hbv

Inainte de a începe sa pasim in tainele studiului istoriei, eu consider ca avem mai intai
nevoie de un subiect despre care s-a discutat indelung si pe care sa ne axam, care are nevoie de
metodologie si un mod de abordare. Istoriografia este si o expunere sistematica, fara scopuri
straine, a faptelor trecutului, printr-un mod metodic prin care s-au manifestat. Istoricul este in
primul rand preocupat de stabilirea categoriilor fundamentale ale disciplinei sale. Eforturile de
analiza critica effectuate de toti cei interesati ar trebui sa duca la un rezultat concret. Prin urmare,
istoriografia este o stiinta auxiliara care se ocupa cu studiul evolutiei conceptelor si operelor
istorice din diferite perioade. In sens larg, se refera la metodologia, si practica istoriei. Conceptia
se completeaza cu cea dintai prin faptul ca analizeaza naratiunea, si viziunea asupra lumii.
Expertii in domeniu dezbat istoriografia prin exemple de teme cum sunt istoriografia
catolicismului, a razboielor sau a Epocii Medievale, a comunismului, precum si alte arbordari
specifice, cum este istoria politica si cea sociala.

Literatura istoriografica s-a dezvoltat accentuat incepand cu secolul XIX, odata cu

ascensiunea istoriei ca disciplina academica. Masura in care istoricii erau influetati de propiile
grupuri de interese, de conceptiile lor personale. La inceputul epocii modern, termenul de
istoriografie definea modul in care se scrie istoria, ulterior luand si sensul de istoric si istorie.
Multi dintre ei aveau titlul de istoriografi regali, precum cei din Suedia anului 1618, sau Anglia
anului 1660. Doi experti in domeniu, Furay si Solevouris au definit istoriografia ca fiind un mod
de studiu al istoriei desppre cum ar fi scrisul istoric, apoi cand studiem istoriografia, nu inseamna
ca studiem evenimentele trecute in mod direct, ci se fac diferite interpretari ale lor din lucrarile
altor istorici, sau a jurnalelor unor martori la evenimentele istorice.

Istoriografia nu este o simpla adunare de carti, ci ea se ocupa cu determinarea

trasaturilor unor personalitati si epoci diferite. Trebuie sa ne intrebam cum s-a scris, pentru ca
apoi sa determinam maniera scrierii si diferitele tendinte. Aceste, in diferite teme abordate, fac
parte dintr-un set de teorii largi despre cunoasterea istorica, trimitand la diferite exemple. In
cazul temelor politice vom urmari o perspective logica decizionala. Atunci, ea decurge ca o
abordare care are o anumita cadenta structurata. In cazul analizei despre razboaie vom urmarii
deciziile guvernelor, urmarind efectele lor pe plan social. Istoriografia, este o meditatie asupra
trecutului care are nevoie de multa atentie. Este greu sa reluam tendinte vechi. Exista si problem
ale istoriografiei. Mai intai, depistarea surselor indispensabile discursului istoriografic.

