Proprietatea și familia la geto-daci

1. Consideraţii introductive

Pentru intervalul cuprins între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal societatea geto-dacică a
atins un stadiu înalt de civilizaţie care poate fi comparat cu cel al altor civilizaţii ale antichităţii,
îndeosebi cu cele existente la marginea lumii greco-romane. Stadiul ei de dezvoltare implică
stratificarea ei, însă aprecierile privitoare la profunzimea acesteia sunt diferite. Descoperirile
arheologice oferă puţine indicii referitoare la acest aspect, iar sursele literare nu sunt în măsură să
lămurească îndeajuns detaliile acestei stratificări1.
În legătură cu formele de proprietate, se pare că a existat un control regal asupra exploatărilor
aurifere. Informaţiile arheologice nu exclud ipoteza exploatării organizate a minereurilor de fier din
zona capitalei Daciei, cel puţin în preajma războaielor cu romanii de la începutul secolului II d.Hr.2
De altfel, societatea geto-dacă a cunoscut o variantă a modului de producţie tributal, îmbinând
în sine puternice rămăşiţe ale societăţii gentilico-tribale, elemente de sclavaj patriarhal şi chiar germeni
ai feudalismului.

2. Familia şi dreptul de proprietate3

Instituţiile juridice ale dreptului geto-dac sunt foarte puţin cunoscute, motivul principal fiind
acela că textele vechilor norme juridice nu s-au conservat până astăzi. În acest context, reconstituirea
lor se face în mod indirect, plecând de la urmele pe care aceste norme le-au lăsat asupra dreptului din
epocile mai recente4.
Una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului geto-dac a fost cu certitudine
proprietatea. Izvoarele existente lasă să se înţeleagă faptul că geto-dacii au avut două forme majore de
proprietate: proprietatea privată şi proprietatea colectivă.

1
Ioan Glodariu, “Istoria şi civilizaţia dacilor” în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei,
p. 111, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003, vol. I, p. 32.
2
Ibidem.
3
Civilizaţia romană în Dacia, coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997 şi C. Daicoviciu şi M.
Constantinescu : Vol. I, Bucureşti, 1960;
4
Istoria dreptului românesc, coordonator loan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vladimir Hanga, secretar
ştiinţific şi coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 83-94.
1
 Proprietatea privată este dovedită de existenţa drepturilor de proprietate asupra pământului, a
vitelor şi a sclavilor, ultimele două categorii de bunuri făcând obiectul tranzacţiilor comerciale pe
pieţele romane.
În privinţa proprietăţii colective, pot fi invocate informaţiile oferite de poetul Horaţiu, care
descrie modul în care geţii îşi strângeau recoltele de pe "glia fără de hat",'adică de pe pământurile aflate
în proprietate obştească. Foarte probabil, în paralel cu această formă de exploatare a pământului obştii,
a existat şi una bazată pe exploatarea unor loturi pe care comunitatea le atribuia anual familiilor
componente prin tragere la sorţi. Aceste împărţiri vor sta la baza apariţiei proprietăţii private în
interiorul obştii, în condiţiile în care familiile comunităţii vor avea tendinţa să îşi consolideze dreptul de
folosinţă asupra loturilor respective.
Proprietatea imobiliară era constituită din forme individuale de stăpânire a pământului, însă
existenţa formei obşteşti de proprietate persistă. În comunităţile săteşti, „sătenii posedă sub formă
privată, casa şi anexele ei teritoriile arabile rămânând însă în proprietatea comunităţii5.
Teritoriile agricole nehotărnicite erau împărţite, după o cutumă locală, prin rotaţie anuală,
membrilor comunităţii săteşti, în vederea cultivării. Rotaţia permitea redistribuirea altor însărcinări în
slujba colectivităţii săteşti în perioada când individual nu se ocupa de lucrul în agricultură.
Datorită intensificării relaţiilor comerciale cu alte popoare din jur şi a circulaţiei monedei, au
existat reguli corespunzătoare în materie de contracte şi obligaţii. În materia obligaţiilor, datele
existente se referă la contracte de împrumut dintre cetăţi a căror procedură de încheiere impune
anumite formalităţi ce urmează să fie respectate de părţi, aspect de unde se poate conchide caracterul de
drept public al unor asemenea acte.
O altă zonă a dreptului geto-dac despre care ne-au parvenit informaţii din epocă este aceea a
organizării familiei. Familia geto-dacă era monogamă, căsătoria încheindu-se prin cumpărarea soţiei
de la părinţii acesteia de către bărbat. Ca şi la popoarele vecine, femeia venea în căminul conjugal
însoţită de o serie de bunuri dotale, numite generic zestre. Condiţia femeii era aceea de inferioritate în
raport cu bărbatul, poetul Ovidiu vorbind despre sarcinile grele care îi reveneau acesteia în cadrul
gospodăriei. În acelaşi sens pledează şi existenţa pedepsei cu moartea pentru femeile care se făceau
vinovate de adulter.
Organizarea familială a evoluat de la structurile bazate pe poligamie către familia monogamă,
fără ca aceasta din urmă să existe în exclusivitate 6. Această evoluţie a avut la bază diferenţierile şi

