STATUL ROMÂN MODERN:

DE LA PROIECT POLITIC
LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI
(1821 – 1918)

1. PROIECTE DE REALIZARE A STATULUI ROMÂN

MODERN

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii

româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor certe ale
modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Elita politică constituită în
„partida naţională”, receptivă la modelul occidental, a identificat atunci modalităţile potrivite pentru
emanciparea naţiunii române din teritoriile aflate sub dominaţie habsburgică şi ţaristă şi a statelor
româneşti din zona extracarpatică. Românii, la fel ca germanii, italienii ş.a. îşi doreau propriul stat
naţional. Împlinirea acestei aspiraţii s-a făcut treptat, pe fondul mutaţiilor petrecute în societatea
românească (dezvoltarea economică, modernizarea instituţională, afirmarea noii elite politice animate de
„spiritul vremii”, dezvoltarea culturii) şi în raport de contextul european. Au existat mai multe etape:
mişcarea reformatoare de până la jumătatea secolului al XIX-lea, Revoluţia de la 1848, formarea statului
naţional român (1859), câştigarea independenţei de stat (1877-1878), desăvârşirea unirii (1918).

1.1. Proiecte de reformare a societăţii în Moldova şi Ţara Românească până la 1821

Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a fost imaginat ca proiect politic
de generaţii întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se contureze în
secolul al XVIII-lea, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din
planul ideilor în cel al realizărilor efective. Proiectul politic al statului român modern s-a raportat
întotdeauna, pe de o parte, la realităţile autohtone, pe de altă parte, la raportul de forţe dintre marile puteri
ale timpului. Formulat iniţial ca alternativă la regimul fanariot, a avut o importantă conotaţie naţională.
Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor şi a memoriilor politice.
Momentele de vârf ale producţiei şi răspândirii acestora se înregistrează în anii 1769-1774
(internaţionalizarea problemei orientale, prin asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a
creştinilor din Imperiul Otoman) şi 1821-1831. Reformele preconizate vizau, în primul rând,
reorganizarea administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării, prin desfiinţarea venalităţii
slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor şi introducerea responsabilităţii
lor, sistem fiscal raţional şi eficient, liberalizarea comerţului, sprijinirea dezvoltării meşteşugurilor şi
a manufacturilor, dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitatea tuturor cetăţenilor în
faţa legii, libertatea cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere şi de deplasare în afara graniţelor.
În ceea ce priveşte forma de guvernământ, majoritatea covârşitoare a autorilor optează pentru
un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, se
propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau domnia mărginită (constituţională).
Teoria domniei constituţionale se bucură de o largă popularitate în ambele Principate. Întreaga
construcţie politică pe care o propuneau autorii memoriilor şi programelor politice era una de tip
reformist, în care opera de reaşezare a societăţii trebuia înfăptuită de cârmuire. În 1802, de exemplu,
Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat „Plan sau o formă de
oblăduire republicească aristodemocraticească”. Forma de guvernământ propusă era republica, pe
care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei divanuri:
Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol
legislativ şi compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din
deputaţi aleşi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate în politica economică şi culturală precum
şi referitor la exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (programul prevedea libertatea
economică, dreptul fetelor de a beneficia de aceeaşi instrucţie ca şi băieţii, garantarea libertăţii
individuale prin interzicerea arestării fără o cercetare prealabilă şi judecată, interzicerea încasării altor
dări în afară de cele prevăzute în bugetul statului etc.).
 Chiar domnii fanarioţi au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu excepţia caracterului
naţional al domniei şi a problemelor legate de raporturile politice cu Înalta Poartă, multe dintre
reformele propuse de boierime au fost iniţiate sau încercate de domnii fanarioţi, dar instabilitatea
domniilor (determinată în principal de cauze externe) a făcut ca acestea să cadă repede în
desuetudine.
Meritul elaborării unui proiect politic, care avea ca obiectiv apărarea existenţei politice a
Ţărilor Române, aparţine boierimii mari şi mijlocii ca principală purtătoare a conştiinţei istorice.
Programul politic nu s-a fixat într-un act fundamental ci în totalitatea memoriilor şi proiectelor de
reformă redactate în timpul războaielor austro-ruse-turce (1711-1812), printre alţii de Mihai
Cantacuzino, Ienăchiţă Văcărescu şi Dimitrie Sturdza. Ideea dominantă a fost revendicarea unui nou
statut juridic pe baza dreptului istoric (românii „dintr-un început au fost un norod slobod şi
nesupus”), recâştigarea independenţei prin înlăturarea regimului turco-fanariot. Programele boiereşti
au prevăzut reforma instituţiilor şi a formei de guvernământ (republică, monarhie constituţională),
dar recâştigarea puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic până la 1821,
program politic care prin revendicările lui naţionale a reuşit să solidarizeze întregul corp social al
naţiunii în timpul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu.
Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat program de reforme
şi de emancipare naţională, care conturează proiectul statului român modern. Programele revoluţiilor
din 1821 şi 1848, precum şi ale societăţilor politice secrete dintre cele două revoluţii au contribuit la
clarificarea acestui proiect.