In cazul surselor primare trebuie mai intai cercetata persoana care a redactat acea
lucrare, tinand cont de contextual socio-cultural, influentele si studiile sale. In schimb, sursele
secundare au nevoie de detectarea orientarilor teoretice si acceptiunile sale. Cristalizarea unei
abordari comunitare, sociale, structurate in aceasta perspective aduce in prim plan
democratizarea, adica largirea intelesurilor. Alte problem ale studiului istoriografic sunt
depistarea autorului autentic, discernerea intre adevar, fictiune si falsitate. Apoi, trebuie sa
intelgem viziunea asupra istoriei in momentul scrierii lucrarii.
 Trebuie sa intelegem viziunea asupra istoriei, ce anume era menit sa fie mesaj moral in
acea epoca, care era publicul tinta, si care erau sursele privilegiate si care erau ignorate.
Istoriografia mai curprinde totalul scrierilor cu privire la un anume subiect. Prin urmare,
obiectul studiului istoriografic il reprezinta cercetarea tuturor creatiilor istorice, de la inceputuri
pana astazi. Din punct de vederea etimoogic, istoriografia inseamna si scrierea istoriei. Trebuie
inlaturate vechile reflexe, impuse de mai mult de un veac a abordarii pozitiviste a disciplinei
istorice. Istoricul are nevoie sa manifeste pentru binele profesiei o neliniste metodoligica. El
trebuie sa reflecte, sa mediteze asupra istoriei si conditiei istoricului, sa ia cunostiinta de ceea ce
este nevoie pentru un astfel de studiu, putandu-se tinde la formarea unei filozofii critice a
istoriei. Istoriografia nu se reduce la istoriei stiintei istorice, deoarece ar ingusta considerabil
campul de investigare. Din aceasta perspective, obiectul istoriografiei, il va constitui totalitatea
preocuparilor pentru cunoasterea trecutului umanitatii cercetarea evolutiei metodelor de
investigare a trecutului, a raportului dintre principiile metodologica. Un grad de relativitate poate
fi acceptat in incadrarea creatiilot istoriografice si a autorilor in linii mari.

Istoriografia, adica scrierea istoriei, în special scrierea istoriei bazată pe examinarea critică a
surselor, selectarea unor detalii particulare din materialele autentice din acele surse și sinteza
acestor detalii într-o narațiune care constituie testul examinării critice. Termenul istoriografie se
referă și la teoria și istoria scrierii istorice. Istoricii moderni își propun să reconstruiască o
înregistrare a activităților umane și să obțină o înțelegere mai profundă a acestora. Această
concepție a sarcinii lor este destul de recentă, datând de la dezvoltarea la sfârșitul secolului 18 și
începutul secolului al XIX-lea a istoriei „științifice” și creșterea simultană a istoriei ca profesie
academică. Se naște dintr-o perspectivă foarte nouă în experiența umană: presupunerea că studiul
istoriei este o activitate umană naturală, inevitabilă. Înainte de sfârșitul secolului 18, istoriografia
nu stătea în centrul niciunei civilizații. Istoria nu a fost aproape niciodată o parte importantă a
educației obișnuite și nu a pretins niciodată să ofere o interpretare a vieții umane în ansamblu.
Această ambiție mai mare era mai potrivită religiei, filozofiei și poate poeziei și altei literaturi
imaginative.