5
Vl. Hanga, Istoria dreptului românesc, op.cit., p. 16.
6
Textele antice vorbesc despre cutumele geto-dace și trace unde apare fără dubii poligamia ca formă de
comunitate umană. Pentru detalii a se vedea Vl. Hanga, op. cit., p. 17.
2
stratificările sociale, care „consolidează poziţia economică a şefului de familie” 7. Horaţiu vorbeşte de
fidelitatea soţiei dace8; pe Columna traiană, după războiul cu romanii, dacul este însoţit de o femeie şi
de copii săi, şi nu de mai multe femei9.
La baza familiei a stat căsătoria, documentele arătându-ne că soţia se cumpăra, probabil pe un
preţ simbolic, de la părinţii ei, de către bărbat 10. Cu toate acestea, autorul latin Horaţiu aminteşte de
zestrea femeii la daci11. Femeia se afla sub autoritatea exclusivă a bărbatului putând fi pedepsită chiar
cu moartea în caz de infidelitate. După unele relatări, supunerea femeii faţă de bărbat era absolută, la
moartea bărbatului soţia era sacrificată pentru a-l urma pe acesta în mormânt.
Referitor la copii, descendenţa se stabilea după tată; copii rămâneau în casa tatălui dacă mama
murea; familia era patrilocală şi patrilineară12.
Cu privire la moştenire, informaţiile sunt insuficiente pentru a contura o structură unitară cu
privire la moştenire. Cu toate acestea, „existenţa proprietăţii private şi a familiei monogame presupune
un sistem succesoral menit să asigure continuitatea exploatării patrimoniului familiei de către urmaşii
direcţi procreaţi în familie”13. De altfel succesiunea la tron, după datele care au ajuns până în zilele
noastre, avea loc în temeiul principiului ereditar electiv14

7
P. Gogeanu, op. cit., p. 6.
8
Horațiu, Ode, III, v. v., p. 17-24.
9
D. V. Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1976, p. 19
10
A existat și în sistemul juridic roman o formă de căsătorie intitulată coemptio (prefixul co- adăugat cuvântului
emptio – cumpărare, denotă că suntem în fața unei cumpărări reciproce a soților, deși textele indică mereu
femeia subiect al cumpărării) prin care, printr-o monedă, avea loc o vânzare-cumpărare (venditio-emptio) fictivă
în baza căreia se încheia căsătoria. Pentru detalii cu privire asupra formelor căsătoriei romane a se vedea M. V.
Jakotă, Dreptul roman, vol. II, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1993, p. 239.
11
E. Cernea, E. Molcuț, op. cit., p. 16; D. V. Firoiu, op. cit., 1993, p. 27.
12
P. Gogeanu, op. cit., p. 6-7.
13
Vl. Hanga, op. cit., p. 18.
14
Din inscripția lui Acornion din Dionysopolis rezultă că înaintea lui Burebista, rege al dacilor a fost tatăl
acestuia. Dio Cassius, relatându-ne cedarea acestei calități de către regele Duras, de bunăvoie în favoarea lui
Decebal, ne îndreaptă către acceptarea principiului electiv, întărit de un alt istoric, Dio Chrysostom, care ne
indică faptul că dacii aleg atât pe rege cât și pe preoți, dintre cei numiți tarabostes, adică dintre nobili. A se vedea
M. V. Dvoracek, op. cit., I, p. 34 .
3