2. CRIMINOLOGIA JUDICIARĂ.

FORME DE CRIMINALITATE

2.1. Dreptul de a pedepsi……………………………………………………………….…...42

2.2. Evoluția dreptului de a pedepsi……………………………………………………..…43
2.3. Sistemul sancționator actual…………………………………………………...….…..44
2.4. Pedeapsa capitală………………………………………………………………...….…46
2.5. Individualizarea pedepsei……… ……………………………………………….....…50
2.6. Forme de crimimalitate…………………………………………………………….…..56
2.6.1. Delincvența juvenilă……………………………………………………………….....56
2.6.2. Criminalitatea feminină…………………………………………………………..….82
Rezumat……………………………………………………………………………………..85
Teste de autoevaluare………………………………………………………………………85
Lucrari de verificare………………………………………………………………………..86
Bibliografie………………………………………………………………………………….86

Obiective specifice
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să apreciezi valențele dreptului de a pedepsi;
 să înțelegi modul în care a evoluat dreptul de a pedepsi;
 să deslușești configurația unor forme de criminalitate precum
delincvența juvenilă și criminalitatea feminină.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore.

Criminologie 41
2.1. Dreptul de a pedepsi
Prima întrebare care va se pune este aceea de a şti dacă există sau nu un drept
de a pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din perspectivă
filosofică ar determina o analiză interminabilă, de aceea acceptăm răspunsul
lui T. Pop1, în cursul său de criminologie. El considera că infracţiunea este o
consecinţă firească a vieţii sociale şi, în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie
o urmare firească a comiterii infracţiunii.
Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind
reacţia normală a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv
pedeapsa este un fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară apărării
sociale.
Următoarea întrebarea care se pune, în cazul în care am stabilit că există un
drept de a pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsul
la această întrebare a fost formulat diferit, după cum autorul îmbrățișează o
concepție sau alta. Dintre toate acestea reținem trei categorii de răspunsuri:
răspunsuri potrivit teoriei absolute, răspunsuri conforme cu teoria utilitară si
răspunsuri potrivit teoriei eclectice.
Sistemele bazate pe teoriile absolute (mai vechi sau mai noi) nu se preocupă în
mod special de scopul sau de utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate
satisfacerea unor idei cum ar fi cele pasionale, (răzbunarea), mistice (
îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea divină) sau morale (ideea de justiţie).
Este drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi primească răsplata
pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie proporţională cu răul comis, este mijlocul
de expiaţiune2 a infracţiunii. Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost
răzbunarea privată, apoi răzbunarea socială, răzbunarea religioasă sau
expiaţiunea divină şi talionul.
În esență, adepții teoriilor absolute asupra pedepsei considerau că răul trebuie
răsplătit cu rău pentru a repara fie o ofensă adusă divinității, fie pentru
purificarea morală a infractorului, fie pentru a satisface ideea de justiție.
Adepții teoriilorutilitariste consideră că pedeapsa se justifică prin necesitate sa,
adică prin ea însăși ca un dat şi ea nu serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci doar
unor interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt mult
mai importante funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să
pedepsească, nu din considerente de ordin moral, religios ori conceptual, ci
pentru că pedeapsa este o măsură utilă pentru conservarea şi apărarea ei.

1
Traian Pop (1885-1960) – jurist român, profesor de drept, autor , printre altele, al unui „Curs de criminologie”
publicat în 1928; membru de onoare al Academiei Române.
2
Expiațiune (sau expiera)- ispășire a unei greșeli, a unei vinovății.
Criminologie 42
 Ceea ce s-a întâmplat nu se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne preocupe
viitorul, ca infractorul să nu mai comită în viitor alte infracţiuni.
Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme,
pedeapsa având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice dar
este limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral, principial, uneori
religios. Dreptul de a pedepsi se întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi
utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.

2.2. Evoluţia dreptului de a pedepsi

În doctrina criminologică se consideră că evoluţia dreptului de a pedepsi a
parcurs patru perioade:
a. Perioada răzbunării cu două epoci distincte:
- epoca răzbunării private; infracţiunea şi pedeapsa aveau un caracter privat.
Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a individului şi din instinctul de
conservare al victimei care aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea penală
era obiectivă şi colectivă.
- epoca răzbunării publice; pedeapsa era o reacţie socială izvorâtă din pasiunea
vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea penală era colectivă
şi obiectivă.
b. Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică3
atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul , autorităţile sunt
reprezentanţii vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o revelaţie divină. Prin
infracţiune se lezează divinitate, iar pedeapsa este mijlocul prin care divinitatea
va fi satisfăcută.
c. Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi
anume talionul şi compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a
pedepsi şi un progres însemnat în evoluţia dreptului de a pedepsi. Genul şi
măsura răzbunării sunt limitate la genul şi măsura infracţiunii. (ochi pentru
ochi, os pentru os şi dinte pentru dinte). Compoziţia este un al doilea pas
important în evoluţia dreptului de a pedepsi, fiind o limitare nu numai a
răzbunării ci şi a talionului, şi constă în transformarea economică a răzbunării
şi talionului. Ea costă în compensarea cu bani a răzbunării.

3
Teocratic, adică specific teocrației; teocrația – formă de guvernământ în care șeful statului avea întreaga
putere; specifică lumii antice și Americii precolumbiene.
Criminologie 43
 Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi infractorul,
ulterior autoritatea este cea care stabileşte această compensaţie, trecându-se
treptat spre perioada etatică.
d. Perioada etatică are patru epoci:
- epoca barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor
bazate pe ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele
corporale, neexistând pedeapsă privativă de libertate. Arestarea avea doar un
caracter preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii corporale (moartea, bătaia,
mutilările).
- epoca umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este Cesare
Beccaria4, iar consacrare definitivă a umanitarismului se realizează odată cu
revoluţia franceză. Ideile dominate ale epocii umanitare au constituit şcoala
clasică penală. Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate,
se consacră principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege,
egalitatea pedepselor, personalizarea pedepselor, etc.
- epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării scolii clasice o are tot un italian, Cesare
Lombroso. Influenţat de ideile evoluţioniste a lui Darwin şi de teoria
recapitulaţiei a lui E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu este decât o varietate
biologică inferioară omului normal. Infracţiunea nu este decât un produs, al
cauzelor sau anomaliilor antropologice. Criminalul este înnăscut iar pedeapsa
nu se poate justifica pe considerente morale, pentru că infractorul nu are nici o
vină că s-a născut infractor.
Pedeapsa este doar o măsură de apărare a societăţii, nefiind nici măcar necesar
ca infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de apărare împotriva
unei potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri
de siguranţă.
- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale
al omului.” Orice sancţiune poate fi aplicată doar în măsura în care nu
contravinevreunui drept fundamental al omului.

2.3. Sistemul sancţionator actual

Acesta este alcătuit din două mari categorii de sancţiuni. Sancţiuni privative de
libertate şi sancţiuni neprivative de libertate.

4
Cesare Bonesana – Beccaria (Marchiz de Gualdrasco și Villareggio) – 1738-1794 – jurist, filosof și om politic
italian, autorul celebrei lucrări „Despre infracțiuni și pedepse” („Dei delitti e delle pene”), promotor al
eliminării pedepselor corporale.
Criminologie 44
 Dintre sancţiunile privative de libertate cele mai cunoscute, şi cele mai des
folosite sunt închisoarea pe timp determinat şi închisoarea pe întreaga durată a
vieţii (aceasta din urmă are un caracter excepţional în România fiind
aproximativ 75 de persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă dintr-
un total de peste 41 de mii de persoane aflate în penitenciare. Pentru realizare
scopului propus, pedeapsa privativă de libertate trebuia să fie executată într-un
anumit regim. De aceea sunt cunoscute următoarele regimuri de executare a
pedepsei închisorii.
a. Regimul de închisoare celulară. Acesta presupunea izolarea totală a
condamnatului ziua şi noaptea. În aceeaşi celulă mănâncă, doarme şi munceşte
iar când este scos la plimbare trebuie să poarte o cagulă pentru a nu putea fi
identificat.
Modelul pentru acest regim de închisoare a fost închisoarea ecleziastică, în care
cel care era închis trebuia să mediteze la faptele sale, fără a mai fi influenţat de
tentaţiile lumii înconjurătoare. S-a constat, practic, că acest regim de executare
nu favorizează meditaţia, iar dacă se aplică pe o perioadă ce depăşeşte o lună
de zile poate determina tulburări de ordin psihic. Sistemul celular determină o
agravare a caracterului aflictiv5 al sancţiunii, este foarte costisitor, e dificil de
organizat şi nu se poate individualiza în funcţie de progresul condamnatului.
b. Regimul aburnian. Acesta presupune izolarea în timpul nopţii şi viaţa în
comun în timpul zilei pentru muncă, hrană şi exerciţii fizice. Există şi o
restricţie absolută şi anume trebuie respectată legea tăcerii în mod absolut,
adică condamnaţii nu aveau voie să comunice între ei. Este mai puţin
traumatizant psihic ca şi sistemul de izolare celulară, are elemente de
socializare şi e mai avantajos economic de organizat. Cu toate acestea legea
tăcerii nu putea împiedica total discuţiile între condamnaţi şi implicit pericolul
„contaminării” dintre ei, iar nerespecarea legi tăcerii impune sancţiuni
disciplinare suplimetare care de obicei constau în izolarea celulară.
c. Regimul progresiv presupune un program de tratament în penitenciar şi o
adaptare progresivă spre viaţa liberă, evitându-se trecerea brutală a
condamnatului din starea de deţinere în starea de libertate. După condamnare
deţinutul trebuie observat, iar în funcţie de rezultatele observaţiei este trimis să-
şi execute pedeapsa într-un anumit penitenciar. Apoi urmează o fază de
ameliorare a regimului de detenţie constând în munca în semi-libertate, apoi
liberarea condiţionată şi în final eliberarea lui.

5
Aflictiv – care răpește unui condamnat liberatea sau viața; în general, pedepsele sunt aflictive sau infamante;
pedepsele aflictive sunt: moartea, munca silnică, detențiunea și recluziunea.
Criminologie 45
d. Regimul de deţinere în comun este cel mai simplu, cel mai avantajos
economic. Se folosesc doar criteriile generale de separare ( femei - bărbaţi,
minori - majori, recidivişti - nerecidivişti). Condamnaţii stau împreună ziua şi
noaptea, în dormitoare comune şi muncesc în ateliere comune. Un astfel de
sistem mai mult corupe decât educă, condamnatul fiind supus influenţelor
negative ale colegilor de celulă. Există pericolul de a se constitui asociaţii de
infractori în chiar interiorul celulei sau chiar apariţia unor mici tirani în calitate
de şefi ai acestor celule. Există şi riscul victimizărilor în interiorul celulei.
Constatarea eficienţei reduse a sistemului de sancţiuni privative de libertate a
dus la apariţia aşa numitelor sisteme alternative de sancţionare (munca în
folosulcomunităţii, sistemul de probaţiune, mediere penală, compoziţia penală
etc). Acestea sunt mai avantajoase pentru că unele au costuri economice mult
mai reduse pentru comunitate, deoarece statul nu mai plăteşte cazarea
infractorilor în penitenciare. Deşi infractorul simte efectul aflictiv al sancţiunii,
acesta poate să ducă o viaţă socială normală şi din acest motiv nu vor fi
probleme cu reintegrarea lui. Acesta poate să-şi susţină economic familia şi nu
are contact cu mediul infracţional din penitenciare.
Aplicarea sistemelor alternative de sancţionare presupune acceptul
condamnatului, ceea ce înseamnă de multe ori o recunoaştere şi o acceptate a
responsabilităţii pentru faptele sale. Însă, pentru infracţiunile grave singura
soluţie este reprezentată de pedeapsa închisorii.
Dintre sistemele de sancţionare neprivative de libertate cel mai cunoscut este
amenda care se poate aplica fie singură fie alături de sancţiunea privativă de
libertate.
Ea poate fi foarte uşor individualizată iar în caz de eroare judiciară este foarte
uşor să fie despăgubită victima erorii judiciare, spre deosebire de sancţiunile
privative de libertate, unde o eventuală eroare judiciară nu poate fi înlăturată
decât pentru viitor, suferinţa inutilă fiind despăgubită doar economic. Pentru
cei care nu au venituri, sancţiunea amenzii rămâne fără consecinţe aflictive,
deoarece ei nu au din ce să plătească amenda. Eficienţa este redusă şi atunci
când este vorba de cei cu venituri mari, pentru care o amendă de 10 000 de
euro nu reprezintă mare lucru spre deosebire de o persoană cu venituri mici,
când o astfel de pedeapsă ar avea un efect major asupra situaţiei sale
economice. S-au încercat şi se aplică tot felul de sisteme prin care stabilirea
cuantumului amenzii se raportează şi la situaţia economică a infractorului.
Pentru realizarea reeducării infractorilor se pot aplica şi anumite sancţiuni
restrictive de drepturi ( pierderea drepturilor electorale, interdicţia de a exercita
oprofesie sau meserie, pierderea dreptului de a se afla pe teritoriul unui stat sau
peteritoriul unei localităţi, confiscarea anumitor bunuri etc).

Criminologie 46
2.4. Pedeapsa capitală
Un aboliţionist convins din perioada modernă a umanităţii a fost Cesare
Beccaria, care trecând dincolo de dezbaterile de ordin filosofic despre faptul
dacă este justificată sau nu aplicare pedepsei capitale, el face o analiză
utilitaristă, adică este eficient sau nu pentru sistemul de sancţiuni penale
aplicarea pedepsei cu moartea.
Unul din primele argumente plecă de la teoria contractualistă, conform căreia
funcţionarea societăţii este legată de contractul care se încheie între cetăţean şi
stat (contractul social).
„Cine e, oare, cel care a dorit să lase altor oameni dreptul de a-l ucide ? Cum,
oare, sfera părţii minime a libertăţii fiecăruia, cedată societăţii, poate să
cuprindă cel mai important dintre toate lucrurile, viaţa ? Şi dacă totuşi acest
lucru a fost făcut, cum se împacă acest principiu cu altul, care spune că omul
nu e stăpân pe viaţa sa, şi cum ar fi putut da altuia sau societăţii întregi acest
drept?
Beccaria argumentează de ce pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este mai
aflictivă decât pedeapsa capitală: „Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu trebuie
săaibă decât acele grade de intensitate care sunt suficiente să-i îndepărteze pe
oamenide infracţiuni; dar nu există vreun om care, reflectând la aceasta, să
poată alegepierderea totală şi perpetuă a propriei libertăţi, oricât de
avantajoasă ar putea fi oinfracţiune; aşadar, intensitatea pedepsei cu robie
perpetuă, substituită pedepsei cumoartea, are tot ceea ce trebuie pentru a
îndepărta orice suflet hotărât să o comită;
„…sufletul nostru rezistă mai bine violenţei şi durerilor extreme, dar
trecătoare, decât timpului şi durerii neîncetate; deoarece se poate spune că se
concentrează astfel, cu toată fiinţa lui, un moment pentru a respinge primele
dureri, dar elasticitatea lui viguroasă nu este de ajuns să reziste la acţiunea
îndelungată şi repetată a celorlalte dureri”.
” Celui care ar spune că robia perpetuă este tot atât de dureroasă cât moartea,
şi în consecinţă la fel de crudă, eu îi voi răspunde că, adunând toate
momentele nefericite ale robiei, ea va fi şi mai crudă, dar ea se întinde pe toată
viaţa, iar moartea îşi exercită toată forţa într-un moment; şi acesta este
avantajul pedepsei cu robia, că-l înspăimântă mai mult pe cel care o vede
decât pe cel care o suportă; deoarece primul ia în considerare întreaga sumă a
momentelor nefericite, iar cel deal doilea este împiedicat de nefericirea
momentului să se gândească la cea viitoare.

