Sunteți pe pagina 1din 3

Epoca elenistica, din sec. IV-I i.H. (circa 336-31 i.H.

) este perioada in care civilizatia


clasica elena patrunde in Orientul antic, in urma cuceririi Imperiului Persan de catre regele
Macedoniei, Alexandru cel Mare (336-323 i.H.). Orientul Apropiat s-a grecizat iar cultura greaca
s-a imbogatit cu elemente orientale. Dupa moartea lui Alexandru Macedon, imperiul sau a fost
impartit in state elenistice, care au fost cucerite de Roma pana in anul 31 i.H. Civilizatia
elenistica a avut realizari mai mari decat civilizatia clasica greaca dar a inceput si fenomenul de
decadenta culturala. Principiul unitatii culturale era insotit de lupte interne sociale si politice si
de razboaie intre statele elenistice. Aceasta criza a intetit dorinta venirii unui mantuitor.
Capacitatea de expresie exceptionala a limbii grecesti care devenise limba universala, inteleasa
in toate statele elenistice, profunzimea gandirii, sentimentul nou al infratirii oamenilor pe baza
unitati de cultura si civilizatie au ajutat aparitia crestinismului.

Gandirea greaca exprimata in filosofie reprezinta un element important al ambiantei culturale in


care a aparut si s-a dezvoltat gandirea crestina. In general, creatia filosofica se apropie de creatia
poetilor. Chiar sistemele filosofice fara nici o valoare de adevar, au valoarea unui joc de
abstractiuni ale mintii omenesti, ca un joc superb de artificii pentru "oricine iubeste minciuna si
traieste in minciuna" (Apocalipsa 22:15). La intrebarea daca este comparabila filosofia cu
crestinismul, se poate raspunde dand ca exemplu cartea "Eclesiastul" din Vechiul Testament, a
carei concluzie filosofica despre desertaciunea vietii omului fara Dumnezeu este si concluzia
filosofiei de azi a existentialismului. Notiuni elementare de filosofie greaca sunt absolut
necesare, fie si pentru auto-apararea credintei: "Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filosofia
si cu o amagire desarta, dupa datina oamenilor, dupa invataturile incepatoare ale lumii si nu dupa
Hristos" (Coloseni 2:8). Filosofia platonica si cea peripatetica au influentat enorm, mai ales
negativ, teologia crestina, pana la Reforma protestanta. Ereziile cu care s-a luptat crestinismul
au, de asemenea un fond filosofic grec.

Platonismul a fost din sec. IV i.H. pana in sec. IV d.H. sistemul filosofic cu cea mai mare
reputatie, cel mai raspandit si cu influenta cea mai mare asupra Bisericii timpurii (din sec. I- II
d.H.). Filosofia lui Platon (428-348 i.H.) era idealista, afirmand existenta unui singur Dumnezeu,
ideea absoluta sau spiritul desavarsit. Aceasta asemanare cu ideea biblica dupa care "Dumnezeu
este duh" (Ioan 4:24) a facut ca platonismul sa fie filosofia preferata de "parintii Bisericii".
Conform platonismului, Spiritul Desavarsit Theos (Dumnezeu) exista din eternitate si a nascut
sau a creat spiritele cele mai apropiate de el, apoi si alte spirite, mai indepartate, intre care
spiritele umane. Pe langa Dumnezeu si lumea spiritelor, exista din eternitate si materia Yle, un
haos inzestrat cu suflet irational Psyche, pe cand in Dumnezeu se afla ratiunea suprema Nus,
Logos. Din aceasta ratiune divina se dezvolta continuu idei eterne; cea mai inalta dintre ele este
ideea binelui, care coincide cu ideea adevarului si a frumosului. Dar ideile sunt in acelasi timp si
spirite personale. Conform cu aceste idei eterne, Dumnezeu a ordont materia haotica existenta
din eternitate si apoi a construit din ea lumea. Deci, Dumnezeu nu a creat din nimic nu este un
creator, ci un constructor, Demiurgos.

