Războiul dintre Iran și Irak 

(cunoscut și sub denumirea de Primul Război din

Golful Persic și alte nume) a fost un conflict militar între
armatele Irakului și Iranului. Războiul a început în septembrie 1980 și a durat până
în august 1988,
Războiul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o
invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian. 
Irakul a acuzat Iranul de acte de agresiune și amestec în treburile interne, cum ar fi
sprijinul acordat partidului al-Daʿwa, interzis de autorități. De cealaltă parte, Iranul
acuza regimul Ba’th ca fiind anti-Islamic și o marionetă a puterilor occidentale.
Totodată, regimul de la Bagdad era acuzat de acte de agresiune împotriva Iranului,
datorită suportului acordat separatiștilor din Khuzestan.
Majoritatea rezervelor de petrol ale Iranului se găseau în provincia Khuzestan,
împreună cu importante instalații de extracție, rafinării și rezervoare. Trecerea lor
în posesia Irakului, ar fi lipsit Iranul de o importantă sursă de venituri și ar fi
împiedicat ca acesta să devină putere hegemonică în zonă. Ocuparea
Khuzestanului ar fi lărgit totodată accesul Irakului la mare, care pe atunci avea
doar 64 km de litoral. În fine, cele trei insule din Strâmtoarea Ormuz, în afară de
poziția lor strategică, puteau constitui o viitoare bază pentru instalații petroliere
offshore.
Ofensiva a fost întins pe un teren de 700 de kilometri. Principala preocupare a fost
direcția sud - mai aproape de Golful Persic

Continuarea războiului dintre Iran și Irak, între timp, să învețe o turnură

neașteptată. Israelian Air Force a efectuat o operațiune „Opera“. Acesta a avut ca
scop distrugerea centrului nuclear „Osirak“. Reactorul a fost achiziționat de către
Irak, în Franța, pentru cercetare.

Cine a sprijinit Iranul în timpul războiului Iran-Irak?

În timpul războiului Iran-Irak, singurii aliați majori ai Iranului au fost Siria și
Libia. Efortul de război al Irakului a fost finanțat în mod deschis de Arabia
Saudită, Kuweit și alte state arabe învecinate și a fost susținut tacit de Statele Unite
și Uniunea Sovietică.
Pe toată durata războiului, Irakul, deși sub regimul unui dictator sângeros și
agresiv, a fost privit cu îngăduință, atât de către statele occidentale, cât și de către
URSS și SUA, ca un factor de echilibru în zonă, care putea contracara influența
iraniană, considerată drept factor destabilizator. URSS nu putea vedea cu ochi buni
revoluția islamică, temându-se ca aceasta să nu molipsească musulmanii din
republicile sovietice vecine cu Iranul
 în ianuarie 1987, Kuweitul a solicitat ca vasele sale să navigheze sub pavilion
american. La început, SUA au ezitat să răspundă afirmativ solicitării Kuweitului,
deoarece ar fi însemnat implicarea directă în război alături de un inamic al Iranului,
concomitent cu încălcarea neutralității declarate oficial. Cu toate acestea, SUA au
decis să-și sporească prezența militară în regiune, urmate de Marea Britanie, Franța
și Uniunea Sovietică. Aceste măsuri au fost justificate de instalarea de către Iran a
unor baterii de rachete Silkworm de producție chineză, în apropierea Strâmtorii
Ormuz. Un alt incident, care s-a petrecut în 17 mai 1987, atunci când fregata
americană USS Stark a fost lovită de două rachete Exocet, lansate de pe un Mirage
F1 irakian, care au omorât 37 de membri ai echipajului și au rănit alți 21, a
determinat creșterea implicării SUA în război. 
 A fost criticată de asemenea minarea apelor internaționale executată de iranieni,
dat fiindcă în 14 aprilie 1988, fregata americană USS Samuel B. Roberts a fost
serios avariată de o mină iraniană, concomitent cu rănirea a 10 marinari americani.
SUA au reacționat imediat, prin operațiunea Praying Mantis din 18 aprilie, cea mai
mare angajare de forțe navale americane de după cel de-al doilea Război Mondial. 
Când a acceptat Iranul încetarea focului mediată de Națiunile Unite?
În august 1988, economia deteriorată a Iranului și câștigurile recente ale irakienilor
pe câmpul de luptă l-au obligat pe Iran să accepte un încetare a focului mediată de
Organizația Națiunilor Unite, pe care o rezistase anterior.

 numeroși comentatori din mass-media acuză Iranul că ar fi folosit minori în timpul

războiului, atât în calitate de combatanți, cât și pentru deminarea terenului folosind
propriul corp. În 1984, președintele iranian, Ali-Akbar Rafsanjani a făcut un apel
către toți cei în vârstă de la 12 la 72 de ani să se înroleze în "Războiul Sfânt".
Numărul total de combatanți de ambele părți este neclar; dar ambele țări au fost
mobilizate pe deplin, iar majoritatea bărbaților de vârstă militară erau sub arme.
Numărul victimelor a fost enorm, dar la fel de incert. Estimările numărului total de
victime variază de la 1.000.000 până la dublul acestui număr. Numărul ucis de
ambele părți a fost probabil de 500.000, Iranul suferind cele mai mari pierderi. Se
estimează că între 50.000 și 100.000 Kurzi au fost uciși de forțele irakiene în
timpul seriei de campanii numite în cod Anfāl (arabă: Spoils) care a avut loc în
1988 ( vedea Kurd ). Irakul și Iranul au restabilit relațiile diplomatice, iar Irakul a
fost de acord cu termenii iranieni pentru soluționarea războiului: retragerea
trupelor irakiene de pe teritoriul iranian ocupat, divizarea suveranității asupra căii
navigabile Shaṭṭ al-ʿArab și un prizonier de război schimb valutar. Schimbul final
de prizonieri nu a fost finalizat decât în martie 2003.