Criminologie 47
 Toate suferinţele se amplifică în imaginaţie, iar cel care suferă găseşte resurse
şi consolări necunoscute şi necrezute de spectatorii care-şi pun propria
sensibilitate în locul sufletului nesimţitor al celui nefericit”.
Aduce argumente ce ţin de inconsecvenţa legiuitorului: „Mi se pare un lucru
absurd că legile, care sunt expresia voinţei publice, care dezaprobă şi
pedepsesc omorul, comit unul chiar ele şi, pentru a îndepărta cetăţenii de la
asasinat, ordonă un asasinat public”.
Unul din argumente constă în modul cum este perceput un călău, ca şi
executant al pedepsei capitale: „Care sunt sentimentele fiecăruia despre
pedeapsa cumoartea ? Să le citim în atitudinile de indignare şi de dispreţ cu
care fiecare om îlpriveşte pe călău, care e totuşi un executant nevinovat al
voinţei publice, un buncetăţean care contribuie la binele public, instrumentul
necesar siguranţei publice îninterior, aşa cum sunt soldaţii valoroşi în exterior.
Care este deci originea acesteicontradicţii ? Şi de ce este de neînlăturat la
oameni acest sentiment în pofida raţiunii? Pentru că oamenii, în adâncul
sufletului lor, partea care mai mult decât oricare altapăstrează încă forma
originală a vechii sale naturi, au crezut mereu că viaţa lor nueste în puterea
nimănui în afară de necesitate, care conduce universul cu sceptrul săude fier”.
„Pedeapsa cu moartea devine un spectacol pentru cei mai mulţi şi un obiect de
compasiune amestecată cu dispreţ pentru alţii; aceste două sentimente ocupă
mai mult loc în sufletul spectatorilor decât teama salutară pe care legea
pretinde că o inspiră”.6
Cu toate acestea, problema aplicării sau nu a pedepsei capitale nu a încetat să
provoace dezbateri aprinse între aboliţionişti şi cei care doresc în continuare
aplicarea pedepsei capitale.Un aboliționist ilustru a fost scriitorul francez
Albert Camus7, autorul eseului Reflecții despre ghilotină8 în care scria: „... nu
s-a dovedit că pedeapsa cu moartea l-ar fi făcut pe vreun ucigaș, hotărât să fie
ucigaș, să dea îndărăt, fiind evident în schimb că, asupra a mii de criminali, ea
n-a avut alt efect în afară de acela de a-i fascina.”

6
Citatele au fost selectate din lucrarea lui Cesare Beccaria – „Despre infracțiuni și pedepse,” Ed. Științifică,
București, 1965.
7
Albert Camus (1913-1960) – romancier, dramaturg și filosof francez, laureat al premiului Nobel pentru
literatură în anul 1957.
8
Versiunea în limba română în volumul „Eseuri” de A. Camus, Ed. Univers, București, 1976.
Criminologie 48
 În Europa lucrurile sunt decise din punct de vedere juridic, deoarece Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale9 interzice
expres aplicarea pedepsei capitale, dar această soluţie nu este împărtăşită de
SUA unde şi astăzi se aplică pedeapsa capitală.
Paradoxal este că între 1967 şi 1977 , pedeapsa capitală a fost abolită în SUA
pentru ca apoi să se reintroducă, justificându-se că nu este o pedeapsă
neobişnuită şi crudă pentru a fi în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite.
Unul dintre principalele argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale este
efectul disuasiv sau descurajant pentru potenţialul infractor. Cu toate acestea
statistic nu s-a putut dovedi acest efect. Criminalitatea nu a scăzut în SUA după
reintroducerea pedepsei capitale, iar în ultimii ani deşi numărul execuţiilor a
crescut alarmat, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre efectul disuasiv pe
care trebuia să-l aibă această sancţiune.
S-a pus în discuţie şi modalitatea concretă de executare a pedepsei care pune
serioase probleme de etică. Curtea Supremă de Justiţie a SUA, a recomandat
statelor să nu mai folosească scaunul electric şi să utilizeze injecţia letală. Dar,
pentru a fi siguri de efectul produs, injectarea trebuie făcută sub un control
medical, ceea ce este în contradicţie cu deontologia medicală care interzice
participarea la uciderea unei persoane. Cu toate acestea au fost situaţii în care
efectul injecţiei letale s-a produs în altă ordine decât cea anticipată de călău.
Mai întâi condamnatul a fost ucis în chinuri groaznice, generându-i-se un stop
cardiac, iar mai apoi şi-a produs efectul şi substanţa anestezică, care ar fi
trebuit să producă prima efectul sedativ.
În ceea ce priveşte problema costurilor pedepsei capitale lucrurile sunt doar în
aparenţă simple. În SUA s-a calculat că sumele cheltuite pentru a se ajunge
până la executarea pedepsei capitale sunt echivalentul a aproximativ 40-50 de
ani de detenţie într-un penitenciar de maximă securitate, ceea ce echivalează cu
costul deţinerii pe întreaga durată a vieţii. De altfel doar statele foarte bogate îşi
permit să aplice pedeapsa capitală. Costurile sunt foarte ridicate pentru că
trebuie respectate nişte condiţii speciale de procedură, durata unui proces
ajungând uneori la 12-15 ani.
Dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală doar o mică parte ajung să fie şi
executaţi (200 de executaţi în anul 2000 din 3500 de condamnaţi).

9
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost adoptată la roma în data de 4
noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat Convenția prin Legea nr. 30 din 18
mai 1994, publicată în M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
Criminologie 49
 E adevărat că există ţări unde pedeapsa capitală se aplică cu costuri minime,
dar acestea nu pot fi luate în calcul deoarece nu se respectă regulile minimale
ale unui proces echitabil.
O altă problemă la fel de gravă este faptul că în caz de eroare judiciară nu se
mai poate face nimic pentru cel executat. În ultimii 100 de ani se recunosc
oficial 10 erori judiciare în aplicarea pedepsei capitale în statul Texas (stat
campion la execuţii).
Nici o procedură penală nu este infailibilă, fiind capabilă de erori judiciare, ori
acceptarea acestor „daune colaterale” pare nejustificată. Faptul că o persoană
nu este condamnată la moarte nu înseamnă că nu răspunde penal pentru faptele
sale, condamnarea la detenţiunea pe viaţă practic duce la înlăturarea definitivă
a persoanei din societate. Riscul de evadare este foarte redus în cele mai multe
închisori de acest gen.
Neaplicarea pedepsei capitale e şi o chestiune de civilizaţie, societatea actuală
dispunând de mijloacele necesare pentru a nu se comporta aşa cum s-a
comportat infractorul cu victima. Statul prin aplicarea pedepsei capitale, practic
face ceea ce legea îi interzice infractorului să facă, adică să ucidă. Pentru că
răzbunarea primitivă, sau talionul sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa umană,
nu e foarte uşor a se modifica aceste percepţii. De aceea credem că în cazul
organizării unui referendum pe această temă, cei care doresc aplicarea pedepsei
capitale ar putea avea succes, sau cel puţin ar pierde la un scor apropiat.
Acesta poate este motivul principal, dincolo de dezbaterile criminologice,
pentru care în SUA, democraţia populară menţine pedeapsa capitală, iar
politicienii şi judecătorii care sunt aleşi se feresc să acţioneze împotriva
majorităţii alegătorilor. În SUA există şi state unde pedeapsa capitală a fost
abolită şi nu există o diferenţă cantitativă sau calitativă semnificativă a
infracţionalităţii între statele aboliţioniste şi cele care aplică în continuare
pedeapsa capitală.
Am prezentat doar câteva aspecte din complexa problematică a pedepsei
capitale.

2.5. Individualizarea pedepsei

a. Generalităţi. Individualizarea pedepsei se realizează în trei etape:
Individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea
administrativă. Individualizarea legală presupune ca legiuitorul în mod abstract
să stabilească o sancţiune pentru o fapta abstractă ( omorul în formă simplă,
potrivit Codului penal al României, se sancţionează cu închisoarea de la 10 la
20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi).

Criminologie 50
Individualizarea judiciară presupune aplicarea unei pedepse concrete între
limitele prevăzute de lege (de exemplu 10-20 de ani în cazul omorului).
Individualizarea administrativă presupune individualizarea regimului de
executare ( detenţie în condiţii de maximă securitate, dreptul condamnatului de
a munci fără supraveghere, etc). Legiuitorul se limitează de a stabili de fapt
cadrul individualizării legale, individualizarea realizându-se în concret de
organele judiciare.
Teoretic, ca regulă generală, prescrisă de altfel şi în Codul penal,
individualizarea se face ţinând cont de un criteriu obiectiv (gravitatea
infracțiunii săvârșite) şi un criteriu subiectiv ( periculozitatea infractorului).
Aceste împrejurări avute în vedere trebuie să existe în materialitate şi trebuie
consemnate în hotărâre, motivându-se alegerea sancţiunii şi a cuantumului ei.
În practică judecătorii nu îşi motivează alegerea cuantumului, aşa cum nici
procurorii nu manifestă o preocupare specială pentru acest subiect,
mulţumindu-se să utilizeze formulări generale ( o pedeapsă orientată spre
maxim sau o pedeapsă orientată spre minim). Nici avocaţii în pledoariile lor
sau în concluziile formulate în scris nu ating decât foarte rar acest subiect,
concentrându-se pe existenţa faptei, a vinovăţiei şi tot formulări generice de
genul: aplicarea unei pedepse orientată spre minim.
Apare un paradox, pe de o parte, întreg mecanismul judiciar penal se
concentrează pe sancţionarea infractorului, iar atunci când se pune problema
aplicării unei anumite sancţiuni concrete subiectul este tratat cu uşurinţă. Asta
poate releva faptul că sistemul penal nu este interesat în mod special de
cuantumul sancţiunii (aceasta fiind o chestiune colaterală) ci este interesat în
mod special în a sancţiona infractorul. Realizarea scopurilor pedepsei se face în
acest fel printr-o abordare pur teoretică, mecanicistă.
În şcolile de drept se studiază în mod special aspectul normativ al sancţiuni,
adică mecanismul legal de individualizare fără a se accentua suficient şi
dimensiunea practică ( adică individualizarea concretă a unei pedepse).
Experienţa practică a magistratului fiind de fapt singura care îl poate ajuta în
acest demers, evident cu riscul inerent oricărui debut în cariera de judecător,
când va aplica sancţiuni destul de eterogene.
S-a pus problema dacă este necesar să se stabilească limite legale ale pedepsei
sau judecătorul poate să aplice sancţiunile ţinând cont de circumstanţele
concrete ale făptuitorului. Răspunsul la această întrebare depinde de nivelul de
încredere pe care cetăţenii îl au în sistemul judiciar şi în sistemul legislativ. O
încredere mai mare în puterea politică, ce poate fi controlată prin procesul
electoral, va conduce spre un interval destul de restrâns al limitelor legale de
pedeapsă pentru a diminua posibilităţile de individualizare ale judecătorului.

Criminologie 51
 Dimpotrivă existenţa unui sistem judiciar credibil va determina stabilirea unor
limite foarte largi de sancţionare sau chiar posibilitatea acordată judecătorului
de a alege el sancţiunea care i se va părea potrivită pentru reeducarea
infractorului.
Unele state au renunţat la a stabili un minim special al sancţiunii lăsând
libertatea judecătorului de a decide plecându-se de la ideea că au trecut
vremurile în care trebuia să ne apărăm prin legi de abuzul judecătorilor. Tot din
acelaşi motiv s-a renunţat şi la sancţiunile aplicate ope legis10 (cazul pedepselor
accesorii care decurg din pedeapsa principală a închisorii).
b. Individualizarea pedepsei raportată la persoana infractorului.
În general în alegerea sancţiunii predomină folosirea criteriului obiectiv.
Cuantumul sancţiunii depinde de elementele obiective ale faptei (acţiune,
inacţiune, modul de săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul, pluralitatea
de fapte sau acte, pluralitatea de făptuitori), se ţine seama de obiectul juridic al
infracţiunii, de urmările faptei şi de forma şi gradul de vinovăţie.
Individualizarea raportată la persoana infractorului, starea sa psihofizică
(aptitudinea de a evalua caracterul antisocial, temperament, caracterul) este, de
obicei, cea mai văduvită, acordându-se o importanţă specială antecedentelor
judiciare.
Contează mult şi atitudinea după comiterea faptei ( repară prejudiciu, căinţă, a
ajutat victima), dar se ţine seama şi de statutul social al infractorului.
Una din explicaţiile pentru care organele judiciare utilizează cu preponderenţă
criteriul obiectiv al faptei este generată şi de dificultatea de a avea o informaţie
de calitate şi completă despre persoana infractorului.
Metodele comune de cunoaştere a personalităţii infractorului sunt: expertiza
psihiatrică, evaluare medico-psihologică şi ancheta socială.
Un studiu realizat în Franţa asupra acestui aspect a pus în lumină realităţi
alarmante. Astfel în ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiei a rezultat,
după studiul a 200 de dosare de individualizare, că se cunosc despre condamnat
următoarele date:
- caracteristicile socio-demografice (vârstă, sex, naţionalitate, rezidenţă) în
procent de 90%;
- istoria vieţii infractorului este cunoscută în procent de 6%;
- mediul de viaţă actual în procent de 50 %;

