Războiul Malvinelor

Referat realizat de: Belin Radu

Repere istorice
Insulele Falkland situate în Oceanul Atlantic de Sud, la aproximativ 500 de km
de coasta statului Argentina şi la 13.000 de kilometri de Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord au fost denumite astfel în onoarea Trezorierului
Marinei britanice, vicecontele Falkland, de către primul european a cărui
debarcare în arhipelag este consemnată oficial-căpitanul englez John Strong
(1690). Acestea cuprind două insule principale, Falklandul de Vest şi Falklandul
de Est, ultima găzduind capitala coloniei-Port Stanley, şi un număr de circa 200
de insule mai mici printre care se numără Georgia de Sud şi Sandwich de Sud
care nu aparţin arhipelagului, dar sunt dependente de acesta.
Nu este în intenţia noastră să ne referim la trecutul colonial tumultuos al
insulelor, dar câteva aspecte trebuie menţionate. Descoperite, se pare, la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea de către olandezi, insulele
care ulterior vor primi denumirea de Falkland au constituit subiect de dispută pe
tot parcursul secolului al XVIII-lea între Spania, Franţa şi Marea Britanie.
Despre dovezile referitoare la descoperirea şi la evoluţia colonială a
arhipelagului, din perspectiva disputei juridice privind suveranitatea asupra sa
dintre Argentina şi Marea Britanie, se poate trage concluzia că aceste dovezi
sunt incomplete şi incoerente, adâncind caracterul vag al revendicărilor ambelor
tabere cu argumente verosimile. La începutul secolului al XIX-lea, odată cu
câştigarea, în defavoarea Spaniei, a independenţei de către Argentina, aceasta
din urmă a revendicat insulele în baza dreptului de succesiune preluat de la
spanioli. Cu toate acestea, insulele Falkland au intrat, în anul 1833, în posesia
Marii Britanii, fiind populate de către coloniştii anglo-saxoni, iar Londra a
exercitat o suveranitate continuă de aproape 150 de ani până în momentul
invaziei argentiniene din 2 aprilie 1982.
După cel de-al II-lea război mondial ambele naţiuni au intrat ca membri cu
drepturi şi obligaţii depline în O.N.U., acceptând astfel, potrivit articolului 2,
alineatul 3 din Cartă să-şi rezolve orice dispută internaţională prin "mijloace
paşnice", fără a recurge la violenţă. Când această chestiune a fost adusă în faţa
organelor O.N.U. de către Argentina, Marea Britanie a menţionat că insularii
erau descendenţii direcţi ai coloniştilor englezi care beneficiau de dreptul la
autodeterminare pe care nu îl exercitau pentru că doreau să menţină legătura
politică cu metropola. În schimb, Argentina a pretins că arhipelagul constituia
una din ultimele rămăşiţe ale colonialismului european în America Latină şi că
principiul autodeterminării nu avea în acest caz nici o relevanţă datorită
caracterului britanic al populaţiei din insule menţinut artificial.
Negocierile care au debutat în 1965 nu au ajuns la nici un rezultat deoarece
ambele părţi nu au încetat în a-şi apăra poziţia cu argumente solide. Conform
unora dintre aceste aserţiuni schimbarea produsă în statutul internaţional al
insulelor după 1833 a fost una semnificativă. Din punct de vedere britanic, titlul
de suveranitate a fost transferat către Marea Britanie pentru că aceasta a cucerit
insulele şi prin acest act şi-a exercitat suveranitatea asupra lor de-a lungul
timpului. De asemenea controlul ambiguu al Argentinei asupra insulelor,
transformate din 1832 într-o colonie penitenciar, şi pretenţiile Statelor Unite
asupra drepturilor de pescuit din zonă au oferit Londrei posibilitatea de a le
revendica. Dreptul britanic asupra insulelor Falkland nu este bine argumentat de
prima descoperire geografică sau de prima ocupare a lor, însă Marea Britanie
putea susţine că începând cu anul 1833 a avut un drept tot mai fundamentat
asupra insulelor derivat din administrarea lor continuă.
