Razboiul din golful persic

Razboiul din Golful Persic

Războiul dintre Iran și Irak (cunoscut și sub denumirea de Primul Război din Golful Persic și alte nume) a fost un conflict militar între
armatele Irakului și Iranului. Războiul a început în septembrie 1980 și a durat până în august 1988, fiind cel mai lung război convențional al secolului al XX-lea.[10]
[11][12]
 A fost cunoscut sub denumirea de „Războiul din Golful Persic” înainte de „Războiul din Golf” din 1990.[13]

Războiul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian. Războiul a survenit după o serie lungă
de dispute teritoriale legate de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență Șiia (ramura islamică predominantă, însă oprimată a
Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic. Deși Irakul spera să profite de haosul
apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat
aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă.[14]

În ciuda cererilor Consiliului de Securitate al ONU de încetare a focului, ostilitățile au continuat până la 20 august 1988. Războiul s-a încheiat cu acceptarea de
ambele părți a Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU nr. 598. A durat câteva săptămâni ca Iranul să părăsească tot teritoriul ocupat pentru a respecta
granițele de dinainte de război, stabilite în 1975 prin Acordul de la Alger(en). Ultimul schimb de prizonieri de război a avut loc în 2003.[14][15]

Războiul a cauzat numeroase pierderi omenești și economice - aproximativ jumătate de milion de victime pentru fiecare parte, fără răniți - însă nu a adus
nici despăgubiri de război și nici schimbări teritoriale. Conflictul este comparat adesea cu Primul Război Mondial,[16] prin prisma tacticilor de luptă similare: război
de tranșee, cuiburi de mitralieră, atacuri la baionetă, utilizarea sârmei ghimpate, atacuri frontale în masă ale infanteriei peste „țara nimănui” și utilizarea armelor
chimice (precum gazul muștar) de către Irak împotriva trupelor iraniene și a civililor irakieni kurzi. La vremea respectivă, Consiliul de Securitate al ONU a declarat
faptul că „au fost folosite arme chimice în lupte”. Totuși, în aceste declarații ale ONU nu se preciza faptul că doar Irak a folosit arme chimice, astfel încât
„comunitatea internațională" a păstrat tăcerea în timp ce Irak folosea arme de distrugere în masă împotriva iranienilor și a irakienilor kurzi.”[17][18][19]

Originile conflictului militar[modificare | modificare sursă]

Shatt al-Arab - mărul discordiei[modificare | modificare sursă]

Shatt al arab - granița naturală dintre Iran și Irak

Războaiele din sec. 16 și 17 dintre Imperiul Otoman și Persia au avut drept scop controlul asupra Mesopotamiei, regiune ce se întindea aproximativ pe teritoriul de
azi al Irakului. În acest context, de maximă importanță pentru ambele părți aflate în conflict armat, era controlul asupra cursului de apă Shatt al-Arab. (Arvand
Roud) Tratatul de la Zuhab, semnat în 1639, a stabilit granița dintre Persia (nume sub care era cunoscut Iranul înainte de 1935) și Imperiul Otoman. După
destrămarea Imperiului Otoman, Mesopotamia a intrat sub mandat britanic, începând din 1920, pentru ca în 1932 să devină stat independent. Iranul la rândul său,
nu a mai acceptat granițele fixate anterior prin Tratatul de la Zuhab, confirmate prin Protocolul de la Constantinopol din noiembrie 1913, dorind ca noua graniță să
fie stabilită de-a lungul liniei de maximă adâncime a canalului navigabil al cursului Shatt al-Arab(talveg). Primul tratat dintre Iran și Irak privind frontiera dintre cele
două țări a fost semnat în 1937. În urma acestuia, s-a stabilit ca frontiera să fie malul de est al cursului de apă, cu excepția unei zone de 4 mile în apropiere de
Ābādān, unde frontiera urma talvegul. Disputele privind frontiera au continuat și în deceniile următoare, odată cu dobândirea independenței de către Irak.
Începând cu anii 60, ani în care Iranul s-a afirmat ca mare putere zonală, concomitant cu slăbirea Irakului datorită tulburărilor interne, tratativele au fost reluate,
după ce Iranul a abrogat tratatul din 1937, exercitând în același timp presiuni asupra regimului irakian prin sprijinul acordat rebelilor kurzi din nordul țării. Un nou
acord a fost încheiat în 1975, numit Protocolul de la Alger, prin care granița dintre cele două țări era stabilită de talvegul cursului Shatt al-Arab, pe toată lungimea
lui, acord acceptat de Irak în schimbul retragerii suportului iranian asigurat rebelilor. După numai cinci ani, odată cu izbucnirea revoluției islamice și slăbirea
statului iranian, în 17 septembrie 1980, Irakul a abrogat Acordul de la Alger(en). Într-un discurs rostit în fața Adunării Naționale, Saddam Hussein a afirmat că Iranul
a încălcat tratatul bilateral, în consecință, prevederile acestuia sunt anulate, și că Shatt al-Arab a aparținut din totdeauna în întregime Irakului. După cinci zile, în
22 septembrie 1980, trupele irakiene vor invada Iranul.

