calice;
rareori într-o calice mică se deschid 2 sau mai multe papile.
O piramidă Malpighi împreună cu substanţa corticală din jurul ei
formează un lob renal.
De la baza fiecărei piramide renale pătrund în corticală câte 300-500
formaţiuni cu striaţii radiare numite piramide Ferrein, care nu ajung până la
capsulă şi sunt înconjurate de substanţa corticală. Piramidele Ferrein
formează partea radiată a corticalei, iar substanţa corticală dintre ele
alcătuieşte partea convolută sau labirintul cortical, în care se găsesc
corpusculii renali. Partea convolută împreună cu partea radiată din jurul său,
formează un lob cortical.
O piramidă Ferrein împreună cu zona corticală înconjurătoare
formează un lobul renal.
Corticala şi medulara rinichiului sunt alcătuite din tubi uriniferi şi
vasele de sânge care le aparţin. Tubul urinifer este format, la rândul său, din
nefron şi tubul colector.
Nefronul este unitatea structurală şi funcţională a rinichiului. El
formează partea secretorie a tubului urinifer, iar tubii colectori reprezintă
partea excretorie.
Nefronul este alcătuit din corpuscul renal, tubul contort proximal,
ansa Henle şi tubul contort distal sau segmentul intermediar care se
deschide în tubul colector.
Corpusculul renal Malpighi este format din capsula Bowmann şi
glomerulul vascular.
Capsula Bowmann este o membrană epitelială alcătuită dintr-o foiţă
parietală formată dintr-un strat de celule epiteliale turtite, aşezate pe o
membrană bazală. Această foiţă se continuă la polul urinar al capsulei cu
tubul contort proximal, iar la polul vascular din partea opusă, cu o foiţă
viscerală care aderă intim de ansele glomerulului. Între cele 2 foiţe ale
capsulei se află o cavitate în care se acumulează urina primară, rezultată prin
filtrarea sângelui din capilarele arteriale ale glomerulului Malpighi adăpostit
în capsulă.
Glomerulul vascular este constituit din arteriola aferentă care
pătrunde prin polul vascular al capsulei şi dă 3-4 ramuri care se desfac apoi
în aproximativ 50 de anse capilare, neanastomozate între ele; ele se unesc,
formând arteriola eferentă.
Arteriola aferentă îşi pierde membrana elastică internă în dreptul
polului vascular, are endoteliu discontinuu, iar fibrele musculare sunt
înlocuite cu celule mioepiteliale, cu proprietăţi contractile şi care secretă o
substanţă vasoconstrictoare numită renină. Această structură are rol în
reglarea debitului de sânge în glomerul şi formează aparatul mioepitelial
juxtaglomerular.
Arteriola eferentă are un calibru mai mic, iar fibrele musculare
circulare acţionează ca un sfincter.
Ansele capilare ale glomerulului au peretele formate din celule
endoteliale, cu citoplasma străbătută de pori, formând lamina fenestrata,
după care urmează un strat omogen bogat în mucopolizaharide, denumit
lamina densa, acoperit de celule mari, neregulate şi distanţate între ele ale
foiţei viscerale a capsulei Bowman. Aceste celule denumite podocite,
prezintă prelungiri primare şi secundare care vin în contact cu lamina densa
şi delimitează lacune în care pătrunde filtratul plasmei care va forma urina
primară. Citoplasma lor este bogată în vacuole şi aparat Golgi şi săracă în
mitocondrii – semne ale activităţii de schimb selectiv pe care o realizează.
Tubul contort proximal, lung de aproximativ 30mm, continuă foiţa
parietală a capsulei Bowmann. Peretele său este constituit din celule cubice
care spre lumen prezintă microvili ce măresc suprafaţa celulei prin care se
resorb anumite substanţe din urina primară. Prin intermediul acestor celule
au loc şi procese de secreţie de substanţe, formându-se urina finală. Tubii
contorţi împreună cu corpusculii renali sunt situaţi în corticală, iar numărul
corpusculilor renali este de peste 1 milion.
