Referat despre etica

Bungețeanu Andrei-Sorin
Facultatea de Litere a universitatii Babes-Bolyai
Specializarea Literatura Universala si Comparata

Platon
Unul dintre primii filosofi care a abordat acest subiect este insusi Platon. Acesta este unul
dinte cei mai importanti filosofi ai tuturor timpurilor. Pana si matematicianul din secolul XX,
Alfred Whitehead, spunea ca toata filosofia de pana atunci era doar „ o nota de subsol” la
filosfoia platoniciana. Precum multi alti filosofi antici, Platon avea o conceptie eudemonista
bazata pe virtute cand venea vorba de etica. Asta inseamna ca pentru Platon, fericirea sau
bunastarea (eudaimonia) sunt singurele idealuri ale gandirii si comportamentului moral, iar
virtutile (arete: „excelenta”) sunt abilitatile necesare dobandirii acestora. Majoritatea scrierilor
lui Platon despre etica se concentreaza pe acest arete. Considera ca daca omul afla cu adevarat ce
este acest arete, atunci cu siguranta eudaimonia va aparea imediat. Primele idei ale filosofului cu
privere la arete se invarteau in jurul intrebarii urmatoare: oare orice trasatura pozitiva de caracter
se incadreaza la arete? De exemplu, face curajul parte din arete? Cu siguranta, argumenteaza
Platon, intrucat n-am spune ca un las duce o viata eudemonista. Totusi, poate curajul e doar un
efect al unei vieti eudemoniste si nu o cauza. Astfel de intrebari il macinau pe tanarul Platon, dar
in perioada sa mijlocie acesta decide ca arete este pur si simplu cunoasterea. Desi Platon nu se
indeparteaza niciodata de conceptia sa cu privire la etica virtutii pe parcursul vietii lui, pe masura
ce viziunile sale s-au mai maturizat, acesta pare sa clarifice ce sunt eudaimonia si arete cu foarte
mare acuratete. La finalul vietii sale, Platon decide ca eudaimonia adevarata nu poate fi atinsa pe
acest Pamant in acelasi fel in care crezuse initial. Platon cel tanar se comporta de parca goana
dupa arete era un tel realistic; mai tarziu se va intreba daca acest arete poate exista, in primul
rand, fara a cunoaste universul in intregime. Pentru Platon batranul, o persoana nu poate sti ce
este de fapt arete fara sa stie forma binelui insusi. Asadar, cel mai mare bine vine tocmai din
cunoasterea nivelului de cunostinte propriu. Teoria etica a lui Platon, cunoscuta sub numele de
Teoria formelor sau a ideilor, sustine ca lumea fizica nu este atat de reala si de adevarata precum
ideile absolute, neschimbatoare si fara de sfarsit. Aceasta teorie prezinta ideile ca fiind esenta
tuturor lucrurilor, iar ca obiectele lumii fizice sunt doar niste umbre desarte. Platon vorbeste
despre aceste aspecte numai prin personajele dialogurilor sale (in special prin Socrate), care
uneori sugereaza ca aceste Forme sunt singurele obiecte de studiu prin care se poate dobandi
cunoasterea. El credea ca cu mult inaintea existentei trupurilor noastre, sufletele existau si ca
locuiau in cerurile metafizice, unde se uneau cu aceste Forme. Intelepciunea adevarata, pentru el,
era intelepciunea Formelor. Dar aceasta intelepciune nu poate fi capatata prin simturile omenesti
