Societatea Națiunilor 

sau Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală înființată în

urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației
Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să
mențină pacea mondială. În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a
avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea
războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale
prin negociere și arbitraj.] Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect
a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială,
prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.
Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele
sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și
pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere
o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească.
Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu
acestea. Când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul
celui de-al Doilea Război Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor este extrem de
eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă uliii”.
După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața
agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia,
Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul scopului principal al
Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o după
sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de Societate.
Articolul 8 al Pactului Societății Națiunilor prevedea „reducerea armamentului național la minimul compatibil
cu siguranța națională și cu executarea obligațiunilor internaționale impuse printr-o acțiune comună.” O mare
parte din timpul și efortul Societății Națiunilor a fost dedicat acestui scop, deși guvernele membrilor acesteia
erau sceptici că o asemenea dezarmare vastă poate avea succes sau nici nu era dorită. Puterile aliate erau, de
asemenea, obligate, conform Tratatului de la Versailles, să încerce dezarmarea, iar restricțiile de armament
impuse asupra țărilor învinse au fost descrise ca fiind primul pas către o dezarmarea mondială. Pactul
Societății Națiunilor impunea Societății misiunea de crea un plan de dezarmare pentru fiecare stat, însă
Consiliul a descentralizat această responsabilitate către o comisie specială înființată în 1926 de a
pregăti Conferința Dezarmării Mondiale între 1932-1934. Membrii Societății aveau păreri diferite asupra
acestei probleme. Franța ezita să-și reducă armamentul fără o garanție de ajutor militar în cazul în care ar fi
fost atacată; Polonia și Cehoslovacia se simțeau vulnerabile atacurilor din partea de vest și doreau ca reacția
Societății asupra agresiunii împotriva membrilor săi să fie consolidată înainte să se dezarmeze. Fără această
asigurare, nu și-ar fi redus armamentele fiind considerau că amenințarea Germaniei era prea mare. Frica de un
atac a crescut când Germania și-a redobândit puterea după Primul Război Mondial, în special când Adolf
Hitler a obținut puterea și a devenit Cancelar al Germaniei, în 1933. De asemenea, încercarea Germaniei de a
nu respecta Tratatul de la Versailles și reconstruirea Armatei Germaniei a determinat și mai mult Franța să nu
se dezarmeze.
Conferința Mondială a Dezarmării a fost susținută de Societatea Națiunilor la Geneva în 1932, la care au
participat 60 de state. La începutul conferinței, a fost propus un moratoriu de un an asupra extinderii
armamentelor iar apoi prelungit cu câteva luni. Comisia de Dezarmare obținuse, inițial, acordul Franței, Italiei,
Japoniei și a Marii Britanii de a-și reduce flotele marine. Pactul Kellogg-Briand emis de comisie în 1928, nu
reușise să scoată războiul în afara legii. În cele din urmă, Comisia eșuase să oprească reconstruirea militară a
Germaniei, Italiei și a Japoniei în anii 1930. În timpul evenimentelor importante care au dus la izbucnirea celui
de-al Doilea Război Mondial, Societatea a fost în mare parte tăcută, precum remilitarizarea Renaniei, ocuparea
regiunii Sudetenland precum și Anschlussul Austriei, fiind interzise prin Tratatul de la Versailles. Chiar și
membrii Societății s-au reînarmat. În 1933, Japonia s-a retras pur și simplu din cadrul Societății, preferând să-
și prezinte decizia, urmată de Germania, în același an (folosind ca pretext eșecul Conferinței de Dezarmare
Mondială de a ajunge la un acord de egalitate asupra armelor dintre Franța și Germania) și Italia în
1937. Ultimul act semnificativ al Societății a fost expulzarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1939, după ce
a invadat Finlanda