Ansa Henle continuă tubul contort proximal şi ajunge până în
piramidele renale, având o lungime de 20-40mm. Ea este alcătuită dintr-o
ramură descendentă, cu o parte iniţială de acelaşi calibru cu tubul contort şi
alta subţire care se continuă cu ramura ascendentă a ansei. Segmentul
subţire al ansei are o lungime de 5-20mm şi epiteliul său este format din
celule plate, sărace în mitocondrii şi enzime, cu microvili scurţi şi rari.
Tubul contort distal, lung de aproximativ 10mm, constituie ramura
ascendentă a ansei Henle şi este situat în corticală, în imediata vecinătate a
corpusculului renal. El prezintă o zonă ce vine în contact cu peretele
arteriolei eferente la polul vascular, care are o structură specială, cu celule
înalte şi perete îngroşat, denumită macula densa, deoarece are aspectul unei
plăci dense. Macula densa aparţine şi ea aparatului juxtaglomerular, celulele
sale secretând renina. În rest, epiteliul tubului contort distal are celule bogate
în mitocondrii şi sărace în microvili.
Tubul colector trece din corticală în piramidele renale deschizându-se
în tubii drepţi. Epiteliul său este format în partea iniţială din celule cubice,
iar în partea terminală din celule înalte.
Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului.
 Rinichii primesc sânge prin arterele renale, ramuri ale aortei
abdominale. Artera renală dreaptă, în drumul ei spre hil, trece posterior de
vena cavă inferioară.
Ajunse în sinusul renal acestea se ramifică radiar în arterele
interlobare ce străbat coloanele Bertin până la limita dintre medulară şi
corticală. La acest nivel dau ramuri scurte care nu se anastomozează –
arterele arcuate. Din acestea se desprind arterele interlobulare (printre
piramidele Ferrein) şi arterele drepte adevărate care coboară în piramidele
Malpighi.
Arterele interlobulare dau arteriolele aferente ce abordează capsula
renală, în interiorul căreia se capilarizează dând glomerulului Malpighi. Din
capsulă iese arteriola eferentă (sistemul admirabil) care la rândul ei se
capilarizează la nivelul ansei Henle sfârşind în capilarele venoase. Acestea
se unesc formând venule, care confluează alcătuind venele interlobulare,
apoi venele în arcadă, venele interlobare şi în final, la nivelul sinusul renal
formează vena renală ce părăseşte rinichiul prin hil.
Limfaticele merg la ganglionii lombari.
Inervaţia este dată de fibre simpatice provenite din nervii splanhnici,
care pe calea vaselor ajung la rinichi. Simpaticul influenţează activitatea
celulelor tubilor prin acţiune asupra vaselor sanguine (vasoconstricţie).
Fibrele parasimpatice aparţin nervului vag şi vin din plexul celiac.
În capsula Bowmann se găseşte urina primară care este de fapt plasmă
sanguină deproteinizată şi care este în cea mai mare parte reabsorbită la
nivelul tubilor contorţi şi al ansei Henle. Deşi rinichii filtrează 200l de sânge
în 24 de ore, datorită resorbţiei apei se formează numai 1200-1500ml urină
definitivă care este eliminată. Aceasta conţine foarte multă apă şi produşi
toxici de dezasimilaţie ca ureea, acidul uric, creatina, creatinina, etc.

Căile urinare – sunt intrarenale şi extrarenale.

Căile intrarenale sunt reprezentate de canalele Bellini, canalele
palilare, calicele mici şi mari, pelvisul renal.
Calicele renale mici continuă tubii drepţi şi colectori ai piramidelor
renale. Ele se inseră în profunzimea sinusului renal, pe papilele renale,
cărora le corespund ca număr, numărul lor fiind de 8-14.
Calicele renale mari iau naştere prin unirea calicelor mici şi sunt în
număr de 3 (superior, mijlociu şi inferior). Prin unirea lor se formează
pelvisul renal (bazinetul).
Pelvisul renal (bazinetul) este un prim rezervor de colectare a urinei,
cu o capacitate de aproximativ 10ml. În funcţie de lungimea calicelor mari
care îl formează şi de modul în care acestea se unesc, pelvisul renal poate
avea diferite forme. El este de tip ampular, asemănător cu o pâlnie, când
calicele sunt scurte, de tip dendritic, când acestea sunt lungi, sau prezintă
forme intermediare.
