Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca 

Pactul de la Paris, după orașul în care a fost

semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional "care milita pentru
renunțarea la război ca instrument al politicii naționale". Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost
un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele
secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand,
inițiatorii tratatului.
După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții următoarelor
state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Statul Liber
Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit și Statele Unite.
Tratatul a început să aibă efect juridic începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din urmă,
pactul a fost semnat de 62 de națiuni.
Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel
pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în
afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a
considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai
important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european.
Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat al Statelor Unite, dorea, pe de altă parte, să evite orice altă
implicare a SUA într-un război european, fiind, din acest motiv, neinteresat de propunerea franceză.
Totuși, dacă s-ar fi opus tratatului, el ar fi trebuit să facă față atât atacurilor din Congresul Statelor
Unite, cât și presiunilor exercitate de grupurile pacifiste. De aceea, Kellogg a răspuns cu o
propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de
pace.
Pactul Kellogg-Briand din 27 august 1928 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii
Națiunilor și a rămas un important document al dreptului internațional. În Statele Unite a devenit
parte a Constituției, fiind inclus în articolul 6.
Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reușit să-și atingă obiectivele nobile de
împiedicare a războiului și de menținere a păcii internaționale pe o lungă perioadă. Pactul s-a
dovedit ineficient, deoarece, în anii care au urmat, imediat după semnarea lui, declanșându-
se invazia japoneză în Manciuria (1931) și China (1937), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia
germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că,
în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele
legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea [4] cu folosirea forței sau folosirea forței
militare în relațiile internaționale, precum și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au
fost scoase în afara legii.[5]
De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea noțiunii de crimă împotriva păcii. La
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru declanșarea
conflagrației mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva păcii.
Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite