Sociologismul- care are reprezentant de seamă pe Emile Durkheim (1857-1917),

gânditor de mare suprafaţă în epocă. Societatea în concepţia lui, este o realitate sui
generis, o entitate de sine stătătoare şi nu o sumă a indivizilor umani. Este un sistem
format din asocierea indivizilor umani şi reprezintă o realitate socială care are
caracteristicile sale proprii, ca realitate distinctă şi cu un determinism specific. Categoria
de bază utilizată de gânditorul francez este faptul social, privit ca dat ontologic şi care
reprezintă temelia edificării sociologiei ca disciplină ştiinţifică; este obiectul exclusiv al
sociologiei, căruia îi dedică un capitol în lucrarea Regulile metodei sociologice
(1974) Potrivit acestei lucrări este fapt social orice mod de a acţiona, declarat sau nu, în
stare să exercite asupra individului uman o constrângere generală; este general, pe
întreg cuprinsul unei societăţi date, având o existenţă proprie, în sensul că nu e nici de
natură organică/biologică, nici individual – psihologică. Rolul faptului social este
coerciţia, constrângerea pentru ca individul uman să se conformeze convenţiilor sociale
promovate. Faptul social acţionează precum aerul, pentru că el şi funcţia lui se resimt
când te ridici împotriva lui, când se încalcă normele comportamentale existenţiale; este
supraindividual, este universal şi obiectiv; este un lucru din care este construit edificiul
socialului; se impune individului uman şi exercită presiuni, constrângeri asupra
acestuia.

Societatea, după Durkheim, este o realitate existenţială creată prin asocierea

individului, este conştiinţa colectivă ca rezultat al solidarităţii individului uman.
Realitatea socială este entitatea existenţială desprinsă din restul universului, a realităţii
naturale, a cărei esenţă este conştiinţa colectivă, care este anterioarăconştiinţei
individuale, iar prin atribuţiile sale ea este Dumnezeu. Conştiinţa colectivă spune
gânditorul român D. Drăghicescu este de fapt viaţa socială în totalitatea sa. Gânditorul
francez susţine că ordinea socială are drept substrat reprezentările colective, care nu sunt
altceva decât conştiinţa conştiinţelor, respectiv, o realitate supraorganică, preexistentă
conştiinţei individuale, încât conştiinţa colectivă este esenţa societăţii.

Societatea, ca formă a solidarităţii umane parcurge următoarele

stadii: comunitatea bazată pe unitatea de interese, credinţe, opinii, sentimente, este dată
de solidaritatea mecanică care se bazează pe dreptul represiv, omogenitatea conştiinţelor
individuale, a indivizilor umani care trăiesc sentimente similare, aderă la aceleaşi valori,
au voinţe convergente, conformitate privind cunoştinţele individuale a căror sumă duce la
constituirea conştiinţei colective; diferenţele sunt estompate;societatea corporatistă,
dată de solidaritatea organică, ca produs al diviziunii sociale a muncii, specific
societăţilor evoluate; exprimă diferenţierile sociale ale indivizilor umani, iar consensul se
asigură prin diviziunea muncii; întregul creşte odată cu creşterea părţilor care compun
comunitatea corporatistă.

Primele observaţii ştiinţifice din punct de vedere sociologic în gândirea franceză le

găsim la E. Durkheim în lucrarea „Sinuciderea” (1897). Concepe sinuciderea ca fiind un
act voluntar individual motivat cel puţin din perspectivă psihică şi constă în suprimarea
intenţionată a vieţii ca urmare a unei pluralităţi de determinări şi care devine un fenomen
social la nivelul societăţii franceze. În viziunea lui sinuciderea este de patru
tipuri: anomică- dată de situaţii anomice, de dezintegrarea socială a omului; egoistă –
cauzată de interese de tip individualist, de existenţa relaţiilor reduse în grup, de
singurătate; altruistă, - ca dorinţă de a face bine altora, este eroism;fatalistă – ca reacţie
la normele restrictive care blochează perspectiva.