Construind lumea, Dumnezeu nu a facut decat sa imprime in materie imaginea ideilor sale
eterne. Lumea nu este, deci, decat imaginea ideilor divine in materie. Lumea ideilor si a spiritelor
divine, cosmosul noetic, este doar ea eterna, unica, reala. Fiintele din lumea materiala sunt doar
aparente efemere nereale, adica doar o imagine trecatoare a lumii ideilor divine. La facerea
lumii, Dumnezeu a facut mai intai sufletul lumii, combinand sufletul irational Psyche, cu
emanatii din ratiunea divina Nus sau Logos. Acest suflet al lumii este raspandit in tot universul
iar sufletele umane sunt numai parti din acel suflet al lumii. Deci, sufletul uman consta dintr-un
element nemuritor, rational, preexistent, primit de la Dumnezeu; precum si din sufletul senzorial,
adica din elemente care deriva, in parte sau cu totul, din sufletul irational al materiei si care se
nasc si mor odata cu trupul. Sufletul senzorial este format din elementul iritabil, inimos - curajul
thymos, avand inca in comun ceva cu ratiunea divina Nus; precum si din elementul poftitor -
concupiscenta epithymia care nu are nimic in comun cu ratiunea divina. Omul se naste dominat
de unul din cele trei elemente. Omul rational sau cugetator este cel mai apropiat de divinitate;
omul inimos este ceva mai indepartat; omul concupiscent sau senzual este cel mai indepartat:
cugetatorii sau filosofii sunt cei mai buni; inimosii sunt si ei nobili dar mai putin; oamenii de
rand (meseriasi, negustori, tarani) si femeile sunt stapaniti de pofte.

Dupa Platon, omul este trihotomic, adica format din trei parti: spirit sau ratiune pneuma, nus,
logos; suflet senzorial psyche; trup sarx (carne) sau yle si materie. Oamenii intelectuali sunt si
cei mai virtuosi, fiindca virtutea se bazeaza pe cunoasterea ideilor divine, adica a binelui,
adevarului si frumosului iar pacatul se bazeaza pe eroare, pe necunoasterea binelui, adevarului si
frumosului. Virtutea se manifesta in patru forme fundamentale: intelepciune; barbatie; infranare
sau moderatie; dreptate. Dreptatea in relatie cu divinitatea devine pietate (evlavie). Dupa pacat,
omul trebuie sa faca penitenta; adica sa-si impuna o pedeapsa. Aceasta nu este o pedeapsa pentru
vina, deoarece pacatul deriva din eroare, ci o forma de vindecare si eliberare de consecintele
erorii. De asemenea, penitenta da un exemplu altora, spre a-i feri de eroare si de pacat. Sufletele
omenesti, in elementul lor rational, au existat inainte de nasterea oamenilor, adica au preexistat
ca duhuri in lumea duhurilor dar au pacatuit tocmai din eroare iar pentru a se indrepta trebuie sa
se mute in trupuri omenesti ca in niste temnite. Indeplinirea fara cusur a acestei penitente este
rasplatita dupa moarte prin dobandirea virtutii perfecte, adica fericirea unei semanari perfecte cu
Dumnezeu si a reprimirii in lumea duhurilor care se bucura de comuniunea cu Dumnezeu. Cei
care nu au reusit sa fie purificati prin penitenta vor trece, dupa moartea trupului, prin alta
intemnitare in alt trup sau prin alte forme de penitente tot pentru purificare. Sufletele ale caror
pacate nu pot fi curatite sunt supuse pedepsei eterne. Infaptuirea acestui plan al lui Dumnezeu ar
impune organizarea societatii omenesti conform planului respectiv. Filosofii trebuie sa formeze
categoria conducatoare, ajutata de categoria viteaza a militarilor. Unii poftitori vor sluji pe
oamenii superiori.