Pretextele războiului[modificare | modificare sursă]

Saddam Hussein și șahinșahul Reza Pahlavi la Alger (1975)

Anterior invaziei, în vederea pregătirii psihologice a populației, Irakul a acuzat Iranul de acte de agresiune și amestec în treburile interne, cum ar fi sprijinul acordat
partidului al-Daʿwa, interzis de autorități. De cealaltă parte, Iranul acuza regimul Ba’th ca fiind anti-Islamic și o marionetă a puterilor occidentale. Totodată, regimul
de la Bagdad era acuzat de acte de agresiune împotriva Iranului, datorită suportului acordat separatiștilor din Khuzestan, străveche provincie persană, cărora
Irakul le promisese public asistență în vederea eliberării “Arabestanului”. Conform celor declarate de guvernatorul general al provinciei, Amiralul Aḥmad Madani,
Irakul furniza arme rebelilor. În repetate rânduri, trupe irakiene atacaseră orașe de graniță, în special orașele kurde din nord-vestul Iranului (iunie 1979), apoi au
atacat Ṣāleḥābād în sud, unde au omorât mai multe persoane. De asemenea au avut loc numerase ciocniri în zona de frontieră între unități iraniene și irakiene.
Principalul pretext al irakienilor era controlul asupra cursului Shatt al-Arab. Râul Shatt al-Arab este format prin confluența a trei râuri, Tigru, Eufrat și Kārun, în
lungime de cca. 200 km, din care cca. 80 de km formează granița dintre cele două țări. Shatt al-Arab are o mare importanță economică pentru ambele țări. Basra,
singurul port irakian, se găsește 72 km în amonte. Ambele țări au importante instalații petroliere de ambele părți ale râului. În afară de această dispută istorică,
Irakul a emis pretenții absurde asupra a trei insule din apropierea Strâmtorii Ormuz, Abu Musā și cele două insule Tonb, cea mare și cea mică. Cele trei insule, de
mare importanță strategică, se găsesc la mare distanță de teritoriul irakian, așa că pretențiile asupra acestora erau absurde. Aceste insule iraniene fuseseră
ocupate de britanici și administrate în folosul lor de șeici locali, Abu Musā de șeicul din Sharjah, iar celelalte două de șeicul Raʾs al-Khaymah, ambele foste
protectorate britanice dorind să se alăture Emiratelor Arabe Unite. Insulele au fost alipite la Iran în 30 noiembrie 1971, câteva zile înainte de înființarea Emiratelor
Arabe Unite. În septembrie 1980, Irakul a formulat o cerere absurdă și provocatoare privind suveranitatea asupra celor trei insule, cerând recunoașterea
„drepturilor legitime” ale Irakului asupra celor trei insule. De asemenea, Irakul a revendicat provincia Khuzestan, veche provincie persană, bogată în zăcăminte de
petrol. Conform ideologiei pan-arabe a partidului Ba’th, Khuzestanul aparține națiunii arabe și trebuie returnat acesteia.