si prin tot ceea ce este de factura umana intrucat ele nu fac parte din lumea fizica. Asadar,
adevarata noastra cunoastere a Formelor trebuie sa fie doar o amintire a primului contact
sufletesc cu ele. Prin urmare, noi nu invatam lucruri noi, ci doar ne reamintim ceea ce sufletul
stia odinioara. O alta observatie in etica platonica este diferenta pe care filosoful o face (in
Phaidon de exemplu) intre o virtute adevarata si alta „cotidiana”; o deosebire ce infatiseaza si
mai accentuat dualismul intre cele doua lumi, intre care se petrece marea drama a sufletului
uman. Lumea cuprinsa in inchisoarea acestui veac, cu toate bunurile ei, cat si corpul uman cu
necesitatile lui, ce trebuie considerate ca fiind marele obstacol in calea spre mantuirea sufletului
si care, de aceea, trebuie depasite. Cazut in aceasta lume, prin vina sa, sau prin destinul sau,
sufletul nu poate fi miscat decat de speranta de a se elibera de corp si de legaturile acestuia cu
lumea senzoriala, pentru a se reintoarce in patria lui nevazuta. De asemenea, apar niste dificultati
in evaluarea ideilor etice ale lui Platon din cauza faptului ca piloanele metafizice par sa se fi
schimbat de-alungul vietii sale. In dialogurile sale socratice, nu exista nicio indicatie conform
careia goana dupa virtute sau binele uman trec dincolo de taramul fizic. Acest lucru se schimba
cu dialogurile sale de mijloc, care arata un interes din ce in ce mai mare pentru un fel de temei
metafizic atotcuprinzator al cunoasterii, o dezvoltare care duce la inaltarea pe un piedestal a
Formelor ca adevarata natura a tuturor lucrurilor, culminand in Forma binelui ca fiind principiul
transcendent al bunatatii. Chiar daca Teoria formelor nu este strict restransa la valorile omenesti,
ci cuprinde intreaga natura, Platon, in dialogurile sale de mijloc, pare sa presupuna nu mai mult
decat o analogie intre treburile omenesti si armonia cosmica. In sfarsit, in nicio etapa a filosofiei
sale nu deschide vreo discutie referitoare la un tratament sistematic al principiilor etice de baza
din care normele si cutumele interactiunilor umane pot deriva sau pot fi justificate. In schimb,
Platon, in linii mari, alege sa se constranga si sa ne arate conceptia sa despre un suflet bun si ce
este bine pentru suflet, pe principiul conform caruia starea sufletului este conditia necesara si
suficienta pentru o viata buna si pentru preceptele sale morale. Aceasta retinere explica multele
divergente ce apar in recunstruirile eticii platonice ln literatura de specialitate din antichitate si
pana astazi. In incheiere, putem spune ca Platon pune etica in legatura cu psihologia sa, prin
aceea ca afirma ca celor trei facultati psihice le corespund trei virtuti. Fiecare facultate duce,
daca este corect educata, la o virtute cardinala: gandirea la intelepciune (sofia), vointa la vitejie
(andreia) si pofta la cumpatare (sophrosyne). Cea mai inalta dintre acestea este intelepciunea,
care trebuie sa le dirijeze pe clee 2, caci abia atunci cand fiecare facultate isi indeplineste ceea ce
trebuie, omul este desavarsit.

