Platon (gr. Πλάτων) a trăit între anii 427 î.Hr. și 347 î.Hr.

și este unul dintre cei mai

mari filozofi ai tuturor timpurilor, fiind primul antic care a dezvoltat un sistem filosofic care
acoperă toate disciplinele filozofice, cuprinzând toate aspectele vieții și ale umanității. De la
Platon au rămas, ca scrieri complete, 35 de dialoguri si 13 scrisori. Opera sa este o sursă de
inspirație pentru întreaga lume a filozofiei, fiind o referință pentru întreaga cultură și
civilizație occidentală.

Banchetul (sau Despre dragoste) este un dialog socratic ce are ca subiect principal
definirea filosofiei nu ca posedarea, ci ca iubirea înțelepciunii. Termenul de „banchet” (gr.
Συμπόσιον), face referire, în acest context, la un ritual de comunicare, o încercare de a aduce
bucurie printr-o înțelegere profundă a sensului vieții și al emoției, al faptului că iubirea,
precum frumusețea, există, și din punctul de vedere al filozofilor greci, este manifestarea
binelui suprem.

În fragmentul extras din dialogul Banchetul, 208 e – 209 a, ca și în alte multe scrieri
ale filozofului grec, acesta pune în paralel dimensiunea materială cu cea spirituală. Punând în
balanță rodul sufletesc cu cel trupesc, acesta dezvăluie doar o mică parte din sensul mult mai
profund a ceea ce își dorește să împărtășească. Astfel, acesta nu face referire doar la sufletul
omului, ci mai cu seamă la ceea se întâmplă în lumea fizică și care anume sunt urmările
materiale și spirituale lăsate de o persoană care trece din ființă în neființă.

Așadar, Platon ridică problema moștenirii, însă nu a moștenirii în sensul propriu, a

bunurilor materiale ce rămân copiilor după moartea tatălui lor, ci într-un sens metaforic, a
ceea ce rămâne în urma unui om după ce va fi murit, cum va fi el amintit, cum anume va mai
trăi memoria sa după ce acesta nu va mai fi.

În prima secvență a fragmentului, filozoful vorbește despre cei ce valorifică în mod

osebit rodul trupesc: “Cei al căror prisos de rodnicie este trupesc se îndreaptă îndeosebi
către femei si felul lor de a iubi este acela de a zămisli copii [...]” Acesta scoate in evidență
faptul că au căzut în înșelăciune prin cuvintele: “socotind că prin asta vor avea parte de
fericirea nemuririi si vor fi ținuți minte «cât e veșnicia de lungă»”. Astfel este evidențiat
faptul că “fericirea nemuririi” nu constă in nașterea a cât mai mulți copii si ascensiunea
numerică a unui neam, această concepție fiind confirmată de faptul că deși în perioada
respectivă numele celor care aveau o viță numeroasă erau cunoscute, trecerea timpului a
dovedit faptul că acest lucru nu a constituit o moștenire reală, căci numele acestora au fost
date uitării.
 Prin cuvintele: “Da, Socrate, există oameni cărora dorul de zămislire le cuprinde
sufletul mai mult decât trupul”, autorul face trimitere la persoanele intelectuale, la cei pentru
care “dorul de zămislire” constă mai mult în valorificarea rodului sufletesc decât cel al
trupului. Totodată, această concepție este confirmată de faptul că deși societatea antică nu îi
înțelegea în totalitate pe oamenii intelectuali ai vremii și nu le oferea meritele cuvenite,
numele marilor personalități care au cultivat roadele minții si care prin strădania lor au lăsat
în urmă o moștenire spirituală de un volum imens, ne sunt cunoscute chiar și până în ziua de
astăzi.

Expresia “dorul de zămislire” are în același timp și un sens mai profund, semnificând
faptul că ține de natura omului să lase ceva mai departe după plecarea sa din această lume,
însă depinde de fiecare persoană în parte în ce constă moștenirea pe care aceasta își dorește și
îi este cu putință sa o lase.

Astfel, Platon pune in antiteză cele două tipologii umane: cea a omului în a cărui
concepție nemurirea constă în continuitatea neamului său, și cea a învățaților, care înțeleg
nemurirea într-un sens mult mai larg și care sunt conștienți de faptul că, dând naștere unei
comori spirituale, trebuie să o lase urmașilor lor: “[...] ceea ce i se cuvine sufletului să
zămislească si să aducă pe lume. Roadele minții și tot ceea ce poate da puterea ei.”

Totodată, pe lângă cele două tipologii umane, sunt puse în balanță știința alături de
ignoranță, orice om înțelept este conștient de starea în care se află, își dorește să devină și mai
înțelept și, prin urmare, meditează, se străduiește să înțeleagă, are dorința sinceră de a
înțelege. Pe când, din punct de vedere al celor ignoranți, aceștia își cunosc doar starea de
confort pe care nu vor să o părăsească și nu vor să obțină ceea ce cred că nu le lipsește și de
care nu au nevoie.

De asemenea, Platon spunea: “Comportamentul uman izvorăște din trei surse

principale: dorință, emoție și cunoaștere”. Există o mulțime de lucruri care ne pot afecta
comportamentul, însă, în viziunea filozofului, aceste trei surse principale sunt rădăcinile
tuturor. Noi suntem responsabili să ne străduim să menținem un echilibru care să ne permită
să alegem calea cea bună pe care trebuie să o urmăm. Daca nu ești copleșit de dorința de a
cunoaște, nu poți simți emoția acesteia. Dacă nu simți emoția cunoașterii, nu îți poți dori să
cunoști, iar dacă nu ești deja adept al cunoașterii, nu poți avea emoția și dorința de a acumula
mai mult.
 Platon creionează, de asemenea, faptul că dragostea este dorința pentru bine și frumos,
este izvor de fericire pentru oamenii de rând și am dori să o deținem veșnic, iar calea de a
atinge iubirea este prin însuși iubirea: fizică, dând naștere urmașilor tăi, sau spirituale, prin
idei, filozofie. În viziunea filozofiei antice, această producție creativă este singura cale către
nemurire și fericire.

Cuvintele “acestora le sunt părinți poeții, toți poeții, precum și acei artiști pe care îi
socotim înnoitori” subliniază faptul că așa cum vița fizică a unui neam e înnoită cu fiecare
generație care se adaugă acesteia, si vița cunoașterii reprezentată de moștenirea spirituală e
înnoită cu fiecare minte luminată care adaugă informații în plus la tezaurul cunoașterii, lăsată
de o generație celei următoare.

Întreaga filozofie a lui Platon are un caracter moral, deoarece învaţă că este necesar ca
omul să se lepede de tot ceea ce este lumesc şi să practice virtutea, sufletul fiind doar un
prizonier al trupului. Deci omul este doar în trecere în această lume și viaţa adevărată începe
dincolo de ceea ce putem vedea sau simți acum. Astfel, filosofii căutau mai mult
spiritualitatea, nu materialismul. Drept urmare era firesc ca aceștia să considere mai
importante și să transmită mai departe roadele minții și ale sufletului, nu să le valorifice pe
cele ale trupului.