UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

– FACULTATEA DE DREPT–
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
FILOSOFIE
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
GHIȚĂ ALEXANDRU-ROBERTO
 
INVAȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
 
ANUL 1, SERIA II, GRUPA 112
 COGITO ERGO SUM

Cogito, ergo sum („cuget, deci exist”). Plecând de la Rene Descartes, s-a crezut mult

timp că gândirea este în integralitatea sa raţională. Insa ultimele cercetări în domeniul

neuropsihiatriei au scos la suprafata faptul că procesul gândirii conştiente atinge

modesta valoare de 2%. Restul de 98% este reprezentata gândirea inconştientă. Chiar

dacă gândirea lui Descartes a fost dominată de raţionalism, asta nu înseamnă că nu a

fost pusă la indoiala, dar a reprezentat si motivul unei revelatii.

„Mă îndoiesc de adevărul tuturor credinţelor mele. De îndoiala mea însă nu m-aş putea

îndoi”, afirmă el. Iar întrucât mă îndoiesc, cuget, nici aceasta n-aş putea-o nega. Şi de

vreme ce cuget sau gândesc însemnează că exist ca fiinţă cugetătoare sau gânditoare.

Pot să mă îndoiesc de existenţa tuturor lucrurilor din natură. Pot să mă îndoiesc de

existenţa propriului meu corp: de unde ştiu că nu este o simplă închipuire? Cât timp

însă am această neîncredere, gândesc, şi ca atare exist ca o fiinţă gânditoare,

independentă de corpul material”.

Îndoindu-se de tot ceea ce il inconjoara, Descartes observă faptul că el, cel care

cugetă că se îndoiește, trebuie să existe. Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Aceasta

constituie punctul maxim al îndoielii metodice. Decartes insistă asupra caracterului

intuitiv al acestei cunoștințe. Acel „ergo” dintre „cogito” și „sum” nu reprezinta aici

semnificatia unei deducții. Acest lucru ar însemna o încălcare flagrantă a propriilor

principii de îndoială metodică. Căile cunoașterii la Descartes sunt intuiția și deducția.

„Voi presupune că nu Dumnezeu cel foarte bun, izvor al adevărului, ci un anumit geniu

rău, dar acesta deosebit de puternic și iscusit, și-a dat întreaga osteneală să mă înșele:
voi socoti că cerul, aerul, pământul, culorile, figurile, sunetele și cele externe nu sunt

altceva decât înșelări ale somnului, prin mijlocirea cărora a întins el curse credulității

mele: mă voi privi pe mine însumi ca și cum n-aș avea mâini, ochi, carne, sânge, nici

vreun simț oarecare, ci ca unul ce am socotit în chip greșit a avea toate acestea... voi

merge mai departe, până ce voi afla ceva sigur, ori, dacă nu altceva, măcar aceasta cu

siguranță, cum că nu e nimic sigur.” 1

Se poate intelege că, din perspectiva din care priveste filosofului francez, adevărul

există numai în măsura în care raţiunea, aflată la baza întregii vieţi spirituale, îl

recunoaşte ca fiind evident. În plus, Descartes considera că, iniţial, singura certitudine a

fiinţei umane este aceea a propriei existente (conştiinţa de sine), asociată posibilităţii de

a cugeta şi de a pune sub semnul îndoielii metodice tot restul. Prin urmare, potrivit

viziunii carteziene, omul este “pierdut” într-o lume nesigură, în care, la început, singura

cetitudine este doar “eroarea”. Numai că, pentru Decartes, scepticismul nu este o

atitudine pe care sa o accepte. Astfel încât, “îndoiala” metodică este o “datorie”

voluntară, raţională şi activă, al cărei scop este de a ajunge la certitudini, pe baza

cărora poate fi reconstruită o lume sigură, morală şi dreapta, în care indiviul să fie liber

şi responsabil, sistem de gândire care nu exclude prezenta şi rolul divinităţii, prin simplul

fapt că omul “gândeşte” asupra existentei sale.