Epictet si stoicii

Trecand de la Platon, care expunea un mod de viata mult mai „teoretic”, urmatorul filosof
despre care voi discuta este Epictet, si prin extrapolare, chiar despre stoicism. Dupa cum am
spus, felul stoicilor de a vedea etica, pana si viata in general, continea si o forma „didactica”,
chiar „practica”. Insusi opera lui Epictet, „Manualul” este denumit astfel intrucat continea un set
de reguli pe care stoicii trebuiau sa il urmeze daca voiau sa duca un trai bun, in ideea lor. Chiar
daca Epictet si-a fundat invataturile pe scrierile primilor stoici (care se ocupau cu logica, fizica si
etica), „Manualul” sau se concentreaza exclusiv pe etica. Rolul lui Epictet, adica al unui
invatator stoic, era sa-si incurajeze studentii sa traiasca o viata filosofica, cu scopul de a atinge
eudaimonia, un aspect care se regaseste si in etica platonica. Acest stil de viata insemna sa
traiesti virtuos si in armonie cu natura. Eudaimonia aceasta este alcatuita din „ataraxia”, adica un
fel de indolenta; „apatheia”, eliberarea de pasiuni si din „eupatheiai”. Aceasta „apatheia” este
considerata de catre Epictet ca avand cea mai mare valoare: infranarea propriilor dorinte si
emotii conduc la o pace spirituala. Cheia pentru transformarea individului intr-un stoic, dupa
cum spune si opera lui Epictet, este abilitatea de a separa ce „tine de noi” de „ce nu tine de noi”.
Daca un individ nu reuseste sa faca aceasta distinctie, caracterul sau moral va ramane intr-o stare
defectuoasa, pentru ca va ramane convins ca lucrurile precum averea sau statutul in cetate sunt
lucruri dezirabile, cand de fapt ele introduc in viata emotii rascolitoare care nu pot fi controlate si
care fac lumea mult mai apasatoare, uneori chiar mult prea apasatoare. Ce tine de noi este, de
fapt, autoritatea pe care o avem asupra noastra cu privire la capacitatea noastra de a ne da seama
ce este bine si ce este rau. Singurul lucru bun este un comportament virtuos, iar opusul este
reprezentat de un comportament motivat de vicii. Pentru stoici, o vointa de fier este centrala
filosofiei lor. Aceasta vointa trebuie sa fie independenta si de neclintit. Epictet considera ca, in
esenta, daca lasi pe cineva sa-ti deranjeze echilibrul mintal, e ca si cum ai deveni prin propria-ti
mana un sclav. Daca te infurii destul de usor, inseamna ca nu ai un control asupra lumii tale
interioare, iar prin urmare, nu detii libertate. De asemenea, Epictet spune ca eliberarea de
atasamentele materiale este necesara. Daca, spre exemplu, un vas se sparge, un individ nu ar
trebui sa fie suparat, ci ar trebui sa realizeze ca era un obiect oare care si ca se putea sparge
oricand. Totodata, daca cineva moare, cei apropiati de el ar trebui sa tina in continuare de
fericirea lor, intrucat decedatul era facut din carne si oase, destinat sa moara intr-o buna zi.
Invataturile stoice spun sa accepti lucrurile care nu mai pot fi schimbate, sa te lasi pe mainile
divinitatilor si sa induri intr-un mod rational. Epictet spunea ca problemele pe care le
intampinam in viata nu trebuie sa fie evitate, ci mai degraba sa le infruntam. Le asemanuia unor
exercitii spirituale necesare pentru sanatatea sufletului, precum exercitiile fizice sunt necesare
sanatatii trupului. Cat despre viziunea asupra lumii a lui Epictet si a tuturor stoicilor, termenii
„zeu, zei sau Zeus” erau folositi intr-un mod interschimbabil. In „Manualul”, divinul este
asemenea unui „capitan”, ce ne cheama pe toti inapoi pe nava, calatoria urmatoare fiind o
metafora pentru parasirea acestei lumi. Stoicii credeau intr-o divinitate imanenta, intr-un
panteism desavarsit. Pentru ei divinitatea nu se afla dincolo de atingerea lor, ci exista in tot ceea
ce ii inconjura. Lui Epictet ii placea foarte mult sa foloseasca metafore, alegorii sau diferite
povestioare (o draguta paralela cu modelul platonica, cand Platon s-a folosit de „Alegoria
pesterii” pentru a-si expune punctele de vedere). Ca exemplu, in „Discursurile” sale, acesta
foloseste metafora „viata precum un carnaval”. Aici, Epictet ne incurajeaza sa ne imaginam ca
viata este un festival, aranjata pentru beneficiul nostru de catre Dumnezeu, ca ceva prin care