Din punct de vedere anatomic, bazinetul prezintă o porţiune
intrarenaleă şi o porţiune extrarenală. Partea intrarenală se află în sinusul
renal, iar cea extrarenală se întinde de la hil la locul de continuare cu
ureterul.
Căile extrarenale sunt reprezentate de ureter, vezică urinară şi uretra.
Ureterul este un conduct lung de 30cm care începe în bazinet şi se
termină în vezica urinară. Este un organ retroperitoneal, şi după regiunile pe
care le străbate, i se descriu o parte abdominală şi alta pelviană. În lungul
său ureterul prezintă 3 porţiuni strâmtate: una la originea acestuia, alta la
intrarea în bazin şi ultima în peretele vezicii urinare. Porţiunea terminală a
ureterului se numeşte joncţiune uretero-vezicală.
Peretele ureterului este alcătuit din 3 straturi: adventice, tunică
musculară şi tunică mucoasă.
Adventicea, stratul exterior este formată din ţesut conjunctiv.
Tunica musculară se continuă, la origine, cu cea a bazinetului, iar la
capătul terminal cu musculatura trigonului vezical. În partea abdominală ea
este formată dintr-un strat de fibre circulare la exterior, şi altul longitudinal
spre mucoasă. În treimea inferioară, la aceste 2 straturi se adaugă încă un
strat de fibre longitudinale dispus la exterior, sub adventice.
Tunica mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu prismatic stratificat,
care, când ureterul este plin sau destins, îşi pierde această stratificare şi
devine plat. Mucoasa nu are membrană bazală şi nici musculoasa mucoasei
şi atunci când ureterul este gol formează cute longitudinale.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din artera renală, din artera
testiculară sau ovariană, din artera iliacă comună, din artera rectală medie,
artera uterină (la femeie) şi din artera vezicală inferioară.
Venele se deschid în vena testiculară sau ovariană în partea
abdominală şi în vena hipogastrică în partea pelviană.
Inervaţia este dată de fibre simpatice provenite din plexul hipogastric,
şi parasimpatice din plexul pelvic.
Vezica urinară este un organ cavitar cu o capacitate de 250-300ml,
situat în pelvis, posterior de simfiza pubiană. Prin structura sa, vezica urinară
are câteva caracteristici care o deosebesc de alte rezervoare din organism.
Acestea constau în marea ei plasticitate, în capacitatea de a reţine urina, fără
resorbţie şi secreţie, în capacitatea de a expulza urina.
 Forma vezicii urinare diferă când este goală sau plină. Astfel, atunci
când este goală are formă semilunară cu concavitatea în sus, iar când este
plină devine ovoidală.
Vezica urinară prezintă un fund situat inferior pe care se deschid
orificiile ureterelor şi al uretrei care alcătuiesc trigonul vezical, un corp şi un
vârf. De asemenea, vezicii urinare i se disting o faţă anterioară, 2 feţe
laterale şi o faţă posterioară.
În structura vezicii urinare se disting următoarele straturi:
Stratul extern al peretelui vezical este reprezentat de seroasa
peritoneală în partea învelită de peritoneu. În partea extraperitoneală, vezica
prezintă la exterior o adventice formată din ţesut conjunctiv lax în care se
află vase de sânge şi nervi.
Stratul mijlociu este reprezentat de muşchiul detrusor vezical alcătuit
din 3 pături de fibre musculare netede: un strat de fibre longitudinale la
exterior, altul mijlociu cu fibre circulare şi al 3-lea intern tot cu fibre
longitudinale. O îngroşarea a stratului de fibre circulare formează sfincterul
neted al vezicii urinare.
Mucoasa vezicală este netedă şi aderentă de stratul profund în
regiunea trigonului, iar în rest formează cute longitudinale, mai bine vizibile
în vezica goală. Ea este de culoare roşie, datorită bogăţiei în vase de sânge,
iar microscopic nu are membrană bazală şi nici musculoasa mucoasei.
