Un Gând s-a rătăcit într-o parcare.

S-a trezit brusc în miros de benzină, printre mașini înghesuite

și oameni nervoși. Ultimul lucru pe care și-l amintea era cum stătea liniștit în capul lui Simon, în
timp ce băiatul, răcit cobză, butona de zor la computer, strănutând întruna. Probabil că așa fusese
aruncat în lume: printr-un strănut. Și trebuie să fi fost un strănut foarte puternic dacă ajunsese
tocmai în parcarea zgomotoasă și aglomerată din centrul orașului.

Speriat și derutat, Gândul lui Simon nu știa încotro s-o apuce și ce să facă. Se tot uita în jur cu
speranța că va vedea ceva sau pe cineva cunoscut. Dar totul era străin pentru el. O lume
necunoscută într-o hărmălaie de culori, de mirosuri și de sunete, o adevărată aventură pentru un
gând de copil, care chiar și la locul lui e destul de sfios…

ÎNTÂLNIREA CU ÎNGERAȘUL
PARCĂRILOR ȘI BOTEZUL
Gândul rătăcit amețise deja de atâta gălăgie, miros de benzină și forfotă de mașini, când se-auzi o
voce:

— Căutați cumva loc de parcare?

— Poftim?
— Vreți un loc de parcare?
— Eu? Nu. Ce să fac eu cu un loc de parcare?!
— Ce face toată lumea. Parchează. Eu am vrut doar să vă ajut, da’ acum văd că nu aveți mașină.
Așa că, oricum, nu m-aș fi ocupat de dumneavoastră. Sper că nu ați venit să țineți un loc pentru
altcineva, că la mine nu merge cu chestii din astea! Deci, pot sau nu să vă ajut cu ceva?
— Cu ce să mă ajutați?
— Cum cu ce?! Cu un loc de parcare. Doar cu asta mă ocup. Eu sunt Îngerul Parcărilor și
dumneavoastră sunteți într-o parcare. La ce altceva vă așteptați?
În vâjâiala de mașini și de claxoane, Gândul lui Simon crezu că nu a înțeles bine.
— Cine sunteți?! întrebă el mirat.
— Îngerul Parcărilor… sau, mă rog, cum mă răsfață fetele, Îngerașul Parcărilor. Haideți, vă rog,
eliberați locul.

Reacția de mirare a Gândului lui Simon era firească. Omul acesta care se prezenta drept Îngerul
Parcărilor nu arăta nici pe departe ca un înger. Era un bărbat trecut de prima tinerețe, foarte înalt
și foarte slab, chelios, îmbrăcat cu o pereche de blugi și un tricou banal. Doar ochii verzi și
frumoși aveau ceva deosebit.

— Dar ce loc ocup eu? Chiar vă incomodez?

— Vă arde și de glume? Parcă nu știți câtă lume vrea un loc de parcare chiar în acest moment.
Eu nu mă pot ocupa de toți. Recunosc, am și eu o slăbiciune pentru doamne. Consider că
dintotdeauna am fost un gentleman, așa m-a învățat mama, să fiu mereu atent cu femeile, care
trebuie protejate, ajutate. Uitați una… Mă scuzați, vă rog, spuse Îngerul Parcărilor în timp ce se
îndrepta spre un Tico roșu.

Într-adevăr, la volanul acelui Tico roșu se vedea o șoferiță încurcând circulația în căutarea unui
loc. Mergea încet – ba se oprea, ba mai înainta un pic, claxonată de cei din spate.

Deodată, ca prin minune, exact în fața ei apăru proprietarul unei mașini care deschise portiera și
plecă, lăsându-i locul liber. Îngerul Parcărilor se întoarse mulțumit, reînnodând conversația cu
Gândul lui Simon.