putem trai cu bucurie si peste ale carei greutati putem trece, intrucat avem in fata noastra un
spectacol mult mai mare, ca un fel de imagine de ansamblu a lucrurilor. Totusi, prezentand astfel
atat stoicismul cat si pe Epictet, cred ca esenta acestui curent filosofic si a eticii sale poate fi
accentuat prin contrastul care se face intre stoicism si etica „rivala” a epicureilor. Diferenta
fundamentala dintre stoici si epicurei se dezvaluie atunci cand se pune intrebarea: ar trebui sa
aspiram la datorie sau la placere ca sa fim fericiti? Pentru stoici, raspunsul este datoria, iar pentru
epicurei, placerea. Mai precis, epicureii sunt ghidati de catre nevoi naturale si necesare, precum
fericirea si satisfacerea functiilor vitale pentru a putea trai. Nevoile naturale si in plus, precum
satisfacerea placerilor carnale sunt acceptate atat timp cat sunt tinute sub control si nu ne domina.
In schimb, nevoile total inutile, in conceptia epicureilor, cat si a stoicilor, precum opulenta sau
faima trebuie sa fie respinse. Un stoic, in mare parte, este ghidat de catre simtul datoriei. El
actioneaza just, curajos, cu moderatie si cu prudenta. Fericirea acestuia nu depinde de prietenii
sau de placeri, ca in cazul epicureilor. Placerile acompaniaza viata buna, dar nu sunt necesare
pentru linistea sa, care vine strict din virtute. Pana si stilurile de viata ale celor 2 grupari sunt
foarte diferite. Epicureii traiesc intr-o gradina in afara cetatii. Ei considera ca viata intr-o
comunitate de prieteni e necesara pentru linistea sufletului si refuza sa participe in politica,
sprijinind ideea „daca vrei sa fii fericit, vezi-ti de treaba ta”. Totusi, acest aspect nu i-a facut sa
nu cugete asupra legilor si a notiunii de justitie. In schimb, stoicii isi aveau scoala chiar in
mijlocul cetatii, sub porticul pictat al Atenei, si considera ca trebuie sa se implice in politica daca
circumstantele ne indreapta ori ne obliga astfel. Pentru ei, sa traiesti ascuns nu este ceva necesar
fericirii; doar virtutea conteaza, indiferent daca te implici in politica sau nu. Atat in stoicism cat
si in epicurism, intelegerea deplina asupra naturii are un efect de catharsis pentru suflet. Pentru
epicurei, cu cat studiezi mai mult lumea, cu atat mai mult te eliberezi de frica de zei si de moarte.
Nu ai nici un motiv sa te temi de zei intrucat ei nu intervin in treburile lumesti. Diverse
fenomene sunt explicate empiric, fara interventie divina. De exemplu, cand apare o pandemie,
cauza este mai degraba efectul mecanic al regulilor naturii decat o vointa a naturii. Mai mult
decat atat, fizica epicurilor este materialista: totul este materie, chiar si sufletele noastre. Acestea
sunt si ele alcatuite din atomi care se dezintegreaza la moarte si pierd intreaga sensibilitate,
precum trupul. Asadar, moartea nu trebuie sa ne sperie intrucat reprezinta doar disparitia trupului
si a sufletului, mai precis, a senzatiei de a trai. Nu suferim in timp ce suntem morti. Pentru stoici,
fizica ne ajuta sa ne intelegem locul in univers si sa traim in armonie cu natura. Intelegerea
universului si a regulilor sale inseamna sa acceptam ceea ce nu depinde de noi si sa vedem
lucrurile asa cum sunt, fara a adauga prejudecati. A intelege umanitatea inseamna sa ne
identificam rolul in societate, datoriile fata de celalalt, si capacitatea noastra de a produce bine
sau rau. A intelege sufletul nostru inseamna sa identificam ce depinde de noi (dorinte, judecati,
etc.), si sa actionam prin facerea de bine asa fel incat sa fim fericiti. Etica stoica deriva din
observarea naturii: natura este armonioasa, coerenta si binefacatoare; aceste calitati trebuie sa se
oglindeasca si in fiinta umana. In final, avand aceasta comparatie intre epicurei si stoici, aflam ca
cele 2 scoli de filozofie sunt diferite din multe puncte de vedere (etica, politica, fizica, etc.).
Totusi, ambele grupari impartasesc aceeasi dorinta de a ajuta oamenii sa isi traiasca vietile la
maxim, prin disciplina de sine, cercetare, explorare, si cunoastere. Etica stoica, si prin
constrangere si cea a lui Epictet, constituie si in zilele de astazi un model demn de urmat.