1.2. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene

În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană intra într-un proces de
radicalizare politică. O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei,
pe fondul unei răscoale generale a creştinilor din Balcani. Mişcarea stabilise legături şi cu boierii
români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei politice.
În anul 1821, Ţara Românească s-a confruntat cu o situaţie extrem de complexă, determinată
de amplificarea mişcării sociale şi naţionale. În contextul crizei Imperiului Otoman, al mişcărilor de
eliberare din Balcani şi al creşterii dominaţiei Rusiei în zonă, Principatele au iniţiat o acţiune politică
având ca scop promovarea programului lor naţional. După moartea domnului fanariot Alexandru
Şuţu, marii boieri pământeni din Ţara Românească, inspiraţi de principiile iluministe şi de ideile
naţionale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea Principatelor vechile privilegii
încălcate de otomani si fanarioţi. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de panduri şi sudit al
Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu
Văcărescu) - organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnitorul - să „ridice norodul cu
arme...”.
Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai 1821, a avut un
caracter moderat, reflectat şi de documentele programatice, care, însă, conţineau idei iluministe.
Acţiunea românească s-a desfăşurat în strânsă legătură cu Eteria şi în acest scop Tudor a încheiat un
legământ cu Iordache şi Farmache, căpeteniile eteriste; înţelegerea avea ca scop lupta împotriva
dominaţiei otomane. Deşi a stabilit legături cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a acceptat
subordonarea mişcării sale faţă de cea grecească iniţiată de Alexandru Ipsilanti. La chemarea lui
Tudor au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al mişcării, ţăranii şi mica boierime. Pentru
a câştiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia către ţară, la Padeş (23
ianuarie 1821), prin care promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al
Adunării Norodului (constituită în tabăra de la Ţânţăreni), organ reprezentativ, politic şi militar
împuternicit să funcţioneze spre binele poporului, constituit după modelul Adunării Naţionale din
timpul insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea Naţională a Revoluţiei franceze.
Adunarea Norodului a împărţit puterea politică cu vechea administraţie, controlată de boierii
din Comitetul de Oblăduire. După sosirea în Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul
mişcării eteriste, şi după tratativele cu Tudor, administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi
Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Oblăduire.
 Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al „vremelnicei ocârmuiri”
reflectă contradicţiile politice şi militare. Cererile norodului românesc (16 februarie 1821),
concepute ca un act fundamental pe care trebuiau să jure domnii Principatelor, reprezintă principalul
document programatic al revoluţiei. Ele conţineau principii moderne - numirea în funcţii după merit,
libertatea comerţului, armată naţională, desfiinţarea vămilor interne -, dar prevedeau şi menţinerea
domnilor fanarioţi. Aceste principii urmau să stea la baza unei noi ordini sociale. Suveranitatea
poporului, afirmată pentru prima dată de Proclamaţia de la Padeş, se desprinde din însăşi titulatura
programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante sunt:
adăugirile la bir să fie făcute numai atunci „când va fi vreo mare trebuinţă a ţării şi cunoscută de tot