Argentina, pe de altă parte, nu a acceptat niciodată un transfer al suveranităţii în
ceea ce priveşte insulele (aşa cum a făcut Spania în cazul Gibraltarului),
protestând în mod frecvent împotriva "uzurpării britanice", astfel că titlul de
posesie argentinian asupra insulelor, din punctul de vedere al Buenos Aires-ului,
rămânea la fel de infailibil în 1982 ca şi în 1833, mai ales că britanicii nu au
reclamat insulele pe baza principiului juridic "terra nulla". Dacă din punct de
vedere al relaţiilor internaţionale, diferendul de suveranitate dintre Buenos Aires
şi Londra poate fi comparat cu disputa dintre Japonia şi Federaţia Rusă privind
suveranitatea asupra arhipelagului Kurile, în Extremul Orient, atunci tentativa
argentiniană de a recupera insulele prin forţă, diferenţiază în mod evident cele
două situaţii prezentate.
Un alt argument argentinian este acela potrivit căruia, din punct de vedere al
dreptului internaţional, insulele nu au fost cucerite propriu-zis, deoarece Marea
Britanie nu a declarat război statului argentinian, iar acesta nu a dispărut ca
entitate politico-militară la momentul incidentelor din 1833 şi nici ulterior.
Astfel, se poate emite, din punctul de vedere argentinian, ideea că insulele nu ar
fi fost cucerite pentru că cele două ţări nu s-au aflat în stare de război în 1833. În
acest context Argentina nu a recunoscut niciodată oficial pierderea
arhipelagului. Aşadar, se poate trage concluzia că ocuparea insulelor şi stabilirea
de colonişti în secolul al XIX-lea i-a acordat Marii Britanii până în 1982
controlul de facto asupra acestui teritoriu, în timp ce argentinienii s-au folosit de
pretenţiile lor de jure şi de drepturile istorice pe care le-ar fi preluat de la Spania,
spre a justifica acţiunea pe care au întreprins-o, în aprilie 1982, drept un incident
intern, fără implicaţii internaţionale, deşi standardele din domeniu în privinţa
folosirii violenţei o catalogau drept o evidentă agresiune.
Chestiunea revendicării insulelor Falkland este una extrem de complexă din
prisma dreptului internaţional, legându-se de dreptul mării şi de aceea nu
intenţionăm a ne implica în această lungă dezbatere referitoare la disputa
drepturilor de exclusivitate asupra platformei continentale din zonă. Totuşi,
câteva elemente necesită a fi prezentate din acest punct de vedere. În primul
rând, remarcăm faptul că veleităţile Argentinei faţă de Marea Britanie privesc
mult mai extinsa problemă a solicitărilor acesteia şi a statului Chile, referitoare
la zona britanică din Antarctica, precum şi a disputei dintre cele două naţiuni
sud-americane privind suveranitatea asupra Canalului Beagle. De asemenea,
trebuie remarcat faptul că, odată cu trecerea anilor, în cadrul rundelor de
negocieri, a apărut în tabăra britanică faţă de subiectul disputei o percepere a
acestuia ca având o importanţă periferică pentru Regatul Unit.
În concluzie, în Falkland s-a acutizat sentimentul insularilor potrivit căruia ar fi
fost "abandonaţi"de Londra. În paralel, revendicările Argentinei s-au acutizat şi
datorită succedării la conducerea ţării, începând cu 1976, a unor dictaturi
militare înclinate în a deturna atenţia propriei populaţii traumatizate de ororile
regimului, prin recâştigarea încrederii acesteia cu ajutorul tezelor şi sloganurilor
naţionaliste. Astfel, încercarea regimului de la Buenos Aires de a câştiga
suveranitatea asupra a trei mici insule, la sud de Tierra del Fuego, în dauna
statului Chile a sfârşit lamentabil în 1977-1978, când arbitrajul Curţii
Internaţionale de Justiţie a acordat câştig de cauză statului chilian în "disputa
Canalului Beagle", determinând o stare de tensiune între cele două state sud-
americane. Îngheţarea disputei cu Chile a determinat reorientarea guvernului
militar argentinian în-spre est, către alt obiectiv de politică externă, în vederea
distragerii atenţiei propriei populaţii de la dificila situaţie economică
internă:recuperarea insulelor Falkland/Malvinas.
