Cursul 1. Drept penal.

Partea generală

1) Ramură de drept (public) - sistem al normelor juridice penale ce reglementează

relațiile de apărare socială;
2) Știință a dreptului penal (ansamblu de idei, teorii și concepții privitoare la dreptul
penal) - doctrina dreptului penal.
Obiectul științei dreptului penal îl reprezintă dreptul penal, ca ramură de drept.

Drept penal - lat. „poena” = pedeapsă, de unde rezultă că dreptul penal reprezintă dreptul
pedepselor.
Drept criminal (infracțional) - lat. „crimen” = infracțiune
În lume, se folosesc ambele denumiri, dar cel din urmă se folosește cu precădere în sistemul de
drept anglo-saxon. Școala romano-germanică de drept folosește termenul de „drept penal”.
A fost propusă și o a treia denumire, neutră, și anume drept al apărării sociale= apărarea
celor mai importante valori sociale prin intermediul normelor de drept penal. Această denumire
nu este, însă, folosită.
În literatura de specialitate, dreptul penal a fost definit drept „acea ramură a dreptului public
care se ocupă de infracțiuni și de pedepsele ce trebuiesc aplicate acelor care le comit.”
Ion Tanoviceanu (Tratat de drept penal și procedură penală, vol. I, 1924) - instituția infracțiunii și
instituția pedepsei.

Definiția dreptului penal

Dreptul penal reprezintă sistemul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare
socială (I) prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor
periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori (II), fie prin prevenirea
infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârșesc.
1) Obiectul dreptului penal;
2) Scopul dreptului penal:
- Prevenire, în principal;
- Sancționare, în subsidiar.

Obiectul dreptului penal este format din ansamblul relațiilor de apărare socială.
Sfera întinderii acestor relații cunoaște două teorii:
1) Relațiile de apărare socială sunt numai relațiile de represiune (dreptul penal intervine
numai după ce fapta antisocială s-a petrecut);
2) Relațiile de apărare socială nu sunt numai relațiile de represiune, ci și relațiile de
conformare (acelea care există încă dinainte de săvârșirea răului respectiv).
Admitem cea de-a doua opinie.

Necesitatea dreptului penal

- Necesitatea apărării valorilor sociale (viața, integritatea corporală, proprietatea);
- Existența fenomenului infracțional și necesitatea combaterii acestuia;
Avem o valoare socială ce apare la un moment dat în evoluția societății respective, apoi apare
amenințarea la adresa acesteia, astfel încât se emite o normă penală prin care se prevede că
acea conduită va fi condamnată juridic, și nu numai moral.
Criminalitatea poate fi reală (totalitatea infracțiunilor comise), aparentă (relevată) și legală
(totalitatea infracțiunilor pentru care s-au aplicat sancțiuni penale).
Cifra neagră a criminalității reprezintă diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea
aparentă. Sistemul de drept penal este mai adecvat cu cât această cifră neagră este mai
redusă. De regulă, faptele de mică însemnătate nu ajung, însă, întotdeauna la autorități.
- Necesitatea reglementării acțiunii de apărare a valorilor sociale:
a) Ocrotirea sistemului de valori prin prevederea faptelor periculoase și a
pedepselor;
Cu ajutorul normelor juridice penale sunt ocrotite valorile sociale cele mai importante,
sunt reglementate faptele periculoase și sunt prevăzute pedepsele care intervin în cazul
săvârșirii acestora;
b) Ocrotirea individului împotriva acțiunii arbitrare a organelor statului.

Apărarea socială din perspectivă istorică

● Perioada prestatală;
Răzbunarea:
- nelimitată;
- limitată (regula talionului= idealul de justiție; „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.”).
Compoziția - înțelegerea între victimă și agresor.
● După apariția statului, apărarea valorilor sociale a devenit o funcție importantă a
statului. Compoziția a continuat să se aplice, dar statul a început să revendice o parte
importantă din aceasta.

Trăsăturile dreptului penal

● Caracterul autonom= existența unui obiect propriu de reglementare (relațiile de
apărare socială);
Teza caracterului secundar (pur sancționator)= dreptul penal nu
reglementează relații sociale proprii, ci doar relații de sancționare, complementare altor
ramuri de drept (un plus de sancțiuni adăugate celor existente de către dreptul penal).
Există valori sociale ocrotite numai de dreptul penal, de ex., sentimentul de
milă - lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate a cărei viață, sănătate sau
integritate corporală este în pericol și care nu are putința de a se salva (art. 203 C.p.);
profanarea de cadavre sau morminte (art. 383 C.p.)
Există valori sociale protejate prin intermediul normelor dreptului civil,
muncii ș.a., dar și prin intermediul dreptului penal - nu devine auxiliar.
Teza unanim acceptată este aceea că dreptul penal are un caracter autonom.
● Caracterul unitar (art. 236 din Legea nr. 187/2012, adică LPA a C.p.); „Dispoziţiile părţii
generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi
faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune
altfel.”
 Noțiunile de „Partea generală/specială” sunt diferite de noțiunile de „Drept penal
general (comun, ordinar)/special”.
În dreptul penal, se folosesc noțiuni care sunt specifice numai dreptului penal. De
exemplu, în partea generală întâlnim termeni precum tentativa, recidiva.
● Drept public.
Statul este cel care restabilește ordinea publică în cazul încălcării normei de drept penal.

În literatura de specialitate, se consideră că dreptul penal are și un caracter subsidiar (=/ pur
sancționator), când protecția valorii sociale nu poate fi realizată prin mijloace specifice altor
ramuri sau un caracter selectiv, când numai anumite fapte sunt interzise.

Funcțiile dreptului penal

- Prevenirea săvârșirii de infracțiuni (funcția preventivă este cea mai
importantă);
a) Incriminarea faptelor periculoase;
b) Amenințarea cu sancțiunea.
- Asigurarea cadrului legal de realizare a apărării sociale (arătarea faptelor
periculoase, a sancțiunilor ce se vor aplica, precum și modul în care va avea loc
tragerea la răspundere penală);
a) Ocrotirea societății;
b) Ocrotirea individului împotriva abuzurilor înfăptuite de autorități.
- Asigurarea dezvoltării noilor valori sociale (apar noi valori sociale, cele vechi
nu se mai regăsesc= fapte incriminate/dezincriminate).

Politica penală
Politica penală este o parte a politicii în general ce cuprinde măsuri și mijloace de combatere
a fenomenului infracțional la un moment dat.
Acționează în două direcții:
1) Prevenirea;
2) Reprimarea.
Dreptul penal este principalul instrument al politicii penale.
Politica penală se poate realiza și prin intermediul normelor aparținând altor ramuri de drept,
dar și prin mijloace economice, educaționale, culturale etc., care sunt mai puțin costisitoare.
Statul ar trebui să acționeze în direcția de a înlătura acei factori care determină săvârșirea
acestor fapte.
Marc Ancel - Politica penală este în același timp știință și artă, al cărei obiect este de a
permite cea mai bună formulare a regulilor pozitive prin care societatea reacționează contra
fenomenului criminal și de a da îndrumări atât legiuitorului însărcinat cu edictarea legii penale,
cât și judecătorului însărcinat să o aplice sau administrației penitenciare însărcinate să traducă
în realitate hotărârea judecătorului penal.
 Cursul 2. Științele penale

Obiectul științei dreptului penal - dreptul penal ca sistem de norme juridice. Așadar, dreptul
penal este o știință normativă.
Pe lângă dreptul penal, există și alte științe penale (criminale), care reprezintă științe socio-
umaniste nejuridice.
➢ Criminologia studiază cauzele fenomenului infracțional și propune măsuri de
combatere a acestuia (antropologia criminală, sociologia criminală, psihologia criminală,
etnografia și demografia criminală, statistica penală).
➢ Știința penitenciară;
➢ Penologia;
➢ Criminalistica (mai aproape de științele reale) studiază metodele, mijloacele tehnice și
procedeele tactice destinate descoperirii infracțiunilor, identificării persoanelor implicate
și prevenirii faptelor antisociale (utilizând fizica, chimia, matematica);
➢ Medicina legală studiază probleme ale patologiei umane legate de viața și sănătatea
omului ca fapte incriminate.

Principalele școli de drept penal

Antichitate
- Nu se poate vorbi despre o preocupare privind scopul și fundamentul pedepsei;
- Pedeapsa= răzbunare pentru răul produs (soluția naturală împotriva agresiunii);
- Platon - „Republica” - „pedeapsa este o medicină a sufletului”;
- Pedeapsa era lipsită de orice finalitate preventivă.

Evul mediu
- Sub influența dreptului canonic, i se recunoaște pedepsei caracterul retributiv
(reparație pentru răul cauzat);
- Fundamentul pedepsei= expiațiunea (ispășirea păcatului făcut prin săvârșirea faptei);
- Faptele considerate periculoase nu erau incriminate și nici pedepsele nu erau
prevăzute în legi;
- Omul era considerat înzestrat cu libertate de voință și acțiune (liberul arbitru).

Iluminismul
- Critici aduse ordinii de drept feudale= pregătirea ideologică a revoluției franceze din
1789;
- Teoria dreptului natural;
- Teoria contractului social;
- Justificări ale pedepsei și represiunii;
- Montesquieu - „Lettres persanes”, „Esprit des lois”;
- Cesare Beccaria - „Dei delitti e delle pene” (1764) ~60 de reforme (de exemplu,
abolirea pedepsei cu moartea și a torturii). Ideile relevate de acesta au devenit ulterior
veritabile norme/principii de drept penal.
 - Criticile sistemului de drept penal feudal și reformele propuse au fost transpuse în
legislația penală ca urmare a victoriei revoluției franceze.

Școala clasică
- Legalitatea infracțiunilor și pedepselor;
- Egalitatea în fața legii;
- Umanizarea pedepselor, interzicerea torturii, abolirea pedepsei cu moartea
(sfârșitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea);
- Răspunderea penală personală și subiectivă, întemeiată pe vinovăția făptuitorului;
- Liberul arbitru - responsabilitate morală;
- Pedeapsa - caracter retributiv (direct proporțională cu gravitatea faptei; reparație
pentru răul cauzat);
- Odată ce pedeapsa era executată, condamnatul era considerat îndreptat;
- Atenția era concentrată asupra infracțiunilor și a pedepselor (entități abstracte), nu și
asupra cauzelor infracțiunilor și metodelor de prevenire a acestora;
- Ideile Școlii clasice au fost sintetizate de E. Ferri - „Principii di diritto criminale”.

Școala pozitivistă
- Curentul de gândire a apărut ca urmare a dezvoltării științelor naturale în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea;
- Școala italiană - Cesare Lombroso, „L’Uomo deliquente” (1876); Enrico Ferri,
„Sociologia criminale (1881); Raffaele Garofalo, „Criminologia” (1885);
- Infracțiunea este un fenomen natural și social, iar apoi unul juridic;
- Omul este absolut determinat în comportamentul său (el nu are puterea de decizie, s-a
născut într-o anumită zonă etc.);
- Factorii criminogeni - biologici, sociali, cosmo-telurici etc.;
- Răspunderea sa se întemeiază pe necesitatea apărării sociale, și nu pe culpabilitatea
morală (nu există liber arbitru);
- Măsuri de siguranță pentru înlăturarea cauzelor criminalității;
- Sancțiuni, sub forma de măsuri de apărare socială, în raport cu starea periculoasă a
făptuitorului;
- Măsuri antedelictum pentru a înlătura situațiile criminogene;
- Pedeapsa= „ultima ratio” și trebuie adaptată în raport cu personalitatea făptuitorului;
➢ Avantaje:
- Cercetarea cauzelor fenomenului infracțional;
- Luarea măsurilor de siguranță în raport cu starea periculoasă a făptuitorului.
➢ Dezavantaje:
- Concepția absolut deterministă asupra conduitei omului;
- Negarea capacității de autodeterminare (omul era redus la rolul unui robot răufăcător).

Doctrinele eclectice
- Au apărut la începutul secolului al XX-lea și au încercat să îmbine avantajele Școlii
clasice și pozitiviste;
 - Recunoașterea avantajelor și dezavantajelor celor două mari sisteme: clasic și pozitivist
(a treia școală italiană, doctrina politico-criminală, școala pragmatică).