— Ce anume spuneați?
— Păi, eu nu am nevoie de loc de parcare… că eu nu am mașină.
— Și atunci ce căutați aici? Aici fără mașină nu ai ce căuta. Să fii aici fără mașină nu are niciun
sens.
— Nici eu nu știu ce caut aici. Eram bine mersi la mine acasă, când Simon a strănutat și…
— Și…?
— Și am ajuns aici. Afară.
— Nu prea pricep ce spuneți și nici nu am timp să vă ascult. Uitați-vă și dumneavoastră ce
nebunie este aici. Suntem o țară de șoferi, de șoferi fără locuri de parcare. O să vă rog deci să
eliberați locul.
— Dar ce loc ocup eu? Înțelegeam dacă eram cu Simon, da, Simon ocupă un loc, dar așa…
Cât loc poate să ocupe un gând al unui copil… Păi în capul lui stăteam cu sutele… cu miile.
— În capul cui?! Credeți că eu am timp de glume. Vă rog mult, găsiți-vă alt loc de staționat.
— Nici eu nu am timp de glume. Trebuie să mă întorc acasă și habar n-am unde sunt și cum să
fac…
Îngerul Parcărilor îl asculta și îl privea mirat. Avea de-a face cu tot felul de oameni, care mai de
care mai ciudați și mai stresați din cauza șofatului într-un oraș atât de aglomerat. Vorbeau urât,
uitau de bunele maniere, ochii li se bulbucau, trânteau uși, mituiau pe oricine numai să obțină
mult visatul loc. Parcă și fizionomia li se schimba în postura de șoferi – ridurile se accentuau,
privirea se înăsprea, ochii le luceau straniu. Dar felul în care arăta și ceea ce îndruga persoana de
față era și mai bizar. De fapt, nici nu putea spune că era o persoană – vorbea ca cineva, asta e
sigur, îl vedea, dar nu putea spune că era un om. Arăta mai curând ca o umbră. Abia puteai să-l
distingi.

— Domnule sau, mă rog, ce sunteți, un nume aveți?

— Ce nume să am dacă eu sunt un gând?
— OK, dar un nume tot trebuie să aveți. Între dumneavoastră gândurile, acolo la Simon, sau, mă
rog, în Simon, cum vă strigați?
— Nicicum. Fiecare om este cu gândurile lui și fiecare gând își vede de treaba lui. Sunt gânduri
bune sau rele, gânduri vesele sau triste, gânduri mai noi și gânduri mai vechi. Toate stăm în capul
lui și ne vedem de ale noastre. Ce avem de spus îi spunem lui Simon direct.
— La noi este altfel. Pe mine mă cheamă de fapt și de drept Ionel, așa scrie în certificatul de
naștere. Dar, de când mă ocup cu parcările, am primit porecla asta, pentru că tot mai multe
doamne au început să spună că sunt îngerul lor păzitor. Așa mi-a rămas numele.

Acum lumea nu mă mai știe de Ionel. De ani de zile doar de asta mă ocup. Pe copiii mei i-am
numit Ticolică, Mercedesa, Seatis, Dubița, Volvorel… Că doar sunt copiii lui tata și eu toată
viața am stat printre mașini. Au nume, pot vorbi cu ei, ne înțelegem. Dar cu dumneavoastră nu
prea pot să mă înțeleg. Nu știu exact cine sau ce sunteți, nu știu cum să vă spun, ocupați aiurea
un loc de parcare și îmi luați și din timpul în care mai puteam ajuta pe cineva să-și găsească
locul.

— Dacă chiar vreți să mă cheme cumva, atunci să mă cheme și pe mine după o mașină… care
vreți dumneavoastră. Știu și eu mărci de mașini, că Simon este as în asta. Toyota, Peugeot,
Lamborghini… Cum vreți să-mi spuneți? Dacia? Daciana?
— Nu merge, pentru că dumneavoastră nu sunteți copilul meu. Și oricum nu e treaba mea că nu
aveți nume. Domnule, sau doamnă, domnișoară, încă o dată, vă rog insistent să lăsați locul liber
pentru o persoană care are mașină. Nu vă pot ajuta. Nici nu înțeleg ce spuneți. Mie mi s-a părut
ceva ciudat de cum v-am văzut, da’ am văzut atâtea la viața mea…

Stresul transformă așa tare oamenii, că nu mă mai miră nimic. Regret, dar locuri de parcare
pentru gânduri nu am. Asta mi-ar mai lipsi, că și așa nu îmi văd capul de treburi. Gând cel Bun
asculta atent ce i se spunea. Asta ar fi putut fi o soluție – să-l găsească pe Îngerul Gândurilor
Pierdute! Dar cum? Unde? Începu să tremure.