Elementele fundamentale ale unei opere istoriografice sunt materialul, critica, organizarea
şi stilul scrierii. Primele două elemente impuneau lucrării adevăr şi soliditate, celelalte două
determinau organizarea şi stilul, frumuseţea operei. Idealul istoricului este redarea trecutului aşa
cum a fost. Pentru istoriograful englez, Galbraith de la Cambridge, spune ca, istoriografia este
trecutul atâta cât poate fi el cunoscut. Henri Marrou, sublinia că preferă termenul de cunoaştere
şi nu pe cel de naraţiune, studiu sau cercetare, deoarece s-ar confunda finalitatea cu mijloacele,
iar istoriografia se defineşte tocmai prin adevărul pe cere il prezinta. Întrucât cunoaşterea este
înţeleasă în sensul de cunoaştere validă adica, adevărată, istoriografia se opune, astfel
reprezentării false sau falsificate a trecutului, astfel ea se opune romanului istoric, mitului,
tradiţiei populare şi diverselor legende pe care viitori oamenii le afla din diferite surse. Aşadar,
Henri Irenee Marrou când spune cunoaştere, vorbeşte despre cunoaşterea ştiinţific elaborată a
trecutului. Această definiţie a istoriografiei, ca efort de cunoaştere a trecutului uman, pune în
lumină realităţile istoriografice, în raport cu efortul de gândire al istoricului.
Hegal în acest sens vorbeşte despre o disjuncţie între faptele obiective şi descrierea
acestor fapte. Mulţi istorici cunoscuţi s-au străduit să exprime în formule diverse obiectivului
istoricului de a se apropia cât mai mult de cunoaşterea exactă a faptelor. Joules Michelle, spune
ca istoriograful trebuie să tindă spre o reînviere integrală a trecutului. Potrivit lui Richard
Colimburd istoriografia trebuie înţeleasă ca o reactualizare a experienţei trecutului. De fapt, toate
aceste formule sunt metafore ale istoriografiei, pentru că un fragment de trecut devenit cunoscut
nu poate fi reprodus, întocmai, cum era atunci când era prezent. Întorcându-ne, Henri Irenee
Marrou trebuie spus că el pune în lumină câteva elemente privind contractul dintre istoriograf, şi
trecutul pe care îl abordează. Istoricul sesizează obiectiv trecutul şi îl situează în perspectiva
istoriografica generală a distanţei care îl separă de obiectul investigaţiei sale. Această capacitate
de a sesiza realitatea şi îndepărtarea trecutului reprezintă simţul istoriografului.
Distanţa care îl separă pe istoriograf de obiectivul intresului său, nu este un spaţiu gol,
întrucât evenimentele cercetate au generat consecinţe care înseamnă, în mod evident, alte
evenimente. Aceste evenimente rezultate nu pot fi ignorate, de aceea Henri Irenee Marrou,
propunând regula epilogului, trecutul în cauză, când era şi el prezent, era confuz şi multiform.
Era, spune Henri Irenee Marrou, la vremea respectivă un câmp de forţe, cauze şi efecte care
depăşea puterea de înţelegere a contemporanului. Istoricul Henri Irenee Marrou îşi propune
tocmai să înţeleagă trecutul, adică să depăşească masa de fapte nesemnificative. Pentru aceasta
istoriograful are nevoie se mari eforturi meditative asupra obiectului său în tendinţa de al
înţelege.
În general se poate afirma că obiectul istoriografiei îl reprezintă cercetarea întregii
producţii istoriografice de la începuturi şi până în zilele noastre. Etimologia cuvântului
istoriografie înseamnă scrierea istoriei. Istoriografia poate presupune mai multe accepţiuni, si se
poate vorbi de o istoriografie naţională care include, evident, toate scrierile istoriografice dintr-o
anumită ţară, existand apoi periodozări ale istoriografiei care determină apariţia unor termeni,
cum ar fi: istoriografie medievală, istoriografie modernă, istoriografie contemporană. De
asemenea poate exista şi o istoriografie strict legată de un eveniment sau fenomen. Ar fi o
graşeală să reducem istoriografia doar la expunerea evoluţiei ştiinţei istorice, deoarece un
asemenea procedeu ar limita nejustificat câmpul de investigaţie. Privind din această latură,
obiectivul istoriografiei îl constituie toate preocupările efectuate de-a lungul timpului pentru a
cunoaşte trecutul uman. De asemenea istoriografia trebuie să cerceteze evoluţia metodelor de
investigaţie şi raporturile dintre principiile metodologice şi aplicarea lor în scrisul istoric.
Tot în atenţia istoriografiei se află şi dezbaterea curentelor apărute de-a lungul timpului,
de redare cât mai exactă a trecutului; sintetizând, problematica istoriografiei constă in aceste
aspect, anume probleme metodologice, posibilităţile istoriei de a-şi afirma caracterul pragmatic
şi de a se transforma în carte de învăţătură pentru contemporani, carta magistra, modul cum a
fost perceput istoriograful în societate şi modul cum şi-a influenţat contemporanii, legăturile
istoricului cu mediul social, economic şi politic în care a creat, investigarea scrisului
istoriografic, în spaţii culturale diferite.
Toate culturile umane spun povești despre trecut. Faptele strămoșilor, eroilor, zeilor sau
animalelor sacre pentru anumite popoare au fost scandate și memorate cu mult timp înainte să
existe vreun scris cu care să le înregistreze. Adevărul lor a fost autentificat prin însăși faptul
repetării lor continue. Istoriografia, care poate fi definită ca o relatare care se pretinde a fi
adevărată despre evenimente și moduri de a gândi și de a simți într-o parte a trecutului uman,
provine din această activitate narativă arhetipală a omului. În timp ce împărtășește o strămoșeală
comună cu mitul, legenda, poezia epică și romanul, istoriografia, s-a abătut desigur de la aceste
forme. Tendinta sa la adevăr, se bazează, în parte, pe faptul că toate persoanele sau
evenimentele pe care le descrie chiar au existat sau au avut loc la un moment dat în trecut.
Istoricii nu pot spune nimic despre aceste persoane sau evenimente care nu pot fi susținute, sau
cel puțin sugerate, de un fel de dovezi documentare. Aceste dovezi iau în mod obișnuit forma a
ceva scris, cum ar fi o scrisoare, o lege, o înregistrare administrativă sau relatarea unui istoric
anterior. În plus, istoricii își creează uneori propriile dovezi prin intervievarea oamenilor.