Doctrinele apărării sociale

- Apărarea socială anterioară Primului Război Mondial;
- Adolphe Prins, „Science penale et droit positif”, „La defense sociale et les
transformations du droit penal”;
- Se deosebea foarte puțin de apărarea socială pozitivistă;
- Apărarea socială ulterioară celui de-al Doilea Război Mondial.
(1) subiectivă - Filippo Gramatica - neagă necesitatea dreptului penal și propune înlocuirea
acestuia cu apărarea socială (ramură de drept). Ideile sale nu au fost acceptate - se renunță
la garanțiile pe care le reprezintă dreptul penal;
(2) moderată - noua apărare socială;
Marc Ancel, „La defense sociale nouvelle”;
- Este importantă cunoașterea personalității făptuitorului;
- Realizarea unui dosar de personalitate de către diverși specialiști: medici, psihologi,
sociologi, criminologi;
- În urma realizării dosarului de personalitate, se propunea măsura de apărare socială
adecvată: pedeapsa clasică ori măsura de siguranță;
- Se reduce foarte mult rolul juristului, motiv pentru care nu a fost reglementată.

Neo-clasicismul contemporan
Neo-pragmatismul contemporan

Tendințe actuale (influențe pregnante ale Școlii clasice)

- La incriminarea faptelor se va ține cont de faptul că oamenii sunt și au dreptul să fie
diferiți.

Evoluția dreptului penal român

Codul penal de la 1864

- Inspirat de C.p. francez (1810) și C.p. prusian (1859);
- Dădea expresie principiilor Școlii clasice;
- Nu prevedea pedeapsa cu moartea, pedeapsa confiscării averii și nici pedepse
corporale, spre deosebire de codurile din care s-a inspirat;
- Vârsta răspunderii penale= 14 ani;
- Nu se ocupa de instituții: tentativa, concursul de infracțiuni, recidiva, reabilitarea etc.;
- Cea mai blândă lege penală europeană a vremii.

Codul penal de la 1936 (Carol al II-lea)

- A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937;
- Unificarea legislației penale din toate provinciile românești;
- Consacra ideile Școlii clasice, dar și pozitiviste;
 - Prevedea măsuri de siguranță pentru combaterea stărilor de pericol dezvăluite prin
săvârșirea faptelor;
- Infracțiunile erau împărțite în 3 categorii: crime, delicte și contravenții;
- Nu prevedea inițial, la intrarea în vigoare, pedeapsa cu moartea;
- Prevedea măsuri educative pentru minorii infractori;
- Structura C.p. a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969;
- A fost republicat în anul 1948 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare
Române.

Evoluția dreptului penal român între 1938-1969

- Instaurarea dictaturii regale - C.p. și legislația penală= instrument al regimului respectiv;
- 1938= introducerea pedepsei cu moartea, care a rămas în legea penală română până
în 1990;
- Vârsta răspunderii penale a fost coborâtă la 12 ani;
- Pedepsele au fost înăsprite;
- Pe perioada războiului, a fost adoptată legislația penală excepțională, derogatorie de
la dreptul penal;
- Odată cu republicarea din 1948, au fost abrogate unele dispoziții considerate
incompatibile cu noua orânduire și au fost incriminate noi fapte pentru a proteja valorile
societății nou create;
- Între anii 1949-1956 - regula analogiei a fost atașată principiului legalității (încălcare
gravă a principiului legalității);
- 1954 - Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, condus de prof. V.
Dongoroz.

Codul penal de la 1968

- A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969;
- Dădea expresie ideilor Școlii clasice și pozitiviste;
- Vârsta răspunderii penale - 14 ani;
- Cel mai aspru dintre codurile penale române;
- Prevedea de la început pedeapsa cu moartea;
- S-a renunțat la împărțirea tripartită a infracțiunilor;
- În 1990 a fost abrogată pedeapsa cu moartea;
- După anul 1990 a suferit numeroase modificări.

Codul penal din 2004 (se dorea revenirea la valorile cuprinse în Codul penal Carol al II-lea)
Codul penal din 2009 - intrat în vigoare la 1 februarie 2014 (are la bază structura Codului
penal din 1969)
 Cursul 3. Principiile fundamentale

Principiile fundamentale reprezintă ideile directoare care călăuzesc elaborarea, dar și

aplicarea normelor de drept penal, fiind prezente în întreaga reglementare.
Principiile fundamentale ale dreptului penal român:
1. Principiul legalității;
2. Principiul umanismului;
3. Principiul egalității;
4. Principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală;
5. Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale;
6. Principiul personalității răspunderii penale;
7. Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal.

Principiul legalității
- Cel mai important principiu, fiind considerat chiar un „drept al omului”;
- Este cunoscut în doctrină și sub forma adagiilor „nullum crimen sine lege”, „nulla
poena sine lege”, „nullum judicium sine lege” (procesul penal nu se poate desfășura
prin alte reguli).
- Garanție a libertății persoanei împotriva abuzurilor și arbitrariului;
- Garanție că o lege care incriminează fapte noi nu se va aplica faptelor săvârșite anterior
intrării ei în vigoare;
- A fost formulat de către ideologii Școlii clasice;
- Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice (16 decembrie 1996), CEDO (4
noiembrie 1950);
- Constituția României: Art. 73, alin. (3), lit. h)= infracțiunile, pedepsele și regimul
executării acestora= lege organică; Art. 15, alin. (2)= legea dispune numai pentru viitor,
cu excepția legii penale mai favorabile; Art. 23, alin. (12)= nicio pedeapsă nu poate fi
stabilită și aplicată decât în condițiile legii și în temeiul legii;
- Codul penal: a fost prevăzut în toate codurile penale române; Art. 1= legalitatea
incriminării; Art. 2= legalitatea sancțiunilor de drept penal;
- „nullum crimen sine lege praevia”;
Implicațiile principiului legalității
➢ Accesibilitatea legii (publicarea legii în Monitorul Oficial);
➢ Este exclusă aplicarea legii penale prin analogie - Art. 1, alin. (3) din Codul penal al
Republicii Populare Române (1949-1956);
➢ Necesitatea descrierii exacte a faptelor incriminate și a pedepselor (previzibilitatea
legii) - orice persoană trebuie să își poată da seama care este codnuita prescrisă de
normă; Art. 166, alin. (2) din Codul penal de la 1 ianuarie 1969 - „propaganda sau
întreprinderea oricărei acțiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste”;
➢ Interpretarea strictă a legii, evitându-se orice extindere la alte situații care nu au fost
avute în vedere de către legiuitor.
Principiul egalității
 - În legislația penală, nu sunt prevăzute privilegii sau imunități; nu se confundă cu
imunitatea de jurisdicție (pentru anumite persoane, trebuie făcută o procedură în plus
sau anumite etape se suspendă);

Principiul umanismului
- Art. 4 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: „Pedepsele și măsurile
privative de libertate se execută în condiții care asigură respectarea demnității umane.”
(igienă, hrană, căldură).

Principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală

- Prevenție generală/ Prevenție specială;
- Art. 3, alin. (1) din Legea nr. 254/2013: „Scopul executării pedepselor și a măsurilor
educative privative de libertate este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.”

Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale= Art. 15, alin. (2) C.p.

Principiul personalității răspunderii penale

- Nu există răspundere penală pentru fapta altuia; dacă nu are vârsta, este
iresponsabilă sau între timp, înainte să fie trasă la răspundere penală, a decedat, nu
trebuie să fie neapărat chemat altcineva pentru a răspunde penal;

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal= Art. 74 C.p. (în funcție de anumite
criterii)

Principiul minimei intervenții= legiuitorul penal ar trebui să fie foarte atent în procesul de
incriminare, să găsească doar acele acte periculoase care trebuie să fie incriminate și să nu
recurgă la reglementări excesive - doar pentru un plus de sancțiune (contrar caracterului
auxiliar, subsidiar al dreptului penal).

Izvoarele dreptului penal

Sens formal= actul legislativ în care își găsește exprimare voința puterii publice;
➢ Legea (în sens restrâns) - Art. 73, alin. (3), lit. h)= lege organică;
➢ Codul penal - principalul izvor de drept;
Gruparea tuturor normelor în Codul penal nu a fost acceptată. Nu toate normele penale au ca
destinatari întreaga populație, ci numai un grup restrâns, altele au un conținut tehnic, altele sunt
predispuse la modificări frecvente.
➢ Codul penal - partea generală și partea specială; Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Codului penal;
➢ Constituția României;
➢ Legile penale complinitoare (completatoare) - conțin norme având caracter de
principii, iar nu incriminări; Legea nr. 253/2014, Legea nr. 254/2013, Legea nr.
302/2004, Legea nr. 546/2992, Legea nr. 290/2004;
 ➢ Legile penale speciale;
➢ Ordonanțele de urgență ale Guvernului;
➢ Decretul Președintelui României - grațierea individuală;
➢ Deciziile Curții Constituționale;
➢ Deciziile ICCJ - recursuri în interesul legii (RIL), hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept (HP);
➢ Cutuma !!!

Izvoare internaționale
➢ Tratate și convenții internaționale:
- Izvoare directe (asistență juridică în materie panală, CEDO);
- Izvoare indirecte.
Drept penal intern
Drept penal internațional - asistența juridică internațională în materie penală. De exemplu:
convenții de extrădare, transferul persoanelor condamnate etc. (izvoare directe).
Drept internațional penal - apărut după al Doilea Război Mondial - norme internaționale
privitoare la incriminarea unor fapte coontra păcii și omenirii: genocid, crime de război;
constituire de tribunale internaționale (izvoare indirecte).
Curtea Penală Internațională
➢ Normele adoptate la nivelul Uniunii Europene;
Spre exemplu, deciziile-cadru ale Consiliului UE (de regulă, izvoare indirecte);

Raporturile juridice penale

Realizarea ordinii de drept:
● Conformare;
● Constrângere.
Opinia - realizarea ordinii de drept prin conformare se face în afara raporturilor juridice.
Raporturile juridice penale sunt de conformare și de constrângere.
- Subiecte, conținut, obiectul raporturilor juridice penale;
- Nașterea, modificarea, stingerea raporturilor juridice penale.

Legea penală
Noțiune - Art. 173 C.p. - Orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în:
● Legi organice;
● Ordonanțe de urgență;
● Alte acte normative care la data adoptării lor aveau puterea de lege.

Clasificare:
● Legi penale generale;
● Legi penale speciale;
● Legi penale permanente;
● Legi penale temporare;
● Legi penale ordinare;
● Legi penale excepționale.
 Normele de drept penal
● Normele care reglementează relațiile de apărare socială;
1. Norme penale generale - condițiile în care se nasc, modifică și sting raporturile juridice
penale;
2. Norme penale speciale - se aplică numai în raport cu un act de conduită la care se
referă.

Structura normei juridice penale (norma penală specială)

➢ Trihotomică (ipoteză, dispoziție, sancțiune);
➢ dihotomică .

Norme penale:
● Prohibitive - onerative;
● Unitare (laolaltă, avem și dispoziția, și sancțiunea) - divizate (nu sunt ambele laolaltă, ci
trebuie să ne raportăm și la alte norme);
Normele divizate:
1) De incriminare cadru (în alb)= conțin o incriminare cadru, având un precept ce este
formulat generic, urmând a se concretiza cu prevederi dintr-o altă normă (situată într-un
alt act normativ).
Norma cadru= Art. 348 C.p.= exercitarea fără drept a unei profesii sau activități
Norma complinitoare= Art 387, alin. (1)= L. 95/2006 privind exercitarea fără drept a
profesiei de medic; Art. 634= L. 95/2006 privind exercitarea fără drept a profesiei de farmacist;
Art. 25= L. 51/1995 privind exercitarea fără drept a profesiei de avocat.
Norme în alb: proprii (norma complinitoare se află într-un act cu forță inferioară,
precum hotărârea de Guvern) sau improprii (norma complinitoare se află într-un act cu forță
egală).
2) De trimitere= sunt norme incomplete ce se completează cu prevederi din alte norme -
împrumută prevederea ispă și norma astfel completată devine dependentă de norma
completatoare (Art. 5, alin. (1) din L. 187/2012).
Spre exemplu: norma de trimitere (incompletă) - norma completatoare = Art. 290 C.p.
(darea de mită) - Art. 289 C.p. (luarea de mită).

Orice modificare a normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete (de

trimitere). Abrogarea normei completatoare NU va conduce implicit și la abrogarea
normei de trimitere (incomplete).
● Norme de avertizare - reluarea prevederii dintr-o normă. Spre exemplu: săvârșirea
acțiunii sau inacțiunii „X” constituie infracțiunea „Y” și se pedepsește potrivit Codului
penal.