Kierkegaard

Søren Aabye Kierkegaard, considerat parintele existentialismului, are o conceptie asupra

eticii cu mult diferita fata de predecesorii sai, pe care voi incerca sa o expun in doua bucati:
prima oara intr-un mod individual, iar apoi printr-o comparative cu cea a lui Jean-Paul Sartre.
Precum estetica si religia, termenul de etica are, in conceptia lui Kierkegaard, mai mult decat o
singura insemnatate. Este folosit ca sa arate atat o sfera limitata a existentei, sau o etapa, care
este inlocuita de catre etapa mai mare a vietii religioase, si un aspect al vietii care dainuie chiar si
in viata religioasa. In primul sens al cuvantului, etica este sinonima cu conceptul hegelian
Sittilichkeit, reprezentand „universalul”, sau mai precis, predominanta normelor sociale. Aceste
norme sociale sunt folosite ca motive cu scopul de a pricepe sau a justifica o actiune intr-o
comunitate. Pana si sacrificiile umane sunt justificare in functie de cat de mult vor ajuta
comunitatea. De exemplu, Agamemnon isi sacrifica propria fiica, pe Ifigenia, si este considerat
un erou tragic din moment ce comunitatea sa intelege ca sacrificul era necesar zeilor pentru a
asigura succesul grecilor in razboiul cu Troia. Totusi, Kierkegaard recunoaste anumite datorii
care nu pot fi justificate in termeni de norme sociale. Majoritatea operei sale, „Frica si cutremur”
se ocupa cu ideea conform careia sacrificiul lui Isaac de catre Avram este inefabil in termeni de
norme sociale, si necesita o „suspendare teleologica a eticului”. Adica Avram recunoaste datoria
fata de ceva mai mare decat datoria sa sociala de a nu ucide o persoana inocenta si decat
atasamentul fata de fiul sau, si anume datoria fata de porunca lui Dumnezeu. Totusi, el nu poate
sa dea o justificare etica cu privire la fapta sa comunitatii in termeni de norme sociale, asadar
trebuie pur si simplu sa urmeze porunca divina. Din punctul de vedere al perspectivei sale
religioase, Kierkegaard spune ca distinctia conceptuala dintre bine si rau este in ultima instanta
dependenta nu de normele sociale, ci de Dumnezeu. Asadar este posibil, precum Johannes de
Silentio argumenteaza in cazul lui Avram (parintele credintei) ca Dumnezeu sa porunceasca o
suspendare a eticului (in sensul normelor sociale prescrise). Acest lucru este etic in continuare si
in al doilea sens, intrucat definita lui Dumnezeu pentru distingerea binelui si a raului surclaseaza
orice definite a societatii umane. Necesitatea comunicabilitatii si procedurile prin care luam
decizii clare pot fi suspendate de ordinul divinului. Asta face cazul lui Avram sa fie unul extrem
de problematic, intrucat nu avem nici un recurs la ratiunea publica ca sa decidem daca el se
supune in mod legitim vointei lui Dumnezeu sau daca e pur si simplu in criminal. Ideile lui
Kierkegaard cu privire la metaetica poruncii divine este temperata putin de analizele detaliate
facute pe caile nuantate prin care indivizii au nevoie sa se raporteze la poruncile lui Dumnezeu.
Aceste analize sunt echivalentul unei subtile morale psihologice, care se apropie de etica
virtutilor. Nu este destul ca Dumnezeu sa dea o porunca; trebuie sa o auzim si sa o indeplinim.
Dar supunerea nu este atat de simpla. Putem sa ne supunem voit sau silit. Putem efectiv sa
refuzam. Putem sa fim surzi in mod selectiv, sau sa fim atat de plini de nevoile noastre egoiste
incat sa fim cu totul surzi in privinta datoriilor noastre. Pentru a ne supune trebuie in primul rand
sa semanam credinta, intrucat supunerea prin decret divin este un nonsens decat daca macar
credem ca ordinul a venit de la Dumnezeu. Ca sa cultivi credinta intr-un Dumnezeu transcendent
si omniprezent, care ar fi ajuns printre noi prin forma unei particulare fiinte umane care a fost
ucisa, trebuie sa trecem peste ofensa adusa ratiunii individului si sa adoptam o toleranta pentru
paradox. Imaginarea enormitatii pacatului, dar si savurarea posibilitatilor libertatii, produce
anxietate. Kierkegaard spune ca trebuie sa invatam sa navigam prin furtunile inselatoare ale
disperarii, sa ne indepartam de prudenta si de vanitate, si sa evitam simpla conformare la
normele sociale. Trebuie sa inspiram speranta, rabdare, devotament, si mai sus de toate cele,
iubire. Dar totusi trebuie sa fim vigilenti cu privire la capacitatea noastra pentru auto-amagire si
sa fim pregatiti sa suferim pentru iubire si pentru identitatea noastra spirituala.

