Epicureismul

Cu filozofia lui Aristotel nu se termina istoria filozofiei

din Grecia Antica, cu atit mai mult istoria filozofiei antice.
Insa cu ea se incheie cea mai bogata dupa continut filozofie
(care deseori este numita filozofie clasica), deoarece dupa
Aristotel acest "Alexandru Macedon al filozofiei greces ti"
filozofia antica si-a pierdut caracterul sau creator.
Istoria filozofiei antice se prelungeste si in timpurile de
dupa Aristotel in perioada elenista, iar mai tirziu in cea
romana. Aceste perioade au durat aproximativ opt secole, pe
parcursul carora mai continua sa functioneze scolile filozofice
ale lui Platon (academicii Xenocrat, Polemon, Crantor,
Carneade s .a.) si Aristotel (peripateticii Teofrast, Straton,
Aristarh s .a.), insa au aparut si s coli noi ca scoala lui Epicur
("Gradina lui Epicur"), scepticismul, stoicismul s .a. Invatatura
lor patrunde in Republica Romana, dind nas tere epicureismului roman, latin (Lucretiu Carus), scepticismului (Enesidem
din Cnos, Sextus Empiricus s.a.) si indeosebi stoicismului
care a fost caracteristic pentru Republica Romana (Seneca,
Marc Aureliu s.a.). Noua perioada elenista in istoria societatii
sclavagiste incepe cu descompunerea statului lui Alexandru
cel Mare. Aceasta perioada in istoria lumii antice ocupa
ultimele trei secole i.e.n. din anul 323 (anul mortii lui
Alexandru) pina in anul 30 i.e.n. (anul cuceririi de catre
romani a Egiptului ultimul stat elenist).
Intre orasele care au devenit renumite in aceasta perioada
primul loc il ocupa Alexandria, centrul principal al culturii

Epicureismul
elene. Savantii perioadei eleniste, care traiau mai ales in
Alexandria, activau in domeniul matematicii, astronomiei,
mecanicii, fizicii, geografiei, fiziologiei, medicinii, istoriei, a
teoriei limbii si poeziei etc. Biblioteca din Alexandria era cea
mai bogata arhiva a manuscriselor.
In perioada elenista slabeste nu numai incordarea luptei
politice, dar si interesul pentru viata politica. Sfera intereselor
paturii intelectuale a societatii greces ti se ingusteaza, limitindu-se la problemele vietii particulare si ale moralei particulare. Un aspect caracteristic al gindirii filozofice din aceasta
perioada il constituie preocuparea foarte intensa de problema
morala a fericirii. Era, de altfel, inevitabil ca atunci cind conditiile vietii materiale si politice au devenit nesatisfacatoare in
raport cu vechile deprinderi de viata, omul sa se simta dezradacinat s i sa tinda sa-s i afle un refugiu si o alinare pe planul
subiectiv al constiintei, chiar daca nu raminea nepa sator la
ceea ce se petrecea in jurul sau. Intrebarile referitoare la
lumea exterioara nu lipsesc nici acum din sfera cugetarii
filozofice, insa ele in mod fatal sunt legate si influentate de
aceasta orientare spre aflarea cailor unui echilibru moral, spre
organizarea vietii interioare in jurul unui anumit ideal de
fericire individuala, relativ independenta de cursul evenimentelor externe. Aceasta preocupare specific morala o gasim in
centrul unuia dintre cele mai stralucite sisteme filozofice ale
antichitatii, in filozofia lui Epicur, cel mai de vaza ginditor al
perioadei eleniste.
Epicur/Epicouros(c.341-c.270 i.e.n.), continuatorul liniei
materialiste in epoca elenista, a fost originar din insula Samos.
Ca si tatal sau, Neocles, el a fost invatator in s coala. Filozofia
l-a interesat din adolescenta. La virsta de 14 ani ia cunostinta
de continutul teoriei cosmogonice a lui Hesiod, insa nu gaseste
aici o solutie satisfacatoare asupra existentei. Hesiod afirma ca
lumea a provenit din haos. Dar cum a luat nastere lumea? se