Cursul 4. Aplicarea legii penale

 Aplicarea legii penale presupune executarea sau îndeplinirea îndatoririlor prevăzute de
către lege (prin conformare sau silit). Aplicarea legii penale se face în raport cu:
- Spațiul;
- Timpul;
- Persoanele și faptele săvârșite de către acestea.

Aplicarea legii penale în timp

Regula de bază: Activitatea legii penale (Art. 3 C.p.): „Legea penală se aplică
infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.”
- Intrarea/ ieșirea din vigoare a legii;
1. De regulă, de la data publicării în Monitorul Oficial (lege= +3 zile, OUG= imediat,
uneori, după mai multe luni, astfel încât destinatarii să le poată cunoaște).
2. Abrogare expresă/tacită;
- Momentul săvârșirii infracțiunii;
● Momentul comiterii actului de conduită;
● Momentul producerii rezultatului.

Neretroactivitatea legii penale - principiu constituțional - Art. 15, alin. (2) - „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”
Art. 1, alin. (2) C.p.: „Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era
prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.”
Art. 2, alin. (2) C.p.: „Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă
sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a
fost săvârșită.”
Legea care incriminează fapte noi sau care prevede sancțiuni noi nu se aplică
faptelor comise anterior intrării ei în vigoare.
➢ Excepții de la principiul neretroactivității:
- Legea penală mai favorabilă, în sens larg:
A. Legea penală de dezincriminare;
B. Legea nouă mai favorabilă, în sens restrâns.

A. Aplicarea legii penale de dezincriminare:

- Retroactivitatea legii penale de dezincriminare (Art. 4 C.p.): „Legea penală nu se
aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.”
1. Abrogarea normei incriminatoare;
2. Modificarea normei incriminatoare - aprecierea „in concreto” a legii penale
dezincriminatoare (Art. 3 din Legea nr. 187/2012: „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal
privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă
determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii
noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de
vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.”)
De exemplu: pescuitul fără autorizație - infracțiune; a fost adăugată ulterior condiția ca
aceasta să fie „o îndeletnicire”= legea nouă are efect dezincriminator, pentru că nu mai este
îndeplinită condiția necesară.
Efectele legii dezincriminatoare - Art. 4, teza a II-a, C.p.: „ În acest caz, executarea
pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi,
precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte
încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”
- Dacă deja avem o soluție, o hotărâre definitivă, are efect dezincriminator;
- Dacă apare înainte de soluționare, nu mai există temeiul pentru desfășurarea procesului
penal;
- Efectele sale nu sunt țărmurite în timp, ci se aplică oricând.

B. Aplicarea legii penale în cazul modificării normei:

1. Aplicarea legii penale în situații tranzitorii (de la data săvârșirii faptei și până la data
judecării definitive se succed două sau mai multe legi, iar fiecare dintre legile succesive
prevede fapta ca infracțiune):
- Legea în vigoare la data săvârșirii faptei;
- Legea în vigoare la data judecății;
- Legea cea mai favorabilă (extraactivitatea legii penale= însușirea legii penale
de a putea fi aplicată și unor fapte care s-au săvârșit înainte de intrarea sa în
vigoare - retroactivitate ori unor fapte judecate după ieșirea sa din vigoare -
ultraactivitate) - aleasă de către judecător pentru persoana respectivă.
2. Aplicarea legii penale în cazul modificării normei după judecarea definitivă a cauzei:
- Aplicarea legii penale mai favorabile.

I. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (Art. 5,
alin. (1) C.p.: „În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”)
= situație tranzitorie.
- Săvârșirea unei infracțiuni sub imperul legii vechi;
- Până la judecarea definitivă a cauzei intervine o lege nouă;
- Legea nouă prevede fapta respectivă ca infracțiune.
● Determinarea legii penale mai favorabile - criterii:
- Condițiile de incriminare (aprecierea „in concreto” a legii penale
dezincriminatoare; retroactivitatea legii penale dezincriminatoare - Art. 4 C.p. și
Art. 3 din Legea nr. 187/2012);
- Condițiile de tragere la răspundere penală (va fi mai favorabilă acea lege care
are condiții de tragere la răspundere penală mai blânde);
- Condițiile privind sancțiunile.

Dacă legea nouă este mai favorabilă, aceasta se va aplica retroactiv (lege penală mai
favorabilă, în sens restrâns) - incidența Art. 5, alin. (2) C.p.: „ Dispozițiile alin. (1) se aplică și
actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și
ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă
în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”

Nu este permisă combinația dispozițiilor mai favorabile din legile succesive (lex tertia) -
Decizia CCR nr. 265/2014

Legea veche (infracțiunea de viol, prevăzută în Codul Carol al II-lea)

(1-5); (5-10)= element agravant (dacă victima rămâne gravidă)
Legea nouă (infracțiunea de viol, prevăzută în Codul penal din 1969)
(2-7); (5-12)= alte fapte agravante; nu mai prevede elementul agravant din legea veche.
Se va aplica forma violului simplu (legea nouă), pentru că femeia nu a rămas gravidă.

Aplicarea pedepselor accesorii și complementare

Art. 12, alin. (1) din Legea nr. 187/2012: „În cazul succesiunii de legi penale intervenite până
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se
aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă.”
- Aceste categorii de pedepse se aplică potrivit legii care a fost identificată ca fiind mai
favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.
Legea interpretativă va retroactiva numai dacă este mai favorabilă.

II. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei:
A. Pedepse neexecutate integral (Art. 6, alin. (1)-(6) C.p.):
(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă
a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară,
sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la
executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii,
pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea
infracțiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se
înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă.
Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în
parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta,
dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare și
măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau
măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.”
- Este posibilă doar dacă legea nouă este mai favorabilă.
 Condiții:
- Rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
- Pedeapsa să nu fi fost executată complet;
- Natura pedepsei principale aplicate este mai ușoară sau maximul special prevăzut
de legea nouă este mai mic decât pedeapsa aplicată. Legea mai favorabilă se
apreciază numai după criteriul sancțiunii (pedepsei/ măsurii educative/ măsurii de
siguranță). Efect= pedeapsa aplicată se reduce la maximul special (dacă pedeapsa
aplicată potrivit legii vechi este mai mare decât maximul prevăzut de legea nouă, se va
reduce până la maximul legii noi).

Legea veche (condamnare) - (1-5 ani) - 3 ani

Legea nouă (maximul prevăzut de lege) - (6 luni - 2 ani) - va rămâne pedeapsa de 2 ani.
Art. 6, alin. (1) C.p.

Legea veche (condamnare) Legea nouă (maximul prevăzut de lege)

Amenda Amenda - Art. 6, alin. (1) C.p. rap. la Art. 13 din Legea nr.
187/2012
Detențiunea pe viață Maximul închisorii - Art. 6, alin. (2) C.p.
Închisoarea Amenda - Art. 6, alin. (3) C.p.
Art. 4 din Legea nr. 187/2012: „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a
rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special
prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.”

Măsurile educative - condițiile legii noi, dacă este mai favorabilă - Art. 6, alin. (4) C.p. (Art. 18
și Art. 19 din Legea nr. 187/2012)
Pedepsele complementare și măsurile de siguranță:
1. Când legea nouă este mai favorabilă sub aspectul sancțiunilor principale (pedepse
principale sau măsuri educative) - Art. 6, alin. (5) C.p.;
- Pedepsele complementare și măsurile de siguranță - legea nouă;
- Pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea
nouă nu se mai execută (prevedere în acord cu Art. 2, alin. (2) din C.p.).
2. Când legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau
a măsurilor de siguranță - Art. 6, alin. (6) C.p.
- Pedepsele complementare și măsurile de siguranță - legea nouă.

B. Pedepse executate integral - Art. 6, alin. (7) C.p.

Și în acest caz, legea penală nouă produce anumite efecte. Pentru eventualele consecințe ale
condamnării (spre pildă, termenul de reabilitare) - se va ține cont de condamnarea de 2 ani
(deși, în realitate, a efectuat condamnarea de 3 ani). Dacă și aceste consecințe au trecut, atunci
această modificare nu mai are niciun efect pentru respectivul condamnat. Dacă una dintre
legile succesive dezincriminează fapta chiar și pentru o singură zi, legea penală va retroactiva.
Aplicarea legii penale temporare (Art. 7, alin. (1) C.p.): „Legea penală temporară se aplică
infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau
judecată în acel interval de timp.”
- Legea penală să aibă caracter temporar - Art. 7, alin. (2) C.p.: „Legea penală
temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare
este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa.”
- Data intrării în vigoare și data ieșirii din vigoare.
Efecte:
- Ultraactivitatea legii penale temporare.
Legea penală temporară - excepție de la retroactivitatea legii penale mai favorabile
în sens larg (excepție de la aplicarea legii penale, conform Art. 4, Art. 5 și Art. 6 C.p.)
Ultraactivitatea legii - retroactivitatea legii mai favorabile: retroactivitatea legii penale mai
favorabile este o excepție de la neretroactivitatea legii, în general și poate avea limitări fără a
se încălca dispozițiile constituționale (care interzic retroactivitatea legii penale mai aspre).
 Cursul 5. Aplicarea legii penale în raport cu spațiul

I. Fapte săvârșite pe teritoriul țării;

II. Fapte săvârșite în afara teritoriului țării.

I. Aplicarea legii penale române în raport cu faptele săvârșite pe teritoriul țării:

Principiul teritorialității (Art. 8 C.p.). Teritorialitatea reprezintă o expresie a
suveranității statului. Noțiunea de teritoriu este definită în Art. 8, alin. (2) C.p.; Legea nr.
17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei
contigue și al zonei economice exclusive ale României (12 mile marine; aproximativ 90 km
altitudine).
Noțiunea de „infracțiuni săvârșite pe teritoriul țării” este prevăzută în Art. 8, alin. (3)
C.p.
- Regula ubicuității (Art. 8, alin. (4) C.p.) - ubique= pretutindeni. Statul român
poate să judece întreaga infracțiune, ca și cum întreaga activitate infracțională s-
ar fi petrecut pe teritoriul țării noastre.
De asemenea, este incident Art. 73 C.p.= computarea pedepselor și măsurilor preventive
executate în afara țării.
În ceea ce privește aplicarea legii penale în spațiu, ne substituim judecătorului român, care
poate fie să aplice legea penală română, fie să nu aplice nicio lege, pentru că el nu poate să
aplice o lege penală străină.
Excepții de la aplicarea legii penale conform principiului teritorialității
- Imunitatea de jurisdicție (Art. 13 C.p.), care este o imunitate procesuală (localul este
inviolabil);
- Infracțiuni săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor străine:
a) Nave sau aeronave guvernamentale;
b) Nave sau aeronave comerciale.
(prin excepție de la această excepție) - Excepții - infracțiuni săvârșite la bordul navelor
comerciale aflate în trecere prin marea teritorială:
a) Infracțiune săvârșită de un cetățean român sau de un apatrid cu domiciliul în România;
b) Infracțiune împotriva intereselor României sau împotriva unui cetățean român sau unei
persoane rezidente în România;
c) Infracțiune de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în
marea teritorială;
d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de
stupefiante sau de substanţe psihotrope;
e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau un funcţionar consular al statului al cărui pavilion îl arborează nava.

II. Aplicarea legii penale române în raport cu faptele săvârșite în afara teritoriului țării:
Personalitatea legii penale (Art. 9 C.p.)
- Infracțiune săvârșită în afara teritoriului țării;
- Făptuitorul să fie cetățean român sau persoană juridică română la momentul
săvârșirii faptei.
 1. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe
viață (faptă gravă);
2. Dubla incriminare pentru celelalte infracțiuni
- Autorizarea prealabilă a procurorului general (de pe lângă Curtea de Apel sau
Înalta Curte de Casație și Justiție).
De asemenea, este incident Art. 73 (computarea pedepselor și măsurilor preventive
executate în afara țării).
Excepție: incidența unui tratat internațional (Art. 12 C.p.).

Realitatea legii penale (Art. 10 C.p.)

