Razboiul din Malvine

Războiul (din Insulele) Falkland, cunoscut și sub numele de Conflictul (din Insulele) Falkland, sau Criza (din Insulele) Falkland, cu denumirea populară
de Războiul Malvinelor (spaniolă Guerra de las Malvinas), sau Războiul din Atlanticul de Sud (Guerra del Atlántico Sur), a fost un conflict militar cu durata de
zece săptămâni, între Argentina și Regatul Unit al Marii Britanii, motivul disputei fiind două teritorii britanice de peste mări (British Overseas Territories),
respectiv Insulele Falkland și Insulele Georgia de Sud și Sandwich de Sud. Conflictul militar a început vineri, 2 aprilie 1982, prin invadarea și ocuparea Insulelor
Falkland, urmată în ziua următoare, de invadarea și ocuparea Insulelor Georgia de Sud și Sandwich de Sud, pentru a restabili suveranitatea argentiniană asupra
acestora. Trei zile mai târziu, guvernul britanic a trimis o forță navală de intervenție pentru a alunga cu forța armelor trupele argentiniene care ocupaseră insulele.
Conflictul militar s-a încheiat după 74 de zile, prin capitularea forțelor argentiniene în 14 iunie 1982, și restabilirea controlului britanic asupra insulelor. În urma
conflictului, 649 militari argentinieni, 255 militari britanici și trei localnice din insule și-au pierdut viața. Conflictul a constituit punctul culminant al conflictului
prelungit timp de aproape 150 de ani dintre Argentina și Marea Britanie pe tema suveranității asupra acestor insule din sudul Atlanticului. Argentina a susținut că
încă din sec.19 aceste insule au fost teritoriu argentinian,[3][4][5] în consecință, guvernul argentinian a dispus ocuparea insulelor ca o restabilire a suveranității asupra
unui teritoriu ce aparținea de drept Argentinei. Guvernul britanic a considerat acțiunea argentiniană ca o invazie a unui teritoriu care aparținea Marii Britanii încă
din sec.19. Nici unul din statele beligerante nu a făcut în mod oficial vreo declarație de război, iar ostilitățile s-au limitat numai la teritoriul insulelor, apele teritoriale
și spațiul aerian corespunzător. Conflictul militar a avut un puternic impact asupra ambelor țări, constituind subiectul unui număr de cărți, articole, filme și cântece.
Sentimentul național a crescut mult în Argentina, înfrângerea declanșând proteste în toată țara contra juntei militare de guvernământ, precipitând căderea
acesteia. În Marea Britanie, Partidul Conservator, aflat la guvernare, susținut de victoria militară asupra argentinienilor, a câștigat din nou alegerile. Efectul cultural
și politic a fost mai puternic în Argentina, unde a rămas un etern subiect de discuție și un motiv de frustrare pentru poporul argentinian.[6]

Amiralul Jorge Anaya a avut un rol important în decizia juntei militare de a ocupa Insulele Malvine.[7][8][9]

Relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost restabilite în 1989, ca urmare a unei reuniuni în Spania, la Madrid, în urma căreia ambele părți au ajuns la un
acord.[10] Nici această reuniune nu a condus la schimbări semnificative ale poziției fiecărei țări față de litigiul privind Insulele Falkland. Mai mult, în 1994, problema
suveranității asupra acestor insule, a fost adăugată în constituția argentiniană.[11]

