AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

IOAN-ALEXANDRU BORA
CLASA A V-A A

1
 Al Doilea Război Mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945, deși
unele conflicte asociate lui au început și mai devreme. El a implicat marea majoritate a țărilor lumii—
inclusiv toate marile puteri—care au format două alianțe militare opuse: Aliații și Axa. A fost cel mai
întins război din istorie, și a implicat direct mai mult de 100 de milioane de oameni din peste 30 de
țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capabilitate economică, industrială și
științifică efortului de război, într-o stare de „război total”, ștergând distincția între resursele civile și
cele militare. Marcat de moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși
aproximativ 11 milioane de oameni)[2][3] și de bombardamentele strategice ale centrelor industriale și
demografice (în care au murit aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au
distins bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki),[4] el a dus la între 50 și 85 de milioane
de decese, mai mult decât orice alt conflict⁠(d) din istoria omenirii.[5]
Imperiul Japonez avea ca obiectiv dominația asupra Asiei și Pacificului și era deja în
război cu Republica China în 1937,[6] dar în general se consideră că războiul mondial a început pe 1
septembrie 1939[7] cu invazia Poloniei de către Germania Nazistă și, ulterior, cu declarațiile de război
ale Germaniei, Franței și Regatului Unit. De la sfârșitul anului 1939 până la începutul anului 1941, într-
o serie de campanii și tratate, Germania a cucerit sau controlat o mare parte din Europa continentală,
și a format Axa Roma-Berlin-Tokyo împreună cu Italia și Japonia. Conform Pactului Molotov–
Ribbentrop din 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au divizat anexat teritoriile vecinilor
lor europeni, Polonia, Finlanda, România și Statele Baltice. Războiul a continuat în primul rând între
puterile europene ale Axei și coaliția între Regatul Unit și Commonwealth-ul Britanic, cu campanii
inclusiv în Africa de Nord⁠(d) și Africa de Est, cu bătălia aeriană a Marii Britanii, campania de
bombardamente Blitz, campania din Balcani precum și cu îndelungata bătălie a Atlanticului. În iunie
1941, puterile europene ale Axei au lansat o invazie a Uniunii Sovietice, deschizând cel mai mare
teatru de război din istorie, care a angajat cea mai mare parte a forțelor militare ale Axei într-un război
de uzură. În decembrie 1941, Japonia a atacat Statele Unite ale Americii și coloniile europene⁠(d) din
Oceanul Pacific, și a cucerit rapid o mare parte a Pacificului de Vest.
Înaintarea Axei s-a oprit în 1942, când Japonia a pierdut critica bătălie de la Midway, în
apropiere de Hawaii, iar Germania a fost învinsă în Africa de Nord și apoi, în mod decisiv,
la Stalingrad, în Uniunea Sovietică. În 1943, după o serie de înfrângeri germane pe Frontul de
Est, invaziile aliate a Siciliei și a Italiei care au condus la capitularea Italiei, și victorile aliate în Pacific,
Axa a pierdut inițiativa și s-a angajat într-o retragere strategică pe toate fronturile. În 1944, Aliații au
invadat Franța ocupată de Germania, în timp ce Uniunea Sovietică și-a recăpătat toate pierderile
teritoriale și a invadat Germania și aliații săi. În 1944 și 1945, japonezii au suferit pierderi majore în
Asia continentală în China Central-Sudică⁠(d), și Birmania⁠(d), în timp ce Aliații au schilodit Marina
Japoneză și au capturat insule-cheie din Pacificul de Vest.
Războiul din Europa s-a încheiat cu o invazie a Germaniei de către Aliații Occidentali și Uniunea
Sovietică, care a culminat cu capturarea Berlinului de către trupele sovietice și ulterior capitularea
necondiționată a Germaniei la 8 mai 1945. După Declarația de la Potsdam dată de către Aliați la 26
iulie 1945 și după refuzul Japoniei de a capitula în conformitate cu termenii acesteia, Statele Unite ale
Americii au detonat bombe atomice deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, la 6 și,
respectiv, 9 august. Cum o invazie de arhipelagului Japonez⁠(d) era iminentă, și erau posibile și alte
bombardamente atomice, iar Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei⁠(d) și a invadat
Manciuria, Japonia a capitulat și ea la 15 august 1945. Astfel s-a încheiat războiul în Asia, cimentând
o victorie totală a Aliaților.
Al Doilea Război Mondial a modificat alinierea politică și structura socială a lumii. S-a
înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a promova cooperarea internațională și a preveni
conflictele viitoare. Marile puteri victorioase—Statele Unite, Uniunea Sovietică, China, Regatul Unit și
Franța—au devenit membri permanenți⁠(d) ai Consiliului de Securitate al ONU.[8] Uniunea Sovietică și
Statele Unite au devenit superputeri rivale, pregătind scena pentru Războiul Rece, care a durat
următorii 46 de ani. Între timp, influența unor mari puteri europene s-a diminuat, în timp ce a
început decolonizarea Asiei⁠(d) și Africii. Cele mai multe țări ale căror industrii au fost afectate s-au

2
reorientat spre redresarea economică⁠(d). Integrarea politică, mai ales în Europa, a apărut ca efort de
a pune capăt dușmăniilor dinainte de război și de a crea o identitate comună.[9]

Cronologie
Începutul războiului în Europa este în general considerat a fi ziua de 1 septembrie
1939,[10][11] începutul invaziei germane a Poloniei; Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei
două zile mai târziu. Data de început a războiului în Pacific este uneori dată ca fiind cea a izbucnirii
celui de al Doilea Război Sino-Japonez la 7 iulie 1937,[12][13] sau chiar invazia japoneză a
Manciuriei⁠(d) din 19 septembrie 1931.[14][15]
Alții îl urmează pe istoricul britanic A.J.P. Taylor⁠(d), care considera că Războiul Sino-Japonez și
războiul din Europa și din coloniile sale au fost două războaie diferite simultane, care au fuzionat în
1941. Acest articol folosește datarea convențională. O altă dată de începere a celui de al Doilea
Război Mondial avansată de alți istorici este invazia italiană a Abisiniei la 3 octombrie 1935.[16] Istoricul
Britanic Antony Beevor consideră începutul celui de al Doilea Război Mondial a fi luptele de la Halhin
Gol între Japonia și forțele de Mongoliei și Uniunii Sovietice din perioada mai-septembrie 1939.[17]
Nici data exactă a sfârșitului războiului nu este unanim convenită. În general se acceptă ideea
că războiul s-a încheiat odată cu armistițiul din 14 august 1945, și nu cu capitularea formală a Japoniei
(2 septembrie 1945). Un tratat de pace cu Japonia a fost semnat în 1951 pentru a încheia formal unele
chestiuni cum ar fi despăgubirile ce trebuie plătite prizonierilor de război ai Aliaților, care au căzut
victime ale atrocităților.[18] Un tratat privind viitorul Germaniei a permis reunificarea Germaniilor de Est
și de Vest în 1990 și a rezolvat și alte probleme postbelice.[19]

Context
Europa
Primul Război Mondial a schimbat harta politică a Europei, cu înfrângerea Puterilor Centrale—
între care Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman—și cu preluarea puterii de către
bolșevici în Rusia în 1917, care în cele din urmă a condus la fondarea Uniunii Sovietice. Între
timp, Aliații victorioși din Primul Război Mondial, cum ar fi Franța, Belgia, Italia, Grecia și România, au
dobândit teritorii, și s-au creat noi state naționale prin prăbușirea Imperiilor Austro-Ungar, Otoman
și Rus.
Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, Liga Națiunilor a fost creată la Conferința de
Pace de la Paris din 1919. Obiectivele primare ale organizației au fost prevenirea unui conflict armat
prin securitate colectivă, prin dezarmare, și prin soluționarea diferendelor internaționale prin negocieri
pașnice și arbitraj.

Adunarea Ligii Națiunilor, la Geneva, Elveția, 1930

În ciuda puternicului sentiment pacifist de după Primul Război Mondial,[20] urmările sale încă au
produs naționalism iredentist și revanșard în mai multe state europene. Aceste sentimente au fost
deosebit de marcante în Germania din cauza pierdierilor semnificative teritoriale, coloniale, și

3
financiare suferite prin Tratatul de la Versailles. În temeiul tratatului, Germania a pierdut în jur de 13%
din teritoriul inițial și toate posesiunile sale de peste mări, se interzicea anexarea de alte state de către
Germania, se impuneau despăgubiri, și se limitau dimensiunile și capabilitățile militare ale țării.[21]
Imperiul German a fost dizolvat în Revoluția Germană din 1918-1919, și s-a instaurat un guvern
democratic, mai târziu cunoscut sub numele de Republica de la Weimar. Perioada interbelică a adus
conflicte între susținătorii noii republici și adversarii extremiști de dreapta și de stânga. Italia, ca aliat
al Antantei, a obținut unele câștiguri teritoriale după război; cu toate acestea, naționaliștii italieni erau
iritați de faptul că promisiunile făcute de Regatul Unit și Franța pentru a asigura intrarea Italiei în război
nu au fost îndeplinite în acordul de pace. Din 1922 până în 1925, mișcarea fascistă condusă de Benito
Mussolini a preluat puterea în Italia cu un discurs naționalist și cu o agendă totalitară și de colaborare
între clase⁠(d) care a abolit principiul democrației reprezentative, a reprimat mișcările socialiste, de
stânga și liberale, și a urmărit o politică externă agresivă, expansionistă, care viza transformarea Italiei
într-o putere mondială, promițând crearea unui „Nou Imperiu Roman”.[22]

Adolf Hitler la un miting politic național-socialist de la Weimar, octombrie 1930

După o încercare nereușită de a răsturna guvernul german în 1923, în cele din urmă Adolf
Hitler a devenit cancelar al Germaniei în 1933. El a abolit democrația, adoptând o revizuire radicală,
motivată rasial, a ordinii mondiale⁠(d) și, în curând, a început o campanie masivă de reînarmare⁠(d).[23] În
acest moment, politologii au început să prezică că ar putea izbucni un nou Mare
Război.[24][necesită pagina] Între timp, pentru a-și asigura alianța, Franța a dat Italiei mână liberă în
Etiopia⁠(d), pe care Italia o dorea ca posesiune colonială. Situația a fost agravată la începutul anului
1935, când Teritoriul Bazinului Saar a fost reintegrat legal în Germania, iar Hitler a repudiat Tratatul
de la Versailles, a accelerat programul de reînarmare, și a introdus serviciul militar obligatoriu⁠(d).[25]
Pentru a ține Germania în frâu, Regatul Unit, Franța și Italia au format Frontul Stresa⁠(d) în aprilie
1935; cu toate acestea, în luna iunie a acelui an, Regatul Unit a încheiat un acord naval
independent⁠(d) cu Germania, relaxând restricțiile anterioare. Uniunea Sovietică, îngrijorată
de obiectivele Germaniei de a cuceri zone vaste din Europa de Est⁠(d), a elaborat un tratat de asistență
reciprocă cu Franța. Înainte de a intra în vigoare, însă, pactul franco-sovietic⁠(d) trebuia să treacă prin
birocrația Ligii Națiunilor, care l-a știrbit complet.[26] Statele Unite, îngrijorate de evenimente din Europa
și Asia, au adoptat Legea Neutralității⁠(d) în luna august a aceluiași an.[27]
Hitler a sfidat tratatele de la Versailles și Locarno remilitarizând Renania în martie 1936,
confruntându-se cu o opoziție minimală.[28] În luna octombrie 1936, Germania și Italia au format Axa
Roma–Berlin. O lună mai târziu, Germania și Japonia au semnat Pactul Anticomintern, la care Italia
avea să adere în anul următor.

Asia
Partidul Kuomintang (KMT) din China a lansat o campanie de unificare⁠(d) împotriva căpeteniilor
regionale⁠(d) și a unificat nominal China la mijlocul anilor 1920, dar curând a fost implicat într-un război
civil împotriva fostului său aliat, Partidul Comunist Chinez.[29] În 1931, un Imperiu Japonez din ce în
ce mai militarist⁠(d), care demult încerca să obțină influență în China,[30] ca prim pas în ceea ce guvernul

4
său considera a fi dreptul său de a domina Asia⁠(d), s-a folosit de Incidentul Mukden ca pretext pentru
a lansa o invazie a Manciuriei⁠(d) și de a crea statul marionetă Manchukuo.[31]
Prea slabă pentru a opune rezistență Japoniei, China a făcut apel la Liga Națiunilor pentru
ajutor. Japonia s-a retras din Liga Națiunilor, după ce a fost condamnată⁠(d) pentru incursiuna din
Manciuria. Cele două țări s-au luptat apoi în mai multe bătălii, în Shanghai⁠(d), Rehe⁠(d) și Hebei⁠(d), până
la semnarea Armistițiului de la Tanggu⁠(d) în 1933. Ulterior, forțele militare chineze au continuat
rezistența împotriva agresiunii japoneze în Manciuria⁠(d), și în Chahar și Suiyuan⁠(d).[32] După incidentul
de la Xi'an⁠(d) din 1936, Kuomintang și forțele comuniste au convenit asupra unui armistițiu pentru a
face front comun⁠(d) împotriva Japoniei.[33]

Evenimentele antebelice
Invadarea Etiopiei (1935)

Soldați italieni recrutați în 1935, în drum spre a lupta în al Doilea Război Italo-Abisinian

Al Doilea Război Italo–Abisinian a fost un scurt război colonial⁠(d) care a început în octombrie
1935 și s-a încheiat în luna mai 1936. Războiul a început cu invazia Imperiului Etiopian (cunoscut și
sub numele de Abisinia) de către forțele armate ale Regatului Italiei (Regno d'Italia), lansată
din Somalia Italiană⁠(d) și Eritreea⁠(d).[34] Războiul a dus la ocupația militară a Etiopiei și anexarea ei la
nou înființata colonie a Africii Orientale Italiene⁠(d) (Africa Orientale Italiana, sau AOI); în plus, acesta a
expus slăbiciunea Ligii Națiunilor ca forță de menținere a păcii. Atât Italia, cât și Etiopia, erau state
membre, dar Liga nu a făcut nimic atunci când prima a încălcat în mod clar Articolul X al Pactului
Ligii.[35] Germania a fost singura mare națiune europeană care a sprijinit invazia. Italia a renunțat
ulterior la obiecțiile sale față de absorbirea Austriei de către Germania.[36]

Războiul Civil Spaniol (1936–39)

Articol principal: Războiul Civil Spaniol.

Bombardarea Guernicăi în 1937, în timpul Războiului Civil Spaniol, a stârnit temeri pe scară largă în
Europa că următorul război va fi bazat pe bombardarea orașelor cu foarte multe victime civile.

Când a izbucnit războiul civil în Spania, Hitler și Mussolini au acordat sprijin militar rebelilor
naționaliști⁠(d), în frunte cu generalul Francisco Franco. Uniunea Sovietică a sprijinit guvernul
existent, Republica Spaniolă. Peste 30.000 de voluntari străini, cunoscuți sub numele de Brigăzile

5
Internaționale⁠(d) au luptat și ei împotriva naționaliștilor. Atât Germania, cât și URSS, au folosit
acest război proxy⁠(d) ca oportunitate de a testa în luptă cele mai avansate arme și tactici. Bombardarea
Guernicăi de către Legiunea Condor⁠(d) a Germaniei în aprilie 1937 a sporit îngrijorarea că următorul
război major ar include bombardamente de teroare⁠(d) împotriva civililor.[37][38] Naționaliștii au câștigat
războiul civil în aprilie 1939; Franco, acum dictator, a negociat cu ambele părți în timpul celui de al
Doilea Război Mondial, dar niciodată nu a încheiat niciun acord important. El a trimis voluntari pentru
a lupta pe Frontul de Est, sub comandă germană, dar Spania a rămas neutră și nu a permis niciunei
părți să-i folosească teritoriul.[39]

Invazia japoneză a Chinei (1937)

Articol principal: Al Doilea Război Chino-Japonez.