- Infracțiune săvârșită în afara teritoriului țării;
- Faptuitorul trebuie să fie un cetățean străin (persoană fizică) sau un apatrid;
- Infracțiuni:
a) Contra statului român;
b) Contra unui cetățean român;
c) Contra unei persoane juridice române.
- Autorizarea prealabilă a procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis.
Este instituit pentru apărarea statului român, a cetățenilor români, a persoanelor juridice române
contra infracțiunilor săvârșite de cetățeni străini sau apatrizi în afara teritoriului țării.
De asemenea, este incident Art. 73 C.p. (computarea pedepselor și măsurilor preventive
executate în afara țării).
Excepții:
- Incidența unui tratat internațional (Art. 12 C.p.);
- Imunitatea de jurisdicție (Art. 13 C.p.).

Universalitatea legii penale (Art. 11 C.p.)

- Infracțiune săvârșită în afara teritoriului țării;
- Faptuitorul trebuie să fie un cetățean străin (persoană fizică) sau un apatrid, care
se află de bunăvoie de teritoriul României;
- Infracțiuni: altele decât cele enumerate la Art. 10 C.p.
Acesta se aplică în subsidiar și este strâns legat de cooperarea internațională în plan penal.
a) Infracțiunea pe care statul român s-a angajat să o reprime în baza unui tratat
internațional (nu interesează dubla incriminare);
b) S-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.
Excepție: existența în legea statului pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea a unor cauze
care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori
executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori considerată ca executată.
● Când pedeapsa nu a fost executată sau nu a fost executată integral=
recunoașterea hotărârilor străine.
De asemenea, este incident Art. 73 C.p. (computarea pedepselor și măsurilor preventive
executate în afara țării).
Excepții:
 - Incidența unui tratat internațional (Art. 12 C.p.);
- Imunitatea de jurisdicție (Art. 13 C.p.).

Cooperarea internațională în materie penală

Norme privind cooperarea interstatală în materie penală:

Forme - Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală:
a) Extrădarea;
b) Predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) Transferul de proceduri în materie penală;
d) Recunoașterea și executarea hotărârilor;
e) Transferarea persoanelor condamnate;
f) Asistența judiciară în materie penală (comisiile rogatorii internaționale; audierile prin
videoconferință; înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor
urmărite, notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces
penal; cazierul judiciar etc.);
g) Alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Extrădarea
= act bilateral prin care un stat (stat solicitat) acceptă să predea o persoană aflată pe
teritoriul său către un alt stat (stat solicitant) în vederea judecării acestei persoane ori
supunerea acesteia la executarea unei pedepse.

Feluri:
- Extrădarea activă;
- Extrădarea pasivă.

Reglementare (izvoare):
- convenții internaționale;
- Declarații de reciprocitate;
Legea - izvor al extrădării?
Regulile principale sunt, într-adevăr, înscrise în tratate și convenții internaționale, dar
este nevoie de mai multe norme, înscrise, de regulă, în legi interne, prin care să fie
reglementate întreaga procedură.
Art. 19 din Constituție și Art. 14 C.p

Sisteme de extrădare:
- Guvernamental (politic) - state totalitare;
- Jurisdicțional - state democratice;
- Mixt.

Condițiile extrădării (active sau pasive):

- Convenția europeană de extrădare;
 - Convențiile bilaterale de extrădare;
- Legea nr. 302/2004, aplicabilă în subsidiar (Titlul II - Extrădare, alte dispoziții privind
cooperarea între statele membre U.E.).

Condiții privitoare la infracțiune:

- Dubla incriminare;
- Pedeapsa prevăzută de lege să fie de cel puțin un an;
- Pedeapsa de executat să fie de cel puțin 4 luni;
- Gravitatea deosebită - pedeapsa cu moartea (refuzul extrădării).

Condiții privitoare la făptuitor - nu pot fi extrădați:

- Cetățenii români;
Excepție: Art. 20 din Legea nr. 302/2004.
- Persoanele care au obținut drept de azil;
- Persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicție în condițiile convențiilor
internaționale;
- Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii în fața unei autorități
judiciare române/

Condiții privitoare la urmărirea penală și judecată:

- Infracțiuni urmărite la plângerea prealabilă;
- Prescripția răspunderii penale, executării pedepsei;
- Intervenția amnistiei în Românoa;
- Existența unei grațieri a pedepsei în statul solicitant.

Specialitatea extrădării - persoana respectivă nu poate fi sancționată decât pentru fapta pe

care a comis-o și a fost prevăzută în convenția de extrădare. În acest caz, trebuie să ceară
autorizarea statului și pentru alte fapte.
- Reextrădarea către un al treilea stat;
Concurs de cereri de extrădare (ordinea de preferință)

Mandatul european de arestare (Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii

Europene) - Titlul III din Legea nr. 302/204
- O procedură simplificată de extrădare între statele membre U.E.

08.11.2018

Cursul 6. Instituția infracțiunii

Infracțiunea reprezintă o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia,

interzis de către lege sub o sancțiune specifică, și anume pedeapsa. Această interzicere este
modalitatea de realizare a reglementării juridico-penale a relațiilor de apărare socială.
➢ Se arată membrilor societății care trebuie să fie conduita lor față de anumite valori
sociale.
Premisele existenței infracțiunii:
- O normă incriminatoare;
- Săvârșirea unei fapte de natura aceleia incriminate;
- Trăsăturile faptei comise să corespundă întocmai cu acelea prevăzute de lege
pentru caracterizarea faptei incriminate.
Infracțiunea reprezintă un fenomen complex: material, social, uman, moral-politic, juridic
(obiect de cercetare pentru știința dreptului penal).

Definiția infracțiunii
În primele coduri penale nu a existat o definiție a infracțiunii.
Tanoviceanu: „acțiune sau inacțiune care fiind socotită deloasă (săvârșită cu intenție) ori
culpoasă (săvârșită din greșeală), legiuitorul a sancționat-o penalicește”.
Dongoroz: „orice fapt incriminat de lege și sancționat cu pedeapsa”.
➢ Reflectă numai aspectul juridic-formal al infracțiunii.

Definiția legală a infracțiunii ar putea fi de ajutor pentru:

- Delimitarea ilicitului penal de cel extrapenal;
- Organele statului care sunt chemate să aplice legea vor trebui să constate existența
tututor trăsăturilor infracțiunii;
- Ghid pentru legiuitor în elaborarea unor noi norme sau abrogarea altora.

Art. 15 C.p.= fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și

imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Trăsăturile esențiale:
1) Prevederea în legea penală;
2) Vinovăția;
3) Faptă nejustificată;
4) Faptă imputabilă.

A. Prevederea în legea penală (elementul legal al infracțiunii):

- Verificarea condițiilor de existență ale infracțiunii;
TIPICITATE:
- Fapta săvârșită în concret de către o persoană corespunde modelului abstract
descris în lege;
- Este o faptă prevăzută de legea penală.
Noțiunea de „faptă prevăzută de legea penală” este diferită de noțiunea de „infracțiune”.
Nu orice faptă prevăzută de legea penală este o infracțiune, deși infracțiunea, în fapt, va fi
întotdeauna o faptă prevăzută de legea penală.
B. Vinovăția
- Infracțiunea este o manifestare a conștiinței și voinței, o expresie a personalității
făptuitorului;
➢ Formă a relației psihice dintre faptă și făptuitor - teoria psihologică;
- Subiectul are reprezentarea condițiilor obiective în care acționează și a consecințelor
faptei;
 - Trăsătură ce caracterizează personalitatea făptuitorului.
➢ Concept normativ de contrarietate între voința subiectului și norma de drept - teoria
normativă.
Atitudinea reproșabilă se va analiza tot pe baza proceselor psihice ce caracterizează relația
dintre făptuitor și fapta prevăzută de legea penală.

Voința (factorul volitiv) - facultatea psihică prin care sunt mobilizate și orientate conștient
energiile fizice ale omului în vederea săvârșirii actului de conduită exterioară.
Conștiința (factorul intelectiv) - facultatea psihică prin care persoana devine conștientă de
dorințele sau trebuințele sale, de modul cum pot fi satisfăcute, de acțiunile sau inacțiunile pe
care ar urma să le îndeplinească în acest scop.

Vinovăția= atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință, neconstrânsă, o faptă

prevăzută de legea penală, a avut în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor
socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut-o, a avut posibilitatea reală a acestei
reprezentări.

Formele și modalitățile vinovăției (Art. 16 C.p.)

INTENȚIA
- Intenția directă;
- Intenția indirectă (eventuală)= făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl
urmărește, recunoaște posibilitatea îndeplinirii acestuia.
Două urmări:
- O urmare dorită care poate să nu fie prevăzută de legea penală;
- O urmare pe care făptuitorul nu o dorește, dar pe care o acceptă, fiind posibilă.

În doctrină, se mai face distincția între:

➢ Intenția simplă - calificată (producerea rezultatului în vederea atingerii unui scop);
➢ Intenție inițială - supravenită;
➢ Intenție unică - complexă;
➢ Intenție spontană (repentină) - premeditată.

CULPA
- Culpa cu prevedere, ușurință, temeritate (prevede rezultatul socialmente periculos,
dar nu îl acceptă, exclude posibilitatea producerii lui); se delimitează de intenția
indirectă. În majoritatea cauzelor, când făptuitorul prevede rezultatul, dar nu îl
urmărește: îl acceptă= intenție indirectă; nu îl acceptă= culpă cu prevedere. În
majoritatea cazurilor, avem de-a face cu o intenție indirectă.
Exemple de culpă cu prevedere: când părintele se joacă cu copilul și îl aruncă în aer - el poate
prevede rezultatul, dar nu îl acceptă și nu ia în calcul că va scăpa copilul și îi va produce o
vătămare corporală sau chiar moartea.
Culpă= accident (de muncă, de mașină), dar nu aceeași este situația în care o persoană
conduce cu 100 km/h pe Splai, trece pe culoarea roșie a semaforului etc.
 - Culpa simplă, greșeala - nu prevede rezultatul, dar trebuia să prevadă (criteriu
obiectiv)/ putea să prevadă (criteriu subiectiv).
Cvasitotalitatea accidentelor se produc pe fondul unei culpe simple.

INTENȚIA DEPĂȘITĂ (preterintenția= dincolo de intenție, mai mult decât intenția inițială)
Aceasta este o formă mixtă de vinovăție, în care avem de-a face și cu intenția, și cu culpa.
Două rezultate:
I. Urmărit sau acceptat (i.d. sau i.i.);
II. Prevăzut, dar neacceptat sau neprevăzut, dar trebuia și putea fi prevăzut (c.p. sau
c.s.).
Preterintenția se deosebește de:
- Intenția indirectă;
- Culpă.
De exemplu, făptuitorul i-a aplicat victimei anumite lovituri în scopul unei corecții, fără să existe
indicii că dorea să îl ucidă, însă, ulterior, apar complicații sau, pe seama stării de sănătate
precare a victimei, aceasta decedează= intenție depășită.

C. Faptă nejustificată
ANTIJURIDICITATE= faptă contra ordinii juridice
Existența tipicității (fapta săvârșită în concret corespunde modelului abstract descris în lege)
reprezintă un indiciu că fapta nu este permisă de legea penală. O faptă tipică nu este și
antijuridică, atunci când o astfel de faptă este autorizată (permisă) de lege. Legea permite
săvârșirea faptelor tipice atunci când acestea sunt justificate (există cauze justificative).
Lipsa cauzelor justificative în cazul faptelor tipice - fapta nejustificată.

D. Faptă imputabilă
- Fapta aparține atât fizic, cât și psihic persoanei care a săvârșit-o;
- O faptă tipică (prevăzută de legea penală), deși nejustificată, poate să fie
neimputabilă persoanei care a săvârșit-o= nu este infracțiune.
- Fapta este neimputabilă dacă în privința făptuitorului este incidentă o cauză de
neimputabilitate.
- Lipsa cauzelor de neimputabilitate - fapta imputabilă.

Fapta prevăzută de legea penală - nejustificată - imputabilă

➢ Nu este infracțiune;
➢ Cauze justificative (fapta este justificată) - nu este infracțiune;
➢ Cauze de neimputabilitate (fapta nu este imputabilă) - nu este infracțiune.

15.11.2018

Cursul 7. Conținutul infracțiunii

Conținutul infracțiunii reprezintă totalitatea elementelor ce compun infracțiunea.

➢ „Infracțiune” =/ „conținut de infracțiune”:
Infracțiune= trăsăturile esențiale ce o deosebesc de alte forme ale ilicitului juridic.
Conținut de infracțiune= condițiile fiecărei infracțiuni ce o deosebesc de alte infracțiuni
Conținutul generic al infracțiunii= noțiune ce a fost elaborată pentru a permite studiul
condițiilor de existență ale infracțiunilor (specific părții generale).
Conținutul specific al infracțiunii= condițiile din conținutul unei anumite infracțiuni (specific
părții speciale).