Cauzele reale[modificare | modificare sursă]

Ayatollahul Ruhollah Khomeini - Liderul Suprem al revoluției Islamice

Principala cauză a războiului a fost ambiția lui Saddam Hussein ca Irakul să devină principala putere economică și militară din Orientul Apropiat. Ambițiilor
hegemonice ale lui Saddam Hussein li s-a adăugat teama exportului de revoluție din Iran, teamă amplificată de faptul că majoritatea populației Irakului este șiită,
în timp ce clasa politică conducătoare este sunită. De altfel, relațiile dintre cele două țări începuseră să se deterioreze începând cu 1979, odată cu izbucnirea
revoluției islamice în Iran, percepută ca un pericol la adresa stabilității regimului secular irakian. În fine, tulburările post-revoluționare din Iran, epurarea pe criterii
politice a cadrelor de vârf ale armatei, fuga masivă a elitelor intelectuale și conducătoare din Iran, au constituit pentru Saddam Hussein o oportunitate nesperată
pentru declanșarea războiului. Înainte de revoluția islamică, sub conducerea autoritară a șahinșahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamer, Iranul era de departe
cea mai puternică țară din zonă. Armata iraniană era a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor și echipării, toate acestea datorându-se sprijinului
acordat de Statele Unite. Prin faptul că se găsea în sudul Uniunii Sovietice, Iranul avea o importanță strategică deosebită pentru americani în timpul Războiului
Rece. Odată cu alungarea Șahului, în urma crizei ostaticilor din 1979, sprijinul economic și militar american a încetat, asigurând astfel noi oportunități pentru
Saddam Hussein. Teama ca revoluția iraniană să nu se extindă și în Irak a condus la persecuții asupra populației majoritar șiite din Irak. În primul rând, arestări
urmate de execuții ale membrilor partidului șiit al-Da’wa, interzis de autorități. Liderul spiritual suprem al șiiților irakieni, marele Ayatollah Bāqer al-Ṣadr, a fost
arestat în aprilie 1980 și executat în secret. Zeci de mii de șiiți, cu origine iraniană, dar care erau stabiliți de secole în centrele religioase Karbala și Najaf, au fost
expulzați din Irak, iar proprietățile lor confiscate. Conflictul dintre cele două țări avea și un aspect religios, dat fiindcă iranienii sunt majoritatar șiiți și nu vorbesc
limba arabă. Fără a fi totuși un conflict religios, Saddam Hussein a căutat pe toate căile să opună iranienilor pe arabi, să demonstreze superioritatea arabilor
asupra iranienilor din considerente ideologice. În afară de hegemonia militară, Saddam Hussein dorea ca Irakul să devină principala putere economică din zonă.
Majoritatea rezervelor de petrol ale Iranului se găseau în provincia Khuzestan, împreună cu importante instalații de extracție, rafinării și rezervoare. Trecerea lor în
posesia Irakului, ar fi lipsit Iranul de o importantă sursă de venituri și ar fi împiedicat ca acesta să devină putere hegemonică în zonă. Ocuparea Khuzestanului ar fi
lărgit totodată accesul Irakului la mare, care pe atunci avea doar 64 km de litoral. În fine, cele trei insule din Strâmtoarea Ormuz, în afară de poziția lor strategică,
puteau constitui o viitoare bază pentru instalații petroliere offshore.

Cronologie[modificare | modificare sursă]
Invazia[modificare | modificare sursă]
Războiul Iran-Irak - 22 septembrie 1980 - Teheran