norodul”; desfiinţarea privilegiilor boiereşti (dregătoriile să nu mai fie date pe bani, iar promovarea să
se facă după merit); reforma justiţiei (legile trebuiau să fie o emanaţie a voinţei norodului); reforma
administrativă; promovarea în funcţii după merit şi desfiinţarea unor dregătorii socotite inutile şi
jefuitoare ale poporului (Spătăria cea mare, Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei); reforma şcolară
(extinderea reţelei şcolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei (instituirea unei armate regulate a
ţării formată din 4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară” pe cheltuiala mănăstirilor;
reforma fiscală (revenirea la darea în patru sferturi, desfiinţarea scutelnicilor şi a posluşnicilor);
desfiinţarea vămilor interne (facilitarea liberului schimb şi formarea pieţei naţionale unice).
Obiectivul naţional al mişcării era formulat cu destulă prudenţă: îndepărtarea grecilor din
dregătoriile laice şi ecleziastice, delimitarea pieţei româneşti de cea otomană şi constituirea armatei
naţionale. După 20 martie, Tudor a înlocuit discursul social-politic cu unul patriotic şi naţional,
necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştigarea „drepturilor ţării” („Proclamaţia către
bucureşteni”). Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată: revolta grecilor şi cea a românilor au fost
dezavuate public de consulul rus de la Bucureşti şi, apoi, chiar de ţarul Alexandru I, membru al
Sfintei Alianţe, care nu putea să accepte anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la
Viena (1815). În acelaşi timp, însă, ţarul susţinea din umbră cele două mişcări antiotomane. Poziţia
Rusiei şi iminenţa intervenţiei militare otomane I-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de
Poartă, prin incriminarea exclusiv a fanarioţilor. Dacă din perspectiva românească această poziţie
putea fi convenabilă, din perspectiva antiotomană a Eteriei, a fost asimilată trădării. Tratativele iniţiate
cu otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au însemnat sfârşitul lui Tudor. Părăsit de
căpitanii săi, Tudor a fost judecat, condamnat şi executat de Eterie pentru trădare, în conformitate cu
legământul încheiat (mai 1821). Intervenţia militară otomană a pus capăt mişcării lui Tudor
Vladimirescu. Dar anul 1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot în Principate. Elita politică
românească a recuperat, prin redactarea unui număr impresionant de memorii şi proiecte de reformă,
întregul ţel declarat (antifanariot) al acesteia. În vara anului 1822, Poarta a acceptat restaurarea
domniilor pământene, numindu-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Ioniţă
Sandu Sturdza în Moldova.
Dincolo de proiectul antiotoman, mişcarea din 1821 a fost un răspuns dat de societatea
românească la problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalităţile în schimbare („.patria
este poporul şi nu tagma jefuitorilor”) şi necesitatea restructurării statului conturată într-un program
coerent (Cererile norodului românesc). La baza statului trebuia să stea principiul suveranităţii
poporului şi se impunea anularea legilor date fără acordul acestuia. Domnul trebuia să fie ales de
ţară, iar privilegiile boiereşti desfiinţate. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a creat premisele
modernizării societăţii româneşti şi a alimentat mişcarea naţională pentru independenţă. Mişcarea
din 1821 a dovedit clar că modernizarea societăţii româneşti nu mai putea fi amânată. Ea a dezvăluit
gradul în care societatea devenise conştientă de propriile nevoi şi a reprezentat principalul moment
al afirmării naţiunii române în spaţiul extracarpatic.