Cei care nu au sanse de purificare vor fi suprimati, caci viata lor pamanteasca nu are rost.
Filosofia lui Platon a inspirat teologia crestina dar a inspirat si multe greseli ale acestei teologii.
Platonismul a fost o sursa de inspiratie pentru ereziile crestine si pentru rasismul modern. Sunt
izbitoare unele asemanari ale platonismului cu brahmanismul panteist indian, bazat pe impartirea
in caste. Platon era constient ca notiunile lui religioase se bazau pe speculatii filosofice. +ntr-una
din scrierile sale, personajul Simias spune: "el (omul) trebuie sa persevereze pana cand a atins
unul din aceste doua lucruri: fie sa descopere sau sa invete adevarul privitor la ele (adica la
problemele fundamentale), fie, daca lucrul acesta nu este cu putinta, sa imbratiseze cea mai buna
dintre notiunile omenesti, iar aceasta sa fie pluta pe care sa navigheze prin viata aceasta - nu fara
risc, insa, daca nu va gasi un logos despre Dumnezeu, care sa-l poarte mai sigur si mai negresit."

Ca si poetul roman pagan Vergilius, dar cu 300 de ani mai devreme, Platon a facut, astfel o
profetie mesianica despre venirea Cuvantului (Logos). "Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit
printre noi plin de har si de adevar. |i noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului
nascut din Tatal." (Ioan 1:14) Filosofia lui Aristotel (384-322 i.H.) este numita peripatetica,
fiindca el o preda plimbandu-se (pe greceste peripatein i a se plimba), fie dialectica (pe greceste
dialektos). Daca platonismul era idealist, afirmand ca lumea este doar o imagine a ideilor divine,
fiind deci imaginara, nereala, aristotelismul este in schimb realist afirmand ca materia si ideea
(sau materia si forma) se completeaza reciproc, fiind deopotriva de reale. La fel si in om, sufletul
si trupul se completeaza reciproc. Sufletul este principiul vital, ideea, entelekheia trupului (pe
greceste: completare, forta care completeaza, da viata, realizeaza scopul). Dupa Aristotel,
Dumnezeu nu este ziditorul universului, ci numai cauza primara a miscarii eterne din univers si
Ratiunea Suprema spre care toate creaturile aspira, tind, se misca. Numai in acest mod,
Dumnezeu este inceputul si scopul universului. Asadar, Aristotel nu pleaca de la ideile externe,
nu este idealist, ci pleaca de la realitatea concreta a lumii, fiind realist. Abia de la realitatea
concreta se ridica el la notiuni si idei generale; prin abstractii, plecand de la concret, ajunge la
idei generale.

Aristotel este creatorul logicii si al situatiilor naturii dar si al psihologiei, retoricii, poeticii si
metafizicii (filosofia, adica invatatura despre ceea ce depaseste natura physis). El numeste logica
organon, adica instrument prin care omul cunoaste adevarul sau filosofia. La toate obiectele, el
face deosebire intre natura acestor obiecte si accident (ceea ce se adauga la natura). in special,
deosebeste in obiecte 10 categorii sau notiuni generice comune:

1. substanta;
2. cantitate;
3. calitate;
4. relatie;
5. timp;
6. loc;
7. stare;
8. posesiune;
9. activitate;
10. pasivitate

Aristotel neaga si teoria lui Platon dupa care pacatul se face fara voie si doar din nestiinta.
Teologia crestina a fost atrasa la inceput de platonism care are un continut religios foarte bogat
insa strain crestinismului si greu de armonizat cu teologia Bisericii. Aristotelismul este o
filosofie a stiintelor. Biserica a fost interesata de aceasta filosofie atunci cand a vrut sa
armonizeze religia cu stiinta, mai ales in evul mediu. Aristotelismul ofera mai putine surse de
inspiratie pentru greseli teologice si erezii, tocmai fiindca are un continut religios sarac. Daca
misticii preferau in general pe Platon, rationalistii, atrasi de realitatea concreta, preferau metoda
lui Aristotel, logica, sistematica si realista in cel mai inalt grad. Filosofiile oficiale ale romano-
catolicismului au fost tomismul lui Thoma A`uinas (in evul mediu) si netomismul lui Ja`ues
Maritain (in perioada contemporana) - ambele fiind o sinteza indoielnica intre aristotelism si
crestinism. Un filosof crestin ortodox roman, rationalist si realist a fost Constantin Noica
(decedat in 1988).