REVOLUTIA DE LA 1821

Cuprins

1.Introducere

2.Cauzele izbucnirii revoluţiei

3.Influenţa răscoalelor sârbeşti şi a mişcării eteriştilor

4.Proclamaţia de la Padeş-desfăşurarea revoluţiei

5.Concluzii

6.Bibliografie
Introducere
Începutul secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o miscare exceptionalã pentru libertate socialã,
restructurãri interne si afirmare nationalã. Generoasele idei ale revolutiei franceze, care sustineau
dreptatea si egalitatea socialã. precum si dreptul la autodeterminare a popoarelor oprimate au
cuprins întreaga Europã; imperiile absolutiste, lovite de forta geniului napoleonian pãreau a fi
aproape de prãbusire, dar înlãturarea lui Napoleon Bonaparte a impus mentinerea vechilor structuri,
însã în Peninsula Balcanicã, vointa de libertate, unitate si afirmare nationalã era din ce în ce mai
greu de stãvilit.
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu reprezintă momentul în care românii s-au
exprimat şi au acţionat pentru afirmarea drepturilor lor naţionale şi modernizarea instituţiilor
interne. Aceasta s-a desfăsurat într-un cadru istoric european dominat de confruntarea dintre
legitimismul şi conservatorismul monarhic, pe de o parte, şi de noile idei liberale generate de
Revoluţia franceză, pe de altă parte.Revoluţia de la 1821 aduce în faţă legimitatea regimului
fanariot şi reţinea responsabilitatea acestuia în degradarea politică, socială şi culturală prin
Principatele dunărene. Procesul de renaştere naţională în istoria românilor trebuia să înceapă cu
înlăturarea regimului fanariot. De aceea, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu are semnificaţia unei
reveniri la coordonatele istorice naţionale,marcând începutul epocii moderne româneşti.

Cauzele izbucnirii revoluţiei

Cauzele acestei mişcări sălăşluiesc pe de o parte în contradicţiile antagonice dintre ţărănimea
aservită şi boierime, ca urmare a numeroaselor şi apăsătoarelor obligaţii de rentă (claca, dijma,
diferite dări) şi a abuzurilor ce făceau şi mai grea aceste obligaţii, în apariţia noilor forţe productive
şi a noilor relaţii de schimb şi producţie care intra în conflict cu cele vechi. Pe de altă parte,
dezvoltarea forţelor naţionale româneşti cerea imperios scuturarea jugului otoman. Greutatea
fiscalităţiii era resimtită de ţărănimea liberă. Moşnenii şi pandurii olteni au fost supuşi unor dări în
bani greu de plătit şi ameninţări de a fi asimilaţi cu clacaşii. Motive de nemulţumire aveau şi boierii
concuraţi şi chiar îndepărtaţi din dregătorii de elemnetele greco-levantine ce se inmulţiseră pete
măsură. Marea majoritate a poporului era profund nemulţumita de regimul social politic fanariot, de
relaţiile de producţie sociale care păstrau încă vechiul caracter feudal. Nu numai ţăranii, dar şi
târgoveţi erau profund interesaţi de schimbarea vechii orănduiri.
Influenţa răscoalelor sârbeşti şi a mişcării eteriştilor
Răscoala sârbilor împotriva Imperiului Otoman (1804-1816) a avut un mare ecou în rândurile
tuturor popoarelor asuprite din Balcani.Relaţiile economice, sociale şi culturale strânse existau între
popoarele de pe cele două maluri ale Dunării, îndeosebi între români şi sârbi. Unele căpetenii ale
răscoalei sârbilor treceau fluviul, adăpostindu-se la prietenii lor din Oltenia. Mai târziu în oastea lui
Tudor Vladimirescu vor lupta fruntaşi ai tuturor popoarelor din Balcani.