10
Ope legis – potrivit ordinului legii; expresie prin care se desemnează drepturile și obligațiile care decurg din
lege, fără a mai fi necesarăpronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Criminologie 52
- caracteristicile criminologice ale infracţiunii în 5% din cazuri;
- datele despre infracţiune şi pedeapsă din perspectivă pur juridică ( încadrarea
juridică, sancţiunea aplicată şi cuantumul acestora) în procent de 90-94%7.
Aceste rezultate arată o preocuparea orientată spre cunoaşterea caracterului
obiectiv al faptei şi o preocupare redusă pentru persoana infractorului, sau mai
precis a acelor elemente ce ţin de persoana infractorului care ar putea influenţa
eficienţa sancţiunii penale.
În ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiilor, acelaşi autor a prezentat
un alt studiu care explică carenţa calitativă a informaţiilor prin:
- unicitatea expertului evaluării psihologice sau psihiatrice;
- timpul foarte scurt de examinare a infractorului (45 minute pentru 50% din
cazuri, şi doar pentru 20 % mai mult de 2 ore).
- unicitatea întâlnirii dintre expert şi examinat 65%. Doar în 10% din cazuri au
fost 3 întâlniri;
- folosirea unor metode de investigare de o complexitate redusă.
La toate aceste carenţe cantitative şi calitative se poate adăuga şi faptul că
justiţia nu este ţinută de aceste rezultate pronunţând soluţii care infirmă
concluziilor experţilor.
Prin comparaţie am putea spune că şi sistemul nostru judiciar suferă de lipsa de
informaţii, atât la nivel cantitativ cât şi la nivel calitativ. Anchetele sociale au
un caracter pur formal, expertizele psihologice se acceptă în puţine dosare, iar
expertizele medico-legale se fac acolo unde legea prevede obligativitatea lor.
Judecătorul le acordă eficienţă doar dacă pun în discuţie discernământul
infractorului, pentru a se respecta condiţiile legale de angajare a răspunderii
penale. Dacă rapoartele medico-legale concluzionează că a existat
discernământ în momentul comiterii faptei ele şi-au îndeplinit menirea.
c. Factori care influenţează alegerea pedepsei. Pe lângă factorii expliciţi,
prezentaţi anterior (cei ce ţin de gradul de pericol social al faptei şi de persoana
infractorului), doctrina criminologică a pus în evidenţă şi o altă categorie de
factori care influenţează individualizarea sancţiunii. Dintre factorii care
influenţează cuantumul sancţiunii pot fi amintiţi factorii ce ţin de funcţionarea
justiţiei şi factori generaţi de contextul local şi internaţional de la momentul
individualizării sancţiunii.
Dintre factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei pot fi amintiţi:
- interesul şi pledoaria procurorului;
- pledoaria avocatului;

Criminologie 53
- numărul de cauze cu acelaşi obiect;
- politica penală a momentului;
- existenţa unui judecător unic sau instanţe colegiale;
- vârsta şi experienţa judecătorilor;
- specializarea judecătorilor;
- calitatea alcătuirii dosarului penal;
- situaţia financiară a acuzatului;
- apartenenţa la o anumită etnie, rasă, sau faptul dacă este emigrant;
- durata arestării preventive;
- exigenţa instanţelor de apel sau recurs;
- caracterul eligibil sau nu a funcţiei de judecător;
- independenţa judecătorului faţă de influenţele economice, politice sau
sociale;
- opiniile doctrinare;
- starea psihică a judecătorului;
Dintre factorii legaţi de contextul local sau internaţional pot fi amintiţi:
- existenţa unei infracţiuni foarte mediatizate în acea perioadă sau chiar
campanii media pentru reprimarea respectivei infracţiuni;
- situaţia economică locală;
- presiuni internaţionale pentru înăsprirea unor sancţiuni;
- existenţa unor modificări legislative.
Trebuie amintiţi şi factorii luaţi în calcul în mod voit, de exemplu imperativele
de gestiune a infractorilor ( gradul de aglomerare din penitenciare, dificultăţile
practice de aplicare a unei anumite sancţiuni, modul cum funcţionează
serviciile de probaţiune, etc.).
Toţi aceşti factori influenţează sancţiunea şi cuantumul ei, iar uneori, din
păcate, sunt mai importanţi decât criteriile legale de individualizare.
Indiscutabil că unii dintre ei pot fi înlăturaţi, dar majoritatea vor continua să
influenţeze procesul concret de individualizare judiciară. Influenţa acestor
factori nu poate fi catalogată întotdeauna ca fiind un fapt pozitiv sau negativ, ci
pur şi simplu ca un fapt ce trebuie luat în calcul.
Analizându-se mai multe dosare penale, empiric s-a putut constata că există
uneori chiar anumite standarde de sancţionare.
Criminologie 54
Un lucru pe care îl ştie aproape orice practician este acela că arestarea de către
judecător a unui inculpat în timpul procesului este un indiciu temeinic că i se
va aplica o sancţiune privativă de libertate cu executare.
De exemplu în Franţa sancţiunea privativă de libertate se aplică de obicei în
cazul tuturor crimelor, a formelor grave de delicte contra patrimoniului şi a
infracţiunilor ce ţin de regimul stupefiantelor. Dimpotrivă sancţiunea cu
închisoare, dar a cărei executare se face în mediu deschis se aplică în caz de
conducere sub influenţa alcoolului, sau formele banale de infracţiuni contra
patrimoniului.
În România sistemul de sancţiuni, prevăzut de codul penal în vigoare, obligă
judecătorul să aplice sancţiuni cu închisoarea, amenda penală aplicându-se
alternativ, doar în cazul cîtorva infracțiuni (instigarea publică, incitarea la ură,
încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiui, tulburarea ordinii și liniștii
publice, portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase etc.). În general
pentru infracţiunile din culpă se aplică o sancţiune cu închisoarea cu
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere la fel ca şi pentru
conducerea sub influenţa alcoolului. Unui recidivist i se va aplica de regulă o
sancţiune privativă de libertate.
Toate aceste standarde penologice create de facto, au şi o influenţă nefastă
deoarece de multe ori judecătorul din comoditate aplică aceste standarde, fără a
mai analiza în amănunt situaţia particulară a infractorului. Fenomenul este
favorizat în România şi de supraaglomerarea instanţelor cu dosare penale.
La ora actuală există două tendinţe contrare în materie de individualizare. Pe de
o parte, în Europa, se discută despre o lărgire a posibilităţilor judecătorului de a
aplica sancţiuni deoarece el cunoaşte mult mai bine decât legiuitorul care este
situaţia de fapt şi poate propune cea mai bună soluţie. În sens contrar, în SUA,
tendinţa este inversă şi anume de a uniformiza sancţiunile foarte diverse ce se
puteau aplica pentru aceeaşi faptă, elaborându-se chiar grile de sancţionare. Se
pare că nimeni nu e mulţumit de situaţia în care se află şi doreşte să
experimenteze soluţiile celuilalt.
d. Eficienţa individualizării. Plecând de la premisa că individualizarea s-a
făcut cu respectarea tuturor canoanelor ştiinţifice, atâtea câte sunt ele, nu
trebuie să credem că o astfel de sancţiune va avea succesul scontat şi că
infractorul nu va mai comite noi infracţiuni. Există infractori care au comis o
anumită infracţiune fiind aproape cert că nu vor recidiva şi atunci sancţionare
lor pare inutilă. În acelaşi timp, există şi infractori care vor recidiva indiferent
de cuantumul sancţiunii aplicate, caz în care individualizarea pare la fel de
inutilă. O a treia categorie de infractori este formată din persoane ca ar putea
atât să recidiveze cât şi să devină persoane oneste.

Criminologie 55
 În cazul acestei ultime categorii de infractori individualizarea sancţiunii poate
fi elementul care înclină balanţa într-o parte sau în alta. Sistemul de sancţiuni
penale areca premisă existenţa doar a ultimei categorii de infractori pentru care
individualizarea poate fi soluţia salvatoare.

2.6. Forme de criminalitate

2.6.1.Delincvenţa juvenilă
a) Scurt istoric privind evoluţia conceptului de “minoritate penală”
Minoritatea penală este un concept cunoscut de unele popoare din timpuri
străvechi şi şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul
cutumiar al primelor aşezări statale. Deşi informaţiile în această privinţă sunt
lacunare ori incerte, se poate afirma că încă din cele mai vechi timpuri, copilul
a fost considerat ca o categorie juridică distinctă, cu drepturi şi răspunderi
limitate, care trebuia să beneficieze de un altfel de tratament juridic. Această
diminuare a responsabilităţii a fost consacrată în primul rând prin dispoziţiile
cu caracter penal. De aceea s-a şi spus că “dreptul minorului”, ca ansamblu
coerent de norme juridice, codificat în unele state, îşi are originea din vechile
legislaţii penale, care atenuau răspunderea copiilor şi adolescenţilor pentru
săvârşirea unor fapte considerate infracţiuni.
Cercetările de istorie a dreptului au scos la iveală faptul că criteriul de vârstă
este avut în vedere doar ca element de compoziţie a pedepsei, în codul unui
sistem de drept bazat pe justiţia privată, în care ideea de recuperare a
prejudiciului prin răscumpărare şi prin echivalenţa pedepsei cu paguba suferită
este predominantă. De exemplu, în dreptul vechilor evrei, atenuarea pedepsei
în cazul unei fapte comise de un copil este determinată de considerente strict
obiective, care aveau în vedere capacitatea de muncă a vinovatului.
Răscumpărarea celui care urma să fie sacrificat religios pentru fapta săvârşită
costa mult mai puţin decât cea a unui adult în vârstă de pâna la 60 de ani. Mai
mult, una dintre cele mai vechi legislaţii ale lumii, cea babiloniană (codul lui
Hammurabi), consideră răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a
cauzat, ci persoana care este aptă de a da satisfacţie materială victimei sau
rudelor acesteia. Neglijarea totală a criteriului subiectiv privind vinovăţia
făptuitorului şi luarea în considerare numai a elementului obiectiv şi material a
fost şi una din cauzele pentru care pedeapsa se aplică unor grupuri sau
colectivităţi şi chiar animalelor şi cadavrelor.
Ideea răspunderii subiective este întâlnită totuşi într-o formă rudimentară în
operele unor filozofi greci. De exemplu, Aristotel consideră că actele care au
fost săvârşite involuntar, de pildă uciderea din culpă, nu trebuie pedepsite,
întrucât nu au fost săvârşite cu intenţie.
Criminologie 56
 De pe această poziţie, el susţine iresponsabilitatea penală a copilului. Aceeaşi
teză este susţinută şi de Platon pentru anumite fapte comise de un copil.
La romani apare cu mai multă claritate ideea de responsabilitate determinată de
maturizarea fiziologică şi psihică. Legea celor XII Table consacră pentru aşa-
numiţii “impuberi” un regim sancţionator diferit de cel al adulţilor. Impuber era
considerată persoana care nu avea capacitatea de a procrea din cauza
imaturităţii sale biologice. Se poate spune că minoritatea penală, bazată pe
ideea unei răspunderi subiective a făptuitorului pentru fapta sa, îşi are originea
în dreptul şi instituţiile juridice ale statului roman.
În vechiul drept francez se făcea distincţie între copii şi impuberi. “Copiii –
scria Jousse11 – adică aceia care nu au ajuns încă la vârsta de 7 ani, fiind
incapabili de răutate şi neavând încă destulă minte ca să ştie ce fac, sunt cu
totul scutiţi pentru faptele lor şi prin urmare, chiar când savârşesc o crimă, nu
trebuie pedepsiţi. Şi tot aşa este şi în etatea puţin depărtată de copilărie...
Impuberii, adică cei care au mai puţin de 14 ani (băieţii) şi 12 ani (fetele) sunt
scuzabili, iar dacă acela care a săvârşit crima este aproape de pubertate, nu este
cu totul scuzabil”.
Studiile de drept comparat, referitoare la regimul penal al minorilor, au pus în
evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între Franţa şi alte state
europene. De exemplu, în Anglia se admitea în principiu că minorul care nu a
împlinit vârsta de 7 ani nu răspunde penal, iar cel între 7 şi 14 ani este pedepsit
ca un adult, dacă se dovedeşte că avea capacitea de a-şi da seama de vinovăţie.
În Spania, “Codul din 1263 al lui Alfons al X-lea” consacră principiul că
minorul care nu a împlinit 12 şi respectiv 14 ani, în cazul fetelor şi respectiv
băieţilor, nu era pedepsit penal. De asemenea, se prevede că minorul care nu a
împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii şi beneficia de o răspundere atenuată.
O ordonanţă regală din secolul al XV-lea scuteşte pe minorul de pînă la 20 de
ani de pedeapsa galerelor.
În Ţările Române, Pravilele lui Matei Basarab din Muntenia şi Pravila lui
Vasile Lupu în Moldova (sec. XVII), prevăd o serie de dispoziţii prin care se
consacră iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa numiţii
“coconi”) şi o răspundere atenuată pentru cei în vârstă de până la 12 ani în
cazul fetelor şi 14 ani în cazul băieţilor.
Sfârşitul acelui veac, cu reformele introduse după Revoluţia Franceză din 1789,
va constitui un model de cotitură în dreptul minorului şi în modul cum va fi
conceput în secolele XIX şi XX sisitemul represiunii judiciare, în statele
europene. De exemplu, Cesare Becarria publică în 1766 celebrul său tratat
“Despre infracţiuni şi pedepse”, care constituie în aceeaşi măsură, o critică

11
Marcel Jousse (1886-1961) – antropolog și lingvist francez.
Criminologie 57
 lucidă a sistemului sancţionator medieval şi o pledoarie pentru moderaţia şi
echitatea pedepselor.
În domeniul ştiinţelor medicale, studiile de neurologie, deşi limitate şi parţial
subordonate unor idei preconcepute referitoare la capacitatea înnăscută a
omului de a deosebi binele de rău, stabilesc o serie de corespondenţe între
diferite comportamente sociale anormale şi substratul lor psihic şi neurologic.
Georges Cabanis12 studiază raporturile dintre natura fizică şi cea morală, iar
Phillipe Pinel13 introduce ideea nouă că în toate aberaţiile comportamentale, de
la cele antisociale şi până la cele strict patologice, intervine un proces de
dereglare a capacităţii raţionale, care poate fi corectat printr-un tratament
moral. Se punea problema transpunerii în dreptul pozitiv a unei noţiuni folosite
în doctrina juridică a epocii şi anume aceea de “discernământ”.
În mod implicit, noţiunea de “discernământ” primeşte o conotaţie evolutivă
legată nu numai de gradul de maturizare psihică şi somatică, ci şi de experienţa
socială a făptuitorului. În practica juridiciară, discernământul a fost acceptat ca
fiind capacitatea unui minor de a înţelege sensul, valoarea, sau urmările unei
anumite acţiuni/inacţiuni concrete şi de a-şi determina şi dirija în mod normal
voinţa în raport cu acea acţiune/inacţiune concretă.14
Pe fondul acestor tendinţe generale în dreptul european şi a condiţiilor
consolidării puterii centrale de stat şi elaborării unor legislaţii unitare, au fost
redactate codurile penale moderne, în care tratamentul penal al minorilor
devine obiectul unor reglementări distincte şi derogatorii de la normele
dreptului comun. Este un proces de lungă durată care începe în secolul al XIX-
lea şi se continuă în secolul al XXI-lea. Această evoluţie lentă este marcată de
perioade tranzitorii de stagnare sau de regres, care nu au împiedicat însă
elaborarea şi aplicarea, în unele ţări dezvoltate, a unui sistem de dispoziţii ce au
fost grupate sub denumirea de “drept al minorilor”.