Epiteliul de tranziţie sau uroteliul este legat de tunica musculară printr-un
strat de ţesut conjunctiv, care formează tunica submucoasă.
Vascularizaţia. Vezica primeşte sânge prin arterele vezicale
superioare şi inferioare. Ele se anastomozează între ele în peretele vezical şi
cu ramuri provenite din artera rectală medie.
Venele formează la periferie plexul vezical şi prevezical. Ele sunt
tributare venei iliace interne.
Inervaţia este dată de ramuri ale plexului vezical, format din fibre
simpatice şi parasimpatice. În peretele vezical există numeroase celule
ganglionare.
Uretra se află în continuarea vezicii urinare având structură diferită la
cele 2 sexe.
Uretra masculină este un conduct lung (15-20cm) cu funcţie
urogenitală. Ea are 3 porţiuni: prostatică, membranoasă şi spongioasă sau
peniană.
Uretra prostatică străbate prostata şi primeşte canalele ejaculatoare.
Uretra membranoasă este scurtă (1cm) şi uşor curbată. Uretra spongioasă
străbate corpul cavernos şi se termină cu orificiul extern al uretrei.
 Uretra feminină este mult mai scurtă (4-5cm) şi mai largă decât la
bărbat. Ea se află în continuarea vezicii urinare şi se deschide prin orificiul
urinar în vestibulul vaginului.
 SISTEMUL GENITAL

Sistemul genital este format din glande genitale sau gonade, căile
genitale, glandele anexe şi organele genitale externe.
I. Sistemul genital la bărbat
Este format din testicule în care se elaborează sprmatozoizii (celulele
sexuale bărbăteşti), căile genitale prin care aceştia sunt evacuaţi, glande
anexe a căror secreţie serveşte la alcătuirea lichidului spermatic şi organul
copulator.
Testiculul este un organ pereche situat în scrot – pungă inghinală
tegumentară. Are formă ovoidă prezentând o faţă medială, una laterală, un
pol superior şi un pol inferior, o margine anterioară şi una posterioară.
La suprafaţă testiculul este învelit de peritoneu sub care se află o teacă
conjunctivă sidefie numită albuginee, îngroşată pe marginea posterioară
unde formează mediastinul testicular sau corpul Highmore. Aceasta
cuprinde reţeaua Haller formată din canale drepte şi vase de sânge.
Din mediastin pornesc numeroase septe care împart ţesutul testicular
în 200-300 lobi sau loje, fiecare dintre acestea conţinând câte 3-4 canale
seminifere sau seminipare contorte. Fiecare canal seminifer conţine celule
Sertoli cu rol nutritiv şi celule sexuale. Între canalele seminifere se găsesc
elemente ale glandei Leydig sau interstiţială care secretă hormonul masculin
– testosteronul.
Celulele sexuale masculine se află în diverse stadii de evoluţie
începând cu spermatogoniile şi sfârşind cu spermatozoizii, care reprezintă
gameţii masculi. Între aceste 2 stadii se etalează spermatocitele de ordinul I,
II şi spermatidele.
Căile genitale extratesticulare
Căile genitale extratesticulare încep cu conurile eferente alcătuite din
12-13 canale eferente care străbat albugineea şi se deschid în canalul
epididimar cu care constituie epididimul. Epididimul este de asemenea
acoperit de albuginee şi prezintă un cap, un corp şi o coadă, ce cuprind
testiculul din 3 părţi.
Din coadă pleacă canalul deferent care merge până la gâtul vezicii
seminale (glandă anexă) de unde începe canalul ejaculator. Acesta se
deschide în uretra prostatică aflată în continuarea vezicii urinare, la nivelul
unei proeminenţe numită colicul seminal. De la nivelul uetrei prostatice,
calea genitală este comună cu cea urinară, urmând uretra membranoasă sau
liberă şi uretra spongioasă care se deschide la exterior prin orificiul
urogenital.
 Glandele anexe
Glandele anexe sunt reprezentate de veziculele seminale, prostata şi
glandele bulbouretrale sau Cowper.