Soldați din Armata Imperială Japoneză în timpul bătăliei de la Shanghai⁠(d), 1937

În iulie 1937, Japonia a capturat fosta capitală imperială chineză Beijing după ce a
instigat Incidentul de pe Podul Marco Polo⁠(d), care a culminat cu campania japoneză de invadare a
întregii Chine.[40] Sovieticii au semnat rapid un pact de neagresiune cu China⁠(d) și au acordat
susținere materială⁠(d), punând efectiv capăt anterioarei cooperări a Chinei cu
Germania⁠(d). Generalul Chiang Kai-shek a desfășurat cea mai bună armată a sa⁠(d) pentru a apăra
Shanghaiul⁠(d), dar, după trei luni de lupte, Shanghaiul a scăzut. Japonezii au continuat să împingă
forțele chineze înapoi, cucerind capitala Nanking⁠(d) în decembrie 1937. După căderea Nankingului,
zeci de mii, dacă nu sute de mii de civili chinezi și combatanți dezarmați au fost uciși de japonezi.[41][42]
În martie 1938, forțele naționaliste chineze au obținut prima victorie majoră la Taierzhuang⁠(d) dar
apoi orașul Xuzhou a fost ocupat de japonezi⁠(d) în luna mai.[43] În iunie 1938, forțele chineze au
întârziat înaintarea japonezilor prin inundarea Fluviului Galben⁠(d); manevra le-a câștigat chinezilor timp
să-și pregătească apărarea la Wuhan, dar orașul a fost cucerit⁠(d) și el până în octombrie.[44] Victoriile
militare japoneze nu au adus însă prăbușirea rezistenței chineze pe care Japonia spera să o obțină;
în schimb, guvernul Chinez s-a mutat spre interiorul continentului, la Chongqing, și a continuat
războiul.[45][46]

Conflictele de frontieră sovieto-japoneze

Unitate de artilerie a Armatei Roșii în timpul bătăliei de pe Lacul Khasan⁠(d), 1938

Spre sfârșitul deceniului anilor 1930, forțele japoneze din Manchukuo au avut sporadice
confruntări de frontieră cu Uniunea Sovietică și cu Mongolia. Doctrina japoneză Hokushin-ron⁠(d), care

6
sublinia expansiunea Japoniei spre nord, era în acea perioadă favorizată de Armata Imperială. Cu
devastatoarea înfrângere japoneză de la Halhin Gol în 1939 și cum aliatul Japoniei, Germania
Nazistă, urmărea o politică de neutralitate față de sovietici, această politică s-a dovedit dificil de
menținut. Japonia și Uniunea Sovietică ai semnat în cele din urmă un pact de neutralitate în aprilie
1941, iar Japonia a adoptat doctrina Nanshin-ron⁠(d), promovată de Marină, care i-a mutat atenția spre
sud, în cele din urmă ducând la războiul cu Statele Unite și cu Aliații Occidentali.[47][48]

Ocupațiile și acordurile europene

Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini și Ciano fotografiați chiar înainte de semnarea Acordului de la
München, la 29 septembrie 1938

În Europa, Germania și Italia au devenit mai agresive. În martie 1938, Germania a anexat
Austria, provocând din nou un slab răspuns⁠(d) din partea celorlalte puteri europene.[49] Încurajat, Hitler
a început să preseze revendicările germane asupra Sudetenlandului, o zonă din Cehoslovacia cu
populație predominant etnic germană; și, în curând Regatul Unit și Franța au urmat ideea prim-
ministrului britanic Neville Chamberlain și au cedat acest teritoriu Germaniei prin Acordul de la
München, care a fost făcut împotriva voinței guvernului cehoslovac, în schimbul promisiunii de a nu
mai emite alte pretenții teritoriale.[50] Curând după aceea, Germania și Italia au forțat Cehoslovacia
să cedeze alte teritorii Ungariei, iar Polonia a anexat regiunea cehoslovacă Transolza, locuită
predominant de polonezi.[51]
Deși toate cererile Germaniei au fost satisfăcute de acord, Hitler era deosebit de furios că
amestecul britanic l-a împiedicat să cucerească întreaga Cehoslovacie într-o singură operațiune.
Ulterior, în discursurile lui, Hitler i-a atacat pe „războinicii” britanici și evrei și, în ianuarie 1939, a
comandat în secret o operațiune amplă de întărire a marinei germane⁠(d) care să conteste supremația
navală britanică. În martie 1939, Germania a invadat restul Cehoslovaciei și, ulterior, a împărțit-o
în Protectoratul german al Boemiei și Moraviei și un stat clientelar⁠(d) germanofil, Republica Slovacă.[52]

7
 Ministrul german de Externe Ribbentrop și liderul sovietic Iosif Stalin, după semnarea Pactului
Ribbentrop–Molotov, 23 august 1939

Foarte alarmate, și cum Hitler emitea noi pretenții față de Orașul Liber Danzig, Regatul Unit și
Franța au garantat independența Poloniei⁠(d); când Italia a cucerit Albania⁠(d) în aprilie 1939, aceeași
garanție a fost extinsă României și Greciei.[53] La scurt timp după garantarea franco-britanică acordată
Poloniei, Germania și Italia și-au oficializat alianța prin Pactul de Oțel.[54] Hitler a acuzat Regatul Unit
și Polonia că încearcă să „încercuiască” Germania și a denunțat la Acordul Naval Anglo-
German⁠(d) și pactul de neagresiune germano–polon⁠(d).
În august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop–Molotov,[55] un
tratat de neagresiune cu un protocol adițional secret. Părțile își împărțeau și își recunoșteau reciproc
„sfere de influență” (Polonia de vest și Lituania pentru Germania; Polonia de est⁠(d), Finlanda, Estonia,
Letonia și Basarabia pentru URSS). De asemenea, acesta a ridicat problema continuării
independenței Poloniei.[56] Acordul a fost crucial pentru Hitler pentru că a asigurat Germania că nu va
trebui să se confrunte cu perspectiva unui război pe două fronturi, ca în Primul Război Mondial, după
învingerea Poloniei.
Situația a ajuns la o criză generală de la sfârșitul lunii august, când trupele germane au continuat
să se mobilizeze lângă granița poloneză. Într-o întâlnire privată cu ministrul italian de externe, Contele
Ciano⁠(d), Hitler a afirmat că Polonia este de o „neutralitate îndoielnică” și că ea trebuie fie să cedeze
la cererile sale, fie să fie „lichidată” pentru a preveni atragerea de trupe germane în viitorul „inevitabil”
război cu democrațiile occidentale. El era convins că Regatul Unit și Franța nu vor interveni în
conflict.[57] Pe 23 august, Hitler a ordonat lansarea atacului la 26 august, dar auzind că Regatul Unit a
încheiat un oficial pact de asistență reciprocă cu Polonia și că Italia își va menține neutralitatea, el a
hotărât să-l mai amâne.[58]
Ca răspuns la cererile britanice de negociere directă pentru a evita războiul, Germania a emis
pretenții față de Polonia, ceea ce servea doar ca pretext pentru înrăutățirea artificială a relațiilor.[59] Pe
29 august, Hitler a cerut ca un plenipotențiar polonez să vină imediat la Berlin să negocieze
predarea Danzigului, și să permită un plebiscit în Coridorul Polonez în care minoritatea germană urma
să voteze pentru secesiune. Polonezii au refuzat să se conformeze cererilor germane și în noaptea
de 30-31 august, într-o întâlnire violentă cu ambasadorul britanic Nevile Henderson⁠(d), Ribbentrop a
declarat că Germania își consideră pretențiile respinse.[60]

Cursul războiului
Izbucnirea războiului în Europa (1939–40)

Soldații Wehrmacht-ului german dărâmă punctul de trecere a frontierei între Polonia și Orașul Liber
Danzig, la 1 septembrie 1939

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia sub pretextul că polonezii au efectuat o serie
de operațiuni de sabotaj împotriva țintelor germane din apropierea graniței.[61] Două zile mai târziu, pe
3 septembrie, după ce un ultimatum britanic adresat Germaniei, în care i se cerea să înceteze

8
operațiunile militare, a fost ignorat, Regatul Unit și Franța, urmate
de Dominioanele independente[62] ale Commonwealth-ului Britanic[63]—Australia (3
septembrie), Canada (10 septembrie), Noua Zeelandă (3 septembrie), și Africa de Sud (6
septembrie)—au declarat război Germaniei. Cu toate acestea, inițial alianța furnizat doar un sprijin
militar direct limitat Poloniei, constând dintr-o incursiune franceză minoră în Saarland.[64] Aliații
Occidentali au demarat și o blocadă navală a Germaniei⁠(d), care avea drept scop slăbirea economiei
țării și a efortului de război.[65] Germania a răspuns prin ordonarea războiului submarin împotriva
tuturor navelor Aliaților, atât de război cât și comerciale, care mai târziu avea să degenereze în Bătălia
Atlanticului.

Tancurile germane în apropiere de orașul Bydgoszcz, în timpul Invaziei Poloniei, în septembrie 1939

Pe 17 septembrie 1939, după semnarea unui acord de încetare a focului cu Japonia, sovieticii
au invadat Polonia dinspre est.[66] Armata poloneză a fost învinsă și Varșovia a capitulat⁠(d) germanilor
la 27 septembrie, ultimele elemente de rezistență capitulând la 6 octombrie. Polonia a fost împărțită
între Germania⁠(d) și Uniunea Sovietică⁠(d), Lituania și Slovacia primind și ele mici teritorii. După
înfrângerea militară a Poloniei, rezistența poloneză a stabilit un Stat Clandestin și o Armată de
partizani.[67] Aproximativ 100.000 de militari polonezi au fost evacuați în România și în țările Baltice;
mulți dintre acești soldați mai târziu aveau să lupte împotriva germanilor pe alte teatre de
război.[68] Criptanaliștii polonezi anti-Enigma au fost și ei evacuați în Franța.[69]
Pe 6 octombrie, Hitler a făcut o propunere publică de pace adresată Regatului Unit și Franței,
dar a afirmat că viitorul Poloniei avea să fie hotărât exclusiv de către Germania și Uniunea Sovietică.
Chamberlain i-a respins-o pe 12 octombrie, declarând că „experiența din trecut a arătat că nu se poate
pune bază pe promisiunile actualului guvern german.” [60] După această respingere, Hitler a ordonat
imediat o ofensivă împotriva Franței,[70] dar vremea rea l-a obligat să o amâne repetat până în
primăvara anului 1940.[71][72][73]

Ofițeri germani și sovietici dând mâna după ce Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au anexat noi
teritorii în Europa de Est, 1939

După semnarea Tratatului germano-sovietic de Prietenie, Cooperare și Demarcație⁠(d), Uniunea

Sovietică a obligat Țările Baltice—Estonia, Letonia și Lituania—să-i permită să staționeze trupele
sovietice în țările lor conform unor acorduri de „asistență reciprocă”.[74][75][76] Finlanda a respins
revendicările teritoriale, ceea ce a determinat o invazie sovietică în noiembrie 1939.[77] Războiul de
Iarnă care a urmat s-a încheiat în martie 1940 cu concesii finlandeze.[78] Regatul Unit și Franța, tratând

9
atacul sovietic asupra Finlandei ca echivalent cu intrarea în război de partea Germanilor, a răspuns la
invazia sovietică prin sprijinirea excluderii URSS din Liga Națiunilor.[76]
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat cu forța Estonia, Letonia și Lituania⁠(d),[75] și regiunile
românești disputate din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța. Între timp, apropierea politică și
cooperarea economică[79][80] sovieto-nazistă a încetinit treptat,[81][82] și ambele state au început
pregătirile pentru război.[83]

Europa de Vest (1940–41)

Harta Liniei Maginot franceze

În aprilie 1940, Germania a invadat Danemarca și Norvegia pentru a proteja transporturile

de minereu de fier din Suedia, pe care Aliații încercau să le întrerupă⁠(d) minând unilateral apele
Norvegiei neutre.[84] Danemarca a capitulat după câteva ore și, în ciuda sprijinului Aliaților, care au
reușit chiar să recucerească temporar importantul port Narvik de la germani, Norvegia a fost cucerită
în două luni.[85] Nemulțumirile opiniei publice britanice pe marginea campaniei din Norvegia ⁠(d) au
condus la înlocuirea prim-ministrului britanic, Neville Chamberlain, cu Winston Churchill la 10 mai
1940.[86]
Germania a lansat o ofensivă împotriva Franței și, aderând la Planul Manstein, a atacat și țările
neutre Belgia, Olanda și Luxemburg, la 10 mai 1940.[87] În aceeași zi, forțele britanice au debarcat
în Islanda⁠(d) și în Feroe⁠(d) pentru a preîntâmpina o posibilă invazie germană a insulelor.[88] SUA, în
strânsă colaborare cu reprezentantul danez la Washington, DC⁠(d), a fost de acord să
protejeze Groenlanda⁠(d), adoptând cadrul politic pentru înființarea oficială de baze militare în aprilie
1941. Țările de Jos și Belgia au fost invadate în câteva zile și, respectiv, săptămâni, folosind
tactici blitzkrieg.[89] Linia franceză fortificată Maginot și corpul principal al forțelor aliate care intraseră
în Belgia au fost eludate printr-o mișcare de flancare prin regiunea împădurită Ardeni,[90] eronat
percepută de către planificatorii aliați ca o barieră naturală impenetrabilă împotriva blindatelor.[91][92] Ca
urmare, cea mai mare parte din armatele aliate s-au găsit prinse într-o încercuire și au fost învinse.
Majoritatea au fost luați prizonieri, în timp ce peste 300.000, mai ales englezi și francezi, au
fost evacuați de pe continent la Dunkerque de la începutul lunii iunie, după ce își abandonaseră
aproape tot echipamentul.[93]
La 10 iunie, Italia a invadat Franța, declarând război atât Franței cât și Regatului Unit.[94] Parisul
a scăzut în mâinile germanilor la 14 iunie și opt zile mai târziu Franța a semnat un armistițiu cu
Germania și a fost în curând împărțită între zonele de ocupație germană și italiană⁠(d),[95] și
o rămășiță⁠(d) neocupată guvernată de Regimul de la Vichy, care, deși, oficial, neutru, s-a aliniat, în
general, cu Germania. Franța și-a păstrat flota dar britanicii se temeau că ar putea cădea în mâinile
germanilor și au atacat-o pe 3 iulie.[96]

10
 Vedere din Londra după Blitzul german, 29 decembrie 1940

Bătălia Angliei[97] a început la începutul lunii iulie când Luftwaffe a atacat transporturile maritime
și porturile⁠(d).[98] Pe 19 iulie, Hitler s-a oferit din nou public să pună capăt războiului, spunând că el nu
are nicio dorință de a distruge Imperiul Britanic. Regatul Unit a respins
ultimatumul.[99] Principala campanie germană de superioritate aeriană a început în luna august, dar
nu a reușit să ducă la înfrângerea RAF Fighter Command⁠(d), și invazia propusă a fost amânată pe
termen nelimitat pe 17 septembrie. Bombardamentele strategice ofensive germane s-au intensificat
sub forma unor atacuri de noapte asupra Londrei și a altor orașe în The Blitz, dar în mare parte nu au
reușit să întrerupă efortul de război britanic.[98]

Bombardiere germane ale Luftwaffe modelul He 111⁠(d) în timpul Bătăliei Angliei

Folosind recent-capturatele porturi franceze, Marina Germană a obținut unele

succese împotriva unei Royal Navy suprarăspândite, folosind U-booturi împotriva transporturilor
britanice din Atlantic.[100] Britanicii au obținut o victorie semnificativă la 27 mai 1941, prin scufundarea
cuirasatului german Bismarck⁠(d).[101] Poate cel mai important, în timpul Bătăliei Angliei, Royal Air
Force a rezistat cu succes asaltului Luftwaffe, și campania germană de bombardamente s-a încheiat
în mare parte în mai 1941.[102]
În toată această perioadă, Statele Unite ale Americii, oficial neutre, au luat măsuri pentru a ajuta
China și Aliații occidentali. În noiembrie 1939, Legea Neutralității⁠(d) din SUA a fost modificată pentru a
permite achiziții „cash and carry”⁠(d) din partea Aliaților.[103] În 1940, în urma ocupării germane a
Parisului, dimensiunea Marinei Statelor Unite a fost crescută în mod semnificativ⁠(d). În septembrie,
Statele Unite au mai convenit să schimbe distrugătoare americane pentru baze britanice⁠(d).[104] În
continuare, până mult în 1941, o mare majoritate a publicului american continua să se opună oricărei
intervenții militare directe în conflict.[105]
Deși promisese că va menține Statele Unite în afara războiului, Roosevelt a luat totuși măsuri
concrete pentru a se pregăti pentru război. În decembrie 1940, l-a acuzat pe Hitler că pune la cale
cucerirea lumii și a declarat negocierile inutile, cerând ca SUA să devină un „arsenal al
democrației⁠(d)” și a promovat adoptarea legii de împrumut și închiriere pentru a sprijini efortul de război