Desfasurarea revolutiei
Începând din anul 1814 s-a format nucleul conducător al răscoalei, iar Tudor Vladimirescu a
început pregătirile adunând arme şi organizându-şi pandurii din clanul Cloşani
(Mehedinţi).Burghezia grecească în general şi mai ales cea asezată în diferite părţi ale Europei
dezamăgită de politica lui Napoleon, nu vedeau o altă posibilitate pentru a o obţine acum
dupăCongresul de la Viena, decât printr-o răscoală generală antiotomană. În acest scop înfiinţează
societatea secretă Eteria (Fraţia), cu sediul la Constantinopol şi cu eforii (secţii) în diferite

1
ţări,asemenea secţii existau în Rusia şi în Principate.Conducător al Eteriei a fost ales Alexandru
Ipsilanti, fiul fostului domn fanariot Constantin şi aghiotant al ţarului. În toamna anului 1820,
scrisori trimise diferiţilor conducători ai eforiilor anunţau răscoala cu sprijinul ţarului.
n acestă mişcare generală antiotomană, un rol însemnat i se rezervase şi vechiului comandant de
panduri, Tudor Vladimirescu, anume de a ridica ,,norodul românesc”. După câteva zile numai,
Tudor pleacă spre Oltenia, pentru a pune în aplicare planul de răsculare a norodului. Mănăstirea
Tismana, întărită, urma să fie una din bazele de rezistenţă. Ajuns la Padeş, trimite oameni de
încredere pentru chemarea pandurilor şi plăieşilor sub steagul răscoalei .
Proclamaţia de la Padeş- „Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti - glăsuia Proclamaţia de la Padeş din
1821 a lui Tudor Vladimirescu – veri de ce neam veţi fi, nici o pravilă nu opreşte pe om de a
întâmpina răul cu rău. Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele
bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi, până când să le
fim robi? (…) Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine…”.
La chemarea lui Tudor au răspuns cu entuziasm sute de ţărani, meşteşugari, târgoveţi şi chiar mici
boieri patrioţi. Masele populare nu mai puteau suporta dominaţia turco-fanariotă şi abuzurile
boierimii, fiscalitatea excesivă, plata haraciului, a peşcheşului, a mucarerului, a dijmelor şi clăcii, a
datoriilor. În faţa mulţimii adunate la Padeş, Tudor a proclamat la 23 ianuarie 1821 Adunarea
norodului, care trebuia să hotărască în problemele importante ce frământau societatea românească.
Astfel, a început una din cele mai însemnate revoluţii a românilor
Nucleul revoluţiei îl constituie pandurii olteni, care, deşi se sacrificaseră în lupta împotriva turcilor,
în războiul ruso-turc din 1806-1812, acum erau supuşi la „numeroase dajdii” şi în primejdie de a fi
asimilaţi cu clăcaşii.Oastea strânsă la Padeş, înarmată cu puşti, pistoale, săbii, lănci, coase, ghioage,
furci de fier, securi etc., s-a îndreptat pe valea Motrului spre Strehaia şi de aici, spre Ţânţăreni. La
ordinul lui Tudor, au fost ocupate mănăstirile Tismana, Strehaia şi Motru, care au fost fortificate şi
transformate în puncte întărite de sprijin ale răsculaţilor.
Ştiind că poporul român nu va putea singur să-şi câştige libertatea naţională, Tudor a luat legătura
cu patrioţii sârbi, macedoneni, muntenegreni şi greci, care, ca şi românii, doreau să înlăture
dominaţia otmană. În timpul staţionării la Ţânţăreni, oastea lui Tudor a ajuns la peste 4000 de
panduri şi 500 de arnăuţi, cuprinzând trupe de infanterie, cavalerie, artilerie şi elemente de asigurare
materială cu muniţii şi alimente. Detaşamente speciale au ocupat în acest timp şi mănăstirile Crasna,
Polovraci, Horezu, Bistriţa şi Cozia, în care au rămas garnizoane armate pentru apărare.
Programul revoluţiei, iniţiat prin Proclamaţia de la Padeş, este definitivat prin Cererile norodului
românesc din februarie şi Memorandumul către divanul ţării, din martie 1821. În acest program se
prevedea ca dregătoriile ţării, atât în aparatul de stat cât şi în cel bisericesc, să nu se mai vândă, ci să
se obţină pe merit, să fie reglementate dările la patru pe an şi să fie plătite la trei luni; să se
desfiinţeze taxele pentru a fi înlesnit comerţul, să se desfiinţeze privilegiile boiereşti şi să se
reînfiinţeze armata naţională. Evitând un război închis cu Poarta, dar care nu putea fi exclus în
viitor, Tudor solicită în prima urgenţă „desfiinţarea cu totul şi pentru totdeauna a orânduirii
domnilor greci în Ţara Românească”.
După un marş victorios, între 4 şi 21 martie, oştirea lui Tudor ajunge în Bucureşti, fiind primită cu
entuziasm de către populaţie. Deşi mulţimea îl numea „Domnul Tudor”, marele patriot nu s-a
proclamat domn.. În Capitală a sosit şi Alexandru Ipsilanti cu oastea lui, dar în loc să treacă
Dunărea şi să meargă să elibereze poporul grec de sub dominaţia otomană, aşa cum îşi propusese
societatea „Eteria”, Ipsilanti rămâne în Ţara Românească, încercând să-şi subordoneze oastea lui

Tudor şi chiar pe Tudor.