Descartes s-a referit la aceasta fraza în latină, fără a exprima în mod explicit forma

cunoscută a acestei fraze, în 1641, în Meditații metafizice. Cea mai veche înregistrare

scrisă a acestei fraze în limba latină este din 1644, în „Principiile filosofiei“, unde, într-o

notă marginală, oferă o explicație clară a intenției sale: „Nu ne putem îndoi de existența

1
René Descartes, Meditații despre filosofia primă
noastră în timp ce ne îndoim“. Forme mai complexe ale acestei fraze sunt atribuite altor

autori.

-În 1641, Descartes a publicat (în latină) Meditații filozofie în care a făcut referire la

propoziție, deși nu în mod explicit sub forma „cogito, ergo sum„, în Meditația II:

„gândesc, deci exist, ori de câte ori este rostită de mine sau concepută de minte, este în

mod necesar adevărată. ”

-În 1644, Descartes a publicat Principiile filosofiei, unde expresia „ego cogito, ergo sum”

apare în Partea 1, Articolul 7:

„Întrucât respingem astfel orice ne nduce cea mai mică îndoială, și chiar să ne facă să

ne imaginăm că este fals, preupunem într-adevăr cu ușurință că nu există nici

Dumnezeu, nici cer, nici corpuri, și că nici noi înșine nu avem nici mâini nici picioare,

nici, în cele din urmă, corp; dar nu putem, în același mod, să presupunem că nu

existăm, în timp ce ne îndoim de adevărul acestor lucruri; căci există o contradicție în

conceperea faptului că ceea ce gândește nu există în chiar momentul în care gândește.

În consecință, cunoașterea, eu cuget, deci exist, este prima și cea mai sigură care

apare celui care filosofează ordonat.”

În cazul aserțiunii fundamentale carteziane „cogito, ergo sum” trebuie subliniat

caracterul esențialist sau spiritualist al concluziei epistemologice care poate să fie

extrasă din ea, deoarece „sum, ergo Deus est” ține deja de teologie și de metafizică,

fiind mai puțin caracteristic modului de gândire al filosofului francez, pe care l-aș defini

ca fiind, mai degrabă, un materialist renascentist, care nu excludea existența spiritului

cât timp acest lucru nu contravenea legilor care guvernează materia, ba chiar se

dovedea necesar unor domenii ca psihologia, fiziologia sau metafizica.

Pe scurt, „cogito, ergo sum” are o valabilitate în primul rând metafizică, și de abia în

plan secundar posedă una biologică.

Și înainte de 1641 această problemă a fost ridicată de nenumărate ori, mulți filosofi au

ridicat probleme și întrebări în ceea ce privește mintea, corpul, sufletul uman și relația

dintre acestea. Platon, spre exemplu, a redactat un facinant dialog, „Phaedo” care

conține argumente ce susțin existența sufletultui după moarte, automat susținând

imortalitatea acestuia. Însă ideea de baza a lui Platon s-a polarizat în jurul persistenței

sufletului după încetarea existenței biologice a individului, nu a modului în care sufletul

„își află locul “ in corpul uman. Același tip de raționament s-a regăsit și la gânditorii

religioși care s-au preocupat primordial pe expandarea ideilor centralizate in jurul

bunăstării sufletului.

Descartes a acceptat exisistenta lui Dumnezeu, si astfel el nu putea fi în mod necesar

un înșelător și pentru că Dumnezeu i-a creat mintea, trupul și simțurile, atunci lumea

exterioară trebuie să existe. Mulțumit de faptul că a rezolvat întreaga problemă, despre

care se înșela complet, el s-a dedicat mult timp definirii existenței sufletului și a modului

în care a funcționat. Descartes a ajuns la concluzia că mintea era complet separată de

corp. În filosofia minții, ceea ce constituie "Problema minte-corp" este că experiența

conștiinței și a proceselor fizice ale creierului și ale corpului par a fi atât de contradictorii

una cu cealaltă. Descartes a ajuns la concluzia că acest lucru se datorează faptului că

au interacționat, dar în același timp au fost complet separate una de cealaltă.