Sartre

Faimosul existentialist Jean-Paul Sartre are anumite concept cheie cand vine vorba de
analiza sa a eticii: libertatea, angoasa, rea-credinta si autenticitatea. Le vom discuta pe toate pe
rand. Asadar, voi incepe cu notiunea lui Sartre conform careia noi suntem eminamente liberi.
Daca suntem intr-o stare proasta, de exemplu, suntem doar pentru ca noi alegem sa fim. Lumea
exterioara nu se impune in constiinta noastra; noi ne controlam starile, gandurile si alegerile. Si
nici nu suntem caracterizati de catre alegerile noastre din trecut. De exemplu, sa presupunem ca
atunci cand va sosi ziua de luni, vom incepe o dieta alimentara. Dar cand vine ziua de luni,
promisiunea facuta anterior nu mai inseamna nimic. In acelm oment trebuie sa decidem: ne
apucam de dieta, sau mancam niste prajituri? Promisiunile noastre, ideile si teoriile nu inseamna
nimic, intrucat atunci cand suntem pusi in fata alegerii stam fata in fata cu libertatea umana. In
acelasi fel, promisiunile din trecut nu ne determina alegerile din prezent, iar alegerile din prezent
nu determina viitorul. Oricat de mult am incerca sa ne respingem libertatea, ea se forteaza peste
noi. Pentru Sartre, libertatea deriva din constiinta umana. Suntem constienti de atat de obiectele
din lume dar si de noi ca subiecte, si aceasta constiinta de sine este sursa libertatii. Constiinta de
sine te poate face sa te imaginezi ca fiind mult mai musculos, mai atractiv, mai faimos sau mai
bogat. Pe scurt, ea te poate face constient de ceea ce iti lipseste si te poate face sa iti alegi in mod
liber daca umpli aceste goluri sau nu. Din pacate, in conceptia lui Sartre, libertatea este
paradoxala. Suntem liberi sa facem orice in afara de a nu face alegeri, astfel neputand sa fim cu
adevarat liberi. Suntem, cum spunea Sartre, „condamnati sa fim liberi”. Cu privire la angoasa,
Sartre spune ca ea apare atunci cand ne ciocnim de libertate si de paradoxul acesteia. Aceasta
anxietate este rezultatul dificultatii in a accepta responsabilitatea totala pentru actiunile noastre.
Suntem singuri pe lume, fara ceva care sa ne ghideze sau un set de principii dupa care sa ne
informam. In schimb, noi trebuie sa ne confectionam propriile valori. Astfel, realizam cu groaza
faptul ca putem face orice. Dar angoasa, anxietatea sau groaza apar din responsabilitatea care
merge mana in mana cu libertatea de a crea valori. Asa de mare este libertatea si angoasa care
vine impreuna cu ea, incat e mult mai usor sa negam libertatea prin evitarea unor decizii
dureroase si prin a pretinde ca libertatea nu exista. Sartre continua, precizand ca exista cai prin
care aceasta se poate realiza. Una dintre ele este sa nu alegi, pur si simplu. Dar a nu alege este in
esenta tot o alegere, asadar a nu alege nu il poate ajuta pe individ sa fuga de libertate. Dupa
Sartre, cea mai importanta cale de a nega libertatea este sa actionezi cu rea-credinta. Actionam
neautentic cu rea-credinta prin a ne gandi ca suntem niste obiecte manipulate de alti oameni, de
conventii sociale, de porunci divine sau de coduri morale. Cu alte cuvinte, sa ne negam
subiectivitatea. Probabil in cel mai faimos exemplu al sau de rea-credinta, Sartre ne povesteste
despre un ospatar care se crede un obiect controlat de rolul pe care-l joaca. Isi neaga libertatea de
a pleca in orice moment de acolo. Dar Sartre spune ca ospatarul nu este controlat de nicun rol, de
reguli sau de societate. Poate sa fie orice vrea, chiar daca asta inseamna sa devinea somer sau sa
traiasca pe strazi. Daca avem curajul de a crea valori, curajul de a ne accepta responsabilitatea
actiunilor, atunci actionam intr-un mod autentic, sau cu buna-credinta. Sartre nu ne spune multe
despre buna-credinta decat ca implica alegerea valorilor, scopurilor si proiectelor pentru care
decidem sa fim total responsabilli. Indivzii autentici nu lasa nimic sa-i domine. Precum aproape
toti existentialistii, Sartre a spus ca oamenii sunt nascuti fara a avea un scop. Un om nu poate
cunoaste pur si simplu ce anume va face ca viata lor sa aiba o insemnatate tocmai de la nastere.
Asadar, trebuie sa-si gaseasca un scop propriu prin actiunile sale. De exemplu, o persoana poate
sa isi faca din filantropie scopul sau. Alta poate sa isi faca din statul tolanit la soare scopul sau.
In orice caz, niciunul nu are un scop mai bun decat celalalt. Sunt egali prin simplul fapt ca
amandoi isi continua telurile in viata. Ceea ce rezulta din acest ideal filosofic este o situatie
ineresanta si problematica: problema absurdului. Cum explica Sartre, cand oamenii sunt nascuti
fara scop, ei isi croiesc unul prin diverse mijloace. Dar, ca urmare, aceste diverse mijloace devin
ele insele fara „scop”. Asta ii face pe oameni sa caute un scop intr-o lume fara sens, si sunt
aruncati intr-un ciclu fara sens, cunoscut ca si absurditate. Absurditatea este definita ca si teoria
conform careia universul nu are un sens intrinsec, iar aceasta lipsa a sensului ii invita pe indivizi
sa isi puna intrebari cu privire la corectitudinea fiecarui construct social, uneori intr-un mod
foarte irational.