După unii autori, Ipsilanti considera că are chiar dreptul la tronul Ţărilor române, întrucât şi bunicul
şi tatăl său fuseseră domni în aceste ţări. Tudor Vladimirescu a luat poziţie faţă de intenţiile şi
acţiunile eteriştilor pe pământul românesc şi i-a trimis lui Ipsilanti o scrisoare la 14 aprilie, prin
intermediul divanului, Tudor a adus acuzaţii grave lui Ipsilanti şi l-a tras la răspundere,
Ţarul Alexandru al Rusiei, a condamnat şi declanşarea revoluţiei române şi răscoala lui Ipsilanti.
Poarta otomană, s-a grăbit să strângă trupele şi să le trimită asupra Principatelor. În faţa invaziei
otomane, Tudor a hotărât să se retragă spre Oltenia, unde intenţiona să organizeze rezistenţa, în caz
că nu ajungea la o înţelegere cu Poarta. Tudor nu s-a putut opune, este arestat, dus la Târgovişte,
supus la chinuri, pentru a spune unde „a ascuns banii”, şi apoi asasinat mişeleşte în noaptea de 26
spre 27 mai 1821. Prin moartea lui Tudor Vladimirescu, românii au pierdut nu mare conducător
politic şi militar, un patriot înfocat, luptător dârz pentru drepturile poporului său. Deşi a fost
înfrântă, revoluţia lui Tudor a avut unele rezultate pozitive. Poarta a fost obligată să pună capăt
regimului fanariot, aşa cum ceruse Tudor Vladimirescu şi să revină la domniile pământene.

Concluzii
Revoluţia din 1821 a contribuit la dezvoltarea naţiunii române şi la creşterea spiritului revoluţionar
al maselor populare. Ea va continua în deceniile următoare, culminând cu revoluţia din 1848-1849
din cele trei Ţări Romăneşti. Amintirea lui Tudor Vladimirescu a rămas în constiinta poporului
nostru ca un exemplu de mare patriot, care a luptat până la sacrificiul suprem pentru interesele
naţionale şi sociale ale românilor. A manifestat talent politic, fermitate, hotărârea neclintită de a
câstiga şi de a apăra drepturile tării. Şi-a asumat întreaga responsabilitate, cu riscul mărturisit de a fi
“îmbrăcat cămaşa morţii”. I s-a atribuit rolul de conducător al revolutiei, de către contemporani, mai
întâi, de posteritate şi de istorici mai apoi, pentru faptul că a fost conducătorul poporului înarmat,
care a deschis drumul naţiunii române în secolul nationalităţilor. Prin conducătorul ei, revoluţia de
la 1821 10 a strigat dreptate şi a cerut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă
românesc.
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat
începutul procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale,
economice şi sociale şi desi a fost în cele din urma înfranta, a adus în atenţia cancelariilor marilor
puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt
domniilor fanariote. Revoluţia română de la 1821 s-a integrat în mişcările generale sociale şi
naţionale care au zdrucinat continentul european de la vest la est, dar şi dincolo de Oceanul
Atlantic, în America Latină, la graniţa dintre secolele al XVIIIlea si al XIX-lea. Toate mişcările
revoluţionare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau nationale, sau de o combinatie a
cestora: abolirea structurilor feudale, intemeiate pe autoritatea absoluta a monarhului si pe
privilegiile aristocratiei, castigarea independentei si infaptuirea unitatii nationale.
3

4
Bibliografie

1.Gârleanu, S. I., Tudor Vladimirecsu. Viaţa şi fapta sa, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1971.

2.Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti 1821-1822, Cartea
Românească, Bucureşti, 1945.

3.Panait-Cristache, Ioana, Răscoala poporului din 1821, Bucureşti, 1960.

4.Romanescu, Marcel, Contribuţii la cunoaşterea lui Tudor Vladimirescu, 1947.

5.Vârtosu, Emil, Despre Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821, Bucureşti, 1947.

6.Vârtosu, Emil, Tudor Vladimirescu. Glose, fapte şi documente noi, Bucureşti, 1927.