Într-un efort de a încerca să găsească dovezi biologice în acest sens, Descartes a ajuns

la concluzia că mintea și corpul au interacționat în glanda pineală. Motivația sa pentru

acest lucru a fost că glanda a fost localizată la baza creierului și în timp ce majoritatea

părților corpului uman au apărut în perechi, a existat doar o singură glandă pineală. În

realitate, chiar și Descartes era nemulțumit de această explicație și s-a străduia să

găsească un răspuns la această problemă pentru tot restul vieții.

Gândesc deci exist! E interesant faptul că încă nu se știe cu exactitate care a fost de

fapt afirmația lui Descartes. Exista o mare variante de variante, care, fiecare luate în

parte pot schimba sensul maximei. De aici a rezultat și ideea de variațiuni.. Există mai

multe variante ale cogito-ului cartezian, cele scoase din context ne pot înșela. Chiar

cogito-ul în viarianta sa cea mai cunoscută, cogito ergo sum! este posibil sa fie socasă

din context. Afirmația inițială se pare că ar fi fost următoarea – dubito, ergo cogito,

cogito ergo sum!– mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist! Îndoiala este

sinonimă cu gândirea. Un adevăr de care nu te îndoiești este un adevăr fie revelat sau

dogmatic (în cazul religiei) fie este un adevăr doctrinar sau ideologic (în cazul politicii),

fie este un adevăr științific, care nu este nici revelat, pentru că este căutat, dar nici

ideologic, pentru că este împărtășit de toată lumea fără constrângere, și îi este unanim

recunoscută valoarea de adevăr. Acest adevăr este mai degrabă un adevăr necesar.

O altă variantă a cogito-ului ar fi următoarea – dubito, ergo cogito, ergo sum – mă

îndoiesc, deci gândesc, deci exist.

Dubito sum, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că exist, gândesc deci exist! Deci, mai întâi

îmi pun la îndoială existența, apoi vine gândirea care îmi anulează orice urmă de

îndoială cu privire la existență, și îmi spun că defapt exist. Prin urmare, gândul îmi

confirmă existența.

Dubito cogito, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că gândesc, gândesc deci exist! În acest

caz pun la îndoială însăși gândirea, îndoială ce se spulberă atunci când observ că

gândind realitatea îmi confirm faptul de a fi. Putem da și o explicație ontologică, vorbind

despre gândirea care se îndoiește de gândire, sau gândirea care se gândește pe sine.

A te gândi la gândire nu la lucrurile sau obiectele gândirii, a-ți analiza propria gândire și

propriul intelect. Gândirea devine astfel obiect al gândirii.

Gândesc deci exist! Descartes a creat un precedent prin acest dicton care a schimbat

într-o oarecare măsura paradigma după care se făcea filozofie până în acel moment

(sec. XVII). Rațiunea, evidența și experimentul încep să capete o tot mai mare

importanță în știință, rezultând de aici o cunoaștere mai exactă și mai riguroasă a lumii.

Filozofia trebuia să țină pasul, și astfel se lasă invadată de raționalism, pe care îl vom

găsi tot mai mult în științele pozitive, în istorie, în științele sociale, chiar și în religie, care

odată trecută prin filtrul critic al rațiunii își pierde treptat influența și sensul.

Raționalismul va domina până în zilele noastre întreaga știință, și cum ar putea fi știința

altfel decât rațională, ar spune unii. Ei bine, știința secolului XX ne-a arătat în

nenumărate cazuri, și cea din secolul XXI continuă să o facă, că lumea în care trăim
este o lume dominate de paradoxuri, iar știința în sine nu mai pare să fie atât de

rațională și de logică precum am crede. Mecanica cuantică a fost primul pas către ceea

ce am putea numi o știință irațională, în care paradoxul și contradicția trebuie tratate cu

seriozitate, ba mai mult, ele sunt elemente indispensabile pentru a înțelege universul în

care ne aflăm.

După Descartes filozofia se va moderniza, va intra într-o nouă epocă, dar în același

timp se va pierde pe drum, undeva între gândirea raționalist-științifică și cea pur

speculativă. Vom regăsi astfel o filozofie a istoriei (școala germană – Hegel, Schelling,

Fichte), o filozofie socio-politică (școala britanică – Hume, Locke), o filozofie materialistă

(școala franceză – Voltaire, Diderot), și așa mai departe. Toate își au începutul în

secoul XVIII și își trag rădăcinile din cogito-ul cartezian.