11
britanic.[99] În ianuarie 1941, au fost demarate discuții secrete la nivel înalt cu britanicii pentru a
determina cum să fie învinsă Germania dacă SUA vor intra în război. Ei au hotărât o serie de politici
ofensive, între care o ofensivă aeriană, „eliminarea timpurie” a Italiei, raiduri, susținerea grupărilor de
rezistență, și capturarea unor poziții care să faciliteze lansarea de ofensive împotriva Germaniei.[106]
La sfârșitul lunii septembrie 1940, Pactul Tripartit reunea Japonia, Italia și Germania,
formalizând Puterile Axei. Pactul Tripartit stipula că orice țară, cu excepția Uniunii Sovietice, care nu
se afla în război, care atacă oricare putere a Axei va fi obligată să lupte împotriva tuturor celor
trei.[107] Axa s-a extins în noiembrie 1940, când au aderat Ungaria, Slovacia și România.[108] România
avea să aducă o contribuție majoră (ca și Ungaria) la războiul Axei împotriva URSS, parțial pentru a
recuceri teritoriile cedate URSS, parțial pentru a urma dorința conducătorului Ion Antonescu de a
combate comunismul.[109]

Mediterana (1940–41)

Soldați australieni⁠(d) din Forțele Commonwealth-ului Britanic ocupă o tranșee din prima linie în
timpul Asediului Tobrukului⁠(d); Campania din Africa de Nord, august 1941

Italia și-a început operațiunile în Marea Mediterană cu un asediu al Maltei⁠(d) în iunie, cucerirea
Somaliei Britanice⁠(d) în August, și cu o incursiune în Egiptul Britanic⁠(d) în septembrie 1940. În octombrie
1940, Italia a declanșat războiul greco-italian din cauza invidiei lui Mussolini față de succesele lui
Hitler, dar în câteva zile a fost respins și împins înapoi în Albania, unde în curând s-a ajuns la un
impas.[110] Regatul Unit a răspuns la cererile grecești de asistență prin trimiterea de trupe în Creta și
furnizarea de sprijin aerian pentru Grecia. Hitler a hotărât că, atunci când vremea se va îmbunătăți,
va lua măsuri împotriva Greciei pentru a-i ajuta pe italieni și pentru a-i împiedica pe britanici să obțină
un cap de pod în Balcani, dând lovituri dominației navale britanice în Mediterana, și asigurându-și
controlul asupra petrolului românesc.[111]
În decembrie 1940, forțele Commonwealth-ului Britanic au început contraofensiva
împotriva forțelor italiene din Egipt⁠(d) și în Africa de Est Italiană.[112] Ofensiva din Africa de Nord a fost
foarte reușită și, până la începutul lunii februarie 1941, Italia a pierdut controlul asupra estului Libiei și
un număr mare de soldați italieni au fost luați prizonieri. Marina Italiană a suferit și ea înfrângeri
semnificative, Royal Navy scoțând din luptă trei nave de luptă italiene printr-un atac de portavioane la
Taranto⁠(d), și neutralizând mai multe nave de război în bătălia de la Capul Matapan⁠(d).[113]

12
 Soldați germani din Afrika Korps căzuți prizonieri în decembrie 1941

Germanii au intervenit curând în ajutorul Italiei. Hitler a trimis forțele germane în Libia⁠(d) , în
februarie, și până la sfârșitul lunii martie a lansat o ofensivă⁠(d) care a împins înapoi forțele
Commonwealth-ului, care fuseseră slăbite pentru a susține Grecia.[114] În mai puțin de o lună, forțele
Commonwealth-ului au fost împinse înapoi în Egipt, cu excepția portului asediat
Tobruk⁠(d).[115] Commonwealth-ul a încercat să disloce forțele Axei în luna mai⁠(d) și din nou în luna
iunie⁠(d), dar nu a reușit în niciuna din cele două ocazii.[116]
Până la sfârșitul lunii martie 1941, în urma semnării de către Bulgaria a Pactului Tripartit,
germanii erau în măsură să intervină în Grecia. Planurile s-au schimbat, însă, din cauza evoluțiilor din
țara vecină, Iugoslavia. Guvernul Iugoslav a semnat Pactul Tripartit la 25 martie, pentru a fi răsturnat
două zile mai târziu de o lovitură de stat instigată de britanici. Hitler considera ostil noul regim și imediat
a hotărât eliminarea lui. La 6 aprilie, Germania a invadat simultan atât Iugoslavia cât și Grecia,
realizând progrese rapide și obligând ambele țări să capituleze după o lună. Britanicii au fost alungați
din Balcani, după ce Germania a cucerit insula greacă Creta, până la sfârșitul lunii mai.[117] Deși
victoria Axei a fost rapidă, a izbucnit ulterior un greu război de partizani împotriva ocupației Iugoslaviei
de către Axă, care a continuat până la sfârșitul războiului.
Aliații au repurtat în acest timp câteva succese. În Orientul Mijlociu, forțele Commonwealth-
ului au reprimat în Irak o revoltă⁠(d) care avea susținere din partea avioanelor germane din bazele
din Siria controlată de regimul de la Vichy,[118] apoi, cu ajutorul francezilor liberi⁠(d), au invadat Siria și
Libanul,⁠(d) pentru a preveni alte astfel de evenimente.[119]

Atacul Axei asupra URSS (1941)

Hartă animată a teatrului European de operațiuni al celui de al Doilea Război Mondial, 1939-1945 —
Roșu: Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică, după 1941; Verde: Uniunea Sovietică înainte de anul 1941;
Albastru: Puterile Axei

Cum situația din Europa și Asia era relativ stabilă, Germania, Japonia și Uniunea Sovietică
făceau pregătiri. Cum sovieticii se fereau să escaladeze tensiunile cu Germania și japonezii puneau
la cale să profite de războiul european pentru a acapara posesiunile europene bogate în resurse
din Asia de Sud-Est, cele două puteri au semnat pactul de neutralitate sovieto–japonez în aprilie
1941.[120] Prin contrast, germanii făceau în mod constant pregătiri pentru un atac asupra Uniunii
Sovietice, masând trupe la granița sovietică.[121]
Hitler credea că refuzul Regatului Unit de a pune capăt războiului se bazează pe speranța că
Statele Unite și Uniunea Sovietică vor intra, mai devreme sau mai târziu, în război împotriva

13
Germaniei.[122] Prin urmare, ei au hotărât să încerce să consolideze relațiile germaniei cu sovieticii,
sau, dacă aceasta nu reușește, să-i atace și să-i elimine ca factor. În noiembrie 1940, au avut loc
negocieri⁠(d) pentru a stabili dacă Uniunea Sovietică va adera la Pactul Tripartit. Sovieticii au arătat un
oarecare interes, dar au cerut concesii din partea Finlandei, Bulgariei, Turciei și Japoniei, ceea ce
Germania a considerat inacceptabil. La 18 decembrie 1940, Hitler a emis directiva de a se pregăti o
invazie a Uniunii Sovietice.
La 22 iunie 1941, Germania, susținută de Italia și România, au invadat Uniunea Sovietică
în Operațiunea Barbarossa, Germania acuzându-i pe sovietici de complot împotriva ei. Lor li s-au
alăturat în scurt timp Finlanda și Ungaria.[123] obiectivele principale ale acestei ofensive-surpriză
ofensive[124] au fost regiunile baltice, Moscova și Ucraina, având scopul final⁠(d) de a pune capăt
campaniei din 1941 în apropiere de linia Arhanghelsk-Astrahan, de la Marea Caspică la Marea Albă.
Obiectivele lui Hitler erau fost eliminarea Uniunii Sovietice ca putere militară, eradicarea
comunismului, generarea de Lebensraum („spațiu de trai”)[125] prin deposedarea populației
autohtone⁠(d)[126] și garantarea accesului la resurse strategice necesare pentru a învinge restul de rivali
rămași ai Germaniei.[127]
Deși Armata Roșie se pregătea înainte de război pentru o
contraofensivă strategică,[128] Barbarossa a obligat comandamentul suprem sovietic să adopte
o strategie defensivă⁠(d). În timpul verii, Axa a făcut progrese semnificative în teritoriul sovietic,
provocând imense pierderi umane și materiale. De la mijlocul lunii august, cu toate acestea, Înaltul
Comandament german a hotărât să suspende ofensiva Grupul de Armate Centru, considerabil
epuizat, și să redirecționeze Grupul 2 Panzer⁠(d) pentru a consolida înaintarea trupelor spre Ucraina
centrală și Leningrad.[129] Ofensiva de la Kiev a fost foarte reușită, soldându-se cu încercuirea și
eliminarea a patru armate sovietice, și a făcut posibilă în continuare înaintarea în Crimeea și în
Ucraina orientală, mai dezvoltată industrial (prima bătălie de la Harkov).[130]

Civili sovietici din Leningrad părăsind casele distruse, după un bombardament german al orașului; Bătălia
de la Leningrad, 10 decembrie 1942

Deturnarea a trei sferturi din trupele Axei și majoritatea forțelor sale aeriene din Franța și
Mediterana centrală pe Frontul de Est[131] a determinat Regatul Unit să-și reanalizeze strategia de
ansamblu⁠(d).[132] În luna iulie, Regatul Unit și Uniunea Sovietică au format o alianță militară împotriva
Germaniei.[133] Britanicii și sovieticii au invadat Iranul⁠(d) pentru a asigura Coridorul Persan⁠(d) și
câmpurile petrolifere din Iran.[134] În luna august, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii au emis în
comun Carta Atlanticului.[135]
Până în octombrie, obiectivele operaționale ale Axei în Ucraina și în regiunea Mării Baltice au
fost atinse, mai rămânând doar asediile Leningradului[136] și Sevastopolului.[137] O importantă ofensivă
împotriva Moscovei a fost reînnoită; după două luni de lupte înverșunate pe o vreme din ce în ce mai
grea, armata germană a ajuns aproape de suburbiile Moscovei, unde trupele extenuate[138] au fost
obligate să-și suspende ofensiva.[139] Fortele Axei au realizat mari câștiguri teritoriale, dar campania
lor nu reușise să-și atingă obiectivele principale: două orașe-cheie rămăseseră în mâinile sovieticilor,
capacitatea de rezistență a URSS nu fusese ruptă, iar Uniunea Sovietică a păstrat o mare parte din
potențialul său militar. Faza de blitzkrieg a războiului în Europa se încheiase.[140]

14
 Până la începutul lunii decembrie, rezervele⁠(d) proaspăt mobilizate[141] au permis sovieticilor să
ajungă la echilibru numeric cu Axa.[142] Împreună cu informațiile obținute, care au stabilit că un număr
minim de trupe sovietice din est ar fi suficiente pentru a descuraja orice atac al armatei japoneze
Kwantung⁠(d),[143] au permis sovieticilor să înceapă o masivă contra-ofensivă, care s-a declanșat la 5
decembrie de-a lungul întregului front și împingând trupele germane cu 100–250 km spre vest.[144]

Izbucnirea războiului din Pacific (1941)

În 1939, Statele Unite au renunțat la tratatul comercial cu Japonia; și, începând cu un embargou
asupra combustibilului de avioane în iulie 1940, Japonia a început să se confrunte cu o presiune
economică crescândă.[99] În acest timp, Japonia a lansat primul atac împotriva Changshaului⁠(d), un
oraș de importanță strategică din China, dar a fost respinsă la sfârșitul lunii septembrie.[145] În
ciuda mai multor ofensive⁠(d) de ambele părți, războiul dintre China și Japonia a ajuns într-un impas în
1940. Pentru a crește presiunea asupra Chinei prin blocarea rutelor de aprovizionare și pentru a
poziționa mai bine forțele japoneze în caz de război cu puterile occidentale, Japonia a invadat și a
ocupat Indochina de nord.[146] Ulterior, Statele Unite ale Americii au pus sub embargo comerțul cu fier,
oțel și piese mecanice în raport cu Japonia.[147] În curând au urmat și alte sancțiuni.
În luna august a acelui an, comuniștii chinezi au lansat o ofensivă în China Centrală⁠(d); ca
represalii, Japonia a instituit măsuri dure⁠(d) în zonele ocupate pentru a reduce resursele umane și
materiale ale comuniștilor.[148] Antipatia persistentă între comuniștii chinezi și forțele naționaliste au
culminat cu ciocniri armate în ianuarie 1941⁠(d), cele două grupări încheindu-și efectiv
cooperarea.[149] În martie, Armata a XI-a Japoneză a atacat cartierul genral al Armatei a XIX-a
Chineze, dar a fost respinsă în bătălia de Shanggao⁠(d).[150] În septembrie, Japonia a încercat din nou
să cucerească orașul Changsha⁠(d) și s-a ciocnit cu forțele naționaliste chineze.[151]

Avioane de luptă Mitsubishi A6M2 "Zero" pe portavionul Marinei Imperiale Japoneze Shōkaku⁠(en), chiar
înainte de atacul de la Pearl Harbor⁠(d)

Succesele germane în Europa au încurajat Japonia să crească presiunea asupra guvernelor

europene din Asia de Sud-Est. Guvernul olandez a acceptat să ofere Japoniei unele livrări de petrol
din Indiile Olandeze de Est, dar negocierile pentru suplimentarea accesului la resursele acestora au
eșuat în iunie 1941.[152] În iulie 1941, Japonia a trimis trupe în Indochina de Sud, amenințând astfel
posesiunile britanice și olandeze din Extremul Orient. Statele Unite, Regatul Unit și alte guverne
occidentale au reacționat la această mișcare cu înghețarea bunurilor japoneze și cu un embargo total
asupra petrolului.[153][154]
De la începutul anului 1941, Statele Unite ale Americii și Japonia se angajaseră în negocieri, în
încercarea de a-și îmbunătăți relațiile tensionate și de a opri războiul din China. În cadrul acestor
negocieri, Japonia a avansat o serie de propuneri care au fost respinse de către americani ca
inadecvate.[155] În același timp, SUA, Regatul Unit și Țările de Jos au intrat în negocieri secrete pentru
apărarea comună a teritoriilor lor, în caz de atac japonez împotriva oricăreia dintre ele.[156] Roosevelt
a înarmat Filipinele (un protectorat american care urma să devină independent în 1946)⁠(d) și a avertizat
Japonia că SUA vor reacționa la atacurile japoneze împotriva oricărei „țări vecine”.[156]

15
 USS Arizona în timpul atacului-surpriză japonez asupra flotei americane din Pacific, 7 decembrie 1941

Frustrat de lipsa de progrese și simțind constrângerea sancțiunilor americano-britanico-

olandeze, Japonia s-a pregătit de război, generalul AIJ Hideki Tojo devenind prim-ministru al Japoniei
pe 17 octombrie. La 20 noiembrie, Japonia a prezentat o propunere intermediară drept oferta sa finală.
Ea cerea încetarea ajutorului american pentru China și furnizarea de petrol și de alte resurse Japoniei.
În schimb, promitea să nu lanseze atacuri în Asia de Sud-Est și să-și retragă forțele de pe pozițiile
amenințătoare din sudul Indochinei.[155] Contrapropunerea americană din 26 noiembrie impunea
evacuarea necondiționată de către Japonia a întregii Chine, și încheierea de pacte de neagresiune cu
toate puterile din Pacific.[157] Aceasta însemna practic obligarea Japoniei să aleagă între abandonarea
ambițiilor sale în China și acapararea prin forță a resurselor naturale necesare din Indiile Olandeze de
Est;[158] armata japoneză nu o considera pe prima drept o opțiune, și mulți ofițeri considerau că
embargoul asupra petrolului este o declarație implicită de război.[159]
Japonia punea la cale ocuparea rapidă a coloniilor europene din Asia pentru a crea un mai mare
perimetru defensiv întins până în centrul Pacificului, japonezii fiind apoi eventual liberi să exploateze
resursele din Asia de Sud-Est, în timp ce Aliații vor fi obligați să ducă un război defensiv.[160] Pentru a
preveni intervenția americană în timpul asigurării perimetrului, s-a planificat și neutralizarea Flotei SUA
din Pacific⁠(d) și a prezenței militare americane în Filipine, de la bun început.[161] La 7 decembrie 1941
(8 decembrie pe fusul orar asiatic), Japonia a atacat posesiunile britanice și americane cu ofensive
aproape simultane împotriva Asiei de Sud-Est și Pacificului Central.[162] Acestea au cuprins atacul
asupra flotei americane de la Pearl Harbor, asupra Filipinelor⁠(d), debarcări în Thailanda și
Malaezia⁠(d)[162] și bătălia de la Hong Kong⁠(d).
Aceste atacuri au făcut ca Statele Unite, Regatul Unit, China, Australia și mai multe alte state
să declare oficial război Japoniei, deși Uniunea Sovietică, puternic implicată pe scară largă în
ostilitățile europene cu țările Axei, și-a menținut acordul de neutralitate cu Japonia.[163] Germania,
urmată de alte țări ale Axei, au declarat război Statelor Unite ale Americii [164] în semn de solidaritate
cu Japonia, invocând drept justificare atacurile americane asupra navelor de război germane,
ordonate de către Roosevelt.[123][165]

