Curs 2

Științele penale

Obiectul științei dreptului penal este dreptul penal ca sistem de norme juridice.

Științele penale se mai numesc și științe criminale.

Științele penale – științe socio umaniste nejuridice.

Printre cele mai importante științe penale se regăsește criminologia.

Criminologia studiază cauzele fenomeului infracțional șo ărpăune măsri de combatere a

acestuia.

Pe lângă criminologie mai regăsim și alte științe penale precum antropologia criminală,
sociologia criminală, psihologia criminală, entografie și demografie criminală, statistică penala.

Mai sunt Știința penitenciară sau Penologia.

O altă știință este criminalistica. Criminalistica studiază metodele, mijloacele tehnice și

procedeele tactice destinate descoperirii infracționilor, identificării persoanelor implicate și prevenirii
faptelor antisociale.

Medicina legală studiază probleme ale patologiei umane legate de viața și sănătatea omului ca
fapte incriminate. Medicina legală derivă din Medicină.

Principalele școli de drept penal

Antichitate:

Nu se poate vorbi despre o preocupare privind scopul și fundamentul pedepsei. Pedeapsa era
reprezentata de răzbunarea pentru răul produs (soluția naturală împotriva agresiunii)

Platon în „Republica” – pedeapsa este o medicină a sufletului.

În concluzie, pedeapsa era lipsită de orice finalitate preventivă.

Evul mediu:

Sub influența dreptului canonic i se recunoaște pedepsei caracterul retributiv. Fundamentul

pedepsei era reprezentat de către expiațiune – ispășirea păcatului făcut prin săvârșirea faptei.
 Faptele considerate periculoase nu erau incriminate și nici pedepsele nu erau prevăzute în legi.
În lipsa acestor prevederi judecătorul avea dreptul să considere cât de gravă este fapta etc.

Omul era considerat înzestrat cu libertate de voință și de acțiune – așa numitul liberul arbitru.
Omul acționează în cunoștiință de cauză și își asumă și pedeapsa care îi va fi aplicată. Nu existau
preocupări pentru cauzele care l-au făcut să săvârșească fapta.

Iluminismul:

Au început să fie aduse o serie de critici ordinii de drept feudale. Toate aceste critici au pregătit
ideologic revoluția franceză de la 1789. Au aparut „Teoria dreptului natural”, „Teoria contractului
social”.

Toate aceste idei au încercat să aducă alte justificări în ceea ce privește pedeapsa și represiunea.
Nu propuneau soluții pentru combaterea fenomenului infracțional, ci doar justificări.

Au apărut lucrări importante, precum: „Lettres persanes”, „Esprit des lois” – Montesquieu, „Dei
delitti e delle pene” (1764) – Cesare Beccaria (avea 26 de ani la momentul scrierii acestei lucrări). Au fost
propuse o serie de 60 de reforme ale sistemului de drept penal (ex. Abolirea pedepsei cu moartea și a
torturii).

Criticile sistemului de drept penal feudal concretizate la aceal moment și toate reformele care
au fost propuse au ajuns să aibă succes, să fie transpuse în legislație abia după victoria revoluției
franceze de la 1789, când s-a pus capăt tiraniei de stat.

Școala clasică:

Principalele idei preconizate de acest curent de gândire au fost:

Aspecte pozitive:

- legalitatea infracțiunilor și pedepselor – să se prevadă în normă de la început care sunt

faptele, să se prevadă pedepsele aplicate etc.
- egalitatea în fața legii penale – înlăturarea oricăror privilegii pentru anumiți indivizi.
- umanizarea pedepselor – interzicerea torturii și abolirea pedepsei cu moartea
- răspunderea penală personală și subiectivă – cel care a săvârșit fapta să fie sancționat.

Critici:
S-a reproșat acestei școli menținerea liberului arbitru - responsabilitatea morală. Era normal
pentru că la vremea respectivă nu s-au dezvoltat științele naturale. Acestea s-au dezvoltat la sfârșitul
secolului al XIX-lea.
 Pedeapsa îți păstrează caracterul retributiv – plată pentru răul făcut. Indivizii erau considerați
îndreptați după ce au executat pedeapsa.
Totodată, atenția era concentrată asupra infracțiunii și pedepsei (entități abstracte) și nu asupra
cauzelor infracșiunilor și metodelor de prevenire a acestora deoarece nu erau dezvoltate științele
naturale.
Aceste idei au fost sintetizate ulterior de E. Ferri în „Principii de diritto criminale”
Toate aceste idei au fost implementate în codurile penale ale vremii.

Școala pozitivistă:

Acest curent de gândire a apărut la jumătatea secolului al XIX-lea.

Au apărut lucrări precum „L Uomo deliquente” (1876) – Cesare Lombroso, „Sociologia criminale”
(1881) – Enrico Ferri, „Criminlogia” (1885) – Raffaele Garofalo.
Principalele idei:
- infracțiunea este un fenomen natural și social, iar apoi unul juridic.
- omul este absolut determinat în comprotamentul său de diferiți factori criminogeni: biologici,
sociali, cosmo-telurici etc.
- răspunderea se întemeiază pe necesitatea apărării sociale și nu pe culpabilitatea morală (nu
există liberul arbitru).
- se propuneau măsuri de siguranță pentru înlăturarea cauzelor criminalității.
- sancțiuni sub forma de măsuri de apărarea socială în raport cu starea periculoasă a
fătuitorului – măsuri antedelictum pentru a înlătura situațiile criminogene.
- pedeapsa – ultima ratio și adaptată în raport cu personalitatea făptuitorului.