Structura conținutului infracțiunii - modul cum se grupează în cadrul conținuturilor de

infracțiune elementele componente:
- Sunt arătate elementele obligatorii și cele doar cu rol circumstanțial;
Categoriile de condiții pe care legiuitorul le poate prevedea în conținuturile infracțiunilor:
- Actul de conduită;
- Valoarea socială protejată (obiectul infracțiunii);
- Persoana care săvârșește actul de conduită;
- Locul și timpul comiterii faptei;
- Uneori, mai poate fi intâlnită și o anumită situație-premisă (persoana să se afle într-o
anumită postură, acțiunea să se desfășoare într-o anumită situație).

Clasificarea condițiilor
A) După elementul la care se referă: act de conduită, valoare socială, persoana
făptuitorului, locul și timpul săvârșirii faptei;
B) După rolul și importanța acestor condiții: esențiale (constitutive) sau circumstanțiale;
C) După existența lor în raport cu momentul săvârșirii faptei:
- Preexistente (o anumită calitate a persoanei etc.);
- Concomitente (locul și timpul săvârșirii faptei);
- Subsecvente (producerea unui rezultat: moarte, dezastru, consecințe deosebit
de grave).

Clasificarea conținuturilor
- Conținutul juridic - totalitatea condițiilor pe care norma le privește cu privire la fapta
respectivă;
- Conținutul constitutiv - totalitatea condițiilor pe care norma le privește cu privire la
actul de conduită.
Conținutul constitutiv este înscris în conținutul juridic (o relație de la parte la
întreg).
- Conținutul simplu;
- Conținutul complex (din motive de politică penală, pentru mai multe infracțiuni există o
singură incriminare);.
- Conținutul integral;
- Conținutul trunchiat (specific acelor cazuri în care infracțiunea rămâne la stagiul de
tentativă).

Obiectul infracțiunii
 ➢ Valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori care sunt periclitate prin
săvârșirea faptei.
Clasificare:
- Obiect juridic - toate infracțiunile au un obiect juridic;
- Obiect material - pe lângă obiectul juridic, unele infracțiuni au și un obiect material
(infracțiunea de omor - viața persoanei; infracțiunea de furt - un bun mobil).
Există, așadar, și infracțiuni unde nu există obiectul material. Nu au obiect material
infracțiunile unde valoarea socială amenințată nu este încorporată într-o entitate materială
(de exemplu, libertatea psihică, dacă persoana a fost amenințată/ șantajată). Din acest motiv,
se face distincția între infracțiunile materiale (au și un obiect material) și infracțiunile formale
(nu au un obiect material).
De asemenea, se mai face diferența între:
- Obiectul juridic generic sau de grup, specific mai multor categorii de incriminări;
- Obiectul juridic specific unei singure categorii de incriminări.
➢ Sistematizarea infracțiunilor în partea specială a Codului penal.
- Obiect juridic principal;
- Obiect juridic secundar (adiacent).
➢ Această clasificare are la bază dinstincția dintre conținutul simplu și conținutul complex
și este incidentă în cazul infracțiunilor complexe.

Subiecții infracțiunii
A nu se confunda cu subiecții de drept penal (toți destinatarii legii penale).
- Subiectul activ - cel care comite infracțiunea;
- Subiectul pasiv - victima.
Subiectul activ poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.

Condițiile generale pentru a fi subiect activ - persoană fizică:

- Vârsta (14 ani) - persoanele sub 14 ani nu pot răspunde penal sub nicio formă= cauză
de neimputabilitate (minoritatea). Cu toate acestea, în caz de săvârșire a unei fapte
prevăzute de legea penală, există și alte mijloace de drept extrapenal pentru
sancționarea făptuitorului;
= prezumție absolută a lipsei de discernământ.
De la vârsta de 14 ani mai sus, este incidentă răspunderea penală.
14-18= sancțiuni specifice aplicabile minorului (măsuri educative):
14-16= prezumție relativă a lipsei discernământului;
- Responsabilitatea - aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele sale, de
semnificația socială a acestora, precum și de a-și determina și dirija în mod conștinent
voința în raport cu aceste fapte;
- Libertatea de voință și acțiune (deplina libertate fizică și psihică).
Condiții speciale: cetățean, funcționar, militar etc. (infracțiuni proprii).

Subiectul pasiv: persoană fizică/ juridică

- Titulara valorii sociale ocrotite penal.
Condiții speciale: funcționar etc.
Persoana juridică - subiect activ (Art. 135 C.p.), din anul 2006: „ (1) Persoana juridică, cu
excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. (2) Instituțiile
publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate
face obiectul domeniului privat.” (un spital poate fi și privat, iar nu numai public).
- Condiții privind existența persoanei juridice;
- Sfera persoanelor juridice care pot răspunde penal - în dreptul penal român, orice
persoană juridică poate răspunde pentru orice infracțiune= răspundere penală
generală;
- Persoanele fizice care prin faptele lor pot angaja răspunderea penală a persoanei
juridice - în dreptul penal român, orice persoană fizică poate angaja răspunderea
penală a persoanei juridice;
- Forma de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii.
➢ Concursul dintre răspunderea penală a persoanei juridice și cea a persoanei
juridice (cauza poate fi complexă și nu se poate arăta întotdeauna răul făcut de
persoana fizică - dosarul se deschide doar pentru persoana juridică).
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice.
➢ Vinovăția persoanei juridice se determină în funcție de persoana fizică ce a
acționat (conducător, angajat-prepus);
➢ Fapta săvârșită de către persoana fizică în interes propriu exclude răspunderea
persoanei juridice.

Locul și timpul săvârșirii faptei

Conținuturile infracțiunilor nu cuprind în general condiții cu privire la locul și timpul în care se
comit faptele respective.
Locul
- Condiție esențială, ex: tulburarea ordinii și liniștii publice (Art. 371 C.p.) - în public;
conducerea fără permis (Art. 335 C.p.) - pe drumurile publice;
- Element circumstanțial, ex: furt calificat (Art. 229, alin. (1), lit. a) C.p.) - într-un mijloc
de transport în comun.

Timpul
- Condiție esențială, ex: coborârea pavilionului (Art. 427 C.p.) - în timpul luptei;
- Element circumstanțial, ex: furt calificat (Art. 229, alin. (1), lit. b) C.p). - în timpul
nopții.

22.11.2018

Cursul 8. Situația-premisă

=preexistența unei anumite realități pe care trebuie să se grefeze săvârșirea faptei

Situația premisă este o condiție care se poate regăsi în conținuturile unora dintre infracțiuni.
De exemplu: preexistența unui raport juridic în baza căruia autorul abuzului de încredere deține
bunul mobil al altuia; existența unei cauze în care se ascultă martori - infracțiunea de mărturie
mincinoasă.
Conținutul constitutiv generic

- Condițiile privitoare la actul de conduită respectiv.

Conținut juridic - conținut constitutiv (întreg-parte)
Conținutul constitutiv are două părți componente:
1. Latura obiectivă (conținut constitutiv obiectiv):
- Elementul material;
- Urmarea imediată;
- Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.
2. Latura subiectivă (conținut constitutiv subiectiv):
- Vinovăția (element subiectiv);
- Mobilul;
- Scopul.

Latura obiectivă
Elementul material
- Verbum regens (acte materiale, gesturi, cuvinte, vorbe etc.)
- Acțiuni/ inacțiuni (atunci când legea cere o anumită acțiune, iar persoana nu face
această acțiune= pasivitate);
- Se poate prezenta sub forma mai multor modalități normative (de exemplu: luarea de
mită (Art. 289 C.p.) - funcționarul … pretinde ori primește ori acceptă promisiunea
unor astfel de foloase, în legătură cu …= este suficientă una singură);
Infracțiuni comisive/ omisive - comisiune/ omisiune
Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune (Art. 17 C.p.) - infracțiunea de omor (trebuie să
faci ceva= comisiune; mama care nu-și hrănește bebelușul, adică îl lasă nehrănit și moare/
persoană adultă imobilizată la pat)
Cerințele esențiale atașate elementului material (întregesc elementul material): fapta să se
săvârșească într-un anumit timp sau loc sau într-un anumit mod.

Urmarea imediată
- Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite;
● Vătămare materială (schimbare fizică a obiectului infracțiunii sau a poziției acestuia);
Vătămare materială - infracțiuni de rezultat;
● Stare de pericol (nu poate fi percepută fizic, dar obiectul juridic este vătămat; stare
contrară celei existente anterior; infracțiunea de amenințare= libertatea psihică a
individului);
Stare de pericol - infracțiuni de pericol.
Plecând de la aceste varietăți de infracțiuni, în literatura de specialitate, se mai face
comparația conform căreia infracțiunile de rezultat ar fi și infracțiuni materiale, iar infracțiunile de
pericol ar fi și infracțiuni formale.
Infracțiunile de rezultat - infracțiuni materiale;
Infracțiunile de pericol - infracțiuni formale.
(în funcție de existența obiectului material).
Pot exista și excepții:
● distrugerea sau semnalizarea falsă a unei infracțiuni care este de pericol, dar care are
obiect material (ea este infracțiune materială);
● infracțiunea de fals (contrafacerea unui înscris) este o infracțiune de rezultat, dar nu are
obiect material (ea este infracțiune formală).

Legătura de cauzalitate (nex cauzal)

- Urmarea imediată trebuie să fie consecința actului de conduită interzis;
- Legătura de cauzalitate nu este prevăzută expres în norma incriminatoare;
De cele mai multe ori, problema dovedirii legăturii de cauzalitate se pune în cazul infracțiunilor
materiale.
● Stabilirea legăturii de cauzalitate nu a fost prevăzută de către legiuitor. În doctrina de
specialitate au fost formulate mai multe teorii:
Teorii moniste - doar una dintre ele:
➢ Cauzei eficiente;
➢ Cauzei preoponderente;
➢ Cauzei proxime;
➢ Cauzei adecvate (tipice).
Teorii pluraliste:
➢ Echivalenței condițiilor;
➢ Condiției necesare (sine qua non).
Stabilirea legăturii de cauzalitate se face pornind de la teoria echivalenței condițiilor.
- Contribuții umane cu rol cauzal, dar se ține seama și de eventualele împrejurări cu
rol cauzal (anterioare, concomitente, posterioare);
- Aspectul psihic al legăturii de cauzalitate (nu echivalează automat cu stabilirea
vinovăției ca element subiectiv);
- Contribuții esențiale (cauzal necesare) și contribuții înlesnitoare (operativ
necesare): se ține seama nu de aptitudinea naturală a acelei condiții, ci de modul în
care s-a desfășurat activitatea infracțională.
● Amenințarea cu o armă a unui bolnav de inimă (aspect necunoscut de făptuitor) din
punct de vedere natural nu duce la moartea victimei, dar dacă victima moare=
contribuție esențială;
● Fluieratul nu constituie din punct de vedere natural un mijloc de înlesnire a furtului, dar
dacă este folosit ca un mjloc de semnalizare convenit anterior= contribuție
înlesnitoare.

Infracțiuni-obstacol: a da mașina unei persoane care nu are permis de conducere=

infracțiune (iar persoana știa că acesta nu poate conduce)= nu există legătură de cauzalitate
între încredințarea mașinii și moartea pietonului. Va răspunde pentru încredințare
(infracțiune).

Latura subiectivă
Vinovăția (element subiectiv)
- Art. 16, alin. (6) C.p. = vinovăția prevăzută în conținutul infracțiunii respective
În cele mai multe cazuri, legea nu spune nimic despre forma de vinovăție.
Dacă în conținutul infracțiunii respective nu precizează nimic, forma de vinovăție este intenția.
În alte cazuri grave, este sancționată și culpa (uciderea din culpă).
Această noțiune este diferită de vinovăție, ca trăsătură esențială.

Mobilul (impulsul intern, motivația internă; există la orice faptă a omului, inclusiv pentru
faptele bune)
- Are rol circumstanțial - omorul calificat „din interes material” (Art. 189, alin. (1), lit. b)
C.p.).

Scopul
- Esențial (de exemplu, trădarea - Art. 394 C.p.);
- Are rol circumstanțial (de exemplu, omorul calificat „pentru a înlesni sau a ascunde
săvârșirea altei infracțiuni” - Art. 189, alin. (1) lit. d) C.p.); vătămarea corporală „în
scopul producerii uneia dintre consecințele … Art. 194, alin. (2) C.p.