1.3. Evoluţie şi revoluţie. Elitele româneşti şi spiritul public în prima jumătate a secolului al
XIX-lea

Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în

măsura în care instituţia domniei devine naţională (pământeană). Structura organizării de stat
(instituţiile) nu s-a modificat până la adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). În deceniile
3 şi 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând
modernizarea organizării interne şi, în primul rând, redactarea unor legi fundamentale.
 Un astfel de proiect a fost alcătuit de cărvunarii din Moldova (numiţi astfel prin analogie cu
„carbonarii italieni”). Proiectul celor 77 de „ponturi” („Constituţia cărvunară”) alcătuit în 1822 de
comisul Ionică Tăutu, consilier al domnului Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al capuchehaiei Moldovei,
exprima revendicările micii boierimi, inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi
de actele si memoriile anilor 1821-1822, având astfel un caracter liberal şi iluminist. Conducerea statului
ar fi fost atribuită unui domn, având puteri limitate, ales dintre pământeni de o Adunare obştească
formată din înalţi ierarhi şi „toată obştea boierilor”, ajutat de un Sfat obştesc învestit cu atribuţii mai mari
ca ale domnului. Memoriul mai conţinea cereri privind organizarea administrativă, judecătorească,
bisericească, financiară, libertatea religioasă, personală, a tiparului, egalitatea în faţa legilor, respectul
proprietăţii, separarea puterilor în stat, drepturi egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. În
legătură cu problemele naţionale, Constituţia cărvunară susţinea ideile autonomiei faţă de Poartă şi ale
deplinei dezvoltări a culturii româneşti. Un alt document important din aceeaşi perioadă este
Aşezământul politicesc semnat de Simion Marcovici (1829), care susţinea organizarea statului pe baza
separării puterilor.
Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu (1842 -
1848) şi Mihail Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat şi contradicţiile sociale,
politice şi naţionale s-au agravat. Proiectele de reformă au devenit mai complexe, dobândind uneori
accente radicale. Afirmarea intelectualităţii şi elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea
unor programe ce susţineau egalitatea la numirea în funcţii, impozit progresiv pe avere, libertatea
tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza filozoful iluminist Eufrosin Poteca).
În anii 1837-1838, Partida Naţională, condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a evidenţiat în
cadrul Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti cu prilejul discutării articolului adiţional la
Regulamentul Organic. Sub influenţa sa Adunarea respingea încălcarea autonomiei ţării. Cu această
ocazie, reprezentanţii Partidei Naţionale au redactat Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act
de numire a suveranului românilor. Actul de unire şi independenţă solicita înlăturarea
suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist şi unirea Principatelor într-un regat al Daciei.
Osăbitul act de numire a suveranului românilor conţinea referiri la atribuţiile domniei care trebuia
să fie ereditară, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (votul universal) şi eliberarea clăcaşilor. În final, cele
două documente cuprindeau un adevărat proiect de constituţie, bazat pe principiile liberalismului
politic şi economic. Se preconiza unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil,
după părerea domnului moldovean, numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o
monarhie constituţională sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. În cadrul regimului preconizat, toţi
românii erau declaraţi egali în faţa legilor, urmând să se bucure de libertatea personală, a cuvântului
şi a presei şi de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitării puterii suveranului de către
parlament, a independenţei puterilor legiuitoare şi judecătorească faţă de cea executivă, iar în
economie principiul liberei concurenţe şi al neintervenţiei statului.
Un rol important în această perioadă l-au avut societăţile politice secrete. Acestea regrupau
forţele reformatoare angajate într-o activitate menită să ducă la răsturnarea vechii ordini sociale şi
politice. Ele au pregătit revoluţia din 1848. În 1834, la Sibiu, Societatea revoluţionară secretă
româno-polonă condusă de Adolf David milita pentru „republică românească cuprinzătoare, aşezată
de o parte şi de alta a Carpaţilor”. În Ţara Românească, „Partida naţională” respingea în 1838
articolul adiţional la Regulamentul Organic şi preconiza unirea, independenţa şi un program de
reforme bazat pe libertăţile şi drepturile cetăţeneşti şi pe rezolvarea problemei agrare. În Moldova,
Conjuraţia confederativă iniţiată de Leonte Radu punea la cale, în 1839, unirea federativă a
Moldovei cu Ţara Românească şi Serbia. Noul stat urma să fie condus de un domn ereditar tutelat de
boieri, sub suzeranitatea Porţii. Un program complex a fost elaborat de societatea secretă condusă de
Dimitrie Filipescu (în Ţara Românească), depistată de poliţia lui Alexandru Ghica în 1840.
Programul acesteia prevedea consolidarea autonomiei şi „chiar independenţa”, lichidarea proprietăţii
boiereşti, a relaţiilor servile şi instaurarea republicii democratice, întemeiată pe ideile de libertate şi
egalitate. Cu acelaşi program, mişcarea naţională a renăscut în 1843 prin societatea Frăţia, fondată
la Bucureşti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell şi C. A. Rosetti, viitori conducători ai revoluţiei
de la 1848. Deviza ei era: „Dreptate, Frăţie”. Această organizaţie masonică avea ca obiective unirea
Moldovei şi Ţării Româneşti, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa
legii. Ideile ei liberale au fost răspândite prin publicaţii ca Propăşirea, Arhiva istorică, Magazin
istoric pentru Dacia şi Dacia literară. În 1845 se înfiinţa la Paris, din iniţiativa lui C.A. Rosetti,
Societatea Studenţilor Români, ca filială a Frăţiei, organizaţie care întreţinea strânse legături cu
personalităţi ale vieţii culturale franceze. Tot ca filială a Frăţiei a funcţionat la Iaşi, din 1846,
Asociaţia patriotică.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat progresiv,
căutându-şi noi modele şi forme de organizare. Între activitatea teoretică reformatoare (proiecte de
reformă, memorii) şi acţiunea social-politică (mişcarea din 1821, activitatea societăţilor secrete),
programele oficiale de reformă nu au făcut decât să potenţeze contradicţiile şi să grăbească
declanşarea revoluţiei. Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte
internaţionale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea
politică a Ţărilor Române, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora şi prevedea
reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele Regulamente
Organice.