Din perspectiva dreptului internaţional, conceptul de conflict asimetric îşi
găseşte o puternică susţinere în teoria lui Nigel Purvis care menţiona că:" ... la
un nivel elementar, suveranii par să ia în serios proprietatea de a se angaja în
discursul internaţional juridic când ei caută să-şi rezolve problemele
internaţionale."Această interesantă teorie afirmă că, de obicei, actorii
internaţionali se folosesc de dreptul internaţional prin intermediul căruia
revendică poziţia lor în termeni de posesie a unor drepturi legale. Astfel, când o
naţiune decide să apeleze la forţa armată pentru a recupera /câştiga un teritoriu,
acesta va prezenta revendicarea sa, invariabil, în termeni de drept internaţional.
În acest context teoria lui Purvis se potriveşte conflictului din Falkland.

Argentina atacă, Anglia răspunde

Percepţia guvernului conservator de la Londra potrivit căreia arhipelagul avea o
importanţă periferică, a determinat acceptarea unor reduceri bugetare la capitolul
apărare, ceea ce s-a concretizat în Atlanticul de Sud prin retragerea singurei
nave militare britanice care activa în zonă (HMS Endurance). Acest lucru a
determinat impulsul comercianţilor argentinieni care, în martie 1982, au ridicat
steagul Argentinei pe insula Georgia de Sud, aflată la sud-est de Falkland, şi
izgonirea lor de către marina britanică. Iniţial guvernul argentinian lua în
considerare o posibilă acţiune militară pentru perioada cea mai favorabilă, adică
către sfârşitul anului, dar evenimentele din Georgia de Sud, dintre 19-26 martie,
au determinat devansarea proiectului.
Ca urmare a acestui incident, la 2 aprilie forţele militare argentiniene au
debarcat în Falkland şi au întâmpinat rezistenţa îndârjită a micii garnizoane
britanice, în jurul reşedinţei guvernatorului britanic, Rex Hunt. Operaţiunea
"Rosario"a continuat în ziua următoare cu invadarea şi ocuparea insulelor
Georgia de Sud şi Sandwich de Sud. Reacţia Londrei nu a întârziat să apară şi în
aceeaşi zi primul-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, declara în
Camera Comunelor următoarele:"Trebuie să spun Camerei că insulele Falkland
şi dependenţele lor rămân un teritoriu britanic. Nicio agresiune şi nicio invazie
nu pot afecta acest simplu fapt. Obiectivul Guvernului este acela ca insularii să
fie eliberaţi de sub ocupaţie şi să se întoarcă sub administraţia britanică cât mai
repede cu putinţă."
În cadrul guvernului britanic a luat fiinţă un Cabinet de Război condus de
"Doamna de Fier"care avea să gestioneze acţiunile legate de operaţiunea
Corporatecare viza recuperarea insulelor. O serie de factori au concurat tranzitul
eficient al Forţei Expediţionare Britanice din porturile engleze până în Atlanticul
de Sud. Unul dintre aceste elemente este menţionat de amiralul Sandy
Woodward, comandantul operaţiunii Corporate, care în însemnările sale a
specificat importanţa din punct de vedere logistic a susţinerii Statelor Unite, în
special prin intermediul Secretarului Apărării-Caspar Weinberger, de care au
beneficiat britanicii în a utiliza facilităţile instalaţiilor militare americane din
insula Ascension, aflată în mijlocul Atlanticului. Această insulă face parte din
dependenţele insulei Sf. Elena, colonie a Regatului Unit.

Implicarea SUA
În primăvara anului 1982 Statele Unite se aflau într-o poziţie delicată din punct
de vedere al relaţiilor internaţionale deoarece factorii de decizie americani
conştientizau faptul că erau puşi în situaţia de a alege între aliatul lor tradiţional
şi un regim politic care, oricât ar fi fost de nociv, era susţinătorul fervent al
politicii de îngrădire a comunismului în America Latină practicată de
Washington. Ferm ataşată de valorile care ghidau dreptul internaţional, America
nu putea fi de acord cu o încălcare a principiilor menţionate în Carta O.N.U.
potrivit cărora, un teritoriu nu putea fi preluat prin forţă de către un stat. Statele
Unite au abordat, astfel, o poziţie de neutralitate binevoitoare faţă de Marea
Britanie, iar colaborarea între cele două naţiuni s-a realizat în mod discret,
aproape clandestin. La nivel oficial, însă, Statele Unite şi alte ţări latino-
americane au încercat să medieze conflictul dintr-o poziţie de distanţare faţă de
ambele părţi.