Istoric[modificare | modificare sursă]
Insulele Malvine (Falkland) au fost descoperite în urma expediției lui Magellan din 1520. Esteban Gomez, pilotul expediției, este cel care a descoperit aceste
insule. Ulterior, alți navigatori spanioli au navigat în apele din jurul insulelor, printre care o navă pilotată de Simon de Alcazaba în 1534, și alta, pilotată de Alonso
de Camargo în 1540. Toate aceste nave, au trecut prin preajma insulelor Malvine în timp ce se îndreptau spre strâmtoarea Magellan, descoperită de asemenea
de spanioli. În consecință, ca parte adiacentă a strâmtorii, insulele au fost descoperite de Spania, care avea drepturi depline asupra acestora. Încă dinainte de
descoperirea lor, Insulele Malvine se aflau de drept sub jurisdicție spaniolă, statut confirmat de intrarea în vigoare a primelor instrumente de drept internațional,
care au definit jurisdicția asupra “Lumii Noi”, la scurt timp după descoperirea ei de către Columb în 1492. Bulele Pontificale și Tratatul de la Tordesillas din 1494,
confirmau dreptul Spaniei asupra teritoriilor de dincolo de Atlantic, inclusiv asupra Insulelor Malvine, chiar înainte de descoperirea acestora. Ulterior, britanicii au
pretins că ei ar fi descoperit primii insulele, respectiv Davis în 1592 și Richard Hawkins în 1594, însă hărțile marine engleze din acei ani nici măcar nu
menționează ca ipoteză existența acelor insule, fără a mai vorbi de faptul că nu au adus nici o probă privind aceste ipotetice descoperiri. Cert este că imediat după
descoperire, aceste insule figurau pe toate hărțile și planigloburile marinei spaniole. Prima dată, arhipelagul este menționat pe o hartă a lui Pedro Reinel din 1522-
23, la 53°55’ latitudine sudică. În secolul următor, arhipelagul a fost vizitat de nave străine, cu precădere baleniere, care s-au aventurat în zonă, cu riscul de a
stârni riposta autorităților spaniole. Toată regiunea sudică a Americii însă, conform tratatelor internaționale încheiate atunci, precum Tratatul „American” din 1670
dintre Spania și Anglia, aparținea de drept Spaniei. Pacea de la Utrecht, încheiată în 1713, confirma suveranitatea spaniolă asupra Americii de Sud, inclusiv
asupra arhipelagului Malvinelor. Cu toate acestea, în ciuda tratatelor internaționale, adoptând fie o poziție de forță, fie acționând în secret, începând cu mijlocul
sec.18, marile puteri, Anglia și Franța, au încercat să ocupe poziții strategice prin care să poată controla traficul maritim prin Atlanticul de Sud, și implicit, prin
Strâmtoarea Magellan. În acest scop, în a doua jumătate a sec. 18, atât Anglia, cât și Franța, au încercat să înființeze clandestin așezări în aceste insule, deși
încă din 1767 exista permanent un guvernator spaniol pe insule, dependent de Buenos Aires. Prin semnarea Tratatului de la San Lorenzo de Escorial, în 1790,
Marea Britanie se angaja să nu înființeze nici o așezare pe întreaga coastă a Americii de Sud, ca și a tuturor zonelor ocupate anterior de Spania, inclusiv a
Insulelor Malvine. Acest tratat constituie dovada absolută că Marea Britanie nu avea absolut nici un drept să stabilească prin orice mijloace, vreo așezare
permanentă în Insulele Malvine. Acestea sunt drepturile pe care Republica Argentina le-a moștenit din partea Spaniei în 1810. În 1820, comandantul fregatei La
Heroína, Don David Jewett, a intrat în posesia insulelor Malvine, în calitate de reprezentant al guvernului argentinian. În 1823, guvernul din Buenos Aires a numit
guvernator al Insulelor Malvine pe Don Pablo Areguati, concesionând insulele unor familii argentiniene, în vederea creșterii bovinelor. A fost înființată așezarea
Puerto Soledad, pentru ca în 1829, guvernul argentinian să creeze Comandamentul Politic și Militar al Insulelor Malvine, cu sediul în această așezare, în
administrarea căruia se afla toată zona de până la Capul Horn. Comandant a fost numit Luis Vernet. Dorința nestăvilită a guvernului britanic de a avea posesiuni
în America de Sud, a condus la două încercări de invazie militară a Buenos Aires-ului, în 1806 și 1807, invazii respinse de apărătorii orașului. Concomitent, s-a
încercat să se dea o față legală pretențiilor expansioniste britanice, astfel că în 10 noiembrie 1829 a fost emisă o declarație de protest față de crearea
comandamentului argentinian, invocându-se ”drepturile de suveranitate ale Majestății sale Britanice asupra insulelor”. În anii următori, Marea Britanie a continuat
aceeași politică expansionistă, implicând și Statele Unite. Pe 31 mai 1831, corveta americană Lexington, arborând pavilion francez, debarcă mai mulți marinari
americani în Port Soledad, care vor incendia localitatea sub pretextul arestării de către argentinieni a unor nave ce pescuiau ilegal în zonă. Pe 3 ianuarie 1833,
corveta Clio, sub pavilion britanic, va ocupa Puerto Soledad, expulzând coloniștii argentinieni, iar în anul următor, britanicii vor ocupa întreg arhipelagul. De atunci
și până în prezent, Marea Britanie a continuat să ocupe aceste insule în virtutea “dreptului forței”. Denumirea insulelor a fost schimbată, au fost aduși coloniști
englezi, au fost înființate așezări permanente, în ciuda tratatului din 1790, încă în vigoare. De atunci, și până în ziua de azi, Argentina a protestat energic cu
fiecare ocazie contra ocupării insulelor, încercând să rezolve această problemă teritorială prin instrumentele oferite de dreptul internațional. Problema a rămas
nerezolvată până în ziua de azi. După al doilea război mondial, în contextul procesului de decolonizare, Marea Britanie a invocat în sprijinul său dreptul la
autodeterminare al “poporului” din Insulele Malvine. Organizația Națiunilor Unite a replicat că o populație “transplantată” din metropolă, care nu se deosebește
câtuși de puțin de populația Marii Britanii, nu poate constitui un popor, care să beneficieze de dreptul la autodeterminare. În 1981-82, pe fondul unei crize politice
și economice fără precedent, sperând să abată atenția populației de la gravele probleme care aduseseră țara în pragul colapsului, președintele Leopoldo Galtieri,
împreună cu membrii juntei militare care controla țara, a decis rezolvarea conflictului pe cale militară, sperând în resuscitarea sentimentelor patriotice ale poporului
argentinian,[12] încercând astfel să legitimeze întrucâtva regimul de dictatură militară. [13]