b) Caracterizarea delincvenţei juvenile

În general, noţiunea de delincvenţă juvenilă cuprinde o multitudine de conduite
şi situaţii de viaţă care sunt legate între ele, dar aduse în acelaşi plan prin
utilizarea normativului penal.
Termenul de delincvenţă juvenilă se referă la conduitele morale ale tinerilor
care nu au împlinit încă vârsta de 18 ani (vârsta majoratului în majoritatea
statelor lumii) şi la diferite forme de comportament, precum şi la diferite
categorii de minori sau adolescenţi:15
- cei care încalcă legea penală (adevăraţii delincvenţi);

12
Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808) – medic, filosof, scriitor și om politic francez.
13
Phillippe Pinel (1745- 1826) – psihiatru francez.
14
Corneliu Turianu . – Răspunderea civilă delictuală, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2009, pg. 22.
15
G.Ungureanu – Criminologie, Editura Timpolis, Timişoara, 2005, pg.239.
Criminologie 58
 - cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în unele
anturaje nefaste cu potenţial delincvent;
- cei ce au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a
aplicării unei pedepse aspre, brutale, şi vagabondează prin diferite locuri;
- cei ce au nevoie de protecţie şi îngrijire din mai multe motive
(dezorganizarea familiei, decesul părinţilor, manifestarea tulburărilor de
comportament).
Pentru a fi clasificaţi ca fiind delincvenţi, tinerii trebuie să manifeste un
comportament a cărui natură delictuală nu se poate defini decât prin
consecinţele sale. Dacă acea consecinţă nu s-a produs, atunci tânărul nu poate
fi decât un potenţial delincvent, ce este sancţionat totuşi în mod preventiv
(masuri disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare). Putem trage
concluzia că delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât
consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecţie şi
îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală primită în
şcoală.
Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient de
responsabilităţile ce i se impută.
Delincvenţa juvenilă apare astfel, ca un efect al lipsei de responsabilitate din
partea părinţilor şi a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de
formarea conduitei morale a tânărului.
În unele ţări, în lucrările de sociologie a devianţei, termenul de delincvenţă
juvenilăsau fenomen delictual se referă strict la ansamblul abaterilor şi
încălcărilor normelor juridice penale.
De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima (infracţiunea)
se deosebeşte de delincvenţa juvenilă prin faptul că prima intră sub incidenţa
dreptului penal, iar a doua referindu-se la delictele civile sau penale comise de
tineri.
În ţara noastră, conform Codului Penal şi legilor penale speciale pentru
desemnarea ansamblului de acte şi fapte penale sancţionate, comise de minori,
dar şi de adulţi, este folosită noţiunea de infracţionalitate(fenomen
infracţional), care poate fi utilizată interşanjabil cu noţiunea de delincvenţă.Din
punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca un tip
de conduită ce încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate
şi aplicate de către autoritatea statal – politică.
Unii autori, pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare
de devianţă, manifestate în societate, disting următoarele trăsături ale
delincvenţei:16
- violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) ce prescrie acţiuni
şi sancţiuni punitive împotriva celor ce o încalcă;
- manifestarea unui comportament contrar conduitelor morale ale
grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;
- săvârşirea unei acţiuni antisociale ce are un caracter nociv pentru
indivizi şi grupurile din care fac parte aceştia.

16
Theodorson G. A. – A Modern Dictionary of Sociology, Editura Thomas Y. Grawell Company, 1969, pg. 73
Criminologie 59
 Perspectiva juridică nu poate realiza o delimitare strictă între comportamentul
delictual al tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al
adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui set
de criterii cu ajutorul căruia putem face distincţia între o conduită ilicită,
deviantă de la norma legală şi un comportament normal, acceptat în societate.
Din acest motiv, noţiunea de delincvenţă juvenilă este confundată adesea cu
cea de criminalitate (infracţionalitate), de unde şi existenţa unor ambiguităţi în
ceea ce priveşte termenii: delict, infracţiune, delincvenţă.
În articolul 15 alin. (1) din Codul Penal se prevede că „ infracţiunea este o
faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit-o Se poate observa de aici că o faptă poate
constitui infracţiune doar dacă dobândeşte anumite trăsături: să fie prevăzută
de legea penală, să fie săvârşită cu vinovăţie, să fie nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit-o. Prima trăsătură a infracţiunii, se referă la aspectul
normativ sau, potrivit adagiului latin nullum crimen sine lege, nu există
infracțiune dacă nu este prevpzută de lege. A doua și a treia privesc latura
morală sau subiectivă, iar a patra are în vedere aspectul responsabilității
persoanei.
În consecinţă, când ne referim la termenul de delincvenţă juvenilă trebuie să
cunoaştem sensul în care dorim să utilizăm această noţiune: dacă o utilizăm
pentru a desemna o conduită ce este dependentă de competenţa oficială a
sistemului penal, ea nu implică şi evaluarea măsurii în care această conduită
este sau nu indezirabilă. Dacă din punct de vedere normativ „caracterul
indezirabil poate fi, dar nu înseamnă că şi este, o condiţie esenţială a
incriminării, aceasta nu implică să fie si o condiţie a faptelor ca atare.”17
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el produsul
unei percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau
infracţiune, ce trebuie să intre sub incidenţa legii şi să fie sancţionate.
Astfel, comportamentul de evadare, fuga din familie, numită de legislaţia
pentru minori „vagabondaj”, pot fi considerate uneori ca făcând parte dintr-un
comportament normal, bazându-se pe multiplele motivaţii legate de conflictele
cu familia, cu părinţii sau educatorii, sau chiar de tendinţa de a se aventura,
tipică vârstei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta iarăşi un act cu
ajutorul căruia adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau pur şi
simplu, o acţiune întâmplătoare, favorizată de o anumită „ocazie”.
Din aceste motive, „cariera infracţională” a unui adolescent nu se aseamănă cu
cea a unui adult, faptele sale ilicite putând fi cauza unei greşeli ale educatorului

17
Rădulescu S., Banciu D. – Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa între normalitate şi
devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, pg. 73
Criminologie 60
 în procesul de educaţie şi nu motivaţii antisociale ale tânărului făptuitor.
Scopul legislaţiei nu este de a trata şi sancţiona delincventul adolescent ca pe
cel adult, ci mai degrabă de a-l reeduca şi proteja, deşi noţiunea de
culpabilitate se menţine aceeaşi în ambele cazuri.
În sensul general juridic, delincvenţa juvenilă include acele încălcări ale
normelor de convieţuire socială ce afectează mai mult ordinea publică,
drepturile şi îndatoririle colectivităţii, decât relaţiile particulare dintre indivizi.
E. H. Sutherland18 considera că un comportament infracţional comportă
următoarele caracteristici:
- prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;
- are consecinţe antisociale – prejudiciază interesele societăţii;
- cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
- fapta este probată juridic şi poate fi sancţionată ca atare.
În anul 1955, are loc primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia
Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor. Toţi participanţii au fost de acord
că este imposibil să se ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de
delincvenţă ca atare, datorită ambiguităţilor şi confuziilor asociate noţiunii de
delincvenţă juvenilă.
Există, în acest sens, trei tipuri de interpretări:19
1) juridică – în sensul strict al termenului, minorul sau tânărul începând
de la o vârstă au o anumită responsabilitate penală;
2) formulată în termeni de inadaptare socială – diferite categorii de minori
sau tineri se confruntă cu o serie de dificultăţi de adaptare psihică şi socială;
3) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor – aceştia pot fi
supuşi unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara
familiei.
Mai mulţi sociologi, printre care şi S. Rubin20 lucrează cu noţiunea de
delincvenţă juvenilă chiar şi în cazul copiilor care n-au comis acte de natură
penală, ci se află în situaţia de a avea nevoie de protecţie socială, întrucât sunt
abandonaţi, neglijaţi sau maltrataţi
Conform art. 113 din Codului penal, în România, minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal.Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani
răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
În concluzie, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui
necesită măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage în mod repetat
controlului parental sau educaţional, dacă îşi abandonează căminul familial,
dacă nu mai frecventează in mod regulat şcoala, dacă actele sale încalcă
morala, sănătatea şi bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă încalcă legi penale
etc.

18
Sutherland H. E. – Principes de criminology, L’ institute de Droit Compare, Editura Cujas, Paris, 1966, pg. 28
19
Queloz N. – “Protection, Intervention and the Rights of Children and Young People” în vol. Juvenile Justice
in the New Europe, editor Booth Tim, Londra, 1991, pg. 33-35
20
Rubin S. – The Legal Character of Juvenile Delinquency, Editura Teele , 1970, pg. 5
Criminologie 61
 Pentru a fi definite ca delincvente, actele comise de un minor trebuie sa
întrunească trei condiţii principale, care par a avea un caracter general:
- să fie comise de persoane care au vârsta stabilita de lege;
- să fie considerate ca acte ilicite potrivit legii;
- să ajungă la cunoştinţa autorităţilor.
Definiţiile date termenului de delincvenţă juvenilă necesita unele revizuiri şi
adăugiri, pentru a se evita identificarea comportamentelor deviante ale
minorilor, normale în perioada adolescenţei, cu conduite infracţionale
persistente, caracterizate de motivaţii antisociale.
Amploarea fără precedent a mişcărilor contestatare ale tineretului în lumea
contemporană, proliferarea “subculturilor” nonconformiste şi protestatare
specifice acestei categorii de vârstă şi contribuţia hotărâtoare a tinerei generaţii
la schimbările profunde care au modificat structura social-politică a societăţilor
din Europa de Est reprezintă o problemă de un deosebit interes pentru
cercetarea ştiinţifică.
În trecut, diviziunea strictă a rolurilor familiale (tatăl ca şef necontestat al
familiei, mama ca factor de echilibru şi afectivitate, copilul ca obiect pasiv al
unei educaţii bazate pe valori conformiste şi utilitariste) facilita formarea
personalităţii tânărului şi integrarea sa în viaţa socială şi totodată permitea ca
acest proces să se desfăşoare relativ uşor.
În prezent, ca urmare a bulversării tradiţiilor şi valorilor, funcţia de educaţie
morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea
procesului de socializare între mai multe instituţii sociale face ca procesul
educativ să devină parte integrantă a unui program comun de acţiune elaborat
de întreaga societate, direct sau indirect. În consecinţă, procesul educativ a fost
perturbat, a devenit mai puţin eficient, iar tineretul a devenit mai libertin, se
revoltă mai uşor contra interdicţiilor impuse de vârsta copiilor, afirmându-şi
dreptul la o identitate proprie şi la o mai mare autonomie morală.21
Psihologii şi sociologii au descoperit că există o creativitate tipic adolescentină,
al cărei conţinut contradictoriu se evidenţiază în multiple conduite de protest
sau ostilitate contra autorităţii adultului, într-o serie de acte agresive pe care
aceştia le califică, în raport cu încălcarea normei morale, ca acţiuni deviante.
Ca fenomen marcat de încălcarea normelor, devianţa nu se manifestă doar în
planul moral. Ea înscrie pe tineri în aria nonconformismului, a delincvenţei, a
inadaptării sociale cu substrat psiho-patologic, în funcţie de tipul de normă
încălcată.

21
Pop, O. – Aspecte criminologice privind delincvenţa juvenilă în perioada de tranziţie a României, Editura
Mirton, Timişoara, 2003, pg. 8
Criminologie 62
 Plasat de cele mai multe ori în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de
comportament şi personalitate, fenomenul de delincvenţă juvenilă implică o
serie de analize complexe. Cel mai frecvent, aceste procese au fost puse în
sarcina anumitor procese sociale oscilante, uneori convulsive. Această ipoteză
se bazează pe ideea că, dacă delincvenţa ar avea doar cauze biologice şi
psihologice, ea ar trebui să fie, din punct de vedere cantitativ, relativ constantă.
Între procesele cauzale luate în considerare, criminologii şi sociologii au
reţinut, în mod deosebit, procesele dezorganizării sociale.
Anomia22 (de la termenul grecesc “a nomos” – fără norme) reprezintă o stare
specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize
sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială iar
modelele sociale devin confuze. Pentru unii tineri, starea anomică este resimţită
ca un conflict între structura personalităţii lor în formare şi reperele normative
care le orientează conduita, ca o contestare a valorilor educaţiei paternaliste şi a
oricărui alt tip de normă care nu ţine seama de nevoile lor de creativitate şi
afirmare activă în viaţa socială. Absenţa unor standarde precise, a unui ghid
valoric clar este resimţită ca o stare de angoasă, de dezorientare şi inadaptare
socială, ceea ce face din adolescent un “marginalizat” sau un deviant.
Conceptul de “anomie” a fost utilizat şi de R.K. Merton, sociolog american,
care îi conferă sensuri noi.23 În opinia sa, ordinea socială este stabilă atunci
când există un echilibru între scopurile care urmează a fi atinse şi mijloacele
legitime pentru a le realiza. Devianţa şi criminalitatea reprezintă reacţia
individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile vehiculate şi valorizate de
societate şi mijloacele disponibile în acest sens. Pentru a-şi atinge idealul,
individul recurge inclusiv la acţiuni ilicite. Cu atât mai mult, tinerii aparţinând
grupurilor defavorizate sunt expuşi drumului spre delincvenţă.
A educa un adolescent în sensul moral, din punct de vedere pedagogic,
înseamnă să-i dezvolţi acestuia anumite trăsături comportamentale şi să-l faci
să se adapteze la constrângerile şi interdicţiile mediului social.
Jean Piaget24 consideră că această adaptare la mediul fizic şi social reprezintă „
un echilibru între două mecanisme indisociabile – asimilarea şi acomodarea, a
cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei şi al adolescenţei, şi defineşte
structura proprie a acestor perioade ale existenţei.”25