În secolul XX, domeniul de evidență istoric a fost extins foarte mult pentru a include,
printre multe altele, noi moduri de abordare. La fel cum metodele de care dispun istoriografii, s-
au extins, la fel și subiectele în care au devenit interesate. Multe dintre popoarele indigene din
Africa, Americi și Polinezia, de exemplu, au fost demise de mult de către europeni pentru că nu
aveau antecedente precoloniale, deoarece nu au ținut înregistrări scrise înainte de sosirea
exploratorilor europeni. Cu toate acestea, studiul sofisticat al tradițiilor orale, combinat cu
progresele arheologiei, a făcut posibilă descoperirea unei relații bune despre civilizațiile și
imperiile care au înflorit în aceste regiuni înainte de contactul european.

Istoricii au studiat și clasele sociale, caci istoria este create de oamenii. Cele mai vechi
istorii au fost în mare parte povești despre dezastre, cum sunt inundațiile, foametea și ciuma, sau
despre războaie, inclusiv oamenii de stat și generalii care s-au gândit la ele. În secolul XX, însă,
istoricii și-au mutat atenția de la oamenii de stat, generali la muncitori și soldați obișnuiți. Până
la vremuri relativ recente, însă, majoritatea bărbaților și practic toate femeile au fost excluse din
istorie, deoarece nu au putut să scrie. Practic tot ce se știa despre ei a trecut prin filtrul
atitudinilor elitelor alfabetizate. Provocatorii de a vedea acest filtru au fost întâmpinate de istorici
în diferite moduri. O modalitate este de a folosi surse non-tradiționale, de exemplu, documente
personale, cum ar fi testamentele sau contractele de căsătorie. Un alt lucru este să analizăm
înregistrările localităților, mai degrabă decât ale guvernelor centrale.

Prin aceste mijloace, chiar și cele mai asuprate popoare, sclavii afro-americani sau
ereticii medievali, de exemplu au refăcut cel puțin o parte din istoria lor. Începând cu secolul
XX, unii istorici s-au interesat și de represiunea psihologic, adică de atitudinile și acțiunile care
necesită o perspectivă psihologică și chiar un diagnostic pentru a se recupera și înțelege. Pentru
prima dată, pretenția istoricilor de a face față sentimentelor, precum și gândurilor oamenilor din
orice parte a trecutului uman a fost făcută bine. Istoriografia, adica scrierea istoriei, în special
scrierea istoriei bazată pe examinarea critică a surselor, selectarea unor detalii particulare din
materialele autentice din acele surse și sinteza acestor detalii într-o narațiune care constituie
testul examinării critice.