Declanșarea conflictului militar[modificare | modificare sursă]

În perioada premergătoare declanșării conflictului, cu precădere în perioada de după transferul puterii de la dictatorul Gen. Jorge Rafael Videla către Gen. Roberto
Eduardo Viola, spre sfârșitul lui martie 1981, Argentina a resimțit din plin efectele unei recesiuni economice severe, dar și o perioadă de puternice frământări
sociale, însoțite de proteste contra juntei militare care guverna țara într-o manieră dictatorială începând din 1976.[14] În decembrie 1981, a avut loc o schimbare
importantă la nivelul conducerii militare a Argentinei, care a adus în prim plan o nouă “juntă”, în fruntea căreia se găsea Gen. Leopoldo Galtieri, în calitate de
președinte, brigadierul Basilio Lami Dozo, și amiralul Jorge Anaya. Ultimul a fost principalul artizan al soluției militare a conflictului cu Marea Britanie, ce data de
aproape un secol și jumătate. El a considerat că Marea Britanie era prea departe ca să poată da o replică militară Argentinei. [7][15][16][17][18]]] Alegând calea acțiunii
militare directe, guvernul lui Galtieri a sperat să mobilizeze sentimentele patriotice ale argentinienilor cu privire la insule, sperând să distragă în acest fel atenția
opiniei publice de la gravele probleme economice cu care se confrunta Argentina, dar și de la gravele încălcări ale drepturilor omului comise de regimul militar.
[12]
 O astfel de acțiune ar fi crescut acțiunile unui regim în cădere liberă. Ziarul argentinian La Prensa făcea speculații asupra unui plan bine ticluit care trebuia să
înceapă cu tăierea liniilor de aprovizionare a insulelor, urmată de acțiuni în forță, în cazul în care negocierile de la ONU nu vor da rezultat.[13] Tensiunile dintre cele
două țări au fost escaladate în momentul în care un grup de negustori de fier vechi (printre care se găseau marinari argentinieni) au înălțat steagul Argentinei pe
insula Georgia de Sud, acțiune care va fi interpretată ulterior ca primul act de război. Ca răspuns la această acțiune, vasul de patrulare al Royal
Navy HMS Endurance(en) a fost trimis de la Stanley în Georgia de Sud, acțiune ce a condus la invadarea insulei de către forțele argentiniene în 3 aprilie. Junta
militară argentiniană, presupunând că britanicii vor încerca să întărească dispozitivul militar în Atlanticul de Sud, au ordonat ca invazia să înceapă în 2 aprilie.
[19]
 Inițial, Marea Britanie a fost luată prin surprindere de atacul argentinian, în ciuda avertizărilor repetate emise de căpitanul Nicholas Barker, dar și de alți ofițeri ai
marinei britanice. Baker era convins că Secretarul Apărării John Nott, printr-un raport din 1981, în care afirma că Marea Britanie va păstra ca singură forță militară
în Atlanticul de Sud, vasul de patrulare Endurance, dăduse argentinienilor semnalul că Marea Britanie nu mai putea să-și apere teritoriile de peste mări.[20][21]