22
Termen introdus de sociologul francez Emile Durkheim în lucrarea “Etude de Sociologie”, Paris, ed. Alcan,
1912, pg. 272-307
23
Merton, R.K. - Social Theory and Social Structure, New.York., Ed. Free Press, 1968
24
Jean Piaget (1896-1980) – psiholog, biolog, logician și filosof elvețian.
25
Piaget J. –Psihologie şi pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg.136
Criminologie 63
 Pentru a găsi acest echilibru, orice adolescent dezvoltă în plan moral o serie de
conduite originale, oscilatorii, cu ajutorul cărora asimilează conţinutul
normativ al cerinţelor exterioare şi-şi acomodează acţiunile sale morale la
constrângerile şi tabuurile ce definesc aceste cerinţe.
Dacă până la o anumită vârstă, respectiv până la adolescenţă, orice copil nu
face altceva decât să se supună la regulile stabilite de adult, odată cu perioada
maturizării adolescentine, aceste reguli stabilite de adult sunt înlocuite cu o
„morală” a „idealurilor”, a „valorilor” ce determină aprecierea propriei
conduite.
De cele mai multe ori, acţiunile şi comportamentele adolescentului (limbajul,
raporturile cu adulţii şi cu anturajul) sunt contradictorii cu valorile moralei cu
care adolescenţii ar trebui să-şi construiască propriul lor univers normativ.
Văzută de către un adult, această contradicţie, încălcare a moralei ideale
reprezintă o „imoralitate” din partea adolescentului. Printre aceste „imoralităţi”
(acte comportamentale negative) se numără: violenţa fizică, agresivitatea
limbajului, indisciplina în mediul familial sau în cel şcolar, fumatul, consumul
de alcool, antrenarea într-o activitate ilicită.
Aceste acte indisciplinare nu reprezintă întotdeauna o faptă penală în
adevăratul sens al cuvântului, ci sunt acţiuni ce violează, încalcă normele de
convieţuire morală. În ansamblul lor, aceste manifestări agresive reprezintă
nişte modalităţi de respingere a autorităţii adultului, prin care adolescentul îşi
poate manifesta ostentativ independenţa şi autonomia morală, în condiţiile
existenţei unei personalităţi caracterizate prin imaturitate şi labilitate.
Aceste fapte, ce nu aduc prejudiciu valorilor sociale, ca în situaţiile încălcării
prin mijloace infracţionale a normelor de natură juridică, ci afectează „ doar
modul de respectare a principiilor moralei convenţionale şi coercitive impuse
de adult, se circumscriu sferei aşa-numitei ”devianţe cu caracter moral”.26
Acest tip de devianţă, apare în cazul adolescenţilor cu tulburări grave de
personalitate în perioada de maturizare, datorită existenţei unui climat
inadecvat şi unor erori educative ce împiedică adaptarea acestora la exigenţele
normative impuse. Datorită acestei neadaptări, adolescenţii pot avea un slab
randament şcolar, pot fi indisciplinaţi, pot manifesta atitudini negative faţă de
părinţi, şcoală, cadre didactice, colegi, faţă de ceilalţi indivizi din societate, îşi
pot petrece timpul liber în mod necorespunzător si nu participă la activităţile
educative ce se desfăşoară în mediul şcolar.

26
Rădulescu S. , Banciu D. – op. cit., pg.39
Criminologie 64
 Unii specialişti consideră aceste acţiuni ca fiind acte negative ce aparţin unei
manifestări predelincvente, doar în cazul în care se poate aprecia că se face
trecerea treptată de la conduita deviantă la cea infracţională, bine structurată.
Din punct de vedere criminologic, devianţa penală din România, care, aşa cum
subliniază statisticile judiciare, s-a amplificat în perioada post-decembristă, se
datorează atât devalorizării sistemului normelor sociale în vigoare, cât şi
decalajului existent între scopurile dezirabile şi mijloacele legitime prin care
acestea se pot realiza.
Cei mai mulţi se manifestă printr-o formă de devianţă care nu încalcă legea
penală: agresivitatea limbajului, nonconformism în ţinută, indisciplină, fuga de
mediul familial şi şcolar, consum de alcool, fumat, anturaje dubioase, etc.
Delincvenţa juvenilă, în ansamblu, este consecinţa absenţei sprijinului moral şi
material oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite din familie, a
eşecului activităţii de educaţie primite la şcoală etc. În multe cazuri, minorul
delincvent este o victimă şi nu un vinovat conştient de responsabilităţile ce-i
revin. El nu are conştiinţa inadaptării sale la cerinţele normative, trăind o
experienţă socială diferită de cea a adultului. Dacă în cazul conduitei
infracţionale a adultului sunt specifice profunde semnificaţii antisociale, ele
lipsesc la adolescentul deviant, reprezentând adesea rezultatul întâlnirii
întâmplătoare între o personalitate imatură şi labilă din punct de vedere moral,
şi o ocazie delictuală cu o anumită semnificaţie.27
De aceea, evaluarea delincvenţei juvenile ca fenomen trebuie să ţină seama de
multiple elemente explicative, între care: eşecul socializării, absenţa
identificării cu modelele morale autentice, declinul funcţiilor educative
tradiţionale ale familiei, insecuritatea afectivă, constituirea unor subculturi care
inversează sensul normelor sociale, tulburările de comportament cu sau fără
substrat patologic, situaţiile anomice din perioadele de criză socială.
În concluzie, noţiunea de devianţă socială desemnează în înţelesul său cel mai
general, neconformitatea, abaterea sau înlăturarea normelor şi regulilor sociale.
Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care violează aşteptările
instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca
legitime. Un comportament deviant este, deci, un comportament “atipic”, care
se îndepărtează sensibil de la poziţia standard şi transgresează normele şi
valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. În ansamblul
normelor de devianţă socială se include şi delincvenţa, care afectează cele mai
importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter
penal.

27
Pop, O., op. cit., pg. 10
Criminologie 65
 Ea reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, violând regulile juridice
penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative din partea agenţilor
specializaţi ai controlului social.
În registrul multiform al devianţei, delincvenţa (sau infracţionalitatea, după
probarea juridică) reprezintă forma cu gradul cel mai ridicat de periculozitate.
Trăsăturile ce o deosebesc de formele simple ale devianţei se referă la faptul
că, în primul rând este violată o anumită lege (penală, civilă etc.). Această
încălcare este însoţită de săvârşirea unei acţiuni antisociale, ce reprezintă un
pericol material sau moral pentru ceilalţi membri ai societăţii. Astfel că
delincvenţa nu se mai defineşte în funcţie de reacţia celorlaţi membrii ai
societăţii sau în funcţie de o “etichetă”, ci ea se află în raport juridic cu valorile
sociale.28
Prin termenul de delincvenţă juvenilă se înţelege ansamblul abaterilor şi
încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, savârşite de minorii până la
18 ani.29
Fenomenul delincvenţei prezintă aspecte şi forme diferite, în funcţie de
săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de diferiţi
indivizi. Pe baza acestor criterii, literatura de specialitate juridică face
distincţie între următoarele tipuri de delincvenţa:30
a) delincvenţa reală – alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale
cu caracter penal ce s-au comis sau au avut loc în realitate (indică „cifra
neagră” a delincvenţei);
b) delincvenţa descoperită – reprezentată numai de acea parte a faptelor
antisociale cu caracter penal săvârşite şi care au fost identificate de către
organele specializate ale societăţii; ea este mai mică decât cea reală pentru că
nu toate faptele penale comise de indivizi sunt identificate (infracţiuni ce au
autori „necunoscuţi”);
c) delincvenţa judecată sau legală – acea parte a delincvenţei descoperite
care este judecată şi sancţionată de către instanţele specializate ale statului;
este posibil ca unele fapte săvârşite şi descoperite să fie amnistiate sau graţiate
şi de aceea este mai mica ca delincvenţa descoperită.
Delincvenţa reală sau săvârşită prezintă cea mai mare importanţă pentru
evaluarea stării de infracţionalitate, deoarece ea exprimă încălcările reale ale
normelor juridice penale, ca şi periculozitatea socială reală a tuturor
manifestărilor antisociale dintr-o societate.

28
Miftode, V.; Alexandru, I.; Cojocaru, M.; Farcas, M.; Gavriluţă, N.; Ionescu, I. – Dimensiuni ale Asistenţei
Sociale, Editura Eidos, Botoşani, 1995, pg. 160-162
29
Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T. – Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 2000, pg. 267
30
Oancea I. – op.cit., pg. 9
Criminologie 66
c) Minoritatea în cadrul reglementărilor Codului penal şi Codului de procedură
penală din România
Ca formă a devianţei penale, delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul
conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.
Perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranşante între specificul
conduitei delincvente a tinerilor şi particularităţile comportamentului
infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar
fixarea unui criteriu cu ajutorul căruia se face deosebirea între o conduită ilicită
şi una licită, socialmente acceptată. Din această cauză, noţiunea de delincvenţă
juvenilă se confundă, de cele mai multe ori, cu aceea de criminalitate.
Investigarea cazurilor de infractori minori arată faptul că, în marea lor
majoritate ei nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale
irecuperabile ci, pur şi simplu, copii în derivă, lipsiţi de beneficiile
educaţionale ale unui mediu familial favorabil şi care, datorită stilului educativ
deficitar al părinţilor lor şi eşecului procesului de resocializare familială, au
ajuns să comită fapte antisociale. Altfel spus, ei nu sunt vinovaţi în mod
conştient ci sunt minori-victime ale greşelilor propriilor părinţi. Dosarele lor
relevă că cele mai multe dintre faptele lor antisociale au la bază tendinţa de
evaziune dintr-un mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau
morale şi caracterizat de un stil de educaţie necorespunzător.31
Din punctul de vedere al normei penale se recunoaşte că aceste fapte nu pot fi
imputabile minorilor datorită lipsei lor de discernământ. Din perspectiva legii
penale, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie a unui adolescent care
a încălcat normele penale, ci apare necesară evidenţierea gradului său de
maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite adică
evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor sale faţă de aceste fapte.
Una din cele mai importante categorii juridice cu care operează dreptul penal
este aceea de responsabilitate, care exprimă un grad de angajare a individului
în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faţă de rezultatul
faptelor sale. Spre deosebire de această noţiune, cea de răspundere indică
corolarul responsabilităţii, impus din exterior, răspunderea intervenind post-
factum, ca urmare a nerespectării prescripţiilor legale. Responsabilitatea
presupune, însă, capacitatea individului de a înţelege caracterul faptelor sale şi
de a fi stăpân pe ele, de a le înţelege semnificaţia.32

31
Pop, O., op. cit., pg. 11
32
Pop, O., op. cit., pg. 12
Criminologie 67
Prin urmare, infracţiunea, pe lângă trăsătura legalității (faptă prevăzută de legea
penală) este caracterizată de lege şi printr-o trăsătură de natură subiectivă,
constând în vinovăţiafăptuitorului. Aceasta presupune ca fapta să fie expresia
unei anumite atitudini psihice a subiectului, în ceea ce priveşte dorinţa de a o
săvârși şi conştiinţa caracterului şi urmărilor acesteia. Cu alte cuvinte, pentru
ca o faptă să constituie infracţiune, să atragă aplicarea unei pedepse, nu este
suficient ca ea să aparţină material făptuitorului, ci trebuie să fie imputabilă
acestuia.
Potrivit art. 16 alin. (2) C. pen. vinovăţia există „când fapta este comisă cu
intenţie, din culpă sau cu intenție depășită”. Vinovăţia implică, aşadar, acţiunea
a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei pe de-o parte, conştiinţa sau
factorul intelectiv, iar pe de altă parte, voinţa sau factorul volitiv. Aspectul
intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul social al
faptei comise şi urmările produse prin săvârşirea ei, iar aspectul volitiv exprimă
capacitatea de a dori săvârşirea faptei în vederea atingerii unor scopuri sau
interese bine delimitate. Desigur că în absenţa acestor elemente ne aflăm în
prezenţa unei incapacităţi penale.
Noţiunea de discernământ nu este expres definită de legiuitor, singura precizare
referindu-se la faptul că, până la proba contrarie, orice individ care a săvârşit o
faptă penală se presupune că a acţionat cu discernământ (cu excepţia minorilor
care nu au împlinit 16 ani), având în consecinţă responsabilitate şi putând fi
tras la răspundere penală. În teoria penală, discernământul este considerat a fi
“capacitatea subiectului de a înţelege şi a-şi manifesta în mod conştient voinţa
în raport cu o anumită faptă concretă”, în timp ce pentru psihiatri el reprezintă
o “aptitudine de a deosebi binele de rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, de a
distinge, prevedea şi anticipa faptele proprii şi de a alege soluţii morale”.
Alte definiţii se referă la discernământ ca la o constantă a psihicului care
acoperă întreaga personalitate, constând în adaptarea eficientă la mediu,
capacitatea de înţelegere, de acţiune şi autocontrol, acceptarea normativităţii,
realizarea conştiiţei de sine etc.
Legea penală română (art. 113 C. Pen) consacră faptul că, până la o anumită
vârstă, minorii nu răspund penal deoarece prezintă o insuficientă maturizare
psihică, neputând să-şi dea seama de caracterul antisocial şi periculos al
faptelor comise sau să fie receptivi faţă de sancţiunile penale.
În consecinţă, utilizând drept criterii ale răspunderii penale vârsta şi
discernământul, legiuitorul a stabilit trei categorii de minori:
a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi nu răspund penal pentru
faptele comise, întrucât, în favoarea lor operează o prezumţie absolută a lipsei
de discernământ;

Criminologie 68
 b) minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dar nu au depăşit vârsta de 16 ani
răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală cu
discernământ. Această prezumţie este însă relativă, putându-se dovedi că în
momentul săvârşirii faptei nu aveau discernământul necesar, deci fiind în
imposibilitatea de a aprecia corect caracterul şi consecinţele socialmente
periculoase ale faptei;
c) minorii care au împlinit vârsta de 16 ani şi care răspund penal.
În mai multe ţări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează de
a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca un infractor adult, este
vârsta de 18 ani. În majoritatea statelor americane, limita de vârstă da la care
un minor poate fi judecat la fel ca un adult, este de 18 ani, iar în alte state,
această limită poate coborî până la 16 ani.
În Olanda, minorii care au vârsta de 12 ani pot fi deja sancţionaţi în cadrul unui
regim special, în timp ce în Belgia vârsta responsabilităţii penale este cea de 18
ani. În Germania, tinerii care au vârsta de 20 de ani sunt judecaţi de către
tribunale speciale pentru tineri, spre deosebire de ţările scandinave unde tinerii
în vârstă de 15 ani, şi de Anglia, unde tinerii de 18 ani sunt judecaţi de către
tribunalele pentru adulţi. În Austria, în anul 1989, s-a încercat decriminalizarea
delictelor comise de tineri cu vârsta între 14 şi 15 ani.33

d) Consideraţii privind criminalitatea juvenilă din România

Fenomenul infracţional este una din marile probleme sau tragedii ale omenirii.
Radiografia acestuia evidenţiază în limbajul datelor statistice că în majoritatea
statelor, îndeosebi a celor dezvoltate, un segment important din numărul
faptelor antisociale este rezultatul acţiunilor ilicite desfăşurate de persoane din
generaţia tânără, fapt ce creează îngrijorare cu privire la perspectivele deloc
îmbucurătoare pentru viitorul moralităţii vieţii publice.
Analiza delincvenţei juvenile în perioada de tranziţie a României nu poate fi
făcută în afara fenomenului infracţional global, ori fără a lua în considerare
contextul social, economic, politic şi cultural din această perioadă. De
asemenea, acestă analiză nu poate eluda comparaţia cu perioada anterioară
anului 1990, cu toate că se afirmă că realitatea infracţională din acea perioadă
ar fi fost premeditat deformată, prin trucarea tehnicilor de raportare.
Începând cu anul 1990, delincvenţa juvenilă s-a înscris pe o traiectorie
ascendentă.