Război fără declaraţie de război

Este interesant de precizat, din perspectiva relaţiilor internaţionale, faptul că
niciuna dintre părţi nu a declarat război celeilalte, datorită în mare parte
restricţiilor impuse lor de către Carta O.N.U., iar ostilităţile militare au avut un
caracter limitat. Se poate afirma că articolul 2, alineatul 3, dar mai ales alineatul
4, din Carta O.N.U., scot practic în afara dreptului internaţional posibilitatea
unei ţări membre a organizaţiei de a recurge la război în a-şi rezolva disputele
internaţionale.
De observat faptul că nici în 1833, când Marea Britanie a preluat arhipelagul,
între ea şi Provinciile Unite (Argentina) nu a intervenit starea de război, lucru
care susţine teza Buenos-Aires-ului conform căreia Regatul Unit era ilegal, în
1982, în posesia unui teritoriu naţional argentinian faţă de care Argentina nu
renunţase niciodată să-şi reclame suveranitatea. Intenţiile belicoase ale Marii
Britanii au fost puse în evidenţă prin declararea unei Zone de Excludere
Maritimă, iar ulterior datei de 30 aprilie 1982 a unei Zone de Excludere Totală
în jurul insulelor.
La 25 aprilie Marea Britanie a obţinut un prim succes militar prin recuperarea
insulei Georgia de Sud. Au urmat luptele din 1 mai care, împreună cu primele
angajamente navale, au avut drept scop crearea unei diversiuni capabile a
permite infiltrarea echipelor de comando în arhipelag. Posturi de observaţie au
fost amplasate de către britanici în jurul celor mai importante localităţi din
insule, dar o semnificaţie crucială a deţinut-o un post de observaţie amplasat de
către membrii S.A.S. în Chile.
Necesitatea ca avioanele de tip Sea Harrier să primească o avertizare din timp a
determinat această acţiune. Zvonurile susţineau că sateliţii americani furnizau
informaţii britanicilor, dar adevărul este că acest post monitoriza decolările
avioanelor argentiniene şi transmitea în timp real informaţii utile flotei britanice
prin intermediul unui echipament de ultimă generaţie în domeniu. Chiar şi în
aceste condiţii britanicii au pierdut multe nave, dar acţiunile echipei S.A.S., care
a evitat capturarea, au redus mult numărul pierderilor. Ulterior, cu ocazia
reţinerii la Londra a generalului Augusto Pinochet, liderul de la acea dată al
statului Chile sub acuzaţia de genocid, acesta a fost vizitat de Margaret
Thatcher. Specialiştii britanici consideră că Doamna de Fier a rămas profund
îndatorată dictatorului chilian pentru sprijinul acordat de acesta Marii Britanii în
conflictul din Falkland.

Pe apă, în aer şi pe uscat

Pe 2 mai 1982 crucişătorul argentinian "General Belgano"a fost torpilat şi
scufundat de submarinul nuclear britanic "Conqueror".Peste 370 de militari
argentinieni şi-au pierdut viaţa, iar consecinţa imediată a acestui tragic
eveniment a fost retragerea marinei militare argentiniene în porturi. Acest lucru
a însemnat şi diminuarea pericolului reprezentat de portavionul argentinian "25
Mayo"pentru flota britanică. Două zile mai târziu, în replică, două avioane
argentiniene Super Etendard au lovit şi scufundat cu rachete anti-navă din clasa
Exocet distrugătorul HMS Sheffield provocând moartea a 20 de militari şi
rănirea altor 24 de marinari, acesta fiind primul conflict militar în care s-a folosit
acest tip de rachetă.
Unii istorici au susţinut că atacul a provocat retragerea grupării de portavioane
britanice mult la est de arhipelag, slăbind astfel defensiva aeriană a navelor din
avangardă precum şi a infanteriei debarcate. De altfel, după 2 mai, se poate trage
concluzia că forţele aeriene argentiniene au fost singurele care au opus o
rezistenţă veritabilă Forţei Expediţionare Britanice, trupele terestre fiind
copleşite de superioritatea tehnică, profesionalismul şi eficienţa adversarilor
britanici, în timp ce marina a preferat să se retragă în porturi după dezastrul
crucişătorului "General Belgrano".