29.11.2018

Cursul 9. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Domnul Mitrache Tatăl :))))))

Caracterul penal sau infracțional al unei fapte rezultă din întrunirea cumulativă a
trăsăturilor esențiale ale unei infracțiuni.
Fapta în concret se înscrie în tiparul abstract (este tipică), dar dacă legea permite ca ea
să fie săvârșită= cauze justificative, răspunderea penală este înlăturată.
Cauzele justificative înlătură chiar caracterul penal al faptei. Fapta nu este infracțiune,
pentru că este săvârșită în legitimă apărare/ într-o stare de necesitate sau prin constrângere
fizică sau psihică/ din cauza minorității/ aflării sub influența unor substanțe. Legiuitorul trebuie
să prevadă expres aceste cauze nejustificative sau de neimputabilitate.
Art. 15, alin. (2)= răspunderea penală este antrenată doar ca urmare a săvârșirii unei
infracțiuni.
Alte cauze care înlătură răspunderea penală:
Amnistia= act de voință al Parlamentului care, prin lege, înlătură consecințele unei infracțiuni
(răspunderea penală)
Prescripția= înlătură dreptul (la acțiune) statului de a mai trage la răspundere penală dacă nu a
făcut-o într-o anumită perioadă de timp
Lipsa plângerii prealabile
Împăcarea
Fapta a fost și rămâne infracțiune. Ceea ce dispare este consecința ei, și anume răspunderea
penală.
Nu se confundă cu cauzele de nepedepsire sau de impunitate (conferită celui care a avut o
atitudine pozitivă și a încercat să oprească producerea unui rezultat negativ).
Cauzele justificative
Legitima apărare
Art. 19 C.p.
Deși este o faptă prevăzută de legea penală și întrunește toate celelalte trăsături esențiale, fiind
considerată infracțiune, legea îi justifică existența și îi înlătură, astfel, caracterul penal.
Cel care săvârșește fapta o face dintr-un instinct de conservare.

Condițiile atacului
Atacul trebuie să fie:
● Material;
=/ un atac verbal;
● Direct;
= să se îndrepte nemijlocit asupra valorii sociale vizată de agresor; nu este direct dacă între
agresor și valoarea socială există un obstacol (un zid, o ușă etc.)
● Imediat;
= are în vedere atât atacul declanșat, cât și atacul care urmează să se declanșeze. Trebuie
analizată în concret și analizat ce valoare socială este pusă în pericol.
● Injust.
= neîngăduit de către lege.
Atacul privește persoana și dreptul acesteia sau un interes general.
Atacul constă, de obicei, într-o atitudine ofensivă, prin care se face ceva. Atitudinea ofensivă a
unei persoane poate fi contracarată printr-o ripostă.
Inacțiunea poate să constituie un atac în urma căruia să se riposteze legitim?
Un accident grav de mașină. Ajunsă la spital, medicul nu acționează. Inacțiunea lui reprezintă
un pericol pentru viața pacientului, pentru că intervenția poate fi salvatoare. În acest caz,
doctorul nu poate fi ucis, pentru că mortul tot n-ar învia. Cu toate acestea, pot exista cazuri.
Și inacțiunea, în sensul legii penale, poate duce la o ripostă în legitimă apărare, așa cum este
cazul neîndeplinirii obligațiilor de serviciu a unui angajat CFR - este amenințat că dacă nu
rezolvă defecțiunea, va fi ucis.
Modificarea de la „viața, sănătatea, integritatea fizică, (...), onoarea, averea” (C.p. 1937) la
„persoana și drepturile sale sau un interes legitim” - alte drepturi decât acestea nu pot fi atacate
în mod material, direct, imediat și injust.
Atacul îndreptat împotriva unui interes general trebuie să fie înlăturat, pentru că interesul
general primează și trebuie să fie apărat.

Condițiile apărării
Pentru a fi legitimă, trebuie:
- Să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală (o faptă mai puțin periculoasă);
- Apărarea trebuie să fie precedată de atac);
- Apărarea să se îndrepte împotriva agresorului (pentru a fi oprită violența exercitată de
agresor), iar nu împotriva bunurilor lui;
- Apărarea să se îndrepte și împotriva unei alte persoane, fiind în eroare;
 - Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului, atât sub raportul întinderii, cât și
sub raportul intensității;
Apărarea este necesară până la restabilirea situației inițiale. Apărarea este necesară cât timp
este prezent atacul. Dacă în cursul acesteia există întreruperi (a scăpat bâta, dar se apleacă și
se anarmează din nou) - lovirea în continuare a agresorului este tot legitimă, pentru că atacul nu
încetase (se reînarma).
Sub aspectul intensității, între atac și apărare trebuie să existe o proporție.
Prin lege, se prevede că persoana atacată ar putea să aleagă o cale de apărare mai puțin
periculoasă. Cel care face apărarea nu este obligat să aleagă o cale mai puțin periculoasă, ci
este lăsată la aprecierea lui ce modalitate alege (să înlăture atacul sau să răspundă
proporțional). Dacă l-am obliga, am introduce inegalitatea.
Dintre toate cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate, este singura în care defensorul
are posibilitatea de a alege calea pe care trebuie s-o urmeze.
Dacă persoana era iresponsabilă, victima putea reacționa agresiv doar dacă nu putea în niciun
alt fel mai puțin periculos.
Necesitatea actului în legitimă apărare nu presupune exclusivitatea unui mod în care înlătură
pericolul= posibiltatea de a alege (mai periculos sau mai puțin periculos). Apărătorul se apără
așa cum consideră, dar trebuie să o facă proporțional.
Apărarea să fie proporțională cu atacul - nu presupune echivalența mijloacelor
Legitima apărare poate fi depășită (sub raportul întinderii și sub raportul intensității)= a devenit o
cauză de neimputabilitată. A rămas, însă, prezumția de legitimă apărare - Art. 19, alin. (3) -
pătrundere fără drept prin viclenie, violență, efracție sau alte asemenea mijloace etc. atacul
este prezumat a fi material, direct, imediat și injust. Prezumția este relativă. Cel care pătrunde
fără drept în aceste spații evocate de către lege fără drept.
Efectul are loc și în planul răspunderii civile: cel care se află în legitimă apărare nu răspunde
nici din punct de vedere civil.

06.12.2018
Cursul 10. Starea de necesitate

Starea de necesitate (Art. 20 C.p.)

- Similitudine cu legitima apărare - posibilitatea de confuzie;
Condiții cu privire la pericol și cu privire la salvare

PERICOL
- Imediat;
- Să amenințe (pune în pericol valorile limitativ prezentate): viața, integritatea
corporală sau sănătatea, un bun important sau un interes general;
- Inevitabil;
SALVARE
- Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este singura cale de a înlătura
pericolul; în ipoteza legitimei apărări, dacă exista o altă cale, trebuie să apeleze la cea
mai puțin periculoasă;
- Să nu cauzeze urmări vădit mai grave (proporționalitate);
 - Fapta să nu fie săvârșită de persoana care avea obligația de a înfrunta pericolul
(obligația de sacrificiu) - trebuia să facă tot posibilul ca să le salveze;
De exemplu, salvamarul aruncă din barca de salvare o persoană, pentru ca el să se salveze.
De foarte multe ori, în practică, starea de necesitate și legitima apărare se suprapun. Condițiile
stării de necesitate sunt, însă, mai stricte.
Persoana iresponsabilă - starea de necesitate.
Atacul unui animal sălbatic care urmează să fie sacrificat în afara limitelor legale se face în
condițiile stării de necesitate (dacă putea să se urce în mașină și să plece, trebuia să facă acest
lucru).

Efectele stării de necesitate

- Înlăturarea caracterului penal al faptei (fapta este justificată și deci nu mai este
antijuridică);
- Eventualul prejudiciu este produs de regulă în dauna unui terț ce nu are legătură cu
pericolul= obligația de reparare a prejudiciului revine persoanei în favoarea căreia s-a
intervenit.

Depășirea limitelor stării de necesitate

Dacă prin acțiunea de salvare se produc urmări mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă
nu se intervenea, atunci intervine depășirea limitelor stării de necesitate.
- Pricinuirea de urmări vădit mai grave cu știință nu constituie stare de necesitate;
- Dacă făptuitorul nu și-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave= cauză de
neimputabilitate (Exces neimputabil în cazul depășirii limitelor stării de necesitate).
Dacă și-a dat seama,= circumstanță atenuantă

Exercitarea unui drept sau indeplinirea unei obligații (Art. 21 C.p.)

a. Exercitarea unui drept:
- Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- Exercitarea dreptului să fie prevăzut de lege.
B. împlinirea unei obligații:
- Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- Îndeplinirea obligației în condițiile și limitele prevăzute de lege.
C. Îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă:
- Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- Îndeplinirea obligației să fie impusă de autoritatea comptentă;
- În forma prevăzută de lege;
- Să nu fie în mod vădit ilegală.
De exemplu, un ordin către subordonați

Consimțământul persoanei vătămate (Art. 22 C.p.)

Condiții
- Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- Persoana vătămată să poată dispune în mod legal de valoarea socială lezată.
 Excepții:
- Infracțiuni contra vieții;
- Prevederea legală privind excluderea caracterului justificativ al
consimțământului victimei (de exemplu, trafic de persoane - Art. 210, alin. (3)
C.p.);
- Existența unui consimțământ valabil exprimat.
De exemplu, un doctor intervine și sacrifică o mână/ un picior/ un ochi, pentru a-i salva viața
pacientului

Cauzele de neimputabilitate. Constrângerea fizică (Art. 24 C.p.)

- Să existe o constrângere asupra fizicului făptuitorului (o forță superioară lui);

- Constrângerea să fie irezistibilă (se apreciază in concreto);
- Să se fi săvârșit astfel o faptă prevăzută de legea penală).
Este invocată, de regulă, în cazul inacțiunilor (militarul care se duce în permisie la părinții săi, în
vârf de munte, dar ninge foarte tare și e viscol - el ar fi vrut să se întoarcă, dar nu a avut cum să
depășească fizic acest obstacol - nu va putea fi acuzat de dezertare; o persoană este închisă
într-un loc, fiind împiedicată să își rezolve atribuțiile).

Constrângerea morală (Art. 25 C.p.)

- Să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală;

- Amenintarea cu un pericol grav pentru persoana faptuitorulu isau pentru altul;
- Pericolul să fie inevitabil (singura posibilitate era aceea de a săvârși fapta prevăzută
de legea penală);
- Existența unei proporții între răul cu care se amenință și urmarea produsă prin
comiterea faptei.

Excesul neimputabil (Art. 26 C.p.)

Efect al cauzelor justificative și de neimputabilitate

Odată întrunite condițiile cauzelor justificative, aceștia radiază cauzele asupra tuturor
participanților.
Cauza de neimputabilitate - efectul se radiază doar în cazul persoanei care a săvârșit fapta.

Când avem de-a face cu o depășire a limitelor legitimei apărări/ stării de necesitate = exces
neimputabil sau scuzabil.
A. În cazul legitimei apărări
- Sunt îndeplinite toate condițiile legitimei apărări, mai puțin condiția
proporționalității apărării în raport cu gravitatea atacului:
Exces neimputabil - depășirea limitelor legitimei apărări este cauzată de tulburarea sau
temerea făptuitorului.
Disproporție fizică între agresor și victimă (o femeie este atacată de un bărbat pentru a fi violată;
scoate un cuțit și suprimă viața atacatorului) - nu avem proporționalitate; dacă există o tulburare
sau temere, acest exces, desi nu este exercitat în limitele legitimei apărări= exces neimputabil.
Efecte: cauză de neimputabilitate
Dacă excesul nu se întemeiază pe tulburare sau temerea făptuitorului:
Exces scuzabil - depășirea limitelor legitimei apărări nu este cauzată de tulburarea sau
temerea făptuitorului.
Efecte: circumstanțp atenuantă legală
B. În cazul stării de necesitate
- Sunt îndeplinite toate condițiile stării de necesitate, mai puțin condiția
proporționalității.
Exces neimputabil - făptuitorul nu și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Efecte: cauză de neimputabilitate
Dacă făptuitorul și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave - exces scuzabil
Efecte: circumstanță atenuantă legală

Minoritatea (Art. 27 C.p.)

Art. 113 C.p.