Termenul istoriografie se referă și la teoria și istoria scrierii istorice. Istoricii moderni își
propun să reconstruiască o înregistrare a activităților umane și să obțină o înțelegere mai
profundă a acestora. Această concepție a sarcinii lor este destul de recentă, datând de la
dezvoltarea la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului al XIX-lea a istoriei „științifice” și
creșterea simultană a istoriei ca profesie academică. Se naște dintr-o perspectivă foarte nouă în
experiența umană: presupunerea că studiul istoriei este o activitate umană naturală, inevitabilă.
Înainte de sfârșitul secolului XVIII, istoriografia nu stătea în centrul niciunei civilizații. Istoria
nu a fost aproape niciodată o parte importantă a educației obișnuite și nu a pretins niciodată să
ofere o interpretare a vieții umane în ansamblu. Această ambiție mai mare era mai potrivită
religiei, filozofiei și poate poeziei și altei literaturi imaginative. Adevărul lor a fost autentificat
prin însăși faptul repetării lor continue. Istoriografia, care poate fi definită ca o relatare care se
pretinde a fi adevărată despre evenimente și moduri de a gândi și de a simți într-o parte a
trecutului uman, provine din această activitate narativă arhetipală a omului. În timp ce
împărtășește o strămoșeală comună cu mitul, legenda, poezia epică și romanul, istoria s-a abătut
desigur de la aceste forme. Afirmația sa la adevăr se bazează în parte pe faptul că toate
persoanele sau evenimentele pe care le descrie chiar au existat sau au avut loc la un moment dat
în trecut. Istoricii nu pot spune nimic despre aceste persoane sau evenimente care nu pot fi
susținute, sau cel puțin sugerate, de un fel de dovezi documentare.

Istoria istoriografiei se imparte in mai multe etape. Istoriografia antica, cuprinde

primele manifestari si eforturi de inregistrare a trecutului, pana la Constituirea istoriografiei ca
stiinta. In aceasta etapa se are in vederea disocierea faptului real de contextual mitologic. Ea
cuprinde marile creatii istoriorgrafice din Roma, Grecia si Orient. Cei mai important istorici ai
antichitatii au fost Herodot, Tucidide. Urmeaza istoriografia medievala, cuprinzand acele creatii
istoriografice si autori de anale, cronici, pana la valoroasele scrieri umaniste si renascentiste.
Istoriografia moderna, cuprinde modul in care spiritul laic a patruns in scrisul istoric pe fondalul
modului de viata capitalist. Apoi, istoriografia contemporana, care cuprinde perioada dintre 1918
si 2000, care presupune analiza modului in care impactul tehnologic asupra societatii. Odata cu
aceasta aparut si emanciparea politica. Rezumativ, istoriografia trimite la o serie de tendinte
majore, perspective teoretice, care nu exista fara aplicarea lor.

Aici conceptele coopereaza cu teoriile care spun modul in care trebuie procedat pentru
extragerea intelesurilor cele mai potrivite din surse si alte lecturi, pentru ca altfel s-ar putea sa nu
ne spuna mare lucru. Raportul dintre istoriografie, scris si politica, este ca fiecare am putea s ail
percepem diferit in functie de educatie si de regimul sub care traim. A recunoaste deschis
angajarea istoricului in redactarea scrierilor sale este de a-si da singur un impuls. Daca
Machiavelli, se imbraca seara pentru a-si scrie operele, fiind momentul in care avut inspiratie, cu
hainele fastuase, istoricul trebuie sa se desparta de uniforma convingerilor sale politice, pentru a
afla adevarul si de a-l expune fara inhibitii. Meseria de istoric oblige la rememorarea faptelor, si
sustinerea unui punct de vederea obiectiv. Din pacate, in toate timpurile, istoriografia s-a aflat
mereu sub presiunea factorilor politici.

Este condamnabila orice incercare a puterii politice de a fixa cum trebuie evaluate si
perceputa o perioada, sau o personalitate. Istoriografia este ceva care tine de ordinea statala.
Exista un mit fondator si o traditie, la care se adauga istoria nationala. Traditia are nevoie de
reinventare. Criza istoriei s-a accentuat in secolul accentuat dupa cele doua razboaie mondiale.
Viata politica, relatiile internationale, au aratat ce pret se poate pune pe adevarul istoriografic. In
cazul istoriografia romana, trebuie sa se tina cont de o serie de repere. Se face referire la
raspandirea informatiilor despre romani pentru trezirea constiintei natioale, care a culminat odata
cu realizarea Romaniei Mari, si aprecierea unui Qannon al istoriografiei romane. Pana in 1880,
domeniul istoriografiei era deschis oricui. De altfel, in intreaga perioada, a secolului XIX, a fost
strans legata de idea de patriotism. Revolutia Romana de la 1848, a fost parte a aceluiasi
eveniment european. A inceput in mod official in Franta.