Încetinirea înaintării Axei (perioada 1942–43)

Așezați la Conferința de la Casablanca: președintele SUA, Franklin D. Roosevelt și prim-ministrul

britanic Winston Churchill, ianuarie 1943

În ianuarie 1942, Cei Patru Mari Aliați[166] (Statele Unite, Regatul Unit, Uniunea Sovietică și
China) și alte 22 de guverne mici sau în exil au emis Declarația Națiunilor Unite⁠(d), prin care au
reafirmat Carta Atlanticului,[167] și au căzut de acord să nu semneze pace separată⁠(d) cu puterile Axei.
În 1942, oficialii Aliați au dezbătut strategia de ansamblu⁠(d) pe care să o urmeze. Toate au fost
de acord că înfrângerea Germaniei este obiectivul principal. Americanii au favorizat un atac direct pe
scară largă⁠(d) împotriva Germaniei, prin Franța. Sovieticii cereau și ei un al doilea front. Britanicii, pe

16
de altă parte, susțineau că operațiunile militare ar trebui să vizeze zonele periferice pentru a măcina
puterea germană, ceea ce ar duce la demoralizare, și la susținerea mișcarilor de rezistență. Germania
ar fi fost supusă unei grele campanie de bombardamente. O ofensivă împotriva Germaniei ar urma
apoi să fie lansată în primul rând cu blindate ale Aliaților fără a utiliza armate mari.[168] În cele din urmă,
britanicii i-au convins pe americani că o debarcare în Franța este imposibilă la acea dată, și că ar
trebui în schimb să se concentreze pe îndepărtarea Axei din Africa de Nord.[169]
La Conferința de la Casablanca de la începutul anului 1943, Aliații și-au reiterat afirmațiile din
Declarația Națiunilor Unite din 1942, și au cerut capitularea necondiționată a dușmanilor lor. Britanicii
și americanii au convenit să continue să ia inițiativa în Mediterana prin invadarea Siciliei pentru a
asigura rutele de aprovizionare prin acea mare.[170] Deși britanicii cereau mai multe operațiuni în
Balcani pentru a aduce Turcia în război, în mai 1943, americanii au obțintut de la aceștia angajamentul
de a limita operațiunile aliate din Mediterana la o invazie a Italiei și de a invada Franța în 1944.[171]
Pacific (1942–43)

Harta militară Japoneză avansuri, până la jumătatea anului 1942

Până la sfârșitul lunii aprilie 1942, Japonia și aliatul său Thailanda cuceriseră aproape
complet Birmania⁠(d), Malaya⁠(d), Indiile Olandeze de Est⁠(d), Singapore, și Rabaul⁠(d), provocând pierderi
grele pe trupelor aliate și luând un număr mare de prizonieri.[172] În ciuda rezistenței persistente a
forțelor filipineze și americane, Comunitatea Filipineză⁠(d) a fost în cele din urmă cucerită în mai 1942,
guvernul fugind în exil.[173] Pe 16 aprilie, în Birmania, 7000 de soldați britanici au fost încercuiți de
Divizia 33 Japoneză în timpul bătăliei de la Yenangyaung⁠(d) și au fost salvați de către Divizia 38
Chineză.[174] Forțele Japoneze au obținut victorii navale și în Marea Chinei de Sud⁠(d), în Marea
Java⁠(d) și în Oceanul Indian⁠(d),[175] și au bombardat bazele navale Aliate⁠(d) de la Darwin, Australia. În
ianuarie 1942, singurul succes al Aliaților împotriva Japoniei a fost victoria chineză de la
Changsha⁠(d).[176] Aceste victorii facile împotriva adversarilor americani și europeni nepregătiți au dat
Japoniei o încredere exagerată și au făcut-o să se întindă prea mult.[177]
La începutul lui mai 1942, Japonia a inițiat operațiuni pentru a captura Port Moresby⁠(d) prin asalt
amfibiu⁠(d) și, astfel, să întrerupă comunicațiile și liniile de aprovizionare între Statele Unite și Australia.
Planul de invazie a fost dejucat atunci când o forță aliată operativă, cu două portavioane americane
în centru, a dus cu forțele navale japoneze într-o luptă fără învingător în bătălia din Marea de
Corali.[178] Următorul plan al Japoniei, motivat de Raidul Doolittle anterior, a fost să profite de Atolul
Midway și să atragă portavioanele americane în luptă pentru a fi eliminate; ca o diversiune, Japonia
avea să trimită și forțe pentru a ocupa Insulele Aleutine⁠(d) din Alaska.[179] La mijlocul lunii mai, Japonia
a început campania Zhejiang-Jiangxi⁠(d) în China, cu scopul de a-i pedepsi pe chinezili care îi ajutau
pe aviatorii americani supraviețuitori ai Raidului Doolittle distrugând bazele aeriene și luptând

17
împotriva Grupurilor de Armate XXIII și XXXII Chineze.[180][181] La începutul lunii iunie, Japonia și-a pus
operațiunile în mișcare, dar americanii, care spărseseră codurile navale japoneze⁠(d) la sfârșitul lunii
mai, cunoșteau la perfecție planurile și ordinele de luptă ale japonezilor, și s-au folosit de aceste
cunoștințe pentru a obține o decisivă victorie la Midway împotriva Marinei Imperiale Japoneze.[182]

Pușcași marini americani în Campania Guadalcanal, pe teatrul de operațiuni din Pacific⁠(d), 1942

Cu capacitatea sa de acțiune agresivă mult diminuată, după Midway, Japonia a ales să se

concentreze pe o încercare tardivă de a cuceri Port Moresby printr-o campanie terestră⁠(d) în Teritoriul
Papua⁠(d).[183] Americanii au pus la cale un contraatac împotriva pozițiilor japoneze din sudul Insulelor
Solomon, în primul rând la Guadalcanal, ca prim pas spre captarea Rabaulului⁠(d), principala bază
japoneză în Asia de Sud-Est.[184]
Ambele planuri au demarat în iulie, dar până la jumătatea lunii septembrie, bătălia pentru
Guadalcanal a avut prioritate pentru japonezi, iar trupele din Noua Guinee au primit ordin să se retragă
din zona Port Moresby în nordul insulei⁠(d), unde s-au confruntat cu trupele australiene și americane
trupele în bătălia de Buna-Gona⁠(d).[185] Guadalcanal a devenit un punct de concentrare pentru ambele
părți, care au angajat multe trupe și nave în bătălia de la Guadalcanal. De la începutul anului 1943,
Japonezii au fost învinși pe insulă și și-au retras trupele⁠(d).[186] În Birmania, forțele Commonwealth-ului
au efectuat două operațiuni. Prima, o ofensivă în regiunea Arakan⁠(d) la sfârșitul anului 1942, a mers
dezastruos, soldându-se cu o retragere înapoi în India în mai 1943.[187] Cea de-a doua a
fost introducerea de forțe neregulate⁠(d) în spatele frontului japonez în luna februarie, care, la sfârșitul
lunii aprilie, avea rezultate mixte.[188]
Frontul de Est (1942–43)

Soldați ai Armatei Roșii în contraatac, în timpul bătăliei de la Stalingrad, februarie 1943

În ciuda pierderilor considerabile, la începutul anului 1942, Germania și aliații săi au oprit
ofensiva Sovietică în Rusia centrală și meridională, păstrând cele mai multe câștiguri teritoriale
realizate în anul precedent.[189] În mai, germanii au învins ofensiva sovietică din Peninsula Kerci⁠(d) și
de la Harkov,[190] și apoi au lansat principala ofensivă de vară împotriva sudului Rusiei, în iunie 1942,
pentru a profita de câmpurile petrolifere din Caucaz⁠(d) și a ocupa stepa Kubanului, menținând în
același timp pozițiile din nordul și centrul frontului. Germanii au divizat Grupul de Armate Sud în două
grupuri: Grupul de Armate A⁠(d) a înaintat spre Donul inferior și a lovit spre sud-est către Caucaz, în
timp ce Grupul de Armate B s-a îndreptat spre Volga. Sovieticii au hotărât să se apere la Stalingrad,
pe Volga.[191]

18
 Până la mijlocul lunii noiembrie, germanii aproape cuceriseră Stalingradul în lupte grele de
stradă⁠(d), atunci când sovieticii își începeau a doua contraofensivă de iarnă, începând cu o încercuire
a forțelor germane de la Stalingrad[192] și un atac asupra ieșindului Rjev din apropiere de Moscova,
deși acesta din urmă a eșuat dezastruos.[193] Până la începutul lunii februarie 1943, Armata Germană
suferise pierderi enorme; trupele germane de la Stalingrad a fost obligate să capituleze,[194] și prima
linie a fost împinsă înapoi, dincolo de poziția sa dinainte de ofensiva de vară. La mijlocul lunii februarie,
după ce înaintarea sovietică a pierdut din impuls, germanii au lansat un alt atac la Harkov, creând
un ieșind în prima linie în preajma orașului rusesc Kursk.[195]
Europa de Vest/Atlantic și Mediterana (1942–43)

American 8-a Aeriene Boeing B-17 Flying Fortress bombardament pe Focke-Wulf fabrica din Germania,
9 octombrie 1943

Exploatând proastele decizii ale comandamentului american al Marinei, Marina

Germană a devastat transporturile Aliaților⁠(d) de pe coasta americană a Atlanticului.[196] Până în
noiembrie 1941, forțele Commonwealth-ului au lansat o contraofensivă, Operațiunea Crusader⁠(d), în
Africa de Nord, și a recâștigat tot ce cuceriseră germanii și italienii.[197] În Africa de Nord, germanii au
lansat o ofensivă în ianuarie, împingându-i pe britanici înapoi pe pozițiile de pe Linia Gazala până la
începutul lunii februarie,[198] după care a urmat o temporară acalmie de care Germania s-a folosit
pentru a-și pregăti pentru viitoarele ofensive.[199] Îngrijorările că japonezii ar putea folosi bazele
Regimului de la Vichy din Madagascar i-au determinat pe britanici să invadeze insula⁠(d) la începutul
lunii mai 1942.[200] O ofensivă a Axei în Libia a forțat o retragere a Aliaților adânc în interiorul Egiptului,
până când forțele Axei au fost oprite la El Alamein.[201] Pe Continent, raidurile comandourilor aliate
asupra unor obiective strategice, culminând cu dezastruosul raid de la Dieppe,[202] au demonstrat
incapacitatea Aliaților Occidentali de a lansa o invazie a Europei continentale, fără pregătire,
echipamente, și securitate operațională bune.[203][necesită pagina]
În august 1942, Aliații au reușit să respingă un al doilea atac împotriva El Alameinului⁠(d)[204] și,
cu costuri ridicate, au reușit să livreze proviziile de care era disperată nevoie în Malta
asediată⁠(d).[205] Câteva luni mai târziu, Aliații au inițiat un atac propriu în Egipt, au dislocat forțele Axei
și au început o înaintare spre vest, în Libia.[206] Acest atac a fost urmat la scurt timp de debarcarea
anglo-americană în Africa de Nord Franceză, care a dus la revenirea regiunii de partea
Aliaților.[207] Hitler a răspuns defecțiunii coloniei franceze ordonând ocupația Franței controlate de
regimul de la Vichy⁠(d);[207] deși forțele Vichy-ului nu s-au opus acestei încălcări a armistițiului, au reușit
să-și saboteze flota⁠(d) pentru a împiedica capturarea sa de către forțele germane.[207][208] Forțele Axei
acum presate în Africa s-au retras în Tunisia, care a fost cucerită de către Aliați în mai 1943.[207][209]
La începutul anului 1943, britanicii și americanii au început Ofensiva Combinată cu
Bombardiere⁠(d), o campanie de bombardamente strategice împotriva Germaniei. Obiectivele au fost
perturbarea economiei de război germane, reducerea moralului germanilor, și
„dislocuirea⁠(d)” populației civilă.[210]

Aliații câștigă viteză (1943–44)

19
 Avion SBD Dauntless⁠(d) al Marinei SUA zboară în patrulare deasupra USS Washington și
USS Lexington în campania din Insulele Gilbert și Marshall, 1943

După Campania Guadalcanal, Aliații au inițiat mai multe operațiuni împotriva Japoniei în Pacific.
În mai 1943, forțe canadiene și americane au fost trimise pentru a elimina forțele Japoneze din Insulele
Aleutine⁠(d).[211] Curând după aceea, cu sprijin din partea forțelor australiene și neozeelandeze, SUA a
început operațiuni majore pentru a izola Rabaulul prin cucerirea insulelor din jur⁠(d), și penetrarea
perimetrului japonez din Pacificul Central în Insulele Gilbert și Marshall ⁠(d).[212] Până la sfârșitul lunii
martie 1944, Aliații au realizat ambele obiective, și au și neutralizat marea bază japoneză de la
Truk⁠(d) din Insulele Caroline. În aprilie, Aliații au lansat o operațiune de recucerire a vestului Noii
Guinei⁠(d).[213] În Uniunea Sovietică, și germanii și sovieticii au petrecut primăvara și începutul verii
anului 1943 pregătindu-se de mari ofensive în Rusia centrală. La 4 iulie 1943, Germania a atacat
forțele sovietice în jurul ieșindului Kursk. Într-o săptămână, forțele germane s-au epuizat împotriva
fortificațiilor sovietice profund structurate și foarte bine construite[214] și, pentru prima dată în război,
Hitler a anulat operațiunea înainte ca aceasta să își îndeplinească obiectivele tactice sau
operaționale.[215] Această decizie a fost parțial afectată de invazia Siciliei de către Aliații occidentali,
lansată la 9 iulie, care, combinată cu eșecurile italiene anterioare, au dus la înlăturarea și arestarea
lui Mussolini mai târziu în acea lună.[216] În iulie 1943, britanicii au incendiat Hamburgul⁠(d) ucigând
peste 40.000 de oameni.[217]

Armata roșie, în timpul Bătăliei de la Kursk, cea mai mare bătălie cisternă s-a luptat vreodată.