- Minorul sub 14 ani nu răspunde penal= prezumția absolută a lipsei
discernământului;
- Minorul 14-16= prezumție relativă a lipsei discernământului.

- Starea de minoritate se apreciază în raport cu momentul săvârșirii acțiunii sau

inacțiunii.
Dacă minorul nu răspunde penal - măsuri speciale de protecție: supravegherea specializată
(menținerea copilului în familie sub condiția îndeplinirii unor obligații) și plasamentul.

Iresponsabilitatea (Art. 28 C.p.)

Condiții:
- Persoana să fie în incapacitate psihică intelectivă și volitivă cu privire la faptele sale, fie
din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze;
- Starea de incapacitate să existe în momentul săvârșirii faptei;
Persoanele pot avea și momente de luciditate pasageră. Dacă fapta este săvârșită în acest
interval de timp, persoana va răspunde penal.
- Fapta comisă este prevăzută de legea penală

Efecte:
- Înlăturarea caracterului imputabil al faptei;
- Nu înlătură răspunderea civilă.

Intoxicația (Art. 29 C.p.)

Limitată în timp - atât timp cât substanțele psihoactive își produc efectul. Pentru a fi cauză de
neimputabilitate, trebuie să fie mai presus de voința făptuitorului.
Poate fi:
- Involuntară;
- Voluntară;
- Completă;
- incompletă;
Intoxicația voluntară:
- Simplă (în scop recreativ);
- Preordinată (cu scopul de a comite infracțiunea; pentru a avea mai mult curaj să
comită fapta respectivă);
- Ocazională;
- Cronică (ajunge să fie dependentă; se apropie de iresponsabilitate).
Vechiu cod penal: beția rece (droguri).

Condiții:
- Făptuitorul să fie în momentul săvârșirii faptei în stare de intoxicație produsă prin alcool
sau alte substanțe psihoactive;
- Gradul de intoxicare să fie atât de mare astfel încât făptuitorul să nu poată să-și dea
seama de acțiunile ori inacțiunile sale ori nu poate să le controleze;
- Intoxicația să fie involuntară (mai presus de voința făptuitorului);
- Fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală.

Efect: înlăturarea caracterului imputabil al faptei.

Actio libera in causa (intoxicație și iresponsabilitate)

La momentul săvârșirii faptei autorul nu era responsabil, fie din cauza intoxicației, fie din cauza
iresponsabilității, dar la un moment anterior, când era responsabil, a provocat intenționat sau
din culpă cauza viitoarei sale iresponsabilități.
De exemplu: făptuitorul ajunge voluntar în stare de intoxicație.
- Excepție de la regula că responsabilitatea se apreciază în raport cu momentul
săvârșirii actului de conduită.

Măsuri de siguranță (nu sunt legate de răspunderea penală)= obligarea la tratament medical,
internarea.

13.12.2018

Cursul 11. Eroarea de fapt (Art. 30 C.p.)

Stare - modul în care se prezintă o persoană (sănătate, stare civilă etc.), un bun (starea
materială, valoarea lui etc.);
Situația - poziția unei persoane (cetățean, rudă apropiată, funcționar, bun provenit din
săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală etc.);
Împrejurarea - o realitate externă ce caracterizează fapta: noaptea, în timpul unei calamități,
fără autorizare etc.

Eroare
- De fapt;
- De drept;
- Principală (poartă asupra elementelor constitutive);
- Secundară (poartă asupra unei împrejurări agravante sau atenuante);
- Invincibilă;
- Vincibilă (înlăturabilă).

Făptuitorul să nu fi cunoscut în momentul săvârșirii faptei starea, situația sau împrejurarea de

care depinde caracterul penal al faptei.

Efecte:
- Eroarea asupra unui element constitutiv;
- Eroarea asupra unei împrejurări ce constituie circumstanță agravantă;
=infracțiuni comise intenționat;
- Eroarea în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă: caracterul penal este înlăturat numai
în cazul erorii invincibile.
Se mai face distincția între:
- Eroarea de drept (Art. 30, alin. (5) C.p.);
- Eraorea de drept extrapenal (Art. 30, alin. (4) C.p.)= produc aceleași efecte ca eroarea
de fapt propriu-zisă.

Cazul fortuit (Art. 31 C.p.)

- Acțiunea sau inacțiunea unei persoane care a produs un rezultat neconceput de ea,
cauzat de o împrejurare pe care nu avea cum să o prevadă.

Condiții:
- Acțiunea sau inacțiunea unei persoane și producerea unui rezultat socialmente periculos
- faptă prevăzută de legea penală;
- Existența unei împrejurări imposibil de prevăzut;
- Legătură de cauzalitate între împrejurarea fortuită și rezultatul socialmente periculos.

Efecte:
- Înlăturarea caracterului penal al faptei;
- Este înlăturată, de regulă, și răspunderea civilă.

Lipsa prevederii în legea penală

Sancțiunile de drept penal sunt consecința săvârșirii faptelor interzise.
Caractere:
- Represiv;
- Preventiv;
- Inevitabil;
- Sunt consecința săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală.

Categorii de sancțiuni:
- Pedepsele;
- Măsurile educative;
- Măsurile de siguranță;
- Alte sancțiuni: sancțiuni cu caracter administrativ ori sancțiuni cu caracter civilcare se
aplică în dreptul penal (restituiri de lucruri, repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea
faptei prevăzute de legea penală).

Principii:
- Legalitate;
- Umanism;
- Revocabilitate (remisibile și reparabile);
- Adaptabilitate (individualizare în raport cu gravitatea faptei);
- Personalitate.
Pedeapsa
- Măsură de constrângere statală;
- Prevăzută de lege în cazul săvârșirii unei infracțiuni;
- Se aplică infractorilor numai de către instanțe.

Scopul
- Apărarea valorilor sociale prin preveneirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Funcții: constrângere, reeducare, exemplaritate, eliminare etc.

Categorii de pedepse:
- Privative de libertate;
- Pecuniare;
- Morale.

După importanța lor:

- Principale;
- Complementare;
- Accesorii.

Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice:

- Detențiunea pe viață;
- Închisoarea (15 zile-30 ani);
 - Amenda penală (30-400 zile-amendă).
O zi-amendă: 10 - 500 lei (300 lei - 200.000 lei)

Detențiunea pe viață

- Pedeapsă absolut determinată;

- A înlocuit pedeapsa cu moartea;
- Este prevăzută în cazul infracțiunilor foarte grave alternativ cu pedeapsa închisorii de
maximum 25 de ani;
- Este prevăzută ca pedeapsă unică: genocid pe timp de război (Art. 438, alin. (2) C.p.);
- Se execută în regim de maximă siguranță;

Neaplicarea și înlocuirea detențiunii pe viață

- Împlinire 65 de ani până la pronunțarea hotărârii de condamnare= închisoare pe 30 de
ani;
- Împlinire 65 de ani în timpul executării pedepsei detențiunii pe viață= posibilitatea de
înlocuire cu închisoarea pe 30 de ani; dacă se admite o astfel de cerere, pedeapsa
executată deja se scade din închisoarea de 30 ani= Art. 59 C.p.

Închisoarea
Limitele generale= 15 zile - 30 de ani
Regim de deținere (Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal)
- Posibilitatea de a presta o muncă, cu acordul condamnaților.

Amenda
- Suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului;
- Limitele generale= 30 zile - 400 zile-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă=
10 - 500 lei;
- Limitele speciale (Art. 61, alin. (4) C.p.) - 3 categorii.
Numărul de zile-amendă se stabilește pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei
(situația sa materială, obligațiile pe care le are). Poate fi plătită în rate, până la 2 ani.

Amenda care însoțește pedeapsa închisorii (Art. 62 C.p.)= derogare de la regula că o

infracțiune= o pedeapsă
- Delimitare față de ipoteza prevăzută la Art. 61, alin. (5) C.p.
Înlocuirea amenzii cu închisoarea (Art. 63 C.p.)= inculpatul, cu rea-credință, nu-și execută
pedeapsa= 1 zi-amendă=1 zi-închisoare
Executarea amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității (Art. 64
C.p.)= condamnații care nu pot să execute pedeapsa amenzii= 1 zi-amendă=1 zi de muncă.

20.12.2018

Cursul 12. Pedepsele complementare

 1. Interzicerea exercitării unor drepturi;
2. Degradarea militară;
3. Publicarea hotărârii de condamnare.

Interzicerea exercitării unor drepturi;

=interzicerea unuia sau unora din drepturi, pe o perioadă între 1 și 5 ani.
15 categorii de drepturi (Art. 66, alin. (1), lit. a)-o) C.p.):
a) Dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice (funcții
alese);
b) Dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat (funcții
numite; miniștri, secretari de stat ș.a.);
Interzicerea drepturilor a) și b)= împreună !!!
c) Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) Dreptul de a alege;
e) Drepturile părintești;
f) Dreptul de a fi tutore sau curator;
g) Dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;
h) Dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
Doctrina susține că sensul care trebuie să fie reținut este dat de alin. (1), conform legii
speciale; nu chiar orice armă (o tigaie).
i) Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;
j) Dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) Dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public;
l) Dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
m) Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
n) Dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanță, ori de a se apropia de acestea;
o) Dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde
victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.

Aplicarea interzicerii exercitării unor drepturi:

- Obligatorie;
- Facultativă.
=se aplică pe lângă peeapsa principală a închisorii sau a amenzii.

Executarea interzicerii exercitării unor drepturi

a) De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) De la rămânerea definitivă a hotării de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
 c) După executarea pedepsei închisorii - poate cea mai intâlnită modalitate;
d) După grațierea totală ori a restului de pedeapsă;
e) După împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei;
f) După expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

Degradarea militară
- Pierderea gradului și dreptului de a purta uniforma;
- Obligatorie (când pedeapsa aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detențiunea pe viață);
- Facultativă (în cadrul infracțiunilor intenționate, când pedeapsa aplicată este de cel
puțin 5 ani și cel mult 10 ani);
Tradițional, interpretarea include inclusiv intenția depășită.

Publicarea hotărârii de condamnare

- Natura și gravitatea infracțiunii;
- Împrejurările cauzei;
- Persoana condamnatului.
- Facultativă.

Pedeapsa accesorie

Conținutul său este identic cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi și se referă
la aceleași categorii de drepturi prevăzute în cazul antemenționat.

Categorii de drepturi interzise - pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor

drepturi.

Aplicarea pedepsei accesorii

Se aplică pe lângă pedepsele privative de libertate:
- Pe lângă pedeapsa închisorii (Art. 65, alin. (1) C.p.);
- Pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață (Art. 65, alin. (2) C.p.).

Executarea pedepsei accesorii

Se va executa pe parcursul executării pedepselor privative de libertate.
Art. 65, alin. (3) și (4) C.p.
Aceasta este accesorie pedepsei privative de libertate și urmează soarta acesteia.
În cazul pedepsei detențiunii pe viață, nu mai are cum să fie legată de pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi. Teoretic, detențiunea durează pe tot parcursul vieții,
astfel încât nu va mai exista încă o perioadă „după viață” în care să îi fie interzise aceste
drepturi.
Dacă s-a aflat în arest preventiv, hotărârea nu era definitivă, iar pedeapsa accesorie nu și-a
produs efectele.

Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Amenda
Limitele generale sunt de 30 - 600 zile-amendă.
O zi amendă= 100 - 5000 lei (de 10 ori mai mult ca la persoana fizică)= 3.000 lei - 3.000.000 lei
Limitele speciale (Art. 137, alin. (4) C.p.) - 5 categorii:
- Obținerea unui folos material.

Pedepsele complementare
a) Dizolvarea persoanei juridice (presupune dispariția forțată a persoanei juridice și este
mai gravă decât pedeapsa principală a amenzii);
b) Suspendarea activității persoanei sau uneia dintre activitățile persoanei juridice
pe o durată de la 3 luni la 3 ani
Neaplicarea a) și b) - cazuri de excepție (cazuri de neaplicare): instituții publice, partide
politice, sindicate, patronate, organizații religioase, organizații aparținând minorităților naționale
și persoane juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.
c) Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3
ani;
d) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu
la 3 ani;
e) Plasarea sub supraveghere judiciară;
f) Afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Aplicarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice:

- Obligatorie;
- Facultativă.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare.