Diferentele dintre Kierkegaard si Sartre

Aici apar diferentele intre Kierkegaard si Sartre, si intre etica lor. Sartre este un ateu, ceea
ce inseamna ca nu crede in vreo forta divina superioara. Propune o abordare laica in confruntatea
absurdului. Respingerea divinitatii este motivul pentru care Sartre crede ca oamenii sunt nascuti
fara scop. Fara existenta lui Dumnezeu, natura umana nu exista, pentru ca nu exista un
Dumnezeu care sa le dea oamenilor „o natura”. Astfel responsabilitatea de a trai si de a gasi un
scop ramane doar a oamenilor.

Kierkegaard credea si el in multe dintre conceptele enumerate anterior de catre Sartre, dar
descria o filozofie si o etica foarte diferita cand venea vorba de absurditatea lumii si cum ar
trebui oamenii sa-si continue vietile. Precum Sartre, Kierkegaard credea ca existenta precede
esenta. Credea ca oamenii sunt nascuti fara sa aiba vreun scop anume, si ca toata viata lor e o
goana dupa diverse lucruri care nu ii vor satisface niciodata. El spune ca oamenii sunt foarte
diferiti de animale tocmai prin aceasta constientizare a ceea ce sunt si ceea ce pot deveni. Ei
cauta individualism prin hobby-urile sau prin carierele lor, dar, dupa Kierkegaard, nu realizeaza
ca indiferent de ce fac, scopul lor va fi determinat prin simpla lor existenta. El descrie aceasta
situatie ca o angoasa sau ca o conditie in care intelegem cat de multe alegeri putem face, si cat de
putina intelepciune avem ca sa facem aceste decizii cu tact. Kierkegaard spune ca aceasta
constanta senzatie de anxietate dovedeste ca sentimentele de gol si de tristete sunt o parte
normala a vietii. In timp ce Sartre spune ca acest lucru este absurd, Kierkegaard ii spune „frica si
cutremur”, desi inseamna acelasi lucru. Cu privire la cum sa ne descurcam cu absurdul,
Kierkegaard ofera o alta perspectiva. Kierkegaard este un credincios. Ideea lui principala in
abordarea absurdului este, cum s-ar zice in engleza, „to take a leap of faith”. Ca filosof, era
aproape obligatia sa sa introduca rationalul si logica in lucrarile sale, dar a abandonat aceste
idealuri crezand ca singura modalitate de a gasi un scop si fericire in viata este sa te dedici
complet lui Dumnezeu. Ca sa parafrazez o replica din „ Boala de moarte”: „Sa ai credinta
inseamna sa-ti pierzi ratiunea si sa-l castigi pe Dumnezeu.”. Pentru a explica cum absurditatea
vietii poate fi confruntata, Kierkegaard compune opera „Frica si cutremur”. El face o paralela
intre absurditatea conditiei lui Avram cu conditia umana pentru a-i ajuta pe oameni cu situatiile
lor absurde. Face asta propunand ideea a 2 „cavaleri”: primul este cavalerul credintei, iar al