33
Booth T. – “Juvenile Justice In the New Europe”, Social Services Monographs: Research in Practce, Sheffield
University, 1991, pg.2
Criminologie 69
 Raportul infracţiuni – infractori indică faptul că minorii au săvârşit cel puţin
două fapte penale fiecare. Ponderea infractorilor minori în totalul autorilor de
fapte penale reprezintă aproape o treime.34
Analiza tipurilor de infracţiuni săvârşite de minori evidenţiază faptul că cele
mai frecvente fapte penale rămân furturile din avutul public şi particular,
înregistrându-se o îngrijorătoare creştere a faptelor antisociale cu un pericol
social ridicat. Nu puţine sunt situaţiile când minorii săvârşesc infracţiuni
deosebit de grave ca omoruri, tentative de omor, loviri cauzatoare de moarte,
tâlhării şi violuri, după cum furturile pe care le săvârşesc dovedesc multa
ingeniozitate şi îndrăzneală: se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor
îndreptate împotriva vieţii şi integrităţii corporale.
Cele mai multe infracţiuni s-au săvârşit în mediul urban şi peste 50% dintre
acestea s-au comis cu participarea ori sub îndrumarea unor adulţi, de regulă
infractori recidivişti.
Furturile reprezintă un domeniu preferat de acţiune pentru infractorii minori.
Deşi ca mod de operare aceste infracţiuni sunt asemănătoare celor săvârşite de
majori, totuşi ele au şi anumite particularităţi:
- minorii manifestă o anumită fantezie în conceperea furturilor, în sensul
că operează prin pătrundere în locuri inaccesibile unor infractori majori;
- inconştienţa, lipsa de maturitate, le dau uneori un curaj deosebit în
folosirea unor procedee periculoase de escaladare, coborâre de la înălţimi mari,
pătrundere prin canale şi instalaţii de termoficare, dislocarea unor porţiuni de
acoperiş etc.;
- adesea se inspiră din filmele pe care le văd la televizor;
- imaturitatea lor îi determină să nu manifeste prea multă grijă pentru a-şi
proteja urmele, ceea ce duce la rapida lor descoperire;
- manifestă multă precipitare în a se descotorosi de bunurile furate, astfel
încât pot fi întâlniţi la puţin timp după comiterea faptei oferind spre vânzare
bunurile însuşite.
Vagabondajul constituie un fenomen de mare amploare, prezent în etapa
actuală a societăţii româneşti. Ponderea pe sexe în cadrul acestui fenomen este
de aproximativ 70% băieţi şi 30% fete, cu vârste între 10 şi 14 ani, în
majoritate aflaţi în stare de abandon şcolar, mulţi dintre ei fiind analfabeţi. Sunt
caracterizaţi prin conduite voiajere. Majoritatea băieţilor provin din case de
copii sau din familii numeroase, în special rromi. Fetele provin din familii
dezorganizate, sunt abuzate sexual, se prostituează, se droghează, trăiesc din
furturi, utilizează drept locuri de refugiu staţiile de metrou, sălile de aşteptare
din gări, garnituri feroviare, instalaţii de canalizare, case părăsite sau în
construcţie etc.

34
Sursa datelor: Inspectoratul General al Poliţiei Române, date publicate în presă.
Criminologie 70
 Devianţa penală care s-a amplificat în perioada de după 22 decembrie 1989
pare să-şi aibă originea, în primul rând, în evenimentele violente care au avut
loc atunci. Să nu uităm că aceste evenimente au mai primit şi denumirea de
“revoluţie a tinerilor”, dându-se sintagmei o conotaţie pozitivă. Ulterior, au
apărut şi efectele secundare şi chiar perverse. Adolescenţii sau chiar copiii care
participau la barajele de pe străzi, la percheziţionarea adulţilor ori la alte
acţiuni, unii dintre ei primind chiar arme de foc de la adulţi iresponsabili, şi-au
imaginat că aşa este bine şi aşa trebuie să fie şi pe viitor. 35 S-a produs o
dezinhibare psihică la nivel de masă, care avea să-şi pună ulterior amprenta pe
o largă paletă de comportamente juvenile, de data aceasta având conotaţie
negativă: ireverenţa faţă de părinţi şi cadre didactice, dezinteresul faţă de
procesul de învăţământ, evaziune din mediul familial, dispreţul faţă de bunurile
materiale şi spirituale create “înainte”.
Întrucât societatea este condusă, totuşi, de adulţi, tinerii au suferit o deziluzie
consecutivă: au constatat că între scopurile sociale dezirabile, visele şi ideile
măreţe, dar fără nici o fundamentare socială ori economică sunt specifice
acestei vârste, şi mijloacele legitime de realizare a lor, există deseori o
diferenţă, care uneori este insurmontabilă. La exacerbarea acestui conflict a
contribuit şi o anumită doză de confuzie în alegerea unui model
comportamental. Conflictul este resimţit mai acut de acei minori care n-au
beneficiat de circumstanţe favorabile în mediul familial şi social de dezvoltare,
procesul fiind distorsionat de o serie de carenţe şi eşecuri educaţionale. Este
unul din aspectele sub care se înfăţişează aşa numitul fenomen de “anomie” la
care am mai făcut referire în cadrul acestei lucrări şi care constă în discrepanţa
şi conflictul dintre obiectivele şi scopurile care rezultă din modelele de viaţă pe
care o societate le propune membrilor săi pe de o parte, şi mijloacele legitime
care sunt puse la dispoziţia lor pentru atingerea acestor scopuri. De multe ori,
pentru realizarea acestor scopuri, mulţi indivizi sau chiar grupuri sociale
folosesc mijloace nelegitime şi interzise prin norme sociale cu caracter moral,
juridic, politic sau religios. Ignorarea acestor norme şi considerarea că orice
mijloc este bun pentru realizarea obiectivelor urmărite duce la apariţia
fenomenului de anomie, care constă în principal dintr-o încercare, reuşită sau
nu, de a se adapta prin mijloace nepermise la modelele de reuşită socială pe
care societatea le instituie ca valori predominante. În societăţile moderne în
care prevalează modelele de reuşită economică subordonate accentului deosebit
şi aproape exclusiv pus pe vaorile materiale, devianţa de la normele consacrate
de comportare, devine în absenţa sau diminuarea funcţiilor de control social
specifice oricărei colectivităţi umane organizate, reguli paralele de comportare.
Existenţa modelelor normative paralele şi contradictorii, care influenţează

35
Pop, O., op. cit., pg. 40
Criminologie 71
 concomitent conduitele individuale şi colective, a fost denumită fenomenul de
“paranomie”. Este o formă de duplicitate normativă care poate marca şi
influenţa procesul de socializare şi dezvoltarea morală a minorilor în familiile
de origine sau în alte grupuri de apartenenţă.
Perturbările la care ne referim s-au produs la nivelul celor mai importante
grade de socializare a tânărului: familia, şcoala şi mediul social. Aceste nivele
se află întotdeauna în plină interacţiune, astfel încât perturbarea unuia afectează
echilibrul celorlate.
Familiaa fost afectată puternic de stresul schimbărilor sociale majore care au
condus la stări emoţionale cu repercusiuni grave asupra celulei de bază a
societăţii. Stresul politic mai întâi şi stresul economic ulterior (şomajul,
inflaţia, scăderea nivelului de trai), au determinat disfuncţii în organizarea
vieţii de familie, lipsă de comunicare, tensiuni conjugale, alcoolism,
indiferenţă.
Efectele acestor atitudini sunt amplificate de faptul că tinerii le resimt mai ales
ca o atitudine directă la adresa lor, reacţionând în consecinţă.
Situaţia este şi mai gravă atunci când familia are probleme deosebite în
asigurarea funcţiei parentale datorită dezorganizării ori descompletării grupului
familial (deces, abandon, divorţ etc.) ori atunci când are loc disoluţia totală a
grupului familial (ambii părinţi sunt bolnavi cronici, alcoolici, imorali,
condamnaţi pentru săvârşirea de fapte penale).36
Inexistenţa sau erodarea treptată a unor valori morale în interiorul unor familii
susceptibile de a fi considerate ca organizate din punct de vedere al stabilităţii
lor reprezintă unul din factorii concurenţi la apariţia minorilor delincvenţi.
Copii devin inevitabili martori, uneori chiar participanţi activi la frământările şi
căutările familiei în vederea găsirii unor soluţii de obţinere a unor câştiguri
suplimentare prin care să-şi îmbunătăţească condiţia de viaţă. Nu rare sunt
situaţiile când în familie, tocmai datorită deteriorării situaţiei economice,
copiii, în mod premeditat, sunt învăţaţi să ignore perceptele fundamentale, să
încalce valorile civile şi morale tradiţionale. În astfel de condiţii, imaginea
minorilor despre civism şi moralitate se degradează treptat, iar valorile
fundamentale sunt înlocuite cu alte norme, care de cele mai multe ori contravin
atât legislaţiei cât şi moralei umane.
Şcoalaa suferit mai ales ca urmare a faptului că a trecut direct de la un stil
formalist, didacticist şi festivist, la un stil de o permisivitate exagerată, care a
încurajat indisciplina, absenteismul şi lipsa de pregătire. Procesul de educaţie a

36
Pop O. – op. cit, pg. 41
Criminologie 72
 fost marcat şi de faptul că educatorii au resimţit ei înşişi întreaga gamă de
fenomene stresante determinate de procesul schimbării.
Grevele declanşate de aceştia, certurile între cadrele didactice, acuzele de
diverse genuri au subminat respectul firesc pentru această instituţie.
În plus, în condiţiile date, profesorii au încetat să mai lucreze constant şi la
acelaşi nivel cu toţi elevii, preferând “vârfurile” din clasele respective, copiii
dotaţi şi serioşi care puteau să aducă succese de la concursurile şcolare la care
participau. Cu sau fără voie, s-a ajuns la o marginalizare a celor cu potenţial
intelectual limitat şi fără dorinţa de a străluci, aceştia manifestând reacţii de
absenteism şi chiar abandon şcolar. Efectul pe termen lung va fi acela al
imposibilităţii dobândirii unui nivel adecvat de instruire şi, ca o consecinţă,
incapacitatea tânărului de a ocupa un statut socio-profesional în conformitate
cu aspiraţiile sale, ceea ce-l determină să ducă o viaţă parazitară, primul pas
spre delincvenţă.37
Şcoala nu a prevăzut şi nu a ştiut să contracareze efectele nefaste ale
impactului produs de mass-media asupra tinerilor, îndeosebi proliferarea
revistelor pornografice şi a filmelor care fac apologia violenţei. Incapacitatea
minorului de a discerne caracterul exclusiv comercial al acestor publicaţii îi
afectează imaginea despre viaţă în general şi normele existenţei civile în
special, fapt ce se repercutează negativ asupra întregului său comportament
cotidian. Astfel, minorii şi-au creat falşi idoli, creşterea agresivităţii şi
desensibilizare parţială faţă de efectele violenţei. Pe acest fond s-au comis
violurile, tâlhăriile şi omorurile care au avut ca autori infractori minori. S-a
adăugat, în plus, amplificarea tendinţelor de degradare a simţului civic datorită
înţelegerii eronate a principiilor democraţiei ca efect al perceperii unilaterale a
informaţiilor şi, desigur, depărtarea orizontului cert al asigurării locului de
muncă la absolvirea şcolii.
De altfel, realitatea social-economică privită în ansamblul ei nu poate să
rămână fără efect asupra delincvenţei juvenile. Restrângerea acţivităţii
economice sub 50% faţă de 1989, şomajul, inflaţia, scăderea nivelului de trai,
oferă prea puţine speranţe tinerilor, oricât de muncitori şi de dotaţi ar fi aceştia.
Toate aceste aspecte privind delincvenţa juvenilă atrag atenţia asupra
pericolului potenţial pe care îl reprezintă categoria “minorilor problemă”
pentru starea de sănătate morală a societăţii, considerând că este momentul în
care să se înţeleagă clar că de aceşti “copii problemă” nu se poate ocupa în
exclusivitate doar poliţia şi câţiva asistenţi sociali, ci trebuie să devină obiect

37
Pop O. –op. cit, pg. 42
Criminologie 73
 comun al preocupărilor tuturor factorilor socio-economici, formativ-educativi
şi din sfera sănătăţii publice.38

e) Rezultatele cercetărilor descriptive referitoare la caracteristicile sociale,

educaţionale şi juridice ale minorilor delincvenţi
Ignorat sau chiar negat de către factorii de control social din perioada regimului
totalitar, fenomenul delincvenţei juvenile s-a amplificat sensibil în perioada de
tranziţie de după 1989, statisticile oficiale consemnând creşterea anuală a
numărului de minori care intră în conflict cu legea penală, precum şi sporirea
considerabilă a delictelor comise de aceștia împotriva proprietăţii, vieţii şi
integrităţii persoanelor sau normelor de convieţuire socială. Dincolo de
cauzalitatea delincvenţei juvenile şi de apariţia unor forme noi de manifestare,
accentuate de o serie de factori şi condiţii specifice perioadei de tranziţie
(diminuarea controlului familial şi comunitar, accentuarea pauperizării
populaţiei, creşterea numărului de familii problemă şi copii abandonaţi,
disoluţia funcţionabilităţii unor instituţii cu rol de socializare etc.), evoluţia ei a
fost influenţată şi de ineficienţa şi chiar “eşecul” sistemului de măsuri
educative şi pedepse aplicate minorilor delincvenţi atât înainte, cât şi după
1989, precum şi de întârzierea procesului de reformă a justiţiei pentru minori
din România.
În anul 2004, Administraţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu
Institutul de Sociologie al Academiei Române au realizat o cercetare pe un
eşantion de 780 de minori aflaţi în custodia Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor pentru a identifica:
a) cauzele şi condiţiile care generează și favorizează apariţia unor
comportamente deviante şi delincvente în rândul minorilor internaţi în centre
de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri;
b) factorii care determină victimizarea unor adolescenţi, conducând la
perceperea acestora ca fiind “minori în pericol”, “minori în conflict cu legea
penală”, “minori cu tulburări de personalitate” etc., ca şi relevarea importanţei
influenţei acestor factori în generarea comportamentului delincvent al tinerilor;
c) soluţii şi propuneri de prevenire şi diminuare a actelor de delincvenţă
juvenilă.
Principalele metode şi tehnici de cercetare utilizate au fost:
a) interviul structurat pe baza unui chestionar care a inclus 79 de itemi;