10.01.2019

Cursul 13. Măsurile de siguranță

Considerații generale privind măsurile de siguranță

- Sancțiuni de drept penal;
- Baza legală: Art. 107-112 Cod penal
De ce avem nevoie de măsuri de siguranță?
Exemplu: A, dependent de heroină, pentru a-și procura banii necesari achiziționării de droguri,
săvârșește o infracțiune de tâlhărie, lovind victima și sustrăgând de la aceasta suma de 2.000
lei. Este suficientă pedeapsa pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă A?
=inaptitudinea pedepsei de a înlătura toate stările de pericol a determinat introducerea
măsurilor de siguranță.

Condițiile generale ale măsurilor de siguranță:

 - Art. 107, alin. (2) Cod penal;
- Art. 107, alin. (3) Cod penal.

a) Făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;

b) Prin săvârșirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitorului, care
poate constitui în viitor sursa săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală;
c) Combaterea stării de pericol să fie posibilă prin luarea de măsuri de siguranță.

Cadrul măsurilor de siguranță

Măsurile de siguranță sunt:
a) Obligarea la tratament medical;
b) Internarea medicală;
c) Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;
d) Confiscarea specială;
e) Confiscarea extinsă.

Obligarea la tratament medical

Cauza: starea anormală a făptuitorului, care, din cauza unei boli sau a intoxicării provocate de
consumul cronic de alcool ori alte asmenea substante psihoactive, prezintă pericol de a săvârși
din nou fapte prevăzute de legea penală.
Condiții:
- Măsura se ia față de făptuitor, adică față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală și nejustificată;
- Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate;
- Instanța să aprecieze că prin obligarea la tratament medical, starea respectivă va înceta.

Nu este nevoie ca fapta să se datoreze stării anormale a făptuitorului, fiind suficient să se

constate că această stare creează un pericol social.
Se poate lua pentru a fi executată și în timpul executării pedepsei.
Constă în obligația impusă făptuitorului de a urma tratamentul medical stabilit de medicii
specialiști, prin prezentarea la locul și datele stabilite pentru efectuarea tratamentului.
Costurile sunt acoperite din bugetul de stat.
Dacă nu respectă această măsură de siguranță, poate fi luată o măsură mai aspră, și anume
internare amedicală.
Această măsură de siguranță se ia pe durată nedeterminată. Durează până la însănătoșire
sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Când temeiurile care au impus măsura încetează se dispune încetarea obligării la tratament
medical.
Poate fi luată și cu caracter provizoriu pe parcursul procesului penal, până la finalizarea
acestuia (Art. 245 și 246 C.proc.pen.).
Dacă făptuitorul nu urmează tratamentul medical, se poate dispune măsura de siguranță a
internării medicale.
Cauzele justificative au prioritate față de cauzele de neimputabilitate!!! Numai pentru
cauzele de neimputabilitate se poate lua o măsură de siguranță.

2. Internarea medicală
=internarea făptuitorului într-o unitate sanitară de specialitate până la însănătoșire sau până la
obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol, dacă este bolnav psihic,
consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă și
prezintă pericol pentru societate.
Condiții:
a) Măsura se poate lua doar față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală și nejustificată;
b) Făptuitorul să fie bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau să
sufere de o boală infecto-contagioasă + prezintă un pericol pentru societate;
c) Internarea medicală se va lua dacă instanța constată pericolul pentru societate.

Conținutul măsurii internării medicale

● Garanții ale jurisprudenței CEDO.
Durata: pe durată nedeterminată. Durează până la însănătoșire sau până la obținerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol.
- Încetarea internării medicale;
- Caracter provizoriu pe parcursul procesului penal, până la finalizarea acestuia;
- Dacă în timpul internării medicale se observă o ameliorare a stării făptuitorului, se poate
înlocui măsura de siguranță a internării medicale cu măsura de siguranță a obligării la
tratament medical (Art. 571, alin. (2) C.proc.pen.).

3. Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii

Se ia față de făptuitorul care a prevăzut o faptă de legea penală, datorită incapacității,
nepregătirii sau altor cauze care ăl fac inapt pentru ocupare aunei anumite funcții ori pentru
exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități, pentru a
împiedica săvârșirea altor asemenea fapte în viitor.

A nu se confunda cu pedeapsa complementară - interzicerea dreptului de a ocupa

funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de natura aceleia
de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (Art. 66, alin. (1) lit. g) C.p.).
Pentru pedeapsa complementară:
- Este nedemnă să mai exercite acea funcție sau profesie în viitor.
Pentru măsura de siguranță:
- Starea de pericol ce rezultă din inaptitudinea, nepregătirea, incapacitatea făptuitorului de
a exercita funcția sau profesia.
Condiții:
- Se poate lua doar față de persoana care a săvârșit fapta penală și nejustificată;
- Fapta să fi fost săvârșită în exercitarea profesiei sau meseriei ori în desfășurarea
activității respective;
- Săvârșirea faptei să se datoreze incapacității, nepregătirii ori altor cauze care îl fac inapt;
 - Creează o stare de pericol;
- Instanța să aprecieze că înlăturarea stării de pericol și prevenirea săvârșirii de noi fapte
prevăzute de legea penală se poate realiza prin luarea măsurii de siguranță.
=măsură restrictivă de drepturi
Nerespectarea interdicției conduce la săvârșirea infracțiunii de neexecutare a sancțiunilor
penale.
Durata: pe durată nedeterminată. Durează cât există starea de inaptitudine a făptuitorului.
Încetarea cauzei face posibilă revocarea măsurii. Revocarea se face la cerere, după trecerea
unui termen de cel puțin un an (deci nu mai devreme de un an) dacă se constată că temeiurile
de la luare au încetat.
Dacă cererea de revocare este respinsă, o nouă cerere nu poate fi făcută decât după trecerea
unei termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
Confiscarea specială
=restrângerea drepturilor patrimoniale, prin trecerea silită și gratuită în proprietatea
statului a anumitor categorii de bunuri a căror deținere este apreciată ca periculoasă
pentru valorile sociale ocrotite.
=caracter de sancțiune de drept penal, iar nu de despăgubire civilă, ceea ce înseamnă că
exclude posibilitatea unei obligații solidare. Dacă infracțiunea este săvârșită în participație,
iar folosul a fost împărțit, nu pot fi obligați în solidar, ci se va confisca de la fiecare bunurile
corespunzătoare de care a beneficiat.
Condiții:
a) Confiscarea specială se ia numai față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală și nejustificiată sau o infracțiune;
b) Se ia cu privire la anumite bunuri care au legătură cu săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală ori a căror deținere este contrară legii;
c) Instanța de judecată să aprecieze că prin luarea măsurii de siguranță este înlăturată
starea de pericol ce decurge din deținerea acelor bunuri.

Categoriile de bunuri supuse confiscării

a. Bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală= bunurile care
au luat ființă prin săvârșirea faptei, care nu existau înainte, dar au fost produse,
fabricate, create prin acțiunea ce constituie elementul maaterial al faptei prevăzute de
legea penală (bancnote false, timbre false, titluri de credit false, medicamente falsificate,
arme confecționate).
NU sunt bunuri produse prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală cele pe care
făptuitorul și le-a însușit de la persoana vătămată (bunul sustras de la victimă; bunul exista și
înainte se săvârșirea faptei, nu e produs prin faptă). Acestea vor fi confiscare în baza Art. 112,
alin. 1, lit. e) C.p.
b. Bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă,
aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
Conditii:
a) Sa se fi savarsit cu intentie sau intentie depasita o infractiune ori o fapta prevazuta de
legea penala, nejustificata (nu si din culpa);
 b) Bunurile sa fi fost folosite, in orice mod, sau destinate a fi folosite la savarsirea unei
fapte prevazute de legea penala, nejustificata;
c) Bunurile sa fie proprietatea faptuitorului la momentul comiterii faptei, respectiv ale unui
tert care a cunoscut scopul folosirii lor;
d) Valoarea bunurilor supuse confiscarii sa nu fie vadit disproportionata fata de natura si
gravitatea faptei.
c. Bunurile folosite imediat dupa savarsirea faptei, pentru a asigura scaparea
faptuitorului sau pastrarea folosului ori a produsului obtinut, daca sunt ale
faptuitorului sau daca, apartinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor.
De exemplu: motocicleta cu care a fugit faptuitorul de la locul talhariei - nu prezinta importanta
daca scopul a fost atins sau nu; talharul fuge de la locul faptei cu bunul sustras, insa este prins
la scurt timp de politie (trebuie verificată și proporționalitatea măsurii).
Dacă bunul folosit pentru a asigura scăparea este același cu cel pe care l-a folosit la comiterea
faptei, confiscarea se dispune în baza Art. 112, alin. (1), lit. b) Cod penal (făptuitorul amenință
cu ranga, care o folosise la spargerea ușii dintr-o locuință, un agent de poliție, pentru a păstra
bunurile furate).
d. Bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală pentru a răsplăti pe făptuitor;
- Este necesar ca bunurile sa fi fost efectiv date, iar nu promise sau oferite (inainte de
comiterea faptei sau dupa comiterea faptei);
- Remiterea bunurilor trebuie sa fie voluntara, nu in urma unei constrangeri;
- Se dispune confiscarea si daca autorul comite o alta infractiune decat cea pentru care
au fost date bunurile (se dau bunuri pentru ca autorul sa loveasca victima, dar acesta
savarseste lovituri sau vatamari cauzatoare de moarte).
e. Bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia;
De exemplu: bunurile sustrase, bunuri obtinute prin savarsirea infractiunii de inselaciune,
delapidare, amenintare, santaj.
Aceste bunuri se confisca doar in situatia in care nu sunt restituite persoanei varamate sau nu
servesc la despagubirea acesteia.
Banii primiti de la inculpat in urma vanzarii bunului sustras nu pot fi confiscati daca servesc la
despagubirea persoanei vatamate, cu conditia imposibilitatii acoperirii in natura a prejudiciului
prin restituire. Ca urmare, confiscarea banilor si obligarea inculpatului si la despagubiri catre
partea civila repezentand contravaloarea bunurilor furate sunt nelegale, intrucat reprezinta o
dubla obligare a inculpatului la plata aceleiasi sume de bani.
Daca faptuitorul a realizat din vanzarea bunului furat o suma mai mare decat aceea pe care a
fost obligat sa o plateasc apartii civile, diferenta se confisca.
Daca bunul a fost instrainat unui tert de buna-credinta, nu poate fi confiscat, dar poate fi
confiscata suma provenita din vanzarea bunului.
f. Bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală (arme și muniții, țigări de
contrabandă, droguri). Deținerea trebuie să fie interzisă de legea penală.
Reguli comune
Pentru bunurile prevazute de Art. 112, alin. (1), lit.) b și lit. c), daca valoarea bunurilor supuse
confiscarii este vadit disproportionata fata de natura si gravitatea faptei, se dispune confiscarea
in parte, prin echivalent banesc.
Pentru bunurile prevazute la Art. 112, alin. (1), lit b)-e), daca nu se gasesc, in locul lor se
confisca bani si alte bunuri pana la concurenta valorii bunurilor.
Pentru bunurile cu exceptia celor de la lit. b) si c), se confisca bunurile si banii obtinuti din
locatiuni ș.a.

Confiscarea extinsă
=trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a unor bunuri referitor la care nu s-a
putut dovedi o legătură directă cu fapta prevăzută de legea penală - deci sunt confiscate
alte bunuri decât cele menționate în Art. 112 C.p.
Se poate lua doar pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care s-a pronunțat soluția
CONDAMNĂRII (derogă de la condițiile generale). Această condamnare are loc, așadar, în
urma săvârșirii unei infracțiuni, enumerate în Art. 112, ind. 1, alin. (1) C.p.
A apărut în anul 2012, prin transpunerea unei decizii-cadru a UE în dreptul intern.
Condiții:
- Persoana sa fie condamnata pentru comiterea uneia dintre infractiunile prevazute in Art.
112, ind. 1, alin. (1) C.p.;
- Pedeapsa prevăzută de lege pentru infractiunea comisa sa fie inchisoarea de 4 ani sau
mai mare;
- Fapta sa fie susceptibila sa ii procure un folos material;
- Valoarea bunurilor dobandite de persoana condamnata, intr-o perdioada de 5 ani inainte
si, daca este cazul, dupa momentul savarsirii infractiunii, pana la data emiterii actului de
sesizare a instantei, depaseste IN MOD VADIT veniturile obtinute de aceasta in mod licit
(dupa data de 22.04.2012= legalitatea incriminarii);
- Instanta sa aiba convingerea ca bunurile respective provin din savarsirea infractiunilor
enumerate.