Pe 21 mai a avut loc o debarcare amfibie a trupelor britanice în Port San Carlos,
pe insula principală a arhipelagului. După stabilirea unui cap de pod la San
Carlos militarii britanici s-au îndreptat către capitală, dar pentru că înaintarea lor
era ameninţată din flanc de prezenţa trupelor argentiniene în jurul locaţiei de la
Goose Green, în sudul insulei, şi-au concentrat atenţia în acea direcţie. Aici, în
noaptea zilei de 28 spre 29 mai 1982 a avut loc o lungă luptă nocturnă în care
membrii batalionului 2 al regimentului de paraşutişti au înfrânt o forţă net
superioară argentiniană, iar ulterior britanicii şi-au reluat marşul spre Port
Stanley.
Argentinienii s-au retras în regiunile muntoase ale insulei unde au opus
rezistenţă, în special în zona muntelui Kent, dar cea mai puternică regiune
fortificată argentiniană a fost cea din jurul muntelui Longdon şi Two Sisters
unde trupele britanice au purtat cele mai violente confruntări, în noaptea de 11
spre 12 iunie. În 14 iunie aviaţia argentiniană a înregistrat cele mai mari
pierderi, iar situaţia pentru trupele terestre argentiniene era conştientizată ca
fiind fără ieşire, căci de pe înălţimile din jurul capitalei trupele britanice aveau
sub supraveghere Port Stanley. În acest context comandantul trupelor
argentiniene staţionate în Islas Malvinas, gen. Mario Menendez, s-a predat cu
toate trupele din subordine în seara zilei de 14 iunie 1982. Primul ministru,
Margaret Thatcher avea să primească următorul mesaj: "Comandantul Forţelor
Terestre din Insulele Falkland, Port Stanley. În Port Stanley la ora locală 21.00,
14 iunie, generalul maior Menendez s-a predat împreună cu toate forţele armate
argentiniene din East şi West Falkland, laolaltă cu armamentul din dotare. Se fac
pregătiri pentru ca oamenii să se întoarcă în Argentina, şi să-şi strângă armele şi
echipamentul. Insulele Falkland se află din nou sub guvernarea dorită de
locuitorii lor.
Dumnezeu să ocrotească Regina,
(semnat) J.J. Moore"
Ca urmare a acțiunilor militare desfășurate de trupele engleze, forțele
argentiniene au capitulat la 15.06.1982. Potrivit datelor oficiale, gruparea
engleză a pierdut 255 militari și civili și a avut 777 răniți (peste 700 dintre
aceștia s-au restabilit complet până către sfârșitul anului 1982). Argentina a avut
peste 1000 de morți. 
Învățămintele și concluziile ce au apărut din analiza conflictului din Atlanticul
de Sud sunt valoroase. 
Războiul Malvinelor a demonstrat că, în atmosfera încărcată a sfârșitului de
secol XX, este posibil să aibă loc un război limitat și controlat. În orice conflict,
actual sau de viitor, forțele convenționale sunt de neînlocuit și cu atât mai mult
la începutul conflictului. 
Conducerea politico-militară engleză apreciază că factorul cel mai important în
obținerea succesului militar în operațiunile din Atlanticul de Sud l-a constituit
factorul uman, pregătirea militară, rezistență fizică și psihică, inițiativa
militarilor. 
Pe timpul luptelor, militarii britanici au demonstrat măiestrie profesională, spirit
voluntar și agresiv avansat, înalta pregătire de specialitate, îndeosebi cei din
unitățile speciale, de elită (trupe de comando, parasutisti și infanterie marina),
constituite din voluntari selecționați. Tocmai aceste unități au fost folosite de
englezi pentru îndeplinirea celor mai dificile misiuni de lupta. 
În același timp, majoritatea analiștilor au ajuns la concluzia că factorii hotărâtori
ai înfrângerii argentinienilor au fost incapacitatea guvernului de a conduce și
administra criză, nivelul de instruire inferior al trupelor, în marea lor majoritate
militari în termen, cu o slabă instruire și fără experiență, marile deficiențe în
asigurarea tehnico-materială a trupelor din Insulele Malvine, rivalitățile
existente între comandanții celor trei categorii de forțe armate și lipsa de
coordonare a eforturilor acestora. 