La 12 iulie 1943, sovieticii au lansat propria lor contraofensivă, risipind astfel orice șansă de
victorie germană sau chiar impas în est. Victoria sovietică de la Kursk a marcat sfârșitul superiorității
germane,[218] oferind Uniunii Sovietice inițiativa pe Frontul de Est.[219][220] Germanii au încercat să-și
stabilizeze frontul de est de-a lungul liniei Panther-Wotan fortificate în grabă, dar sovieticii au penetrat-
o la Smolensk și prin Ofensiva Niprului Inferior.[221]
La 3 septembrie 1943, Aliații au invadat Italia continentală, după care Italia a semnat armistițiul
cu Aliații.[222] Germania a răspuns prin dezarmarea forțelor italiene, preluând controlul militar asupra
unor zone din Italia,[223] și de creând o serie de linii defensive.[224] Forțele speciale germane l-au salvat
apoi pe Mussolini, care curând a proclamat un nou stat-clientelar în Italia sub ocupație germană,
numit Republica Socială Italiană,[225] provocând un Război Civil Italian⁠(d). Aliații Occidentali au luptat
prin mai multe linii până la atingerea principalei linii defensive germane⁠(d) la mijlocul lunii noiembrie.[226]

20
 Liderii Aliaților de pe teatrul din Asia și Pacific: Generalul Chiang Kai-shek, Franklin D.
Roosevelt și Winston Churchill la întâlnirea de la Conferința de la Cairo, 25 noiembrie 1943

Operațiunile germane din Atlantic au avut și ele de suferit. În mai 1943, după ce contramăsurile
Aliaților au devenit efective⁠(d), având ca rezultat considerabile pierderi de submarine germane,
campania navală din Atlantic a germanilor a trebuit să fie suspendată.[227] În noiembrie 1943, Franklin
D. Roosevelt și Winston Churchill s-a întâlnit cu Chiang Kai-shek la Cairo și apoi cu Iosif Stalin la
Teheran.[228] Prima conferință a hotărât retrocedarea postbelică a teritoriului japonez[229] și a facilitat
planificarea militară a Campaniei din Birmania⁠(d);[230] cea de a doua a cuprins acordul că Aliații
Occidentali vor invada Europa în 1944 și că Uniunea Sovietică va declara război Japoniei în termen
de trei luni de la înfrângerea Germaniei.[231]

Ruinele mănăstirii benedictine, în timpul bătăliei de la Monte Cassino; Campania Italiană, mai 1944

Din noiembrie 1943, din timpul celor șapte săptămâni ai bătăliei de la Changde⁠(d), Chinezii au
forțat Japonia să ducă un costisitor război de uzură, așteptând sprijin aliat.[232][233][234] În ianuarie 1944,
Aliații au lansat o serie de atacuri în Italia împotriva liniei de la Monte Cassino și a încercat să-l
înconjoare prin debarcările de la Anzio⁠(d).[235] Până la sfârșitul lunii ianuarie, o mare ofensivă sovietică
a îndepărtat trupele germane din regiunea Leningrad,[236] încheind cel mai lung și cel mai mortal
asediu din istorie⁠(d).
Ofensiva Sovietică ce a urmat⁠(d) a fost oprită la frontiera antebelică a Estoniei de Grupul de
Armate Nord german sprijinit de estoni⁠(d) în speranța de restabilirii independenței naționale. Această
întârziere a încetinit operațiunile sovietice ulterioare din regiunea Mării Baltice.[237] Către sfârșitul lunii
mai 1944, sovieticii au eliberat Crimeea, au îndepărtat în mare măsură armatele Axei din Ucraina, și
au făcut incursiuni în România, care au fost respinse de trupele Axei.[238] Ofensiva Aliaților din Italia a
reușit și, cu costul permiterii retragerii mai multor divizii germane, pe 4 iunie, a cucerit Roma.[239]
Aliații au avut succese în Asia continentală. În martie 1944, Japonezii au lansat prima din cele
două invazii, o operațiune împotriva pozițiilor britanice de la Assam, India⁠(d)[240] și în curând au asediat
pozițiile Commonwealth-ului la Imphal⁠(d) și Kohima⁠(d).[241] În mai 1944, forțele britanice au organizat o

21
contraofensivă, care a împins trupele japoneze înapoi în Birmania,[241] iar forțele Chineze
care invadaseră nordul Birmaniei⁠(d) la sfârșitul anului 1943 au asediat trupele japoneze
în Myitkyina⁠(d).[242] A doua invazie japoneză⁠(d) a Chinei avea ca scop distrugerea principalelor forțe de
luptă ale Chinei, asigurarea căilor ferate între teritoriile ocupate de japonezi și capturarea
aerodromurilor aliate.[243] Până în luna iunie, japonezii au cucerit provincia Henan și au început un nou
atac asupra Changshaului⁠(d) în provincia Hunan.[244]

Aliații se apropie (1944)

Trupele americane se apropie de Plaja Omaha, în timpul Invaziei Normandieia în Ziua Z, 6 iunie 1944

La 6 iunie 1944 (cunoscută sub numele de Ziua Z), după trei ani de presiuni
sovietice,[245] Aliații au invadat nordul Franței. După realocarea mai multor divizii aliate din Italia, ei
au atacat și sudul Franței.[246] Aceste debarcări au reușit și au dus la înfrângerea unităților Armatei
Germane⁠(d) din Franța. Parisul a fost eliberat de rezistență locală asistată de Forțele Franceze
Libere⁠(d), ambele conduse de generalul Charles de Gaulle, pe 25 august[247] și Aliații Occidentali au
continuat să împingă înapoi forțele germane în Europa de Vest în a doua parte a anului. O încercare
de a avansa în nordul Germaniei, efectuată printr-o operațiune aeriană majoră din Țările de Jos nu a
reușit.[248] După aceea, Aliații Occidentali au împins încet în Germania, dar nu au reușit să traverseze
râul Rur într-o mare ofensivă. Și în Italia, Aliații au încetinit ca urmare a întâlnirii ultimei linii defensive
majore germane⁠(d).[249]
Pe 22 iunie, sovieticii au lansat o ofensivă strategică în Belarus („Operațiunea Bagration”) care
a distrus aproape complet Grupul de Armate Centru.[250] Curând după aceea o altă ofensivă sovietică
strategică⁠(d) a obligat trupele germane să se retragă din Ucraina de Vest și Polonia de Est. Înaintarea
sovietică a determinat forțele de rezistență din Polonia să declanșeze mai multe revolte împotriva
ocupației germane. Cu toate acestea, cea mai mare dintre acestea, cea de la Varșovia, unde soldații
germani au masacrat 200.000 de civili, și o revoluție națională în Slovacia, nu au primit sprijin sovietic
și au fost ulterior suprimate de către germani.[251] Ofensiva strategică a Armatei Roșii în estul
României a izolat și a distrus considerabilele trupele germane de acolo⁠(d) și a declanșat o lovitură de
stat reușită în România și apoi o alta în Bulgaria⁠(d), care s-au soldat cu trecerea celor două țări de
partea Aliaților.[252]

Soldați SS germani din Brigada Dirlewanger⁠(d), însărcinate cu suprimarea Revoltei din

Varșovia, împotriva ocupației naziste, august 1944

22
 În septembrie 1944, trupele sovietice au avansat in Iugoslavia și au forțat retragerea rapidă a
Grupurilor de Armate E⁠(d) și F⁠(d) în Grecia⁠(d), Albania și Iugoslavia pentru a le salva de la a fi
încercuite.[253] În acest moment, partizanii sub conducerea mareșalului comunist Iosip Broz Tito, care
duceau încă din 1941 o campanie de gherilă din ce în ce mai eficientă împotriva ocupației, controlau
o mare parte din teritoriul Iugoslaviei și erau angajate în întârzierea eforturilor împotriva forțelor
germane din sud. În nordul Serbiei, Armata Roșie, cu susținere limitată din partea bulgarilor, a fost
asistată de partizani într-un efort comun de eliberare a capitalei Belgrad⁠(d), la 20 octombrie. Câteva
zile mai târziu, cu sprijinul noului aliat din România, sovieticii au lansat un atac
masiv⁠(d) împotriva Ungariei ocupate de germani⁠(d), care a durat până la căderea Budapestei în
februarie 1945.[254] Spre deosebire de impresionantele victorii sovietice din Balcani, rezistența
finlandeză împotriva ofensivei sovietice din istmul Karelia i-a împiedicat pe sovietici să ocupare
Finlanda și au condus la un armistițiu sovieto-finlandez în condiții relativ favorabile,[255][256] deși
Finlanda a fost nevoită să lupte apoi împotriva fostului său aliat.
La începutul lunii iulie 1944, forțele Commonwealth-ului în Asia de Sud-Est au respins asedile
japoneze din Assam, împingându-i până la râul Chindwin⁠(d)[257] în timp ce chinezii au capturat
Myitkyina. În China, japonezii au avut mai multe succese, cucerind în cele din urmă Changsha la
mijlocul lunii iunie și orașul Hengyang⁠(d) până la începutul lunii august.[258] Curând după aceea, au
invadat provincia Guangxi, câștigând bătălii importante împotriva forțelor chineze la Guilin și
Liuzhou⁠(d) către sfârșitul lunii noiembrie[259] și făcând joncțiunea între forțele lor în China și Indochina
până la jumătatea lunii decembrie.[260]
În Pacific, forțele americane au continuat să preseze din nou perimetrul japonez. La mijlocul
lunii iunie 1944, și-au început ofensiva împotriva Insulelor Mariane și Palau⁠(d), și au învins decisiv
forțele japoneze în bătălia din Marea Filipinelor. Aceste înfrângeri au dus la demisia prim-ministrului
japonez, Hideki Tōjō, și au adus Statelor Unite baze aeriene pentru a lansa atacuri intensive cu
bombardiere grele asupra Arhipelagului Japonez. La sfârșitul lunii octombrie, forțele americane au
invadat insula filipineză Leyte⁠(d); curând după aceea, forțele navale aliate au obținut o altă mare victorie
în bătălia din Golful Leyte, una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie.[261]

Prăbușirea Axei, victoria Aliaților (1944–45)

Conferința de la Ialta a avut loc în februarie 1945, între Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif
Stalin

La 16 decembrie 1944, Germania a făcut o ultimă încercare de a ține Frontul de Vest folosind
cele mai multe dintre rezervele rămase pentru a lansa o masivă contra-ofensivă în Ardeni încercând
să-i despartă pe Aliații Occidentali, să încercuiască porțiuni mari din trupele acestora și să captureze
principalul lor port de aprovizionare, Anvers, în scopul de a putea negocia o pace.[262] Prin ianuarie,
ofensiva a fost respinsă fără a-și îndeplini obiectivele strategice.[262] În Italia, Aliații Occidentali au
ajuns la un impas cu linia germană de apărare. La mijlocul lunii ianuarie 1945, rușii și polonezii au
atacat în Polonia, împingând de la Vistula până la Odra în Germania, și au invadat Prusia
Orientală⁠(d).[263] Pe 4 februarie, liderii SUA, Regatului Unit și uniunii Sovietice s-au întâlnit la conferința

23
de la Ialta. Ei au convenit asupra ocupației Germaniei după război, și asupra momentului când
Uniunea Sovietică va intra în război și împotriva Japoniei.[264]
În februarie, sovieticii au pătruns în Silezia⁠(d) și Pomerania⁠(d), în timp ce Aliații Occidentali au
intrat în Germania de vest și au închis Rinul. Prin martie, Aliații au traversat Rinul
la nord⁠(d) și sud de Ruhr⁠(d), încercuind Grupul de Armate B German⁠(d),[265] în timp ce sovieticii înaintau
către Viena. La începutul lunii aprilie, Aliații Occidentali au început să înainteze și în Italia⁠(d) și au
înaintat rapid prin vestul Germaniei, în timp ce forțele sovietice și poloneze au luat cu asalt Berlinul la
sfârșitul lunii aprilie. Forțele americane și sovietice s-au întâlnit la râul Elba⁠(d) pe 25 aprilie. Pe 30
aprilie 1945, a fost capturat Reichstagul, ceea ce a însemnat înfrângerea militară a Germaniei
Naziste.[266]
În această perioadă au avut loc mai multe schimbări la conducerea țărilor. Pe 12 aprilie,
președintele Roosevelt a murit și a fost înlocuit de Harry Truman. Benito Mussolini a fost ucis
de partizanii italieni pe 28 aprilie.[267] Două zile mai târziu, Hitler s-a sinucis⁠(d) și locul lui a fost luat de
de amiralul Karl Dönitz.[268]

Reichstagul german după capturarea sa de către Aliați, la 3 iunie 1945

Forțele germane au capitulat în Italia pe 29 aprilie. Capitularea totală și necondiționată a fost

semnată pe 7 mai și a intrat în vigoare înaintea sfârșitului zilei de 8 mai⁠(d).[269] Grupul de Armate Centru
German a rezistat în Praga până la 11 mai.[270]
Pe Teatrul din Pacific, forțele americane, însoțite de forțele Comunității Filipineze⁠(d) au
înaintat în Filipine⁠(d), cucerind Leyte⁠(d) până la sfârșitul lunii aprilie 1945. Ele au debarcat pe Luzon⁠(d) în
ianuarie 1945 și au recucerit Manila⁠(d) în martie, după o luptă care a transformat orașul în ruine. Lupta
a continuat pe Luzon, pe Mindanao⁠(d), și pe alte insule din Filipine până la sfârșitul
războiului⁠(d).[271] Între timp, Forțele Aeriene ale Statelor Unite⁠(d) (USAAF) distrugeau orașe strategice
și populate din Japonia, într-un efort de a distruge industria de război japoneză și moralul civililor. În
noaptea de 9-10 martie, bombardiere B-29 ale USAAF au lovit Tokyo⁠(d) cu mii de bombe incendiare⁠(d),
care au ucis peste 100.000 de civili și au distrus 42 de mile pătrate în doar câteva ore. În următoarele
cinci luni, USAAF a incendiat în total 67 de orașe japoneze⁠(d), ucigând 393.000 de civili și distrugând
65% din zonele construite.[272]

24
 Ministrul de externe Mamoru Shigemitsu semnează actul capitulării Japoniei la bordul USS Missouri, 2
septembrie 1945

În mai 1945, trupele australiene au debarcat în Borneo⁠(d), înaintând peste terenurile petrolifere
de acolo. Forțele britanice, americane și chineze au învins forțele japoneze în nordul Birmaniei⁠(d) în
martie, iar britanicii au împins mai departe, ajungând la Rangoon pe 3 mai.[273] Forțele chineze au
început să contraatace în bătălia Hunanului de Vest⁠(d), care a avut loc între 6 aprilie și 7 iunie 1945.
Forțele navale și amfibii americane s-au îndreptat și ele spre Japonia, cucerind Iwo Jima prin martie
și Okinawa până la sfârșitul lunii iunie.[274] În același timp, submarinele americane au
întrerupt⁠(d) importurile japoneze, reducând drastic capacitatea Japoniei de a-și aproviziona forțele de
peste mări.[275]
La 11 iulie, liderii Aliați s-au întâlnit la Potsdam, Germania. Ei au confirmat acordurile
anterioare despre Germania,[276] și au reiterat cererea de capitulare necondiționată a tuturor forțele
japoneze, în special afirmând că „alternativa pentru Japonia este distrugerea imediată și totală”.[277] În
timpul acestei conferințe, au avut loc alegeri generale în Regatul Unit⁠(d), și Clement Attlee l-a înlocuit
pe Churchill ca prim-ministru.[278]
Aliații au cerut capitularea necondiționată a Japoniei în Declarația de la Potsdam⁠(d) din 27 iulie,
dar guvernul Japonez a respins apelul. La începutul lunii august, USAAF a aruncat bombe
atomice asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. Aliații au justificat bombardamentele
atomice ca o necesitate militară, pentru a evita invadarea insulelor Japoneze⁠(d), care ar fi costat viețile
a între 250.000–500.000 de militari aliați și a milioane de soldați și civili japonezi.[279] Între cele două
atentate, în conformitate cu acordul de la Ialta, sovieticii au invadat Manciuria ocupată de japonezi și
au învins rapid Armata Kwantung⁠(d), cea mai mare forță combatantă japoneză.[280][281] Armata Roșie a
capturat și Insula Sahalin, și Insulele Kurile. Pe 15 august 1945, Japonia a capitulat, actul
capitulării fiind semnat în cele din urmă pe puntea vasului american de război USS Missouri, la 2
septembrie 1945, ceea ce a pus capăt războiului.[282]

Urmări

25
 Ruinele Varșoviei, în ianuarie 1945, după distrugerea deliberată a orașului⁠(d) de către forțele germane de
ocupație

Inculpații de la Nürnberg. Forțele Aliate au organizat procese în care au fost acuzați membri ai conducerii
politice, militare, judiciare și economice a Germaniei Naziste.