Deoarece era un stat national, revolutia de aici a avut un caracter social. Astfel ca, principiul
libertatilor cetatenesti a evoluat spre sensul libertatilor nationale, pentru popoarele care erau
supuse. Principatele erau influentate de protectoratul rusesc, dar mai ales de suzeranitatea
otomana. In Moldova a avut un caracter pasnic, ea fiind denumita si revolta poetilor care scriau
despre conditiile taranilor, guvernarea autoritara a domnului, sistemul de guvernare al tarii. S-a
concretizat in martie 1848, prin aparitia Petitiei proclamatiune care cuprinde 35 de puncte, fiind
redactata de catre Vasile Alecsadri, la o intrunire a revolutionarilor la hotelul Petersburg din Iasi,
cu stirea domnului Sturza.

Aceasta petitie avea un caracter moderat datorita atitudinii rezervate a domnului si

datorita prezentei trupelor rusesti la hotarele Moldovei. Simtind pericolul unei miscari dupa
modelul celor din strainatate, domnul a cerut arestarea celor care au redactat petitia. Ei trebuiau
trimisi in exil, dar unii i-au mituit pe cei care trebuiau sa-I duca, reusind astfel sa scape. In vara
anului 1848, unii se aflau in frunte cu Mihail Kogalniceanu in Bucovina unde s-a redactat
Dorintele partied nationale din Moldova. In Tara Romaneasca revolutia pasoptista s-a bucurat de
mai mult succes. La 7 iunie 1848, la Craiova se alcatuieste in ilegalitate primul govern
revolutionar. La 9 iunie se citeste la Islaz proclamatia cu acelasi nume. Guvernul provizoriu s-a
alaturat artizanului proclamatiei, Ion Heliade Radulescu, si ofiterul Christian Tell.

Pe 11 iunie, domnul Bibescu semneaza, fiind fortat, proclamatia care devine noua
constitutie. A doua zi, rusii au protestat la consulat. Ioan Maiorescu a citit Declaratia in fata unei
multimi in delir. La Craiova, pe 14 iunie, se adopta tricolorul ca steag national. In timp ce turcii
erau erau neutrii, rusii voiau sa intervina puternic. Pe 16 iunie, revolutionari, ajung la Bucuresti.
Ca urmare a intelegerii ruso-turce, rusii intra in Moldova, iar turcii in Tara Romaneasca, condusi
fiind de catre Soliman Pasa. Prin urmare, aceasta perioada a captivat generatii de istoriografi.
Mai mult, evenimentele din Transilvania, au fost abordate in viziuni propii, nu nu mai de catre
istoriografia romaneasca, ci si de cea maghiara, germana sau austriaca. Astfel, o istoriografie nu
doar bogata din toate punctele de vederea, ci si foarte complexa, in raport cu dimensiunea
europeana a evenimentului, pluralitatea problemelor si locul pe care il ocupa in istoria moderna a
Romaniei.

Ii s-au consacrat mai multe colectii documentare, monografii, studii si articole. Mai
important, istoriografia romana este o disciplina care se ocupa cu modul in care a fost scrisa
istoria romanilor. In preajma inceputului de secol XX, a avut loc o confruntare intre generatia
veche, reprezentata de Hasdeu, Tocilescu, si istoricii noi, precum Iorga sau Dimitrie Onciul, care
le imputa predecesorilor conservatorismul si metodele de abordare invechite. In perioada
interbelica, istoriografia romana a incorporate o seriede curente si concepte occidentale, insa
acest plurarism s-a curmat dupa 1945, atunci cand regimul comunist a impus propia viziune
asupra istoriografiei. Dupa Iorga, trei componente importante ale istoriografiei sunt aflarea
adevarului înainte de toate, onestitatea stiintifica, dorinta pentru preciziei. Tot in perioada
interbelica, se concretizeaza ideologia fascista, nazista, comunista, care s-au impus si schimbat
modul in care trebuie realizata istoriografia. Dupa cum spuse un reputat istoriograf, daca înainte
de a doua conflagratie mondiala, istoriografia fusese rareori independent de patriotism si
ideologie, istoricii liberi puteau, cauta liber adevarul, dupa propia constiinta, si sa deschida un
conflict de idei.