intreba Epicur s i acesta a si fost punctul de plecare al cugetarilor sale filozofice. Raspunsul l-a aflat in invatatura materialista a lui Democrit. La virsta de 18 ani pleaca la Atena unde
citva timp audiaza lectiile lui Xenocrate, discipolul lui Platon.
Timp de aproximativ zece ani a trait in oras ele din Ionia, unde
a avut prilejul sa tina lectii de filozofie in oras ele Colofon,
Mitilene si Lampsacos. In anul 307 i.e.n. Epicur se reintoarce
in Atena unde is i cumpara o gradina. "Gradina lui Epicur",
celebra inca din atichitate, a devenit sediul unei scoli filozofice. Regimul alimentar al acsetei scoli era dintre cele mai simple: un mic pahar de vin era indeajuns; adesea insa se multumeau numai cu apa si piine uscata. Putine lucruri ne sunt necesare, gindeau acesti filozofi, pentru a infaptui scopul vietii
placerea, caci ea consta doar in absenta durerii.
Lucrarile lui Epicur n-au ajuns pina la noi. S-au pastrat
numai trei scrisori, in care sunt expuse concis principiile fundamentale ale invataturii lau ( "Epicur il saluta pe Herodot" ,
"Epicur il saluta pe Pifocle"si "Epicur il saluta pe Meneceu").
Pe linga aceste trei scrisori s tiintifice s-a pastrat inca o lucrare
in forma de aforisme, cunoscuta sub denumirea "Maxime
principale" s i care include 40 de aforisme. Epicur a fost un
scriitor extrem de fecund, neintrecut in aceasta privinta decit
de stoicul Chrysipp. Diogenes Laertios considera ca scrierile
lui Epicur ar fi atins cifra de 300, printre care "Tratatul asupra
naturii" in 37 de carti, "Despre atomi s i despre vid", "Despre
iubire", "Despre scop", "Despre practica justitiei", "Canonul",
"Despre fatalitate", "Despre reprezentare sau despre
imaginatie" s .a.
O sursa importanta pentru studierea filozofiei lui Epicur
este si poemul filozofic al lui Titus Lucretiu Carus Despre
natura lucrurilor.
Invatatura milesienilor despre inceputul material, dialec-

tica lui Heraclit, invata tura pitagorienilor despre cantitate,

senzualismul lui Aristotel, atomismul lui Democrit, invatatura
cirenaicilor despre placere toate acestea au constituit izvoarele conceptiei lui Epicur si in forma transformata s-au inclus
ca parti componente ale sistemului lui. In filozofia sa a capatat o insemnatate dominanta s i si-a gasit dezvoltare teoria
atomista a lui Democrit.
Conform parerii lui Epicur, scopul filozofiei este fericirea
omului: "Nici in tinerete nu trebuie cineva sa ezite de a se
ocupa de filozofie s i nici cind ajunge la batrinete sa nu se
sature de filozofie, fiindca nici o virsta nu-i prea timpurie sau
prea tirzie pentru sanatatea sufletului. Cel ce spune ca timpul
pentru studierea filozofiei n-a sosit inca sau a trecut, e asemenea celuia care ar spune ca timpul fericirii nu-i inca sosit sau
ca s-a dus. De aceea ambii, s i tinarul s i batrinul, trebuie sa
caute intelepciunea, cel de-al doilea pentru ca, inaintind in
batrinete, sa se simta tinar s i batrin totodata prin lipsa de
teama fata de cele ce vor veni. Astfel trebuie sa ne indeletnicim cu lucrarile care ne dau fericirea, caci daca o dobindim,
avem tot ce ne trebuie, iar daca ne lipseste, toate actiunile
noastre sunt indreptate spre obtinerea ei".
As adar, prin filozofie Epicur nu intelege o simpla indeletnicire speculativa a spiritului, ci o calauza a vietii, o arta a
meditatiei, subordonata unei finalitati practic-morale. Daca
intelepciunea nu ar servi la nimic, nu ne-ar provoca placerea,
ea nu ar trebui si si-ar pierde orice valoare: "Alegem virtutile,
de asemenea, din cauza placerii s i nu de dragul lor, dupa cum
apelam la medicina de dragul sanatatii". Pentru a deveni fericit, omul trebuie sa cunoasca legile naturii: "Fara s tiintele
naturii nu putem capata placeri neintristate".
Epicur imparte filozofia in trei parti: invatatura despre
natura (fizica), invatatura despre ca ile de cunoastere a naturii