1.4. Reforme în spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice

Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor două principate şi a
deschis calea înfăptuirii de sus a unor reforme care răspundeau numeroaselor proiecte înaintate de
români Curţii de la Petersburg. Două comisii de boieri munteni şi moldoveni, conduse de consulul
general rus Minciaki au elaborat textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constituţii
moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia şi de Adunările obşteşti, aceste acte au fost ratificate
de Poartă şi au rămas în vigoare până la Conferinţa de la Paris (1858), cu o scurtă întrerupere în Ţara
Românească în 1848. Ele au încercat să reformeze Vechiul Regim în spiritul despotismului luminat,
introducând principii şi forme moderne de organizare, dar păstrând vechiul conţinut al puterii. La
baza statului s-au stabilit, în „spiritul veacului”, suveranitatea poporului, separarea puterilor şi
bugetul modern. Puterea executivă revenea domnului, care era ales pe viaţă de o Adunare Obştească
Extraordinară. Acesta îi numea şi îi revoca pe miniştrii, avea drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor
şi era ajutat de un Sfat administrativ compus din şase miniştri. De asemenea, putea dizolva
Adunarea Obştească, dar numai cu acordul puterilor protectoare şi suzerană. Puterea legislativă
revenea Adunării Obşteşti, compusă în majoritate din boieri şi înalţi funcţionari şi prezidată de
mitropolit. Adunarea adopta legile şi prezenta domnului rapoarte despre starea ţării, numite
anaforale. Regulamentele organice pot fi considerate „actul de naştere al parlamentarismului în
România”, fiind primele legiuiri care instituie adunări formate pe bază de sufragiu, care, prin
participare la activitatea legislativă, limitau puterea şefului statului. Puterea judecătorească era
exercitată de organele de judecată, instanţa judecătorească supremă fiind reprezentată de Înaltul
Divan Domnesc.
O contribuţie reală au adus Regulamentele Organice în modernizarea instituţiilor. Au fost
înfiinţate tribunalele, corpul de avocaţi, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a
reorganizat învăţământul şi a fost constituită armata naţională. Actele de stare civilă au fost scoase de
sub controlul Bisericii, s-au modernizat serviciile publice (serviciul sanitar, poştă, pompieri) şi s-a
preconizat fondarea unei Bănci Naţionale cu drept de emisiune monetară. Reforma sistemului fiscal a
statornicit un impozit unic („capitaţia” pentru ţărani şi „patenta”, calculată pe venit, pentru burghezie),
dar a păstrat vechile privilegii fiscale, a desfiinţat vămile interne şi breslele şi a adoptat principiul
bugetului. Un pas important în direcţia unor relaţii agrare moderne s-a făcut prin transformare rezervei
domeniului în proprietate absolută a boierului. Regulamentele aveau, însă, şi aspecte negative, care
explică lipsa lor de popularitate. Ele păstrau vechile privilegii şi scutirile de impozite pentru boieri şi
cler şi nu rezolvau problema agrară: claca era sporită la 12 zile pe an şi, în plus, se introducea nartul
(norma zilnică de lucru). Mai mult, o treime din fiecare moşie era considerată proprietatea absolută a
boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse în aplicare la 1
iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova şi înlocuite în 1858 cu Convenţia de
la Paris. Cu toate limitele lor, Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societăţii şi