— Îmi cer mii de scuze că vă încurc. Dar habar n-am ce să fac… Și îmi este și tare frig. Vă rog
mult, ajutați-mă totuși cumva.

Deși enervat de musafirul nepoftit, Îngerul Parcărilor era o persoană cu inimă mare. Simțea că
acest Gând cel Bun chiar are nevoie de ajutor, așa că îl lăsă să stea acolo până la închiderea
programului. Ba mai mult – puse în dreptul locului de parcare ocupat de Gând un lanț cu o
pancartă pe care scria „rezervat” și lăsă deschisă ușa de la ghereta lui, astfel încât căldura de la
radiator să ajungă la Gând cel Bun. După aceea își continuă treaba. Obosit, la finalul zilei l-a
găsit pe Gând cel Bun acolo unde îl lăsase. Se uită încă o dată la el. Cum ar putea să-l descrie
dacă cineva o să întrebe? Umbră de om?

Îngerul Parcărilor se repezi în altă parte unde se crease un ambuteiaj. Își făcu datoria și eliberă în
timp util un loc. Le ajuta, evident, în primul rând pe doamne, apoi îi ajuta pe cei cu semnul de
începător și apoi se ocupa de restul. După o bucată de vreme reveni la ghereta de unde veghea
permanent situația și unde se afla în continuare Gândul lui Simon care, între timp, avea o altă
propunere de nume pentru el.

— Spuneți-mi Gând cel Bun, cum era Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân. Așa e bine?
— E bine. Cum ziceți dumneavoastră. Dar tot aici sunteți. Chiar nu pricepeți că am multă treabă,
că aici nu e de gândit, că este mereu ceva urgent de făcut. Aici trebuie ajutată lumea nervoasă.
Este de fluidizat traficul. Nu vă pot ajuta. Încercați în altă parte.
— Unde mă sfătuiți să-ncerc? Și cum să plec de aici? Eu nu merg de unul singur. Merge Simon
undeva, merg și eu. Stă Simon, stau și eu. Da’ eu de unul singur habar n-am să mă deplasez…
— Și-atunci aici cum ați ajuns? De ce se mai zice „zboară ca gândul”? Dumneavoastră nu
zburați?
— Păi nu v-am spus… cred că m-a strănutat Simon pentru că e foarte răcit. A strănutat foarte
tare și se pare că am zburat până aici. Dar de unul singur, din proprie inițiativă, nu am mai zburat
niciodată. Eu nu sunt de capul meu. Cumva este clar că am ajuns eu aici, dar habar n-am cum. Oi
fi zburat, numai că n-am nicio idee cum am făcut asta…
— Uitați ce este, domnule Gând cel Bun, cum ziceți că vă cheamă. Aici nu puteți sta pentru că
încurcați traficul și pe deasupra blocați și un loc de parcare. Iar eu sunt Îngerul Parcărilor, nu al
Gândurilor. Eu ajut șoferi, nu gânduri. Îmi pare rău pentru ce vi s-a întâmplat, dar nu este
domeniul meu. Puteam eventual să vă strecor pe un loc de parcare, la altceva nu mă pricep. O fi
existând și un Înger al Gândurilor. Încercați să dați de el. Poate că așa cum ajut eu oamenii să
găsească un loc de parcare vă ajută și el să-l găsiți pe Simon. Trebuie să existe. S-or mai fi
pierdut și alte gânduri, nu?!

ZBORUL
Gând cel Bun deveni Gând cel Negru – se umplu de cenușă, începu să tușească, dar de mișcat tot
nu se mișcă.
Și-apoi de unde putea ști că acesta era chiar un gând? Cum arată, de fapt, un gând? Poate fi orice
sau oricine. Oricum, ziua lui de lucru se terminase. În timp ce se pregătea de plecare, Îngerul
Parcărilor aruncă o privire către Gândul lui Simon să vadă ce face. Gândul lui Simon era tăcut,
abătut. Nu arăta bine deloc. Era mai palid ca dimineață. „Ce pot eu să fac, se frământa
Îngerașul… Cu ce să-l ajut?… Eu ajut șoferii să parcheze. Asta fac eu. Unul stă la ghișeu, altul
învață copiii la școală, altul vorbește la radio, altul face cuie… fiecare face ce știe.”