s i a omului (logica, sau, cum el o numea, canonica) s i invatatura despre atingerea fericirii de catre om ( etica).
Lumea, afirma Epicur in urma lui Democrit, este formata
din atomii care se leaga si se combina intre ei. Toate fenomenele naturii se explica prin diverse asociatii de atomi. Atomii
sunt primordiali, necesari, indivizibili, indestructibili si imuabili. Epicur deosebea corpurile fizice si atomii din care ele
sunt formate. Senzatia care ne informeaza despre existenta
corpurilor ne arata ca ele se descompun; ele sunt compuse si
divizibile. Dar diviziunea nu se produce la infinit, caci astfel
existenta s-ar transforma in inexistenta. Atomul este o substanta, un corp material, cu o anumita marime care include
neaparat cele trei dimensiuni proprii oricarei realitati materiale. Asadar, una dintre cele mai importante insus iri ale
atomului, dupa parerea lui Epicur (spre deosebire de parerea
lui Democrit), este marimea lor: toti atomii au o marime
destul de mica, des i nu infinit de mica.
O alta insusire importanta a atomilor lui Epicur este
forma. Epicur afirma ca numarul formelor de atomi, nefiind
infinit (dupa cum invata Democrit), este totus i extraordinar de
impunator, deoarece nu putem sa ne inchipuim ca un numar
mic de forme sa dea nas tere la o multime de deosebiri pe care
permanent le observam in lucruri. Epicur si discipolii sai luau
in consideratie faptul ca, des i deosebirile formelor de atomi
sunt limitate, numarul atomilor care poseda o forma sau alta
trebuie sa fie infinit, deoarece in cazul presupunerii unui
numar finit de atomi ar fi imposibila explicarea eternitatii si a
infinitatii Universului.
A treia insusire importanta a atomilor lui Epicur este
greutatea lor. Atomii se deosebesc intre ei nu numai prin
forma si marime, dar si prin greutate.
La fel ca s i Democrit, Epicur considera ca lumea este

formata nu numai din inceputurile materiale atomii, ci s i din

spatiul vid. In sistemul lui Epicur, ca si in sistemul LeuchipDemocrit, atomii si vidul exista independent unul de altul.
Corpurile materiale exista si se misca anume in vid. Deci,
pentru a explica existenta lucrurilor, a Universului in intregimea lui, posibilitatea atomilor de a se combina in agregate
de diferite trepte de complexitate, trebuie sa admitem posibilitatea miscarii lor in spatiul vid s i infinit.
Insusirea principala a vidului, dupa parerea lui Epicur,
consta in faptul ca, neimpiedicind miscarii s i fiind numai o
inca pere a corpurilor, el, la fel ca si atomii, este inaccesibil
perceperii prin organele de simt si este conceput prin meditatie. Considerind ca spatiul vid nu are hotare, Epicur ii aplica
notiunea infinitului.
Spatiul vid nu este cauza, ci conditia mis carii atomilor.
Cauza mis carii atomilor se afla nu in afara, ci in interiorul lor.
Epicur respinge parerea lui Aristotel despre existenta in
Univers a "susului" si "josului" absolut s i mentiona relativitatea acestor notiuni. Vidul, fiind prin natura sa spatiul infinit,
nu are nici partea de sus, nici partea de jos, nici partea dreapta, nici partea stinga, deci, nu are nici centru.
Epicur inainteaza o teza profunda: "Atomii se mis ca
incontinuu in cursul ves niciei". Aceasta teza exprima atit vesnicia atomilor, cit si ves nicia miscarii. Ea mentiona increabilitatea s i indestructibilitatea mis carii.
Miscarea atomilor in spatiu vid este tripla. Aceasta este
mis carea pe linie verticala caderea atomilor "in jos" sub
actiunea greutatii proprii; miscarea care consta in abaterea de
la aceasta linie verticala care si aduce la ciocnirea si unirea
atomilor; in fine, miscarea legata de respingerea reciproca a
atomilor si care are loc nu numai "in jos" si "in sus", ci si in
toate directiile.