Din desfășurarea acțiunilor pe uscat rezultă că mobilitatea unităților și
subunitatilor terestre britanice a depins în mare măsură de existența și
întrebuințarea, în limita nevoilor, a elicopterelor și mașinilor de lupta ale
infanteriei care au permis intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu da
posibilitatea trupelor argentiniene scoase din dispozitivul de apărare să se
consolideze pe noi aliniamente. Deși au acționat în teren accidentat,
transportoarele blindate și mașinile de lupta s-au dovedit corespunzatore. 
S-au dovedit deosebit de eficiente mașinile și utilajele de geniu, mai ales în
condițiile în care forțele argentiniene au realizat puternice câmpuri de mine A.T.
și antipersonal. 
Totodată, desfășurarea luptelor a evidențiat importantă și efectele deosebite ale
acțiunilor de lupta desfășurate pe timp de noapte, îndeosebi împotriva
inamicului superior numericeste și care se apară în poziții amenajate genistic. 
Forțele speciale au fost folosite intens de către englezi în desfășurarea luptelor.
Ele au acționat, de regulă, în față grupării de forțe terestre, pentru culegerea de
date despre adversar și au executat numeroase raiduri pentru a crea confuzie și a
dezorganiză apărarea A.A. 
După debarcarea desantului maritim, forțele speciale, acționând numai în față
forțelor principale au pus stăpânire pe pozițiile dominante, de unde au fost
lansate acțiuni ofensive încununate de succes. 
Deși condițiile de ansamblu nu s-au dovedit chiar propice executării misiunilor
aviației în general, totuși această a fost întrebuințată în mare măsură în luptele
din Atlanticul de Sud, atât de englezi cât și de argentinieni. 
Chiar dacă aviația argentiniană deținea o superioritate aeriană netă (223 avioane
de lupta față de 40 ale Angliei), eficacitatea acțiunilor acesteia a fost redusă în
comparație cu pierderile suferite: 79 avioane, 15 elicoptere, plus 16 avioane
distruse la sol. Această s-a datorat în principal lipsei de rachete aer nava și aer-
sol, nerealizării măsurilor de contraactiune radioelectronica și pregătirii
piloților. 
Pe timpul războiului au fost doborâte 9 avioane engleze, majoritatea de focul
artileriei A.A. 
Se apreciază că desfășurarea acțiunilor navale din Atlanticul de Sud a scos în
evidență valoarea principiilor ducerii războiului naval și anume: imobilizarea
forțelor navale adverse, apărarea în adâncime și menținerea inițiativei. În același
timp a reliefat importantă raportului de forțe și a completării cu nave de sprijin
preluate din rândul flotei comerciale. 
Portavioanele s-au dovedit a fi în continuare platforme foarte bune pentru
acțiunile aeriene. Submarinele cu propulsie nucleară au demonstrat importantă
lor strategică. După scufundarea crucișătorului Belgrano de către submarinul
englez Conqueror, practic flota de suprafață argentiniană nu a mai participat la
lupte. 
Deși un conflict limitat prin amploare și durata, războiul din Malvine a furnizat
o serie de concluzii atât în domeniul strategic cât și tactic, al organizării, al
instruiri, dotării și tehnologiei.

Bibliografie:
Atanasiu D. – Momente ale artei militare contemporane, Editura Militara,
Bucuresti, 1977;
Col. V. Pricop – Unele concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din
razboaiele locale desfasurate dupa cel de-al doilea razboi mondial (lectie),
Academia Militara, Bucuresti, 1983;
Anthony Clark Arend, Legal Rules and international society, New York,
Oxford University Press., 1999.
Peter Beck, The Falkland Islands as an international problem, London, New
York, Routledge, 1988.
Andrew Boyd, An Atlas of World Affairs, Tenth Edition, London and New
York, Routledge, 1998.
Rodney A. Burden, Michael I. Draper, Douglas A. Rought, Falkland-the air
war, Londra, Arms and Armour Press., 1987.
Mary Cawkell, The Falklands story:1552-1982, Shropshire, ed. Anthony
Nelson, 1983.