Veziculele seminale sunt glande perechi sub formă de pară orientată
cu vârful în jos, care elaborează o secreţie albuminoidă ce contribuie, alături
de spermatozoizi la formarea lichidului spermatic. Ele se deschid în partea
terminală a canalelor deferente, fiind situate la baza prostatei.
Prostata este o glandă nepereche situată median, sub vezica urinară,
înapoia rectului. Produsul ei de secreţie participă la formarea lichidului
spermatic. Ea are formă de castană, fiind alcătuită dintr-un lob anterior,
situat înaintea uretrei, un lob posterior şi un lob mijlociu, cuprins între uretră
şi canalele ejacuatoare.
Glandele Cowper sunt situate la limita dintre uretra membranoasă şi
cea spongioasă, deversându-şi produsul de secreţie în lumenul uretrei
spongioase.

II. Sistemul genital la femeie

Este format din glandele genitale sau gonade, căile genitale, glandele
anexe şi organele genitale externe.
Ovarul este un organ pereche situat în micul bazin, în fosa ovariană.
Este acoperit de epiteliul ovarian sub care se află albugineea. Are formă
ovoidală, uşor turtită şi prezintă: o faţă medială, acoperită de trompa uterină,
o faţă laterală ce vine în contact cu peretele lateral al pelvisului.
Extremitatea uterină este legată de uter prin ligamentul propriu al ovarului,
iar extremitatea tubară este orientată lateral şi superior.
Ovarul se leagă de tuba uterină printr-o fimbrie mai lungă denumită
fimbria ovarică, iar de peretele lateral al pelvisului prin ligamentul
suspensor al ovarului care este străbătut de vasele ovariene în drumul lor
spre ovar.
Structural, ovarul este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, mai bogată
în partea centrală numită medulara ovarului şi ţesut epitelial care formează
foliculii ovarieni, dispuşi în partea periferică, sau corticala ovarului.
Foliculii ovarieni în care se află celula sexuală feminină sau ovulul, se
găsesc în stadii succesive ale evoluţiei, distingându-se: foliculi primari,
secundari şi veziculoşi (foliculi De Graaf). Maturaţia foliculilor începe la
pubertate, sub inflenţa hormonului foliculostimulant hipofizar (FSH). În
fiecare lună, cât un folicul matur, apropiat de epiteliul de la suprafaţa
ovarului, expulzează ovului, care este captat de trompa uterină şi poate fi
fecundat. După expulzarea ovulului, în folicul se formează corpul galben.
 Căile genitale
Sunt reprezentate de trompa Fallope sau trompa uterină, uter şi vagin.
Trompa uterină este un conduct pereche, cilindric cu o deschidere
abdominală şi una uterină. Deschiderea abdominală are aspectul unei pâlnii
(infundibul) cu pereţii adânc fenestraţi, formând fimbriile.
Uterul este un organ cavitar, situat median, având aspect de pară
orientată cu baza în sus. Baza formează fundul uterului, în continuarea
căruia se află corpul uterului ce se termină cu colul uterin – porţiunea cea
mai îngustă. Uterul este turtit dinainte înapoi, prezentând o faţă vezicală
(anterioară) şi una intestinală (posterioară); are o marginea dreaptă şi una
stângă. Colul uterin proemină în vagin având o porţiune supravaginală şi una
vaginală.
Peretele uterului este format dintr-un epiteliu numit endometru,
musculatură ce constituie miometru şi seroasa ce reprezintă perimetru.
Vaginul este un organ cavitar care începe în fund de sac, lângă colul
uterin şi se termină cu orificiul vaginei. Anterior, vaginul se află în raport cu
vezica urinară, iar posterior cu rectul.
Glandele anexe sunt glande uretrale, parauretrale şi vulvovaginale
sau Bartholin.
Glandele uretrale sunt situate în peretele uretrei, iar cele parauretrale
în vecinătatea acesteia; ele sunt omologate cu prostata de la bărbat.
Glandele vulvovaginale flanchează deschiderea externă a vaginei,
fiind omologate cu glandele Cowper de la bărbat.