Spre deosebire de Democrit, Epicur considera ca in spatiul vid greutatea, forma si marimea atomilor, adica insusirile
inseparabile ale lor, nu influenteaza asupra mis carii lor. In vid
s i atomii grei si cei us ori, s i atomii mari s i cei mici trebuie sa
se miste cu aceeasi viteza.
Daca insa toti atomii cad paralel, miscindu-se pe o linie
verticala cu aceeasi viteza, atunci cum este posibila intilnirea
s i ciocnirea dintre ei? Aici intervine un alt element nou, de o
deosebita insemnatate teoretica, care constituie, poate, latura
cea mai interesanta s i caracteristica a gindirii lui Epicur, cu
totul absenta in sistemul lui Democrit: atomii se pot intilni
intre ei numai datorita capacitatii de a se atrage, de a devia in
chip spontan de la linia verticala a caderii lor. Numai pe baza
acestei deviatii spontane de la miscarea lor generala si uniforma atomii se pot combina, formind prin reunirea lor diferitele
corpuri materiale pe care le constatam in experienta.
Cauza deviatiei se afla in atomii ins isi. Aceasta forta nu
poate fi exterioara din urmatoarele cauze. In afara de atomi si
vid in Univers nimic nu exista. Vidul prin natura sa nu are
capacitatea de a actiona asupra corpurilor si de a se supune
actiunii lor. As adar, forta externa care provoaca abaterea
atomilor poate fi numai alti atomi. Dar in cazul mis carii pe
linie verticala paralela a atomilor actiunea lor unul asupra
altuia este posibila numai cu conditia deviatiei lor de la linia
verticala. Asadar, cauza deviatiei atomilor este ascunsa in
propria lor natura.
Epicur uneste, deci, miscarea necesara a atomilor cu
deviatia spontana de la calea lor. Deviatiile intimplatoare sunt
o continuare a miscarii necesare determinante in cadere a
atomilor, servesc ca o completare a ei si, astfel, demonstreaza
lega tura necesitatii si intimplarii in sistemul lui Epicur,
deosebindu-l in mod principial de invatatura fatalista a lui

Democrit, care, aparind ideea de necesitate, a negat posibilitatea intimplarii.

Universul, care este format din atomi s i vid, se afla, dupa
parerea lui Epicur, in vesnica dezvoltare si transformare; el
este ves nic s i infinit, deoarece vesnici s i infiniti sunt atomii
ce-l formeaza. Numarul lumilor in Univers e la fel de infinit,
cum infinit este insusi Universul. Numarul formelor este limitat, ca s i numarul formelor atomilor, adica lumile in timpul
formarii poseda nu o singura forma, dar nu orisice forma.
Interesanta si importanta este ideea despre existenta vietii
in toate lumile. Dupa spusele lui Epicur, "in toate lumile
exista fiinte vii, plante s i alte obiecte, pe care le vedem in
aceasta lume". Lumea noastra este una dintre lumile fara
numar ale Universului infinit.
Epicur nu respinge ipoteza existentei divine; mai mult
chiar, vorbes te despre o mult ime de divinitati care se afla in
nemiscare s i sunt lipsite de efort. Zeii sunt nis te creaturi
superioare, fericite, existente in spatiile libere dintre lumi
(intermundia) si nu se intereseaza de soarta Universului, nici
a oamenilor, neintervenind sub nici o forma in mersul lucrurilor. Zeii lui Epicur dupa natura lor sunt fericiti si nemuritori.
Insa cuvintele lui Epicur despre "nemurirea" zeilor nu trebuie
intelese intocmai. Dupa parerea lui, zeii au aparut din anumite
aglomeratii de atomi si de aceea sunt supusi distrugerii.
Frica de zei s i de fenomenele naturii, ignoranta, superstitiile si prejudecatile sunt si ele obstacole in calea fericirii
omenes ti, ne spune Epicur. De aici sensul eliberator al filozofiei, care, conceputa in spirit iluminist, trebuie sa reprezinte o
calauza a vietii, un instrument capabil sa asigure linistea si
fericirea la care rivneste inteleptul.
Fiind materialist consecvent in interpretarea fenomenelor
naturii, Epicur recunoaste nu numai existenta obiectiva a