Aliații au instaurat administrații de ocupație în Austria și Germania. Prima a devenit stat neutru,
nealiniat cu vreun bloc politic. Cea din urmă a fost împărțită în zone de ocupație de est și de vest
controlate de către Aliații Occidentali și, respectiv, Uniunea Sovietică. Un program
de denazificare în Germania a condus la urmărirea penală a criminalilor de război naziști și la
eliminarea foștilor naziști la putere, deși această politică s-a transformat treptat spre una de amnistie
și de reintegrare a foștilor naziști în societatea vest-germană.[283]
Germania a pierdut un sfert din teritoriul dinainte de război (1937). Printre teritoriile de
est, Silezia, Neumark⁠(d) și mare parte din Pomerania au fost preluate de către Polonia, Prusia de Est a
fost împărțită între Polonia și URSS, urmată de expulzarea a 9 milioane de germani din aceste
provincii, precum și de expulzarea a 3 milioane de germani din Regiunea Sudetă din Cehoslovacia în
Germania. Prin anii 1950, fiecare al cincilea vest-german era un refugiat din est. Uniunea Sovietică a
anexat și provinciile poloneze de la est de linia Curzon, din care au fost expulzați 2 milioane de
polonezi⁠(d);[284] nord-estul României,[285][286] părți din Finlanda de est,[287] și cele trei state baltice au fost
și ele încorporate în URSS.[288][289]
Într-un efort de a menține pacea,[290] Aliații au format Națiunile Unite, care a luat ființă oficial pe
24 octombrie 1945,[291] și a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 ca un
standard comun pentru toate țările membre.[292] Marile puteri învingătoare în război — Statele Unite
ale Americii, Uniunea Sovietică, China, Regatul Unit și Franța — au devenit membri
permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU.[8] Cei cinci membri permanenți rămân aceeași și în
prezent, deși au fost două schimbări de locuri, între Republica China și Republica Populară Chineză,
în 1971, și între Uniunea Sovietică și statul ei succesor, Federația Rusă, după destrămarea Uniunii
Sovietice. Alianța dintre Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică a început să se deterioreze chiar
înainte de terminarea războiului.[293]
Germania a fost de facto împărțită, și au apărut două state independente, Republica Federală
Germania și Republica Democrată Germană[294] în granițele zonelor de ocupație aliată și, respectiv,
sovietică. Restul Europei a fost, de asemenea, împărțit în sfere de influență occidentală și
sovietică.[295] Majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est au căzut în sfera sovietică, ceea ce a
condus la instaurarea de regimuri comuniste, cu sprijin total sau parțial al autorităților sovietice de
ocupație. Ca urmare, Polonia, Ungaria, Germania de
Est,[296] Cehoslovacia, România și Albania[297] au devenit state satelit ale
URSS. Iugoslavia comunistă a dus o politică complet independentă, provocând tensiuni cu URSS.[298]
Diviziunea postbelică a lumii a fost formalizată de către două alianțe militare
internaționale, NATO (în frunte cu Statele Unite) și Pactul de la Varșovia (controlat de

26
URSS);[299] lunga perioadă de tensiuni politice și de competiție militară între acestea, Războiul Rece,
avea să fie însoțită de o cursă a înarmărilor și războaie prin intermediari⁠(d).[300]
În Asia, Statele Unite au ocupat Japonia și au administrat fostele insule japoneze din Pacificul
de Vest⁠(d), în timp ce sovieticii au anexat Sahalinul și Insulele Kurile.[301] Coreea, fostă sub dominație
japoneză, a fost divizată și ocupată⁠(d) de către Uniunea Sovietică în Nord și de SUA, în Sud, între 1945
și 1948. S-au proclamat republici separate de cele două părți ale paralelei 38 în 1948, fiecare
pretinzând a fi guvernul legitim pentru toată Coreea, ceea ce a condus în cele din urmă la Războiul
din Coreea.[302]

Expansiunea teritorială postbelică a sovieticilor a a dus la modificări de frontieră în Europa Centrală,

la crearea unui Bloc Comunist și la începutul Războiului Rece

În China, naționaliștii și forțele comuniste au reluat războiul civil în iunie 1946. Forțele comuniste
au fost victorioase și au proclamat Republica Populară Chineză în China continentală, în timp ce
forțele naționaliste s-au retras în Taiwan în 1949.[303] În Orientul Mijlociu, respingerea de către statele
arabe a Planului ONU de Împărțire a Palestinei⁠(d) și înființarea Israelului a marcat
escaladarea conflictului arabo-israelian. Puterile europene au încercat să-și păstreze, parțial sau
total, imperiile coloniale, însă pierderile e prestigiu și de resurse în timpul războiului au făcut acest
lucru imposibil, ceea ce a dus la decolonizare⁠(d).[304][305]
Economia globală a suferit puternic de pe urma războiului, deși țările participante au fost
afectate diferit. SUA a ieșit din război mult mai bogată decât orice altă națiune; acolo a avut loc un baby
boom⁠(d) și în 1950 produsul intern brut pe cap de locuitor era mult mai mare decât al oricărei alte puteri,
ea dominând economia mondială.[306] Regatul Unit și SUA au urmărit o politică de dezarmare
industrială a Germaniei de Vest⁠(d) în anii 1945-1948.[307] Din cauza interdependențelor comerciale
internaționale, acest lucru a dus la stagnarea economică a Europei și la întârzierea redresării
economice europene.[308][309]
Revenirea a început cu reforma monetară din Germania de Vest de la jumătatea anului 1948,
și a fost accelerată de liberalizarea politicii economice europene cauzată, direct și indirect, de Planul
Marshall (1948-1951).[310][311] Revenirea economică vest germană de după 1948 a fost
numită miracolul economic german⁠(d).[312] Italia a cunoscut și ea o explozie
economică ⁠
(d) [313]
iar economia franceză s-a redresat⁠(d).[314] Prin contrast, Regatul Unit a rămas într-o
stare de ruină economică,[315] și, deși a primit un sfert din totalul asistenței prin Planul Marshall, mai
mult decât orice altă țară europeană,[316] a continuat o relativă scădere economică timp de zeci de
ani.[317]

27
 În ciuda enorme pierderi umane și materiale, Uniunea Sovietică a experimentat, de asemenea,
o creștere rapidă a producției în perioada imediat de după război.[318] Japonia a avut o creștere
economică incredibil de rapidă⁠(d), devenind una dintre cele mai puternice economii din lume în anii
1980.[319] China a revenit la producția industrială dinaintea războiului în 1952.[320]

Impactul
Victime și crime de război

Numărul morților în al Doilea Război Mondial

Estimările numărului total de victime ale războiului sunt diferite, deoarece multe decese au
rămas neînregistrate. Cele mai multe sugerează că au murit aproximativ 60 de milioane de oameni în
război, dintre care aproximativ 20 de milioane de militari⁠(d) și 40 de milioane de civili.[321][322][323] Mulți
dintre civili au murit din cauza genocidelor deliberate, a masacrelor, bombardamentelor masive,
a bolilor și foametei⁠(d).
Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de oameni în timpul războiului,[324] dintre
care 8,7 milioane de militari și 19 milioane de civili morți. Cea mai mare parte din militarii morți au fost
5,7 milioane de etnici ruși, urmat de 1,3 milioane de etnici ucraineni.[325] Un sfert din populația Uniunii
Sovietice a fost rănită sau ucisă.[326] Germania a suferit pierderea a 5,3 milioane de oameni în luptă,
mai ales pe Frontul de Est și în timpul ultimei bătălii din Germania.[327]
Din numărul total de decese în al Doilea Război Mondial, aproximativ 85%—cea mai mare parte
sovietici și chinezi—au fost de partea Aliaților și 15% au fost de partea Axei. Multe dintre aceste
decese au fost cauzate de crime de război comise de forțele germane⁠(d) și de cele japoneze⁠(d) în
teritoriile ocupate. Între 11[328] și 17 milioane[329] de civili au murit ca urmare, fie directăm fie indirectă,
a politicilor ideologice naziste, intre care genocidul sistematic a aproximativ 6 milioane
de evrei în Holocaust, împreună cu încă 5 până la 6 milioane de etnici polonezi și
alți slavi (inclusiv ucraineni și belaruși)[330]—romi, homosexuali⁠(d), și alte grupuri etnice și minoritare.
Sute de mii (estimări diferite) de etnici sârbi, împreună cu romi și evrei, au fost uciși de Ustașii aliniați
cu Axa în Iugoslavia,[331] iar după ce s-a încheiat războiul s-au comis și crime de răzbunare⁠(d).

28
 Civili chinezi îngropați de vii de către soldații Armatei Imperiale Japoneze, în masacrul de la Nanking,
decembrie 1937

În Asia și Pacific, între 3 milioane și peste 10 milioane de civili, cea mai mare parte chinezi (circa
7,5 milioane[332]), au fost uciși de către forțele de ocupație japoneze.[333] Cea mai cunoscută atrocitate
japoneză a fost masacrul de la Nanking, în care între cincizeci și trei sute de mii de civili chinezi au
fost violați și uciși.[334] Mitsuyoshi Himeta a raportat că Sankō Sakusen⁠(d) a făcut 2,7 milioane de
victime. Generalul Yasuji Okamura⁠(d) a pus această politică în aplicare în Heipei și Shantung.[335]
Forțele Axei au utilizat arme biologice și chimice. Armata Imperială Japoneză a folosit diverse
astfel de arme în timpul invaziei și ocupației Chinei (vezi Unitatea 731)[336][337] și la începutul
conflictelor cu sovieticii.[338] Atât germanii, cât și japonezii au testat⁠(d) astfel de arme împotriva
civililor[339] și, uneori, pe prizonierii de război.[340]
Uniunea Sovietică a fost responsabilă pentru masacrul de la Katyn a 22.000 de ofițeri
polonezi,[341] și cu încarcerarea sau executarea a mii de deținuți politici de către NKVD,[342] în statele
Baltice, Polonia de est⁠(d), și Basarabia ocupate de către Armata Roșie.
Bombardarea masivă a zonelor civile, în special în orașele Varșovia⁠(d), Rotterdam și Londra;
inclusiv atacurile aeriene asupra spitalelor și a refugiaților[343] de către aviația germană, împreună cu
bombardarea orașului Tokyo⁠(d), și a orașelor germane Dresda, Hamburg⁠(d) și Köln⁠(d) de către Aliații
Occidentali pot fi considerate crime de război. Acestea din urmă au dus la distrugerea a peste 160 de
orașe și la moartea a peste 600.000 de civili germani.[344] Cu toate acestea, la acea dată nu exista
nicio legislație internațională umanitară explicită⁠(d) sau măcar cutumiară⁠(d) cu privire la războiul
aerian.[345]

Lagărele de concentrare, munca forțată și genocidele

29
 Gardiene SS descarcă cadavrele prizonierilor din camioane și să le transportă la o groapă comună, în
interiorul lagărului german de concentrare Bergen-Belsen, 1945

Guvernul german condus de Adolf Hitler și de Partidul Nazist a fost responsabil

pentru Holocaust, uciderea a aproximativ 6 milioane de evrei, precum și a 2,7 milioane de
etnici polonezi⁠(d),[346] și a 4 milioane de oameni care erau considerați „nedemni de
viață⁠(d)” (inclusiv persoane cu handicap și bolnavi mintal, prizonieri de război
sovietici⁠(d), homosexuali, masoni, martori ai lui Iehova, si romi) ca parte dintr-un program deliberat de
exterminare. Aproximativ 12 milioane de oameni, dintre care majoritatea erau est-europeni⁠(d), au fost
folosiți în economia de război germană ca sclavi⁠(d).[347]
În plus față de lagărele de concentrare naziste, gulagurile (lagărele de muncă) sovietice a dus
la moartea multor cetățeni din țările ocupate, cum ar fi Polonia, Lituania, Letonia, și Estonia, precum
și a prizonierilor de război germani și chiar a unor cetățeni sovietici care erau suspectați a fi susținători
ai naziștilor.[348] Șaizeci la sută dintre prizonierii de război sovietici luați de germani⁠(d) au murit în timpul
războiului.[349] Richard Overy⁠(d) dă un număr de 5,7 milioane de prizonieri sovietici. Din aceștia, 57%
au murit sau au fost uciși, un total de 3,6 milioane.[350] Foștii prizonieri de război și civili repatriați
sovietici au fost tratați cu mare suspiciune ca potențiali colaboratori ai naziștilor, iar unii dintre ei au
fost trimiși în Gulag după ce au fost verificați de către NKVD.[351]

Fotografie de identificare făcută de SS-ul german unei fete poloneze de 14 ani, deportată pentru muncă
forțată⁠(d) la Auschwitz, decembrie 1942

Lagărele de prizonieri de război japoneze, dintre care multe au fost folosite ca lagăre de muncă
forțată, aveau și ele o rată ridicată a mortalității. Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul
Orient a găsit rata de decese a prizonierilor occidentali la 27,1% (pentru prizonierii de război
americani, 37%),[352] de șapte ori mai mare ca a celor căzuți prizonieri la germani și italieni.[353] În timp
ce 37.583 prizonieri din Regatul Unit, 28.500 din Țările de Jos, și 14.473 din Statele Unite ale Americii
au fost eliberați după capitularea Japoniei, numărul chinezilor eliberați a fost de doar 56.[354]
Potrivit istoricului Zhifen Ju, cel puțin cinci milioane de civili chinezi din China de Nord și
Manchukuo au fost înrobiți între 1935 și 1941 de către Consiliul de Dezvoltare a Asiei de Est⁠(d),
sau Kōain, pentru a lucra în mine și în industria de război. După 1942, numărul ajunsese la 10
milioane.[355] Biblioteca Congresului SUA estimează că în Java, între 4 și 10 milioane
de Romusha⁠(d) (din japoneză: „muncitori necalificați”), au fost puși la muncă de armata japoneză.
Aproximativ 270.000 din acești muncitori din Java au fost trimiși în alte teritorii ocupate de japonezi în
Asia de Sud-Est, și numai 52.000 au mai fost repatriați în Java.[356]
La 19 februarie 1942, Roosevelt a semnat Ordinul Executiv 9066⁠(d), prin care aproximativ
100.000 de japonezi care trăiau pe Coasta de Vest erau internați. Canada a avut un program
similar.[357][358] În plus, 14.000 de cetățeni germani și italieni, care au fost evaluați ca reprezentând
riscuri de securitate au fost și ei internați.[359]
În conformitate cu acordul aliat de la Conferința de la Ialta, milioane de prizonieri de război și
civili au fost folosiți ca muncă forțată de către Uniunea Sovietică⁠(d).[360] În cazul Ungariei, cetățeni
maghiari au fost forțați să muncească pentru Uniunea Sovietică⁠(d) până în 1955.[361]

Ocupațiile

30
 Civili polonezi legați la ochi fotografiați chiar înainte de a fi executați de către soldații germani în pădurea
Palmiry⁠(d), 1940

În Europa, ocupația a venit sub două forme. În Europa de Vest, Nord și Centrală (Franța,
Norvegia, Danemarca, Țările de Jos, și teritoriile anexate din Cehoslovacia), Germania a hotărât
politici economice prin care erau colectate aproximativ 69,5 miliarde reichmarks⁠(d) (27,8 miliarde dolari
SUA) până la sfârșitul războiului, cifră ce nu include considerabilul jaf⁠(d) al produselor industriale,
echipamentelor militare, materiilor prime și altor bunuri.[362] Astfel, veniturile provenite de la națiunile
ocupate a fost de peste 40% din venitul colectat de Germania din impozite, cifră care a crescut la
aproape 40% din venitul total mai spre sfârșitul războiului.[363]

Academia rusă de Științe raporta în 1995 numărul victimelor civile din URSS din cauza germanilor ca
totalizând 13,7 milioane de morți, adică 20% din cei 68 de milioane de oameni ce trăiau în URSS

În est, mult sperata răsplată a Lebensraumului nu a fost niciodată obținută din cauza frontului
fluctuant și a politicilor pământului pârjolit practicate de sovietici, care i-au privat pe invadatorii germani
de resurse.[364] Spre deosebire de Occident, politica rasială nazistă⁠(d) a încurajat brutalități extreme
împotriva a ceea ce era considerat a fi „oameni inferiori⁠(d)” de origine slavă; cele mai multe înaintări
germane au fost, astfel, urmate de execuții în masă⁠(d).[365] Deși s-au format grupuri de rezistență în
majoritatea teritoriilor ocupate, ele nu au împiedicat în mod semnificativ operațiunile germane nici în
est[366] și nici în vest[367] până la sfârșitul anului 1943.
În Asia, Japonia declara națiunile aflate sub ocupație ca fiind parte din Sfera de Co-Prosperitate
Asia Răsăriteană Mare⁠(d), în esență, o hegemonie japoneză, al cărui scop era, chipurile, eliberarea
popoarelor colonizate.[368] Deși forțele japoneze au fost inițial salutate ca eliberatori de sub dominația
europeană în unele teritorii, brutalitatea excesivă a transformat opinia publică locală împotriva lor în
câteva săptămâni.[369] În timpul cuceririi inițiale, Japonia a capturat 4.000.000 barili (640.000 m3) de
petrol (~5.5×105 tone) lăsate în urmă de retragerea forțelor Aliaților, și, până în 1943, a reușit să obțină
în Indiile Olandeze de Est o producție de până la 50 de milioane de barili (~6.8×10 5 t), 76% față de
producția din 1940.[369]