38
Pop O. –op. cit, pg. 43
Criminologie 74
 b) analiza datelor existente în dosarele de penitenciare ale minorilor internaţi,
precum şi a datelor din dosarele medicale, fişele de evidenţă, dosarele de
educaţie şi asistenţă psiho-socială;
c) studii de caz asupra unor minori aflaţi în custodia Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor.
În urma cercetării efectuate pe ansamblul lotului de minori investigat au fost
obţinute următoarele rezultate:39
- Din punct de vedere al distribuţiei pe sexe, majoritatea covârşitoare a
minorilor internaţi în diversele centre de reeducare şi penitenciare pentru
minori şi tineri erau de sex masculin (96,4%), în timp ce doar 3,6% erau de sex
feminin.
- Din punct de vedere al încadrării juridice, 48,3% dintre minori erau
condamnaţi definitiv la pedeapsa închisorii, 22,1% sancţionaţi cu măsura
educativă a internării într-un centru de reeducare, 19,9% arestaţi preventiv, iar
9,7% condamnaţi în primă instanţă, aceştia aflându-se, în cea mai mare
proporţie, într-un penitenciar, fie pentru adulţi, fie pentru minori şi tineri.
- Din punct de vedere al vârstei, mai mult de două treimi dintre minorii
internaţi aparţineau segmentului de vârstă de 17 ani, în timp ce aproximativ o
pătrime dintre minorii internaţi aveau vârsta de 18 ani, cei cu vârste între 14-16
ani deţinând ponderi mult mai reduse.
- Din punct de vedere al pregătirii şcolare, minorii internaţi erau în
majoritate absolvenți ai învăţământului gimnazial – 42,2%, urmaţi de cei care
aveau între 1-4 clase – 28,8%. Este îngrijorător numărul analfabeţilor – 20,5%
- şi faptul că pe măsură ce creşte numărul claselor absolvite, scade procentul
minorilor: 9-10 clase – 6,7%, 11-12 clase 0,8%, şcoală profesională – 1%.
În cazul fetelor, nivelul de instrucţie al acestora este şi mai precar decât al
băieţilor: proporţia persoanelor analfabete fiind de 35,7%, spre deosebire de
20% la băieţi; de asemenea, dacă băieţii frecventează ciclul primar în proporţie
de 30%, fetele în proporţie de doar 20%.
Aceste caracteristici şcolare ale populaţiei investigate îngreunează procesul de
recuperare al acestora, deoarece abandonul şcolar este o formă de excludere de
la o viaţă socială normală, determinând o diminuare a perspectivelor de
integrare profesională, familială şi socială. Lipsa unui nivel satisfăcător de
instrucţie influenţează, cum este şi feresc, activitatea profesională a subiecţilor
care, datorită lipsei unei pregătiri şcolare adecvate, nu aveau nici o ocupaţie la
data arestării.
Dacă pe ansamblul lotului de minori investigaţi, ponderea celor fără ocupaţie
era de 71%, în schimb numărul minorilor care nu aveau nici o ocupaţie la data
arestării era mai mare în mediul urban (67%) faţă de cel rural.40

39
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006.
40
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006.
Criminologie 75
 Aşa cum era de aşteptat, cei mai mulţi minori fără ocupaţie provin din
categoria celor analfabeţi şi absolvenţi ai învăţământului primar.
În ceea ce priveşte tipologia delictelor comise de minorii investigaţi, cea mai
mare parte au reprezentat-o cele împotriva patrimoniului şi, în special, furturile
(de bani şi diverse obiecte sau valori din locuinţe particulare, magazine,
autoturisme, furturi de buzunare etc.), care au devenit modalitatea frecventă
pentru procurarea unor bunuri de care minorii au fost privaţi în familia de
origine.
De remarcat este faptul că numărul infracţiunilor de omor este dublu în mediul
rural (8,5%), faţă de cel din mediul urban (4%); de asemenea, din totalul
infracţiunilor săvârşite, cele de viol au cea mai mare pondere la sate – 14,6% şi
doar 3,9% la oraşe. În shimb, infracţiunile de furt şi tâlhărie au avut loc mai
ales în mediul urban: furt – 49,7% (rural - 35%) şi tâlhărie – 38,3% (rural -
35%).
Dinamica infracţiunilor este determinată şi de vârsta delincvenţilor: pe măsură
ce aceştia înaintează către maturitate creşte numărul delictelor şi se diversifică
comportamentele infracţionale. Astfel, în cazul minorilor care au vârsta de 14
ani, predomină delictele de furt (75%) şi viol (25%) în timp ce pe măsura
înaintării în vârstă încep să apară şi să se amplifice delictele de omor: 3,6%
fiind comise de minorii cu vârsta de 15 ani, 4% de cei cu vârsta de 16 ani, 6,4%
de cei cu vârsta de 17 respectiv 18 ani.41
O analiză a comportamentului infracţional din perspectiva nivelului de educaţie
a subiecţilor ne indică faptul că minorii cu un grad de instrucţie mai ridicat (9-
10 clase) se regăsesc mai ales în categoria autorilor de omoruri şi violuri – câte
13,5%; pe de altă parte din această categorie se recrutează cei mai puţini autori
de furturi (21,2%), dar cei mai mulţi autori de tâlhării (42,3%). În schimb, din
grupul minorilor cu studii primare provin cei mai mulţi autori de furturi (50%)
şi de tâlhării (37,3%).
Aproximativ 10% dintre autorii infracţiunilor de viol au fost crescuţi în
familiile de origine, iar delictele cu violenţă cunosc cea mai ridicată pondere la
minorii crescuţi în familii reconstituite.
Este relevant faptul că minorii proveniţi din centrele de plasament şi aşa-
numiţii “copii ai străzii” au comis doar delicte de furt (70%), de obicei furturi
de alimente şi îmbrăcăminte, care s-ar încadra în infracţiunile denumite de
“subzistenţă”.

41
Idem.
Criminologie 76
 La majoritatea subiecţilor (87,7%) comportamentul infracţional a fost precedat
de activităţi antisociale, cu preponderenţă furturi simple sau asociate cu alte
conduite predelincvente.
Activitatea predelincventă cea mai puţin intensă apare la condamnaţii pentru
viol care, în 39% din cauze, nu au desfăşurat anterior delictului alte activităţi
antisociale, urmaţi de cei condamnaţi pentru omor şi agresiuni - 26%.

În schimb, în cazul infracţiunilor contra proprietăţii, constatăm o activiate

predelincventă intensă, astfel încât doar 5,7% dintre cei condamnaţi pentru furt
nu au comis activităţi predelincvente şi 10% în cazul condamnaţilor pentru
tâlhării.42
Cu privire la gradul de organizare familială, datele cercetării relevă că mai mult
de jumătate dintre minori provin din familii organizate (53,2%), în timp ce doar
18,5% sunt din familii dezorganizate, 16,7% aparţinând unor familii
monoparentale şi 7,6% fiind din familii concubine, ceea ce confirmă că nu atât
gradul de organizare familială influenţează educaţia şi socializarea copiilor, cât
mai ales funcţionalitatea acesteia, în sensul îndeplinirii normale a cerinţelor şi
exigenţelor educative. Familiile atipice (dezorganizate prin divorţ,
monoparentale sau concubine) nu constituie a priori un factor favorizant al
delincvenţei decât în măsura în care împiedică relizarea funcţiei de bază:
educarea şi socializarea copiilor. Doar în măsura în care familia dezorganizată
este caracterizată de o incapacitate psihologică, pedagogică şi morală, datorită
lipsei autorităţii părinteşti şi a controlului, ea se constituie într-un context care
favorizează socializarea defectuoasă. În acest sens, este esenţială nevoia
minorului de a avea acasă un spaţiu în care să se simtă în siguranţă. Pentru
aceasta, el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, flexibili în relaţiile cu
copilul, dar consecvenţi exigenţelor impuse. Orice copil are nevoie să simtă că
părinţilor le pasă şi se ocupă de el, că iau parte la evenimentele şi problemele
din viaţa lui. Toate acestea într-un cadru în care să înveţe disciplina,
autocontrolul şi modurile de folosire responsabilă a libertăţii.43
Nivelul de instrucţie al părinţilor reprezintă un indicator important în realizarea
funcţionalităţii familiei, mai ales în privinţa constituirii unui stil educativ
adecvat creşterii şi educării minorilor. Din datele cercetării rezultă că nivelul de
instrucţie al părinţilor minorilor investigaţi este extrem de scăzut, fiind
comparabil cu cel al minorilor investigaţi.
Nivelul de şcolarizare al părinţilor corelează cu cel al al subiecţilor – 19,5%
dintre taţii minorilor analfabeţi fiind la rândul lor analfabeţi, la fel ca şi 29,5%

42
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006.
43
Idem.
Criminologie 77
 dintre mamele acestora. Pe măsură ce minorii investigaţi au absolvit mai multe
clase, se constată că şi părinţii acestora au avut un nivel de instrucţie
asemănător, astfel încât în categoria minorilor cu 9-10 clase nu întâlnim nici un
părinte analfabet, apărând primii şi părinţi cu studii superioare (6%).44
Având în vedere că minorii care au făcut obiectul studiului au cunoscut în
majoritate eşecul şcolar, iar părinţii nu au capacitatea de a-i ajuta deoarece ei
înşişi sunt lipsiţi de o instrucţie adecvată, aceştia vor fi incapabili să-şi
interiorizeze normele şi valorile propuse de şcoală şi să utilizeze ca modele de
viaţă pe proprii profesori. Ca efect, atitudinea lor faţă de şcoală va fi una ostilă,
succesul şcolar îşi va pierde treptat valoarea, locul lui fiind luat de modelul
“şmecherului” sau “afaceristului care a reuşit peste noapte”, sau al tânărului
realizat în străinătate prin mijloace mai mult sau mai puţin legale.
Deşi comportamentul adolescenţilor prezintă oarecare instabilitate şi
impulsivitate, un mediu familial impregnat de carenţe educative poate agrava
aceste tendinţe, stimulându-i să adopte moduri inadecvate de interpretare a
situaţiilor contrariante şi frustrante, şi să aibă conduite inadaptate social.
Specific conduitei morale a adolescenţilor inadaptaţi este disocierea între viaţa
cognitivă şi cea afectivă, lipsa de motivaţie a respectării normelor morale şi
mai ales incapacitatea de interiorizare a semnificaţiei acestora.
Referitor la situaţia materială a familiei, datele cercetării relevă că aproximativ
27,6% este reprezentat de familiile cu venituri până la 300 lei, 19% cu venituri
intermitente obţinute din prestarea unor munci cu ziua, 7% nu au nici un fel de
venit, 7,8% până la 100 lei iar 17,3% dintre familii obţineau lunar între 300 şi
500 lei.
Pe măsură ce veniturile cresc, procentul familiilor este tot mai mic, astfel încât
10,4% câştigă între 500 şi 1000 lei şi 8,6% peste 1000 lei. Dacă se ţine cont de
faptul că 26,8% dintre minori au peste patru fraţi / surori, 15,8% au patru fraţi
/ surori, 14,9% au trei fraţi / surori, 17,8% doi fraţi / surori, doar 17,6% un
singur frate / soră şi doar 6,7% sunt singuri la părinţi se poate concluziona că
ne confruntăm cu o scădere a calităţii vieţii cu implicaţii adânci în existenţa şi
dezvoltarea familiei.
Familiile cu situaţia financiară cea mai precară le întâlnim în cazul minorilor
condamnaţi pentru furt: 8,8% nu aveau nici un fel de venituri, 20% venituri
intermitente, 10% venituri până la 100 lei, iar 30% până la 300 lei.
O situaţie asemănătoare există şi în cazul infractorilor care au comis tâlhării:
7% dintre familii nu au venituri, 18% muncesc prin diverse gospodării având
venituri intermitente, 5% câstigă până la 100 lei lunar, iar 28% până la 300 lei.

44
Idem.
Criminologie 78
 O situaţie mateială ceva mai bună întâlnim la minorii condamnaţi pentru viol,
unde nu există familii fără venituri, procentul familiilor cu venituri până la 300
lei fiind de 31%, iar al celor între 300 şi 500 lei de 21%.45
Este limpede că realitatea din familiile segmentului studiat rezonează amplu la
ceea ce se întâmplă în viaţa economico-socială, că la nivelul acestui grup se
reflectă deosebit de intens dificultăţile sociale cu care se confruntă majoritatea
populaţiei din ţara noastră în ultimul deceniu.
Cu privire la starea de sănătate a părinţilor, în 23,8% din familii mama este
bolnavă cronic, în 13,6% tatăl, la care se adaugă 16,9% consumatori de alcool
(în general tatăl). Din această perspectivă, cele mai multe probleme le întâlnim
în rândul minorilor care nu au frecventat niciodată şcoala, ai căror taţi (44,5%)
au: un handicap fizic (6%), sunt bolnavi cronic (13,5%), bolnavi psihic (2,5%)
sau consumă în mod excesiv alcool (22,5%). O situaţie diferită întâlnim la
minorii cu un nivel ridicat de instrucţie (9-10 clase) ai căror părinţi au o stare
de sănătate mai bună (63,5%), neexistând nici un caz de handicapat fizic.46
Cel mai ridicat procent al taţilor bolnavi cronic îl întâlnim în categoria
minorilor care au absolvit ciclul gimnazial şi, în general, nu şi-au continuat
studiile.
Starea de sănătate a mamelor cunoaşte o situaţie asemănătoare: minorii
analfabeţi provin din familii unde mamele, în proporţie de 38% sunt bolnave
cronic (30%), psihic (1,5%), au un handicap (1,5%) sau consumă alcool în
exces (5%). La celelalte categorii de minori, aceste procente se diminuează,
menţinându-se totuşi la cote alarmante: 22,7% dintre mamele minorilor cu
studii primare sunt bolnave cronic şi 23% dintre mamele celor cu studii
gimnaziale.47
Climatul educativ în care are loc socializarea prezintă următoarele aspecte: în
31,6% dintre familii se manifestau conflicte între părinţi, iar în 19,2% aceştia
erau despărţiţi în fapt. În acest climat, stilul educativ al părinţilor, al celor care
i-au crescut, este definit ca îngăduitor de către 41,2% dintre minori, indiferent
de către 13,5% dintre minori, sever-echitabil –19,7% şi ambivalent – 13,3%.
În ciuda faptului că numărul minorilor care reclamă un regim educaţional sever
inechitabil este mic – 2,6% , există un număr mult mai mare – 17,3% asupra
cărora au fost utilizate pedepse corporale, la care se adaugă 7,1% ameninţaţi şi
insultaţi, 4,7% minori maltrataţi fizic şi un procent de 5,8% dintre minori care
au fost alungaţi de acasă. Numărul cel mai mare de minori asupra cărora
părinţii au recurs la pedepse corporale sunt cei analfabeţi, din rândul cărora