materiei, dar si actiunea ei asupra organelor de simt ale omului, cognoscibilitatea obiectelor si fenomenelor realitatii. Lumea naturala nu poate fi cunoscuta decit pornind de la impresiile furnizate de simturi. Numai senzat ia este adevarata si
sigura. Simturile nu ne pot ins ela. Eroarea ia nas tere numai
din momentul cind interpretam senzatiile, cind adaugam propriile noastre pareri.
Ideea deviatiei spontane a atomilor a lui Epicur a oferit o
explicare, un fundament natural libertatii omenes ti: "Din nimic nu apare nimic; inceputul libertatii s i al dorintelor trebuie
cautat in elementele din care a luat nastere lumea".
Scopul vietii e placerea, spune Epicur. In scrisoarea catre
Meneceu el scria: "Da, noi avem nevoie de pla cere atunci,
cind suferim de absenta placerii, iar cind nu suferim, atunci
nu avem nevoie de placere". De aici si concluzia facuta de el:
"De aceea noi si numim placerea inceputul si sfirs itul (alfa si
omega) vietii fericite". Teza despre rolul placerii reprezinta
partea cea mai importanta si cea mai discutata a eticii lui
Epicur.
Spre deosebire de cirenaici, care soscoteau ca placerea
este o stare pozitiva a organismului, o stare a desfatarii,
Epicur determina placerea ca absenta a suferintei. Prezenta
suferintei limiteaza pla cerea sau in general o face imposibila.
Etica lui Epicur nu are nimic comun cu teoria desfatarii,
sau hedonismul, la care ea deseori era redusa: "Atunci cind
spunem ca placerea este scopul vietii nu intelegem placerile
vicios ilor sau placerile ce constau in desfatari senzuale, cum
socot unii, sau din nes tiinta, nepricepere, sau din intelegere
gres ita, ci prin placere intelegem absenta suferintei din corp si
a tulburarilor din suflet.
Nu succesiunea neintrerupta de chefuri si orgii, nu
dragostea senzuala cu barbati si femei, nu desfatarea cu un

peste sau cu alte delicatese ale unei mese imbelsugate fac

viat a placuta, ci judecata sorba, cautarea motivelor fiecarei
alegeri si raspunderi, ca s i alungarea acelor pareri, prin care
cele mai mari tulburari pun stapinire asupra sufletului. Dintre
toate acestea, primul si cel mai mare bun este intelepciunea.
De aceea intelepciunea este un lucru mai de pret chiar decit
filozofia; din ea izvorasc toate celelalte virtuti, caci ea ne
invata ca nu putem duce o viata placuta, daca nu-i s i o viata
inteleapta, cumsecade si dreapta, deoarece virtutile merg mina
la mina cu viata placuta, iar viata placuta nu poate fi
despartita de virtuti".
Fericirea este acea viata, care duce la sanatatea corpului
s i linistea sufleteasca. Placerea consta in evitarea suferintei
trupului s i tulburarii sufletes ti, in mentinerea s i restabilirea
linistii sufletesti bunul cel mai de pret. Linistea sufleteasca
(ataraxia) este cea mai importanta categorie a eticii
epicuriene.
Placerea fiind asezata pe prim-plan, virtutii ii revine un
rol subordonat; aceasta trebuie cultivata nu pentru ea insas i, ci
ca o cale ce poate duce la fericire.
Situatia social-politica l-a determinat pe Epicur sa caute
solutia viet ii morale in cadrul unei existente retrase s i discrete: "Traieste neobservat" aceasta este o norma pe care
Epicur o recomanda omului intelept. Apolitismul acestei
maxime este insa numai aparent, deoarece in interesul insusi
al individului, care-si cauta fericirea s i independenta personala , el a vazut necesitatea cooperarii, a efortului comun de
acomodare pe care trebuie sa-l faca oamenii pentru ca viata
sociala sa fie posibila.
In istoria filozofiei antice greces ti sistemul lui Epicur a
avut o importanta extraordinara. Scoala lui Epicur a existat
mai mult de opt secole (de la sfirsitul secolului al IV-lea i.e.n.

pina la inceputul secolului al IV-lea e.n.). In istoria epicureismului se evidentiaza trei etape ale dezvoltarii lui: 1)
scoala
lui Epicur in epoca elenista
; 2) epicureismul in Roma ;
3) ultimele s coli ale existentei scolii epicuriene.
Filozofia lui Epicur a fost o ultima realizare de seama a
geniului elen.
Epicureismul a patruns in curind in Roma de acum in secolul al II-lea i.e.n., iar in secolul I i.e.n. in imprejurimile ei a
aparut scoala epicuriana a lui Siron si Filodemus. Dar cel mai
de vaza reprezentant latin al materialismului lui Democrit si
Epicur a fost Titus Lucretiu Carus (99-55 i.e.n.), al carui invatator a fost, probabil, Philodemus. Conceptiile sale Lucretiu
le expune in cunoscutul sau poem "Despre natura lucrurilor"
("De rerum natura"), 6 carti, cea mai deplina si sistematica expunere a atomisticii antice, deoarece din lucrarile lui Leuchip,
Democrit si Epicur s-au pastrat numai unele fragmente.