31
 Frontul intern și producția

Raportul între PIB-ul Aliaților și cel al Axei

În Europa, înainte de izbucnirea războiului, Aliații aveau avantaje semnificative atât

demografice, cât și economice. În 1938, Aliații Occidentali (Regatul Unit, Franța, Polonia și
Dominioanele Britanice) aveau o populație cu 30% mai mare și un produs intern brut cu 30% mai mare
decât țările europene ale Axei (Germania și Italia); dacă se includ și coloniile, atunci Aliații au un
avantaj de 5:1 ca populație și de aproape 2:1 ca PIB.[370] În Asia, în același timp, China avea de
aproximativ șase ori mai mulți locuitori ca Japonia, dar un PIB cu numai 89% mai mare; dacă se includ
și coloniile japoneze, acesta se reduce la triplul populației și un PIB cu doar 38% mai mare.
Deși avantajele economice și demografice ale Aliaților au fost diluate în mare măsură în timpul
atacurilor inițiale rapide blitzkrieg ale Germaniei și Japoniei, ele au devenit un factor decisiv în 1942,
după ce Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au alăturat Aliaților, iar războiul a devenit unul
de uzură.[371] În timp ce capacitatea Aliaților de a produce mai mult decât Axa este adesea atribuită
accesului mai favorabil al acestora la resurse naturale, au contribuit și alți factori, cum ar fi reticența
Germaniei și Japoniei de a angaja femei în forța de muncă⁠(d),[372] bombardamentele strategice ale
Aliaților,[373] și trecerea târzie a Germaniei la o economie de război⁠(d).[374]. În plus, nici Germania, și nici
Japonia nu au planificat să lupte un război prelungit, și nu au fost echipate să facă acest
lucru.[375] Pentru a-și îmbunătăți producția, Germania și Japonia au folosit milioane
de sclavi;[376] Germania a folosit⁠(d) aproximativ 12 milioane de oameni, majoritatea din Europa de
Est,[347] în timp ce Japonia a folosit⁠(d) peste 18 de milioane de oameni din Asia de Sud-Est.[355][356]

Progresele în tehnologie și tehnica de război

Bombardiere strategice B-29 Superfortress pe linia de asamblare Boeing din Wichita, Kansas, 1944

Aeronavele au fost folosite pentru recunoaștere, ca avioane de vânătoare, ca bombardiere, și

pentru susținerea operațiunilor de la sol, fiecare rol fiind considerabil dezvoltat. Printre inovații s-au
numărat podul aerian⁠(d) (capacitatea de a efectua rapid transporturi prioritare de provizii, echipamente
și personal);[377] și bombardamentele strategice⁠(d) (bombardarea centrelor industriale și demografice
ale inamicului pentru a-i distruge capacitatea de a duce războiul).[378] Armamentul antiaerian⁠(d) a
progresat și el, inclusiv capacitatea de apărare, cum ar fi radarul și artileria sol-aer, cum ar fi tunul
german antiaerian de 88 mm. S-a pionierat utilizarea de avioane cu reacție și, deși a fost introdusă cu

32
întârziere și a avut un impact direct redus, a făcut ca avioanele cu reacție să devină standardul forțelor
aeriene în întreaga lume.[379]
S-au făcut progrese în aproape fiecare aspect al războiului naval, mai ales cu portavioane și
submarine. Deși războiul aeronautic a avut un succes relativ redus la începutul războiului, acțiunile de
la Taranto⁠(d), Pearl Harbor, și din Marea de Corali au făcut din portavion tipul dominant de navă în
locul navei de război.[380][381][382]
În Atlantic, portavioanele de escortă⁠(d) s-au dovedit a fi o parte vitală a convoaielor Aliaților,
crescând raza de protecție efectivă și ajutând la închiderea golului din mijlocul
Atlanticului⁠(d).[383] Portavioanele erau și mai economice decât navele de luptă din cauza costului relativ
scăzut al aeronavelor[384] și a faptului că nu era nevoie să fie la fel de puternic blindate.[385] Importanța
submarinelor, care s-au dovedit a fi o armă eficientă în timpul Primului Război Mondial,[386] au fost
anticipată de toate părțile pentru cel de-al Doilea. Britanicii și-au concentrat dezvoltarea pe tactici
și arme antisubmarin⁠(d), cum ar fi sonarul și convoaiele, în timp ce Germania s-a concentrat pe
îmbunătățirea capacității ofensive, cu proiecte cum ar fi submarinul de tip VII și tacticile haitei de
lupi.[387] Treptat, îmbunătățirea tehnologiilor Aliaților, cum ar fi farurile Leigh⁠(d), ariciul⁠(d), squid⁠(d),
și torpilele de localizare⁠(d) s-au dovedit victorioase.

O rachetă V-2 lansată de pe punct fix în Peenemünde, 1943

Războiul terestru s-a transformat de la fronturile statice ale Primului Război Mondial la
o mobilitate crescută și arme combinate⁠(d). Tancul, care a fost utilizat în principal pentru sprijinul
infanteriei în Primul Război Mondial, a evoluat într-o armă primară.[388] La sfârșitul anilor 1930,
designul tancurilor era mult mai avansată decât a fost în timpul Primului Război
Mondial,[389] și progresele au continuat de-a lungul războiului⁠(d) cu creșteri ale vitezei, blindajului și
puterii de foc.
La începutul războiului, cei mai mulți comandanți credeau că tancurile inamice ar trebui să fie
întâmpinate cu tancuri cu specificații superioare.[390] Această idee a fost contestată de performanța
slabă tunurilor relativ ușoare de pe tancuri împotriva blindajelor, și de doctrina germană de evitare a
luptelor tanc contra tanc. Acest lucru, împreună cu utilizarea armelor combinate de către Germania,
au fost printre elementele-cheie ale succesului tacticii blitzkrieg în Polonia și Franța. S-au utilizat multe
mijloace de distrugere a tancurilor⁠(d), inclusiv artileria indirectă, tunurile anti-tanc (atât tractate cât
și autopropulsate), minele, armele antitanc de infanterie cu rază scurtă de acțiune, și alte tancuri. Chiar
și mecanizarea pe scară largă, infanteria a rămas coloana vertebrală a tuturor forțelor [391] și, de-a
lungul războiului, majoritatea infanteriștilor au fost echipați similar cu cei din Primul Război Mondial.[392]

33
 Gadget nuclear ridicat în partea superioară a „turnului de tragere” pentru detonare, la poligonul de
bombardament Alamogordo⁠(d); testul nuclear Trinity, iulie 1945

Mitralierele portabile s-au răspândit, un exemplu notabil fiind MG34 german, și

diversele pistoale-mitralieră, adaptate pentru lupta de aproape⁠(d), în junglă și în mediul urban. Pușca
de asalt, o apariție a sfârșitului războiului, care încorporează multe caracteristici ale puștii și
pistoalelor-mitralieră, a devenit arma de infanterie standard post-belică pentru majoritatea forțelor
armate.[393][394]
Majoritatea beligeranților importanți au încercat să rezolve problemele de complexitate și de
securitate implicate în utilizarea de liste de coduri⁠(d) pentru criptografie prin proiectarea de mașini
de cifrare⁠(d), cea mai cunoscută fiind mașina germană
Enigma.[395] Dezvoltarea sigint⁠(d) (signals intelligence) și a criptanalizei a permis dezvoltarea
contracarării procesului de decriptare. Exemple notabile au fost decriptare de către Aliați a codurilor
navale japoneze⁠(d)[396] și metoda britanică Ultra⁠(d), o tehnică inovatoare de decodare a mașinilor
Enigma care a profitat de informațiile oferite Regatului Unit de către Biroul Polonez de Cifruri⁠(d), care
decodase primele versiuni ale mașinii Enigma înainte de război.[397] Un alt aspect al informațiilor
militare⁠(d) a fost dezinformarea, pe care Aliații au folosit-o cu succes, de exemplu în
operațiunile Mincemeat⁠(d) și Bodyguard⁠(d).[398] Printre alte provocări tehnologice și inginerești din
timpul războiului sau apărute ca urmare a lui se numără primele calculatoare programabile (Z3, Colos,
și ENIAC), rachetele ghidate și rachetele moderne, dezvoltarea de către Proiectul
Manhattan a armelor nucleare, cercetarea operațională⁠(d) și dezvoltarea de porturi
artificiale și conducte de petrol de sub Canalul Mânecii⁠(d

34
 Viața timpurie
Origini
Tatăl lui Hitler, Alois Hitler, Sr. (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna
Schicklgruber.[16] Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său, Alois și-
a luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842 Johann Georg Hiedler s-a
căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann Georg Hiedler în
1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk Hiedler.[17] În 1876 Johann
Georg Hiedler a fost menționat în registrul baptist de natalitate (înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl
lui Alois.[18][19] De atunci, Alois a preluat numele de familie Hitler, scris și
ca Hiedler, Hüttler sau Huettler[19].
Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de
serviciu în casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger, ar
fi fost tatăl lui Alois.[20] Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost înregistrat în
Graz în acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Leopold
Frankenberger,[21] istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois era evreu.[22][23][24][25]
Originea numelui
Există două ipoteze:
- „Hitler” ar fi o derivație a vechiului nume „Hiedler”[26] care, la rândul său, conține termenul bavarez și
austriac „Hiedl” (curs subteran de ape, care inundă periodic pivnițele). Oamenii care trăiau în preajma
unui „Hiedl” erau numiți „Hiedler”.
- Numele ar proveni de la „Hütte” („colibă“).

Copilăria și tinerețea

Adolf Hitler (1890)

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-
Ungariei (în prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German.[27] Adolf a fost al patrulea
din cei șase copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui Adolf—Gustav, Ida
și Otto — au murit în copilărie.[28] La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat în Passau,

35
Germania.[29] Aici el a căpătat distinctivul accent bavarian, în locul celui austro-german.[30][31][32] În
1894 familia lui s-a mutat la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a retras pe un mic
latifundiu din Hafeld, lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a
absolvit Volksschule (o școală de stat) de lângă Fischlham.[33][34]
Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în
1897 familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul
bisericesc.[35] În 1898 familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în
1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler.[36]
Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze
calea.[37][38][39][40] Ignorând visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în septembrie
1900, Alois l-a trimis pe Hitler la Realschule în Linz.[41] Ulterior, în Mein Kampf, Hitler era să dezvăluie
că intenționat a învățat prost la școală, sperând că tatăl său era să observe aceasta și să-l lase să-și
urmeze visul său.[42]
Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din
tinerețe.[43] El și-a exprimat loialitatea doar față de Germania, disprețuind Monarhia Habsburgică care
se afla în declin și dominația ei asupra unui imperiu pestriț etnic.[44][45] Hitler și prietenii săi foloseau
salutul "Heil" și cântarea "Deutschlandlied" în loc de imnul imperial austriac.[46]
După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a
deteriorat și mama sa i-a permis să plece.[47] El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie 1904,
unde comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri.[48] În 1905, după ce a
susținut repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a studiilor sau planuri
clare pentru o carieră.[49]
Din 1905 Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră boemiană în cele mai
sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe
care le picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din Viena în
1907 și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată.[50][51]
Pe 21 decembrie 1907, mama lui Adolf moare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.
La Viena, Hitler a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare
după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri
șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg
Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane”
(Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină,[52] și
primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent
antisemită.[53] Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a
emigrat în Germania, în mai 1914, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat
german”.

În Primul Război Mondial

36
 Adolf Hitler (primul din dreapta, șezând) alături de combatanți în timpul Primului Război Mondial (1915)

După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.[54]
Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,[55] în regimentul bavarez Reserve,
în calitate de furier al regimentului.[56][54] A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima
bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele.[57] Hitler
a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914[57] și Crucea
de Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de
caporal (Gefreiter).[58][59] Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile
suferite” (Verwundetenabzeichen).[60] Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea
abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).
Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură.
A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit
în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme.[61] El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și
s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917.[62] Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac
cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.[63] În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre
înfrângerea Germaniei,[64] care l-a șocat.[65]
Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experiență a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru
vitejie.[66]
Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui.[67] Ca și alți naționaliști
germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata
germană "neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu
numiți „criminalii din noiembrie”.[68]
Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și
să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de
război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care declara
Germania responsabilă pentru război.[69] Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și
politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic.[70]

După Primul Război Mondial

Adolf Hitler alături de Erich Ludendorff și alți ințiatori ai puciului de la berărie

Articol principal: Puciul de la berărie.

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire
bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei
bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură,
numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda
numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic,
devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât

37
Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A
fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-
Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist.
Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.
Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în
fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub numele
de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria
Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit
de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie
1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat
însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte
"Mein Kampf".
Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un
naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe
front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și
pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor
naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în
esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de
orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor
(naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și
pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din
Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Ideologia național-socialismului
Articol principal: Mein Kampf.
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei,
omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai
„supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi
revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și
rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea
trupul Germaniei.
Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de
război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava
democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai
pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea
în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Pentru
evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că
o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu
aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-
au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un
capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.

Ascensiunea la putere

38
 Adolf Hitler în 1933

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a
propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe
tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și
propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München
(1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru
deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din
urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul
obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în
parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a
electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase
milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care guvernul cancelarului Heinrich
Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul
nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în
Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea
de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au
dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când
Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar
între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher,
cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de
președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central
(Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului
parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și
legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de
prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele
de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul
de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea
spre dictatura totalitară.

Antisemitismul
Holocaust

39
Parte a: Istoriei Germaniei,Istoriei Europei și Istoriei evreilor

Responsabilitate[arată]

Politici antisemite[arată]

Victime[arată]

Ghetouri[arată]

Atrocități[arată]

Lagăre[arată]

Rezistența[arată]

Urmări[arată]

Liste[arată]

Resurse[arată]

Comemorare[arată]

v
d
m

40
 Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura
profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe
seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o
oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:
„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi
eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și
i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi
explicat decât prin circumstanțele specifice ale Germaniei postbelice: umilința suferită la
Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933.
Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente
împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”
Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au
căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în
lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia.
Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi
opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale,
cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută
numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre
evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost
adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea
pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută
de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al
acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari
de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea
expresă a lui Hitler.

Prăbușirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui
Hitler. Cu toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară
a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea
Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Orbit
de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii
Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de
venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie

41
a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul,
apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală
era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul
războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate
visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.

Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

Prima pagină a ziarului american Stars & Stripes (2 mai 1945)

La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau
la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis.[71][72][73][74] Trupul lui și cel al Evei
Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse în
craterul unei bombe,[75][76] stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare
din Führerbunker și li s-a dat foc[77] când Armata Roșie se apropia și continuau
bombardamentele.[78] Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.
La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când
au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind
amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate în
secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit
Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și
expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși,
autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.[79]
În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să
distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-numitei
rase „ariene”.