45
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006
46
Idem.
47
Ibidem.
Criminologie 79
 22% au fost adeseori loviţi pentru a se cuminţi. Din nou, minorii cu studii
liceale înregistrează cel mai mare procent (73,1% din rândul acestora) de
situaţii în care familiile de provenienţă s-au străduit să asigure o ambianţă
educativă în care părinţii nu au folosit pedepse corporale.48
De remarcat este faptul că părinţii şi fraţii minorilor infractori au comis la
rândul lor delicte, ponderea taţilor cu antecedente penale fiind de 28,2%, iar
cea a fraţilor / surorilor minorilor internaţi fiind de 26,5%, doar la 2,4% dintre
cazuri ambii părinţi având antecedente penale.
Numărul taţilor cu antecedente penale este cel mai mare în cazul infracţiunilor
de omor (30,2%) şi viol (30%), în timp ce în cazul mamelor cu antecedente, pe
primul loc se situează cele ai căror copii au comis infracţiuni de viol (3,5%). În
schimb, autorii infracţiunilor de furt au cel mai mare procent de părinţi în care
ambii au antecedente penale (3%). 49
Având în vedere rezultatele obţinute, se poate observa că familia, ca principal
mediator al interacţiunilor dintre copil şi comunitate, în absenţa realizării la
parametri optimi a funcţiei de educare şi socializare a copiilor, nu poate
contribui la învăţarea unor comportamente în acord cu normele şi valorile
sociale, care iniţial se realizează prin imitaţia conduitelor părinţilor şi a
relaţiilor dintre aceştia, dintre aceştia şi comunitate. De altfel, nu mai constituie
o noutate faptul că familia este mediul în care copilul trăieşte şi îşi apropie
primele experienţe de viaţă care vor sta la temelia comportamentelor ulterioare
din societate. Într-o atmosferă familială viciată de prezenţa atâtor factori
perturbatori – sărăcie, degradare umană, boală, antecedente penale, valorile
morale şi sociale transmise nu mi pot fi concordante cu cele promovate la nivel
social. De altfel, cea mai mare parte dintre minorii care au constituit obiectul
cercetării provin în mare măsură din familii defavorizate aflate în situaţii de
risc, situaţii care pot influenţa dezvoltarea negativă ulterioară a copilului,
accentuând posibilitatea ca el să devină o victimă. Aceste “riscuri” cu potenţial
criminogen asupra conduitei minorilor existente la nivelul familiei pot fi
grupate astfel:
a) riscuri fiziologice: părinţi bolnavi sau cu dizabilităţi, părinţi
consumatori de alcool;
b) riscuri socio-culturale: stimulare intelectuală şi culturală săracă,
violenţă intrafamilială, absenţa unor modele comportamentale pozitive, care să
valorizeze munca, respectul celorlalţi şi al normelor sociale, traiul cinstit;
c) riscuri economice: părinţi şomeri sau ale căror venituri situează
familia la limita de jos a sărăciei, familii în care există mai mulţi copii;

48
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006.
49
Idem.
Criminologie 80
 d) riscuri educaţionale: relaţii conflictuale între părinţi, abuzuri şi
pedepse fizice, relaţionare lipsită de implicare afectivă, practici deficitare ale
educaţiei parentale, lipsa satisfacţiei şcolare şi a încrederii în sine.
Majoritatea subiecţilor (88,2%) afirmă o uşurinţă în relaţionarea cu ceilalţi
deoarece, înainte de comiterea infracţiunii, aveau mai mulţi prieteni selectaţi cu
preponderenţă din rândul vecinilor de cartier / sat – 55,6%, al colegilor de
şcoală – 12,2% sau în urma unor întâlniri ocazionale – 10,8%. Prietenii provin,
în general, din categorii de vârstă mai mare – 39,6%, de aceeaşi vârstă cu
minorul - 24,7% sau situaţii mixte – 29,6%.
Timpul liber este petrecut de minori preponderent în compania prietenilor –
61,2%, în 25,1% din situaţii în mijlocul familiei, 4,1 % în grup organizat şi
2,8% cu persoane ocazionale, iar 6,8% preferă singurătatea.
Aceste date sunt importante în explicarea comportamentului delincvent, având
în vedere faptul că, în grupul de prieteni, are loc o întărire reciprocă a
conduitelor şi motivaţiilor infracţionale.
Activităţile desfăşurate în grupul de prieteni sunt preponderent cele de
distracţie, petrecute în baruri, discoteci, restaurante – 66,4%, urmate de
activităţi sportive – 11,4%, discuţii – 11,8% şi doar într-o măsură mică
excursii, turism – 3,2% şi vizionări de spectacole educative –2%.
În cadrul grupului, 82,7% dintre minori desfăşurau activităţi în conflict cu
legea, cele mai multe dintre ele fiind combinate cu consumul de alcool şi
furturi.50
Mai mult de jumătate (50,6%) dintre minorii chestionaţi au fost sancţionaţi
anterior cu amendă (11,9%), mustrare (1,4%), libertate supravegheată (5,5%),
internare într-un centru de reeducare (4,9%), închisoare cu suspendare (16%) şi
închisoare (10,9%).
Majoritatea celor sancţionaţi anterior au fost condamnaţi pentru furt (64,2%),
dintre care 15% mai fuseseră într-un penitenciar, 6% primiseră închisoare cu
suspendare, iar 6% internare într-un centru de reeducare. O situaţie
asemănătoare se întâlneşte în cazul minorilor sancţionaţi pentru tâlhărie din
rândul cărora 43,4% au mai comis infracţiuni pentru care au fost pedepsiţi.51
Pe baza datelor obţinute în cadrul acestei cercetări se poate alcătui o tipologie a
comportamentelor delincvente ale minorilor, şi anume:
a) comportamente delincvente ocazionale, nestructurate, cu un grad scăzut
de periculozitate socială. În această categorie includem minorii care au intrat

50
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006.
51
Idem.
Criminologie 81
 sub influenţa unor anturaje nefaste, fiind scăpaţi de sub supravegherea
părinţilor şi a şcolii sau care au participat întâmplător la acţiuni antisociale, fie
din teribilism, fie din bravadă sau o solidaritate de grup specific adolescentină.
Sancţionarea acestor minori cu o măsură privativă de libertate accentuează
criza de originalitate, iar etichetarea va favoriza recidiva şi nu recuperarea.
b) comportamente delincvente structurate, cu un grad ridicat de
periculozitate socială, caracterizând minorii cu un grad scăzut de integrare
şcolară şi profesională care prezintă dificultăţi de adaptare şi tulburări de
comportament. Aceştia au comis acte predelincvente la o vârstă fragedă. Deşi
au fost sancţionaţi, aceasta nu a constituit un factor favorizant al recuperării.
c) comportamente delincvente recurente, cu o deosebită periculozitate
socială, concretizate în delicte de omor şi loviri cauzatoare de moarte, violuri,
tâlhării şi vătămări corporale grave, pentru care sancţiunea închisorii reprezintă
“ultima soluţie” în vederea prevenirii comiterii de noi delicte.52
Cercetarea a evidenţiat faptul că în prezent, fenomenul delincvenţei juvenile
reprezintă o importantă problemă socială care trebuie să facă obiectul
procupărilor cercetătorilor şi factorilor cu atribuţii de socializare şi control
social. Aceştia trebuie să fie conştienţi de faptul că străbaterea pubertăţii şi
adolescenţa reprezintă etape importante în viaţa minorului în care se manifestă
“criza juvenilă” sau “vârsta dificilă”. Tocmai de aceea, minorul trebuie
supravegheat îndeaproape, astfel încât să se elimine factorii de risc ai
procesului educativ şi să se asigure socializarea individului.

2.6.2. Criminalitate feminină

a) Structura şi volumul
Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei
implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât la
vârsta minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de
infracţiuni comise. Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină
nu este evaluată corect deoarece este o criminalitate de obicei ascunsă
(premeditarea aduce cu sine o mică probabilitate ca femeia criminal să fie
descoperită, faptul că femeia este de obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele
mai multe ori adesea doar autorul este sancţionat).
În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de la
17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19%

52
A se vedea în acest sens Ungureanu G. – op. cit (ed. Timpolis Timişoara), pg. 121 şi Voinea M, Dumitrescu F.
– op. cit. pg. 35-37.
Criminologie 82
 criminalitate feminină în 1990) şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992)
s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii feminine atât cantitativ,
ajungându-se până la 20% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ
deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind limitele
tradiţionale, adică furturi din magazine ( 39.8%), furturi din poşete şi genţi
(28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea unor anumite medicamente cu
efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul falsificării cărţilor de credit
sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate organizată.
În SUA creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar
a celei feminine de 80 %).
Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o
creştere a criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la
acelaşi nivel de aproape 200 de ani ( 1826-1830 era de 19 %; 1875-1880 era de
15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14. 97 %). E
adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar acelaşi lucru se
poate observa şi în ceea ce priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o
legătură între statutul social al femei şi criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50
de ani, când emanciparea femeilor a devenit o realitate cotidiană, criminalitatea
acestora să crească odată cu gradul de emancipare. Doctrina română se situează
pe poziţia doctrinei franceze considerând că procentul de 10 % criminalitate
feminină este cel corect.
S-a luat în calcul şi faptul că atitudinea procesul penală şi sancţionatorie penal
este diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se aplica
sancţiuni mai uşoare femeilor care comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul
că trebuie să îşi crească copii, de faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă
comiterea faptelor, ceea ce uşurează activitatea organelor judiciare şi prin
faptul că trezesc un mai mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.

b) Explicaţii ale criminalităţii feminine

Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice infracţiune
deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind
faptul că ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările
recente au infirmat această teză a criminalităţii datorate forţei femei, ea putând
comite crime de o ferocitate deosebită folosindu-se de mijloace ajutătoare
( arme, otrăvuri, etc.).
O primă categorie de autori explică delincvenţa prin structura biopsihică a
femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic. Deşi
justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a
crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea
femeii în viaţa socială. De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi
dimensiunea biopsihologică a femeii.
Criminologie 83
Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi
bărbaţi plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind
dominată de bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând, din
acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu normele
sociale. Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile importante atunci
nici nu sunt supuse riscului de a comite infracţiuni. Această abordare a fost
criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este un specific masculin ci el
este universal, sugerându-se că riscul este astăzi perceput mult mai acut decât
în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din cauza actualei mediatizării a
acestuia.
Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în
găştile de cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum
participarea într-o gaşcă de cartier este un specific masculin. Concluzia
autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în găştile de cartier este
că acest fenomen este foarte complex. El nu vizează doar dimensiunea genului
căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu social şi poziţie socială. Poate şi
mai important este faptul că participarea la o bandă este o criză specific
adolescentină, de căutare aindependenţei. Multe fete intră în acele găşti din
considerente sentimentale deoarece vor să-i demonstreze iubitului, de obicei
membru al unor astfel de găşti faptul că sunt foarte puternice. Pentru această
categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu ataşamentul pentru
membrul găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o
conduită socială normală.

Criminologie 84
 Rezumat
Statul și-a arogat de la început dreptul de a pedepsi. Acest drept a îmbrăcat
diferite forme în consonanță cu evoluția statului ca instituție fundamentală
a existenței sociale, dar și în raport cu progresul general înregistrat de
civilizația umană. În consecință, sistemele sancționatorii au corespuns,
firesc, stadiului de dezvoltare a societății, reflectând concepțiile,
ideologiile și mentalitățile etapelor respective. Astfel au fost perioade în
care s-a apreciat oportunitatea și eficiența pedepselor corporale, inclusiv a
pedepsei cu moartea, a torturii ca metodă infailibilă de cercetare a
delictelor. Perioada modernă, inaugurată de revoluțiile și transformările de
la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea,
au adus noi concepții în privința pedepselor. Au apărut și s-au amplificat
concepțiile aboliționiste cu privire la pedeapsa capitală și la cele corporale,
promovându-se tot mai mult ideile utilitariste în privința pedepselor. În
același timp, s-au promovat ideile referitoare la individualizarea pedepsei
ținându-se seama de toate circumstanțele de fapt și personale.
Delincvența juvenilă și criminalitatea feminină constituie două probleme
de studiu pentru criminologie de dată recentă. Fiind neglijate perioade
mari de timp, realitatea obiectivă le-a impus în atenția criminologilor,
obligându-i să le supună cercetării, să formuleze concluzii și să ofere
soluții pertinente pentru prevenirea și combaterea acestor fenomene.

Teste de autoevaluare
1. Dreptul de a pedepsi este:
a) o sancțiune penală;
b) un atribut al statului;
c) o instituție a dreptului penal, partea specială.

2. Dreptul de a pedepsi a evoluat în raport cu:

a )modificările legislației penale;
b) schimbările de regim politic;
c) evoluția statului.

3. Sistemul sancționator penal reflectă:

a) stadiul de dezvoltare a unei societăți;
b) nivelul criminalității;
Criminologie 85
 c) concepțiile exprimate în doctrina penală.

4. Abolirea pedepsei capitale este necesară deoarece:

a) este iremisibilă;
b )este barbară;
c) este în dezacord cu religia.

5. Criminalitatea feminină reprezintă:

a) o consecință a feminismului;
b) o formă de criminalitate;
c) un fenomen cauzat de declinul căsătoriei.
Răspunsuri
1. b); 2 c); 3 a); 4 a); 5 b).

Lucrare de verificare
1) Definiţi şi comentaţi în 30 de rânduri dreptul de a pedepsi și evoluția
acestuia.
2) Comentați necesitatea cunoașterii și analizei delincvenței juvenile și a
criminalității feminine.

Bibliografie minimală

Corneliu Turianu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Wolsters Kluver,

București, 2009.
G. Ungureanu, Criminologie, Ed. Timpolis, Timișoara, 2005.
O. Pop, Aspecte criminologice privind delincvența juvenilă în perioada de
pranziție a României, Ed. Mirton, Timișoara, 2003.
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed, Șansa,
București, 2000.
S. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile.
Adolescența între normalitate și devianță, Ed. Medicală, București, 1990.
Albert Camus, Eseuri, Ed. Univers, București, 1976.
Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București, 1967.
Criminologie 86
***Convenția pentru apărarea drepturilor omului și alibertăților
fundamentale, adoptată la Roma în 1950.
***Revista de Criminologie nr. 3/2006.
***Codul penal al României.

Criminologie 87