statului şi au apropiat structurile legislative şi administrative ale Principatelor în vederea unirii lor.
Astfel organizate, cele două state ar fi fost integrate mai uşor stăpânirii ruse. Reflectând influenţa şi
tendinţele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au stârnit o vie ostilitate din partea tinerilor
boieri care se impregnaseră, în decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice şi de gusturi
occidentale. Aceste tendinţe au devenit evidente în 1833, atunci când Rusia a încercat să impună
articolul adiţional. Boierimea munteană s-a coalizat atunci în „Partida naţională” condusă de Ion
Câmpineanu, opunându-se în anii 1837-1838 adoptării acestui articol care încălca autonomia ţării.
Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor, redactate de
Partida naţională, schiţau un proiect de eliberare, de unire şi organizare a monarhiei constituţionale.
În 1834, au fost numiţi domni de către Rusia şi Turcia (nu aleşi, aşa cum prevedeau
Regulamentele), Alexandru Ghica în Muntenia şi Mihail Sturdza în Moldova. Acuzat de proastă
gestiune şi de lipsă de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit şi înlocuit cu Gheorghe Bibescu,
singurul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului organic. Aceste trei domnii
poartă denumirea de regulamentare. Deşi au aplicat programe reformatoare la nivel instituţional şi
de creştere a gradului de civilizaţie, domnii regulamentari au fost vehement contestaţi în epocă şi s-
au confruntat cu opoziţia cvasipermanentă a clasei politice.
1.5. Revoluţia de la 1848
Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române se înscriu în valul de mişcări revoluţionare care a
cuprins Europa în primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul şi răsăritul continentului. În
Moldova şi Ţara Românească, revoluţia de la 1848 a fost în primul rând opera intelectualilor
„paşoptişti”. Ei erau un grup deosebit de omogen, aparţineau în general mijlocului clasei boiereşti,
beneficiaseră de posibilităţi similare de a studia în marea lor majoritate în străinătate şi se distingeau
de înaintaşii lor prin cunoaşterea directă a Europei Occidentale, al cărei model politic şi cultural îl
doreau aplicat şi Ţărilor Române. O altă caracteristică a intelectualităţii româneşti de la 1848 este
adeziunea totală la ideea modernă de naţiune şi ataşamentul necondiţionat faţă de ţelurile naţionale
(independenţă sau autonomie politică).
Moment crucial în evoluţia societăţii româneşti spre un stat modern, revoluţia din 1848-1849, a
încununat un secol de mutaţii produse în plan economico - social, politic şi în mentalul colectiv, a marcat
afirmarea naţiunii române şi exprimarea opţiunii pentru „modelul occidental”. Pentru românii aflaţi sub
suzeranitatea Porţii şi protecţia Rusiei (Principatele române) sau sub dominaţia Habsburgilor
(Transilvania, Bucovina), obiectivul emancipării politice naţionale era greu de realizat. Conştienţi de
aceasta, fruntaşii revoluţionari au manifestat prudenţă faţă de includerea acestui obiectiv în programele
oficiale, păstrându-şi solicitările în limite „legale” : respectarea autonomiei Principatelor în conformitate
cu vechile tratate şi unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un „ducat autonom”; cu
recunoaşterea drepturilor naţiunii române. Programele de la Braşov şi Cernăuţi au solicitat deschis
probleme ca: înlăturarea Regulamentelor Organice şi protectoratului rus, unirea şi independenţa
românilor, probleme ce reuneau în jurul lor toate forţele sociale şi politice româneşti.