Dupa instaurarea regimului comunist, disciplinele umane au cazut sub imperativul ideologic,
fiind supuse rigurosului control de partid. Istoriografii, precum Constantin Giurescu, au fost
inlaturati si trimisi in lagare, iar istoriografia, a inceput sa preia concept marxiste. Regimul
comunist a impartit-o in trei faze. Prima etapa a durat pana in 1960, cand s-a exagerat rolul jucat
de Rusia, in istoria romanilor, iar istoriografii au blamat influentele vestice. Problema Basarabiei
a fost trecuta sub tacere. A doua perioada s-a intins pana in anul 1970, care s-a caracterizat
printr-o relative liberalizare, si pe scena istoriografiei, in conditiile distantarii de rusi si
impunerea treptata a national-comunismului, exagerandu-se cu elemental dac la formarea
poporului roman, si spunand ca elemental latin este unul asupritor. Inceputul ceei de a treia
etapeincepe cu anul 1971 si continua pana in 1989. Ea este marcata de impunerea tezelor in iulie
ale lui Ceausescu.

Istoriografia a fost manipulate pentru a servi cultului personalitatii conducatorului, fiind

impregnate cu un nationalism excesiv. Revolutia din 1989, a permis accesul la arhive, iar
istoriografia s-a liberalizat treptat, incepand sa apara studii istoriografice critice la adresa
regimului comunist. Exista o munca extraordinara la nivel de documente. Oricum, ca o
paranteza, istoriografia romana a fost inceput de mult de catre cronicari. Revenind, dupa anul
1989, a disparut controlul politic asupra istoriografiei. Una dintre cele mai mari dezbateri a fost
tema latinitatii romanilor. Dupa 50 de ani in care istoriografii au fost nevoiti sa se subordoneze
ideologiei comuniste, productia istoriografica se aliniaza mai greu la noile tendinte. Accentul
este pus asupra frontierelor politice si nationale. Relatii diplomatice si economice au fost
principal discutie din tematica mentionata anterior. Subiectul frontierelor de vest a fost abordat
intr-un mod virulent. Dupa aparitia Republicii Moldova, istoriografia s-a orientat spre crearea
unor concept in favoarea acestui teritoriu cu Romania.

In ceea priveste perioada Renascentista, istoriografia franceza s-a accentuat odata cu