Gândesc deci exist! Să fie oare această afirmație una exhaustivă, care nu mai lasă loc

de nicio interpretare, care spune totul? A gândi însemană a fi conștient, a fi conștient de

propria existență pe aceasta lume. În același timp a gândi înseamnă a avea îndoieli, a

te îndoii de propria ta existență. Dar când gândesc, eu nu gândesc doar propria mea

ființă, ci și lumea ce se afla in arealul meu, deci mă îndoiesc și de aceasta din moment

ce o gândesc. O mare parte a lumii în care fiecare dintre noi își duce existența este

rezultatul gândirii altora. Noi decât aderăm din convingere la aceste gânduri de care

suntem străini. În această privință cogito ergo sum, este o afirmație incompletă și

echivocă. Pentru ca acestă maximă carteziană să aibe într-adevăr sens, nu la un nivel

general obiectiv ci pur individual și subiectiv, căci tocmai de aceea este scrisă la

persoana întâi, pentru a atinge în primul rând cititorul și cel care și-o însușește, trebuie

redată astfel – dubito, ergo cogito, cogito ergo sum! Mă îndoiesc, deci gândesc,
gândesc deci exist! Trebuie adăugată îndoiala – Dubito! fără îndoială, fără acest dubito,

maxima este scoasă din context și trunchiată și astfel prost înțeleasă.

Tot ce ne înconjoară trebuie pus sub semnul întrebarii, chiar și cele mai evidente

adevăruri. Numai așa putem spune într-adevăr că existăm prin ființa și rațiunea noastră,

nu prin a altora. Să gândești cu mintea ta e într-adevăr o nebunie, mai ales într-o lume

ca a noastră în care adevărurile ne sunt servite pe tavă și în care nu mai este nevoie de

niciun efort intelectual. Gândesc deci exist, nu ne spune decât că, suntem martori la

ceea ce se petrece in jurul nostru dar nu și protagoniști. Gândesc lumea exterioară și

adevărurile ei pe care le-am primit fără să le pun la îndoială, deci exist. Este și aceasta

într-adevăr o formă de a fi, de a exista, dar nu este cea adevărată, chiar dacă marea

majoritate a oamenilor se regăsesc în această situație. Mă îndoiesc, deci gândesc, prin

urmare exist, ne spune infinit mai mult. Ne spune că suntem martori la miracolul

existenței, că suntem prezenți aici și acum și că înțelegem lumea prin mijlocirea

propriului nostru intelect, altfel spus, că nu suntem inerți mental.

Ideea lui Descartes, pe care am putea să o vizualizam, vine de la filosoful francez

Montaigne, între timp ideea că am putea fi înșelaţi de un demon rău în ultima vreme a

fost reimaginată în scenariul în care creierul nostru este stimulat artificial, în timp ce

este păstrat într-un borcan (cunoscut ca scenariul "creierul într-o cuvă"). Tradiția de a

vedea cunoașterea ca venind din rațiune, cunoscută sub numele de raționalism, a fost

continuată de filosofii și matematicienii Spinoza și Leibniz. Dimpotrivă, convingerea

conform căreia cunoașterea vine în primul rând prin simțuri - empirism -, ar apărea în

filosofiile lui Locke, Berkeley și Hume. În acest fel, Descartes a stabilit traiectoria pentru

filosofia modernă, care va culmina cu Kant în secolul al XVIII-lea.

BIBLIOGRAFIE:

Garber, Daniel, Descartes’ Metaphysical Physics, Chicago and London: University of

Chicago Press, 1992.

Rodis-Lewis, Genevieve, Descartes: His Life and Thought, trans. Jane Marie Todd,

Ithaca and London: Cornell University Press, 1998.

Verbeek, Theo, Descartes and the Dutch: Early Reactions to Cartesian Philosophy

1637-1650,Carbondale: Southern Illinois University Press, 1994.

The Mind-Body Problem (MIT Press Essential Knowledge series)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cogito,_ergo_sum

https://mariusdavidesco.wordpress.com/tag/gandesc-deci-exist/