Sănătatea
Diverși cercetători au sugerat că Hitler ar fi suferit de boli ca sindromul de intestin
iritabil, leziuni cutanate, aritmie cardiacă, ateroscleroză,[80] boala
Parkinson, [81][82]
sifilis, și acufenă (tinitus). Într-un raport pregătit în 1943 pentru Oficiul de
[82] [83]

42
Servicii Strategice, Walter C. Langer de la Universitatea Harvard l-a descris pe Hitler ca fiind un
„psihopat neurotic”.[84] În cartea sa din 1977, The Psychopathic God: Adolf Hitler, istoricul Robert
G. L. Waite a propus teoria că Hitler ar fi suferit de tulburări de personalitate borderline.[85] Istoricii
Henrik Eberle și Hans-Joachim Neumann consideră că în timp ce Hitler suferea de un număr de
boli, inclusiv boala Parkinson, el nu s-a confruntat cu iluzii patologice și a fost întotdeauna pe
deplin conștient și responsabil pentru deciziile luate.[86][87] Teoriile despre starea medicală a lui
Hitler sunt greu de dovedit și a pune prea mult accent pe ele poate avea efectul de atribuire a
multor evenimente și consecințe din timpul celui de-al Treilea Reich la sănătatea unui singur
individ.[88] Kershaw consideră că este mai bine să se ia o vedere mai largă, în ansamblu a istoriei
Germaniei prin examinarea faptului că forțele sociale au dus la instaurarea celui de-al Treila Reich
și politicile sale, decât să se caute explicații înguste pentru Holocaust și Al Doilea Război
Mondial bazate pe o singură persoană.[89]
Hitler urma o dietă vegetariană.[90] Bormann avea o seră lângă reședința Berghof (de
lângă Berchtesgaden) pentru a asigura aprovizionarea constantă cu fructe și legume proaspete
pentru Hitler pe întreaga durată a războiului.[91] Hitler evita consumul de alcool în public. El a servit
ocazional bere și vin în cercuri private, dar a renunțat la băut din cauza adăugării de greutate în
1943.[92] În cea mai mare a vieții sale, Hitler a fost un nefumător, dar a fumat puternic în tinerețe
(câte 25-40 de țigări pe zi). În cele din urmă el a renunțat la fumat, considerând obiceiul „o risipă
de bani”.[93] Hitler a început să folosească amfetamină ocazional după 1937 și a devenit
dependent de ea către sfârșitul anului 1942.[94] Speer atribuia uzului de amfetamină creșterea
numărului de decizii inflexibile ale lui Hitler (de exemplu, rareori permițând retrageri militare).[95]
Având prescrise 90 de medicamente în timpul anilor de război, Hitler lua multe pastile în
fiecare zi pentru problemele cronice de stomac și alte boli.[96] El suferea de perforație a
timpanului⁠(en) în urma exploziei de bombă de la atentatul de la 20 iulie 1944 asupra sa, și a avut
200 de așchii de lemn extrase din picioare.[97] În unele secvențe video, Hitler este înfățișat cu
mâna stângă tremurând. Medicul personal al lui Hitler, Theodor Morell, l-a tratat pe Hitler cu un
drog care era frecvent prescris în 1945 pentru boala Parkinson. Ernst-Günther Schenck și alți
câțiva medici care l-au văzut pe Hitler în ultimele săptămâni ale vieții sale, de asemenea au format
un diagnostic al bolii Parkinson.[96][98][87]
O altă suferință a lui Hitler era criptorhidismul, adică acesta avea, din naștere, un
singur testicul, fapt consemnat în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1923 de Josef Brinsteiner,
medicul penitenciarului, cu ocazia arestării lui Hitler în urma puciului nereușit, și ascuns cu grijă
în timpul regimului instaurat de el.[99]

Familia

Hitler și Eva Braun în 1942

Hitler și-a creat o imagine publică de celibatar fără viață privată, dedicat complet misiunii
sale politice și națiunii.[100][101] Din anul 1929 el a trăit în concubinaj cu Eva Braun, cu care s-a
căsătorit în aprilie 1945, în ajunul sinuciderii [102],[103] În septembrie 1931, nepoata sa, Geli

43
Raubal s-a sinucis cu pistolul lui Hitler în apartamentul lui din München.[104] Paula Hitler, ultimul
membru viu al familiei lui Adolf Hitler a murit în 1960.[105]
Cel mai apropiat descendent al lui Hitler a fost Alois, nepotul lui Adolf William Patrick Hitler,
care a locuit împreună cu soția sa, Phyllis, în Long Island, New York, și-a schimbat numele de
familie și a avut patru fii. De-a lungul anilor, diverși reporteri de investigație au încercat să
găsească alte rude îndepărtate ale Führer-ului. Multe sunt acum presupuse a-și trăi viața în umbră
schimbându-și numele lor de familie.

 Klara Pölzl, mama

 Alois Hitler, tatăl[106]
 Alois Hitler junior, frate vitreg
 Angela Hitler Raubal, soră vitregă
 Bridget Dowling, soră
 Eva Braun, amantă și apoi soție
 Geli Raubal, nepoată (fiica Angelei Hitler-Raubal)
 Gretl Braun, cumnată (soră a Evei Braun)
 Heinz Hitler, nepot (luat prizonier de sovietici)
 Hermann Fegelein, cumnat (soțul surorii Evei Braun)
 Ilse Braun, cumnată (soția lui Fegelein)
 Johann Georg Hiedler, bunic prezumtiv (sau unchi)
 Johann Nepomuk Hiedler, străbunic prezumtiv (sau unchi)
 Leo Raubal junior, nepot
 Maria Schicklgruber, bunică
 Paula Hitler, soră
 William Patrick Hitler, nepot (unul dintre cei trei fii ai lui Alois junior; combatant în
armata americană în al doilea război mondial, împotriva Germaniei)

Premiul Nobel pentru Pace

Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru
Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Brandt îl
nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era justificată
prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să vorbească, deși ar fi
avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a stârnit proteste vehemente
în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie în urma
nominalizării primului ministru britanic Neville Chamberlain la acest premiu, pentru „modul în care
în care a evitat izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler a Sudetenland,
consfințită prin Acordul de la München”.[107]

44
 Anii dinaintea războiului[modificare | modificare sursă]
Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie constituțională
parlamentară. Principalele partide erau Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul
Național Creștin, „Frontul Român” și alte grupări mai mici dar mai radicale, care nu șovăiau să
folosească violența și luptau împotriva democrației parlamentare : „legionarii” și comuniștii. Tulburările
politice și economice din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică,
precum și aceste grupări radicale. Dezordinea politică din România anilor 1928-1938 s-a exprimat prin
schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu. Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a
dizolva parlamentul și de a organiza alegeri anticipate.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacție în fața acestor tulburări, la 11
februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost
abrogată și înlocuită cu una nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau
concentrate în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituție auxiliară legislativă. Printr-un
decret-lege, toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al Renașterii
Naționale, din care legionarii și comuniștii erau excluși. S-a format și un consiliu de coroană, care avea
însă un caracter consultativ. În același timp cu măsurile luate pentru instaurarea și consolidarea
dictaturii regale au fost arestați și o serie de lideri legionari, dintre care, mai apoi, 13 au fost executați
din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre aceștia s-a aflat și șeful legionarilor Corneliu Zelea
Codreanu[1].
O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței, care garantase frontierele României
prin convenția de la 23 august 1939, integritatea regatului României era pusă în primejdie din exterior
de revendicările sovietice, ungare și bulgare, susținute de Germania și Italia, și din interior de mișcările
naționaliste ale minorităților conlocuitoare și de grupările politice extremiste, printre care partidul
nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt. Carol al II-lea formează
atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un partid unic în fruntea căruia se așează el însuși. Acest
regim politic, dictatorial, antifascist și anticomunist, naționalist și creștin, este denumit carlist. Durata
sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și asasinatele politice nu încetează (dimpotrivă), nici
integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova și Al Doilea
Arbitraj de la Viena Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din teritoriu și peste un sfert
din populație). Criza regimului "carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6 septembrie 1940[2].

Începutul celui de al Doilea Război

Mondial[modificare | modificare sursă]

Animație cu schimbările granițelor României între 1859-2010

45
 Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-
Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri
totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este
invadată și împărțită conform pactului. România a rămas, oficial, o țară neutră, dar a adăpostit refugiații
polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din
Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile
românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să
evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost
răpit și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese revendicat
de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale
sovieticilor. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-
existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii
Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o campanie de distrugere a ființei
naționale românești prin deportări în masă[3] și prin interzicerea valorilor românești[4].
Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste, guvernul Ion
Gigurtu a introdus o legislație antisemită după modelul german, potrivit cu ideologia de extremă
dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea
pe cei care pierduseră Primul Război Mondial și care solicitau din ce în ce mai virulent revizuirea
granițelor[5]. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat România să
cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept
„Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea
românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a
Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.

Venirea la putere a lui Antonescu[modificare | modificare sursă]

Harta administrativă a României în 1942

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-
ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a propus
țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol
al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod
direct prin liderii lor, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui”
guvernul format de Antonescu[6]. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la
guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și din legionari conduși
în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și consilierii desemnați de celelalte partide
politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată „Stat Național
Legionar”.
Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Șorban, onorat cu distincțiile de „Drept între
popoare” și „Cetățean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii elaborate sub

46
presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot
felul de modalități de a le ocoli. Același domn, dar și istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele
voci care cereau ca în România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma
întâlnirii dintre Wilhelm Filderman, care deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților
Evreiești, și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca nici-un evreu din
România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a cerut același
drept și pentru evreii cetățeni români care se aflau în Franța[7]. În schimb, Garda de Fier, aflată la
putere din 14 septembrie 1940 și până la 21 ianuarie 1941, a aplicat strict legislația anti-semită
existentă și a înăsprit prigoana evreilor mult peste aceasta, dedându-se la acte similare cu cele
comise, cu câteva luni mai devreme, de către comuniști în Basarabia evacuată.[8] Conform ideologiei
sale xenofobe, Mișcarea Legionară a reactivat și legislația împotriva comercianților armeni și
greci.[necesită citare] Ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de
Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră eliminați și fizic la ordinul
regelui. Violența membrilor Mișcării Legionare era întețită de un sentiment de răzbunare împotriva
tuturor partizanilor "carliști" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui
Codreanu, mai mult de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava, pe 27
noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea în asasinarea lui
Codreanu [9][10]. Pe lângă aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-
ministru Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu, de asemenea, un fost ministru, considerați
de Mișcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.[11].
Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un
excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani mai
târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști demnitari din
epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea
violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la
guvernare, ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat să-l
înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimii și muncitorimii.
Dar, în mare majoritate, aceștia au luat partea mareșalului, astfel că, în patru zile, Antonescu a înăbușit
revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și aproximativ 700 de demnitari
legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați în lagăre[12].

Eliberarea Basarabiei și campania din URSS[modificare | modificare

sursă]

47
 Ordinul lui Ion Antonescu către Armata Română de a trece Prutul și a elibera Basarabia de sub ocupația
rusă, 22 iunie 1941

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est
împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a
Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei
de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă,
inegală și cu mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi. În timp ce grupul de armate
centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două uriașe pungi, la Minsk și Smolensk,
luând sute de mii de prizonieri, armatele române și germane abia cu greu făceau progres în Basarabia.
La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către
Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie.
Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe
16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul
Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român
transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în
mâna noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10
infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă
către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.[13] Într-o lună de lupte, armata română
înaintase 100 de kilometri. Armatele germane de pe celelalte fronturi înaintaseră peste 600 de
kilometri.
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat
împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului
Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei,
considerând ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei
și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă
până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești,
în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până
la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că mai departe nu este războiul
românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu
speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă

48
de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și încrederea în “justiția pe
care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român și drepturilor statornice seculare,
misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea Neagră”.[14]

Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze către Odesa. Bătălia de la Odesa a
fost sângeroasă și prelungită de neputința trupelor românești de a sparge cercul de apărare al
orașului. Între 6 august și 16 octombrie 1941 românii au pierdut 17.792 morți, 63.345 răniți și 11.471
dispăruți, în total 92.608 oameni. Cu toate aceste sacrificii, trupele române nu au ocupat însă Odesa
prin asalt direct, iar garnizoana sovietică nu s-a predat. Odesa a fost evacuată la ordinul
lui Stalin numai când Crimeea a intrat în vizorul german. Trupele de la Odesa au fost mutate
la Sevastopol, unde au rezistat până la mijlocul anului 1942.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte
la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de 130.000
militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul
Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943,
ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus
considerabil capacitatea combativă a armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere.
În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii românești, care au acționat
în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. În timpul
luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de
militari.

49
 Fomație de luptă formată din avioane românești IAR 80

În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7
divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În
urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români
aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile refăcute, cele două
armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul
României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de
Sud”.[15]
În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol,
cereale, precum și produse industriale.
România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost
atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).
Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat
ostilitatea diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

România și Holocaustul[modificare | modificare sursă]

50
 Trenurile morții: 30 iunie-6 iulie 1941

În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autoritățile române
i-au exclus din serviciul public pe funcționarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis exercitarea oricăror
funcții publice, fiind înlăturați nu numai din aparatul funcționăresc, din armată și din magistratură, ci și
din societățile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată, li s-a interzis cumpărarea de
imobile.[16] În continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr.
193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja existente au fost
declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au fost naționalizate.
Atrocitățile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iași. În așa-numitele trenuri ale
morții (trenuri cu deportați plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de sete și
de foame) au fost uciși aproximativ 4.400 de evrei.[17] În conformitate cu raportul oficial al Comisiei
Internaționale privind Studierea Holocaustului în România: „În trenul morții care a plecat din Iași către
Călărași, în sudul României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns la
destinație în viață după șapte zile. (Poliția română a numărat 1.258 de trupuri). Trenul morții
către Podu Iloaiei (la 15 km de Iași) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la plecare, dintre care doar
700 au mai coborât în viață. Trupele române care au ocupat orașul Odessa s-au făcut responsabile
de masacrele de la Odesa, de la Dalnic și din lagărul de concentrare Bogdanovca în timpul cărora
40.000 de evrei au fost împușcați în toamna anului 1941.[18][19][20]

Demiterea și arestarea Mareșalului

Antonescu[modificare | modificare sursă]
În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu
că războiul este pierdut[necesită citare].
Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război,
iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au sprijinit
alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras
să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul
pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu
Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit
și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a
fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se
stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern
compus din militari și reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași
zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamația către țară", prin care anunța revenirea la un
regim democratic, încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor
împotriva Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de
către URSS a circa 130.000 de militari români, duși, ulterior, în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde
mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.[21]

Războiul împotriva Germaniei Naziste[modificare | modificare

sursă]

51
 Forțele române pe frontul de vest

La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Națiunile Unite, asumându-și obligația de

a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele
localități românești: Carei și Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei,
mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei
și în Munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de participare
la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.
Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei
naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945.[22]

Statistici pentru ofensiva către vest

M
D
Înc Ter asive C Lo
P in
eputul minarea Efectiv munto ursuri calități P
Țara ierderi care
campani campani e ase de apă eliberat agube
(m, r, d) oraș
ei ei cucerit forțate e
e
e

1
67.000
morți și
Rom 23. 12. >275.0 5 90
8răniți
ânia 08.1944 05.1945 00(538.000) 8.330 0
materia
l de
luptă

Iugo
slavia

52
 2
1.045
prizonie
ri
Ung 8.1 15. 210.00 4 1. 19.700
3 4
aria 0.1944 01.1945 0 2.000 237 4 morți
? răniți
materia
l de
luptă

Ceh 18. 12. 248.43 6 1 1. 3

4
oslovacia 12.1944 05.1945 0 6.495 0 722 1

4
.000
morți,
Aust 10. 12. 1 răniți,
2.000 7 1
ria 04.1945 05.1945 00 prizonie
ri
tehnică
de luptă

1
17.798
TOTA 23. 12. 538.53 1 2 1 3. 5prizonie
L ESTIMAT 08.1944 05.1945 6 69.822 0 2 821 3 ri
18.731
morți

PRESCURTĂRI: d = dispăruți; m = morți; r = răniți.

După război[modificare | modificare sursă]

53
 România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud.

Granița de pe Dunăre cu URSS. Insulele răpite în 1948

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război,
iar în ochii aliaților apuseni, un stat dușman învins. Delegația română la tratativele de pace de la Paris
a argumentat că și guvernul Pétain, singurul legal în Franța în perioada iunie 1940 - august 1944,
fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franței dreptul de a fi numărată printre
cobeligeranți, dar URSS și-a impus punctul de vedere și prin condițiile Tratatului de la Paris din 1947,
Aliații au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu își
impune și sistemul său social", armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniștilor și
comuniștilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat și înlocuit cu
guvernul Rădescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt incluși reprezentanți ai Frontului
Național Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiția (Lucrețiu Pătrășcanu) și
transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Deși URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei,
iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului , totuși contribuția României de partea Aliaților nu rămâne total
fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea și Satu-Mare, nordul Transilvaniei a
fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1919/1920 de
comisia internațională condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne, care este frontiera
actuală.
Nordul Bucovinei și partea de sud a Basarabiei au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei,
împreună cu o parte din fosta Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, a constituit
o nouă republică a URSS denumită "RSS Moldovenească". Aceasta a devenit independentă în 1991,
sub numele de Republica Moldova.
La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND cu
dominantă comunistă, care deținea 14 ministere. Pentru a-și atrage simpatia populației, acesta

54
legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pământ, care sunt date
la 900.000 de familii de țărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe "greva regală", adică refuză
să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 și 18 mai
are loc procesul mareșalului Ion Antonescu și al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte,
mareșalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniștii asociază pe mareșal partidelor istorice pentru a le
discredita pe acestea.
La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele
reale indicau victoria decisivă a Partidului Național Țărănesc, rezultatele oficiale falsificate au
prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe
Tătărescu, PNȚ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular). La 30 iulie 1947,
în urma înscenării de la Tămădău, liderii Partidului Național Țărănesc sunt arestați și trimiși în judecată
(vor fi condamnați la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947,
gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu ("tovarășă vremelnică de drum" - cum o taxau cinic comuniștii)
este eliminată din Parlament și Guvern.
Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin
abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și plecarea acestuia în exil forțat.

55
76

56