doilea este cavalerul resemnarii. Cavalerul resemnarii isi intelege locul in aceasta lume absurda
si stie ca traieste intr-o societate lipsita de sens. Oricat de mult incearca, el nu poate sa gaseasca
vreun scop in viata sa. Totusi, stie ca daca respingem ideea imposibilitatii si ne punem credinta
in imposibil, el poate sa ajunga un cavaler al credintei. Acesta crede cu desavarsire ca e posibil
sa gasesti un scop in viata. Daca crede in imposibil, cavalerul credintei poate sa aiba speranta si
in gasirea unui scop intr-o lume fara sens. Precum Kierkegaard spune in „Frica si cutremur”: „Cu
Dumnezeu, orice e posibil.”. Cea mai importanta diferenta dintre filosofiile celor 2 existentialisti
mentionati este credinta lor. Credinta nestramutata a lui Kierkegaard in Dumnezeu este
catalizatorul divergentei celor doua tipuri de etica, incepand chiar de la absurd. Sartre crede ca
lumea este absurda din cauza lipsei lui Dumnezeu. Fara sa fie ghidati de o putere mai mare,
oamenii sunt fortati sa se ghideze singuri. Actiunile lor sunt ceea ce le defineste existenta, si
existenta lor e ceea ce le defineste esenta. In schimb, Kierkegaard crede ca lumea este absurda
din cauza lipsei credintei. Daca o persoana nu are credinta, ei nu vor avea pe cineva care sa-i
ghideze si sa-i ajute cu actiunile si cu deciziile lor.

Chiar daca unul a fost un ateu, iar celalat un crestin devotat, ambii filosofi existentialisti
cred in absurditatea omului, si ca niciun om nu este nascut in aceasta lume cu vreun scop
preconceput. Totusi, ei difera in conceptele care explica de ce lumea este absurda si cum oamenii
ar trebui sa o confrunte. Sartre explica ca infruntatul absurdului este imposibil, dar prin urmarea
instinctelor si prin luarea deciziilor bazandu-te pe ce fel de om esti se poate oferi o modalitate
subiectiva de a da vietii un sens. Nu exista decizii bune sau rele, deoarece aceste concepte sunt
relative si bazate pe cine le face. Pe scurt, doar prin tine insuti, poti naviga cu succes printr-o
viata absurda. Kierkegaard sugereaza ca depasirea absurdului este posibila, si se face tocmai prin
acest „leap of faith” si printr-o credinta de neclintit in Dumnezeu. Chiar daca nu se poate trece
peste conditia umana, credinta in imposibil face in final acest aspect posibil.

Bibliografie:

https://plato.stanford.edu/Archives/Win2004/entries/plato-ethics/

https://ethics.org.au/about/what-is-ethics/

https://lectiadepsihologie.wordpress.com/2013/11/29/mitul-pesterii-alegoria-lui-platon/

https://plato.stanford.edu/entries/epictetus/#PreInt

https://plato.stanford.edu/entries/epicurus/

https://www.jstor.org/stable/43154971

https://philosophynow.org/issues/15/A_students_guide_to_Jean-
Paul_Sartres_Existentialism_and_Humanism