— Unde stă acest Simon de care ziceți?

— Într-o casă.
— Bineînțeles că într-o casă, ce, mă credeți prost? Dar unde, pe ce stradă, în ce sector, ce cod
poștal. Un telefon la care să sun.
— Nu știu să vă spun. Este un apartament drăguț. La etaj – că urcăm cu liftul. Are și home
cinema, sunt multe ghivece cu flori așezate la fereastră, pe care Simon uită mereu să le ude, este
și un câine cam gălăgios – Cara îi zice –, un bișon havanez care latră din orice și e înnebunită
după biscuiți.
— Informațiile astea nu ajută la nimic. Măcar un telefon știți?
— Da, e un telefon mobil roșu, cu clapă, sau mai este unul pe hol, fără fir și care sună dimineața
tare la aceeași oră. Acela este gri metalic.
— Nuuu… Eu întrebam de numărul de telefon – cele 10 cifre care se tastează… și apoi telefonul
sună…
— Habar n-am.
— Și-atunci cum pot să vă ajut?! Pot eventual să vă duc la Poliție să le spun că v-ați rătăcit, dar o
să mă considere nebun că vin cu un Gând pierdut. Și cum să vă duc acolo? Că ziceți că nu puteți
umbla singur. Cum să vă iau? Încercați totuși să zburați. Poate reușiți. Eu, sincer, eram sigur că
orice gând zboară, și încă foarte repede. Sau faceți autostopul. Rugați pe cineva să vă ia cu
mașina până undeva… oriunde… Din aproape în aproape, cine știe, poate ajungeți din nou unde
trebuie, adică la Simon de care ziceți. Sau intrați în capul altcuiva… Așa cum ați ieșit din capul
lui Simon, tot așa ar trebui să puteți intra în capul oricui. Dar vă rog mult, nu la mine, că am
destule pe cap.

Cum era limpede că acest Gând era total neajutorat, Îngerul Parcărilor se hotărî să-l ajute să
zboare. Îl încurajă în fel și chip să își ia cumva zborul, însă frica Gândului cel Bun era foarte
mare. Nu făcuse niciodată așa ceva. Cel puțin nu conștient. Pur și simplu nu știa cum. Atunci
Îngerul Parcărilor începu să sufle spre el cât de tare îl țineau plămânii, în speranța că îl va forța
astfel să se ridice în aer. Nimic. Deși se clătina bine, Gând cel Bun nu se desprindea nicicum din
loc. Îngerul Parcărilor încercă atunci altceva. Îl aduse în dreptul unei țevi de eșapament,
gândindu-se că, împins de gazele puternice, o va lua din loc. Când mașina porni, Gând cel Bun
deveni Gând cel Negru – se umplu de cenușă, începu să tușească, dar de mișcat tot nu se mișcă.

Îngerul Parcărilor nu știa ce să mai facă. Îi păru rău în acel moment că nu făcuse
mai multă școală. Poate dacă ar fi fost mai instruit ar fi avut și alte idei care l-ar fi
putut ajuta pe amicul lui. La un moment dat, în timp ce se frământa neștiind ce să mai
inventeze, dinăuntrul unei mașini cu geamul deschis care tocmai pleca se auzi o melodie dată la
maximum. Brusc, ca prin minune, Gând cel Bun făcu un fel de zbor scurt și caraghios în direcția
aceea.

— Bravo, bravo, știam eu… Gândurile zboară! Ați reușit, exclamă realmente bucuros Îngerul
Parcărilor.

Amețit un pic de căzătură, Gând cel Bun se bucură și el. Descoperi după mai multe încercări că
se putea agăța de cuvinte sau de diferite sunete: muzici, claxoane, click-ul telecomenzii unei
mașini, foșnetul frunzelor. La început se agăța și zbura fără nicio direcție – din cuvânt în cuvânt
și din sunet în sunet… la întâmplare… fără niciun control, pe distanțe scurte. Obosea repede. În
curând însă, cu un pic de antrenament, dar mai ales cu ambiție și concentrare, Gând cel Bun reuși
să facă zboruri lungi și elegante în direcția dorită.