revolutia, care a fost un eveniment de o mare importanta istorica. Din cauza acestui fapt, multi
istorici au discutat pe baza ei. In consecinta, istoriografia revolutiei este una complexa si contine
multe perspective diferite. Ea se ocupa cu intelegerea lor, a contrastelor, si a unor provocari.
Primele interpretari au fost scrise pe masura ce evenimentul era in desfasurare. Poate cele mai
cunoscute apartin lui Burke, care a criticat-o, considerand-o un esec. Spre deosebire de el, Paine
a fost un radical politic, care credea in republicanism si democratie. El a fost un sustinator al
revolutiei. El a spus ca Franta era condusa despotic, marginita de privelegiul de inegalitate.
Singurul remediu era o revolutie. Un alt contemporan a fost Francois Mignet. E a sustinut ca ea a
fost imposibil de evitat. El a condamnat coruptia, si pedeapsa cu moartea. Jules Michelet a fost
un alt istoriograf marcant. El a fost un liberal, si republican. El a vazut revolutia ca un eveniment
necesar care ar trebui sa promoveze idea de govern, societate, om, drepturi, bazandu-se pe ideile
iluminismului. El si-a exprimată credinta fata de propiul popor, folosind un limbaj radical.
 Se considera ca inceputul istoriografiei germane a fost initiat de profesorul universitar din
Berlin, Leopold von Ranke. In 1824, pe cand era profesor la Frankfurt-am-Oder, publica o prima
lucrare numita, Istorii ale poporului roman si german, de la 1494 la 1514. Considera ca scrie
istorie, exact asa cum s-au petrecut diferitele evenimente. El vrea doar sa arate ce s-a intamplat
in realitate. E posibil sa se fi produs chiar o reproducere eronata, iar pasajul correct este ca,
Istoria are misiunea sa indrepte trecutul, sa deschida ochii lumii contemporane asupra modului in
care trebuie folositi anii care vin, incercarea aceasta nu asuma o sarcina atat de inalta, vrea sa
arate pur si simplu ce s-a intamplat. Astfel, istoriografia are misiunea sa determine trecutul exact.
Daca ne gandim la institutionalizarea cercetarii istoriografice in secolul XVIII, si la faptul ca in
secolul XIX, istoriografia germana a avut rolul de paradigma pentru cea europeana. In special,
interest este raportul dintre natiune si stat vazute ca un construct cultural, si unul politic, cum s-a
definit in functie de diferitee curente istoriografice. Analiza discursului de atunci va permite
descifrarea trasaturilor culturale ale natiunii germane.

Istoriografia, se mai spune, nu este nimic altceva decât un discurs al istoricilor despre trecut.
Istoriografia este o dovada a existentei unor culturi, curente, ideologii disparate astazi. Prin ea, se
reflecta perceptia marilor ganditori asupra istoriei, in favoarea caracterului stiintific. Trebuie sa
ne intrebam daca exista o metoda. Istoriografia are valoarea identitara si o postura oficiala. Este
legata de diferite principia. Abordarea istoriografiei este legata uneori si de istoria politica. Ea s-
a integrat in perioada pasoptista intr-un context national. Xenopol scrie intr-un mod
occidentalizat, nu suficient de vechi, ca forma de prohialism. Daca ne inspiram dintr-o anume
sursa, atunci trebuie sa o facem intr-un mod sofisticat si curatat de rezidurile medievalismului.
Prin ea, se reflecta marile personalitati si victoriile diferitelor natiuni, in diferite razboaie. Nu
exista legi, ci mai degraba este un cod deontologic, un orizont al scrierii istoriografice. Dar, o
regula refinitorie a istoriografiei este raportarea strict la document. Nu trebuie sa existe o
reproducere a unor evenimente, ci o interpretare trecuta prin filtrul critic al mintii. O a doua
regula, ar putea fi relationarea prin care sa facem o ierarhizare a faptelor. Prin cunoasterea
perspective se poate face si obtine un sens si un inteles. Nu muncim, nu gandim. Arhivele
contureaza noi notiuni. Istoriografia se mai refera si la mentalitate.

Istoriografia este ceva viu, cu miza de a crea un discurs despre trecut. Daca trecem de faza
diplomelor, atunci raportul dintre teorie si soarta, ajungem sa intelegem cu adevarat
istoriografica. Abordarea teoretice se refera la prezentarea vietii trecutului prin teorii, facand si o
prezentare a unor. Atunci cand facem un studiu istoriografic, trebuie sa ne concentram pe aflarea
unor intelesuri, in afara acelui discurs, ca sa revenim la normalitate. Daca nu facem un studiu
comparativ, studiul ar putea fi zadar. Elementul teoretic se plaseaza intr-un orizont teoretic.
Trebuie sa aflam despre complexitatea si miza finala. Miza este sa ne concentram pe oamenii
care au creat faptele istorice. Istoriografia nu trebuie condundata cu o lista de carti, ci sa ne
focusam pe evenimente, oamenii, si ideologiile politice care i-au marcat, si care au influentat
scrisul istoriografic.