Războiul a început în data de 22 septembrie 1980, moment în care forțe irakiene au lansat raiduri aeriene asupra unui număr de 10 aeroporturi importante din
Iran, invadând totodată teritoriul Iranului cu trupe terestre, de-a lungul a trei direcții principale. Atacurile aeriene, beneficiind de elementul surpriză, vizau
distrugerea forțelor aeriene iraniene. Ele nu au reușit însă să distrugă un număr semnificativ de aparate de zbor iraniene. Primul oraș ocupat a fost Qasr-e Shirin
în nord, localitate cu o bună poziție strategică, care domina prin altitudine zonele mai joase din jur. În continuare, trupele irakiene au vizat localitățile strategice
Mehran și Dezful, ultima găzduind un număr de baze militare și instalații petroliere. Principalele ținte au fost două orașe importante Khorramshahr și Abadan,
ultimul adăpostind rafinării și alte instalații petroliere. Cele două orașe, fiind oarecum izolate, protejate de râurile Shatt al-Arab, Kārun, și Bahmanshir, fiind
accesibile prin doar două poduri, s-au dovedit de această dată dificil de cucerit. La toate acestea s-a adăugat rezistența îndârjită a trupelor Gărzilor Revoluționare
Iraniene. Pe 24 octombrie, la mai bine de o lună de la invazie, cu prețul unor grele pierderi, trupele irakiene au reușit să ocupe orașul Khorramshahr. Asediat,
orașul Abadan rezista cu succes însă. După 24 octombrie, irakienii au schimbat strategia, războiul devenind unul static, fără confruntări directe, limitându-se doar
la apărarea teritoriului cucerit și bombardarea pozițiilor adverse. Atacul irakian, deși beneficiase oarecum de elementul surpriză s-a împotmolit după numai o lună,
deși irakienii dispuneau de forțe superioare numeric și din punct de vedere al echipării, beneficiind și de forțe aeriene superioare. Aceasta s-a datorat pe de o
parte dârzeniei opuse de forțele iraniene, compuse din gărzi revoluționare, trupe regulate, forțe de poliție și voluntari, și pe de altă parte incompetenței conducerii
militare irakiene. Trupele irakiene erau slab antrenate și incapabile să mânuiască eficient armamentul din dotare. Ofițerii ce le conduceau fuseseră promovați pe
baza loialității față de Saddam Hussein și regimul său. Nici armata iraniană nu stătea mai bine din acest punct de vedere. Epurările succesive printre generalii
iranieni, conduseseră la promovarea de ofițeri inferiori în ierarhia superioară a armatei, pe baza loialității față de regimul islamic, un exemplu fiind comandantul
trupelor de uscat, Sayyed ʿAli Širāzi, fost căpitan. De asemenea exista o oarece rivalitate între armata regulată și gărzile revoluționare, combinate de ayatollahul
Khomeini în octombrie 1980. Chiar la nivelul conducerii supreme existau disensiuni, dat fiindcă șeful suprem al Consiliului Suprem de Apărare era președintele
Abulhassan Bani Ṣadr, iar membrii consiliului erau clerici, precum ayatollahii Moḥammad Behešti și Akbar Hāšemi Rafsanjani. Conflictul dintre autoritățile civile și
militare pe de o parte, și cele religioase de cealaltă, vizau în special orientarea republicii islamice, dar s-au reflectat în primul rând în modul în care a fost condus
războiul de apărare contra invaziei irakiene. În 28 septembrie, 6 zile după invadarea Iranului, Consiliul de Securitate al ONU, a invitat ambele țări “să se abțină de
la folosirea forței”. Irakul și-a declarat imediat disponibilitatea pentru negocieri, cu condiția ca Iranul să înceteze “agresiunea contra Irakului” și să recunoască
suveranitatea Irakului asupra teritoriilor reclamate de acesta, inclusiv cursul râului Shatt al-Arab. În fața adunării ONU, ambele țări și-au definit implicarea în
conflict ca un act de auto-apărare. Ministrul de externe irakian, Sa’dun Hammadi, l-a acuzat pe Khomeini de încercare de export al revoluției islamice. De cealaltă
parte, Iranul, prin vocea premierului Rajāʾi, a caracterizat agresiunea irakiană drept război “impus” (jang-e taḥmili), declarând că Iranul va accepta încetarea
focului doar atunci când agresorul va fi pedepsit. Intervențiile de pace ale Organizației Conferinței Islamice și Mișcării de Nealiniere, s-au soldat de asemenea cu
un eșec, Iranul fiind hotărât să continue lupta cu agresorul irakian