Aspecte pozitive:

- cercetarea cauzelor fenomenului infracțional

- luarea măsurilor de siguranță în raport cu starea periculoasă a făptuitorului.

Aspecte negative:

- concepția absolut deterministă asupra conduitei omului

- negarea capacității de autodeterminare (omul era redus la rolul unui robot răufăcător)

La sfârșitul secolului XIX se cristalizaseră primele două curente de gâdire politico-penală. Pe

fondul observării avantajelor și dezavantajelor dintre cele două mari școli (clasic și pozitivist) au apărut
așa-numitele doctrine eclectice, care au încercat să îmbine ideile celor două școli.
 Doctrinele eclectice:

-au apărut la începutul sec XX

- recunoașterea avantajelor și dezavantajelor celor două mari sisteme: clasic și pozitivist (ex. A
treia școala italiană, doctrina politico–criminală, școala pragmatica;

Doctrinele apărării sociale:

Apărarea socială anterioară primului război mondial

- Adolphne Prins: „Science penale et droit positif”, „La defense sociale et les
transformations du droit penal”
(se deosebea foarte puțin de apărarea socială pozitivistă)

Apărarea socială ulterioară celui de-al doilea război mondial

Teorii:

(1) Subiectivă – Filippo Gramatica – neagă necesitatea dreptului penal și propune

înlocuirea acestuia cu apărarea socială (ramură de drept)
Ideile sale nu au fost acceptate: se renunță la garanțiile pe care le reprezintă dreptul penal
(2) Moderată – noua apărare socială: Marc Ancel „La defense sociale nouvelle”
- este importantă cunoașterea personalității răufăcătorului
- este improtant să se formeze un dosar de personalitate de către diverși specialiști: medici,
psihologi, sociologi, criminologi.

O critică adusă acestui dosar de personalitate este faptul că era realizat de juriști. În urma
realizării acestuia se propunea măsura de apărare socială adecvată: pedeapsa clasică ori măsura de
siguranță.

Alte curente de gândire politico-penală: neo-clasicismul contemporan, neo-pragmatismul

contemporan.

Tendințe actuale:

- la incriminarea faptelor se va ține cont de faptul că oamenii sunt și au dreptul să

fie diferiți.
 Evoluția dreptului penal român

Evoluția începe din epoca modernă

Codul penal de la 1864 a avut ca inspirație Codul penal francez de la 1810 și Codul penal prusian
de la 1859. Acest prin cod penal dădea expresie concepției școlii clasice.

Prevederi:

- nu prevedea pedeapsa cu moartea, pedeapsa confiscării averii și nici pedepse corporale.

- vârsta răspunderii penale era de la 14 ani
- nu se ocupa de instituții: tentativă, concurs de infracțiuni, recidivă, reabilitare etc.

Era cea mai blândă lege penală europeană a vremii.

Acest cod a rămas în vigoare din anul 1864 până în anul 1936 numit „Carol al II-lea” – Codul
penal de la 1936

Codul penal de la 1936:

- a intrat în vigoare la 1 ian. 1937

- unificarea legislației penale din toate provinciile românești
- consacra ideile școlii clasice, dar și pozitiviste
- prevedea măsuri de siguranță pentru combaterea stărilor de pericol dezvăluite prin săvârșirea
faptelor
- infracțiunile: crime (cele mai grave), delicte (gravitate intermediară) și contravenții (cele mai
ușoare)
- inițial nu se prevedeae pedeapsa cu moartea
- pentru minori prevedea măsuri educative
- vârsta răspunderii penale a fost coborâtă la 12 ani

Acest cod penal a fost republicat în anul 1948 sub denumirea de „Codul penal al Republicii
Populare Române”

Structura acestui cod penal a rămas în vigoare pană la 1 ianuarie 1969.

Evoluția dreptului penal român între 1938 – 1969

- instaurarea dictaturii regale – Codul penal și legislația penală se transformă într-un instrument
al regimului respectiv
- 1938 – introducere pedeapsa cu moartea(pedeapsa cu moartea a rămas în legea penală
română până în 1990)
 - pedepsele au fost înăsprite
- vârsta răspunderii penale a fost coborâtă la 12 ani
- perioada războiului – legislație penală excepțională
- odată cu republicarea din 1948 au fost abrogate unele dispoziții considerate incompatibile cu
noua orânduire și au fost incriminate noi fapte pentru a proteja valorile societății nou create
- între 1949 – 1956 – regula analogiei atașată principiului legalității (încălcare gravă a
principiului legalității)
- 1954 a fost creat Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române condus de V. Dongoroz

Codul penal de la 1968

- a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969

- dădea expresie ideilor școlii clasice și pozitiviste
- vârsta răspunderii penale a devenit 14 ani
- cel mai aspru dintre codurile penale român
- prevedea de la început pedeapsa cu moartea
- s-a renunțat la împărțirea tripartită a infracțiunilor
- 1990 – a fost abrogată pedeapsa cu moartea
- După anul 1990 a suferit numeroase modificări

Codul penal din 2004

S-a vrut a fi o revenire la codul penal al lui Carol al II-lea (1937) dar, deși publicat în MO, nu a
apucat să intre în vigoare.

Codul penal 2009

A intrat în vigoare la 1 februarie 2014.