A. Moldova. Aici s-a manifestat opoziţia faţă de domnitorul Mihail Sturdza, la care a
participat boierimea mică şi mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberală şi mai ales elita
intelectuală. Domnitorul era adeptul ideilor conservatoare şi a rezolvării crizei politice interne fără
convulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie 1848 reprezentanţii boierimii liberale şi ai orăşenilor din
Moldova s-au întrunit la Iaşi într-o adunare de protest contra regimului autoritar patronat de Mihail
Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerând limitarea puterii acestuia prin instituţii
reprezentative şi instaurarea unui regim politic liberal moderat, care să stimuleze dezvoltarea
economică. Cererile lor au stat la baza Petiţiunii-proclamaţiune (program în 35 de puncte) întocmită
de comitetul revoluţionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi înaintată domnitorului. Boierimea
moldoveană dorea reformarea regimului prin măsuri moderate, atitudine explicabilă prin
autoritarismul lui Sturdza şi temerea faţă de o intervenţie armată a Rusiei, care avertizase că nu va
tolera mişcări revoluţionare (aşa se explică şi primul punct al Petiţiunii-proclamaţiune, introdus de
revoluţionari din considerente tactice).
Autorităţile i-au arestat pe manifestanţi; câţiva au reuşit să se refugieze în celelalte provincii
româneşti, unde au participat la acţiunile revoluţionare. Revoluţionarii moldoveni, puternic
impresionaţi de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au redactat un legământ, la Braşov, la 12 mai,
intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Tot în exil, dar la Cernăuţi, Mihail
Kogălniceanu elaborează Dorinţele partidei naţionale în Moldova, în august 1848. Acest program
va fi dezvoltat ulterior într-un Proiect de constituţie. Între obiectivele înscrise reţin atenţia:
independenţa şi unirea Principatelor („unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat neatârnat românesc”
din programul de la Braşov şi unirea considerată „cheia bolţii iară de care s-ar prăbuşi tot edificiul
naţional” din programul de la Cernăuţi). Apar deosebiri în soluţiile pentru rezolvarea problemei
agrare: emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi (fără despăgubire la Braşov şi cu
despăgubire la Cernăuţi). Intervenţia armatei ţariste a pus capăt agitaţiilor din Moldova în iulie 1848.

B. Ţara Românească. Dacă întrunirea de la Iaşi, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie 1848,
cu greu poate fi considerată o veritabilă revoluţie, domnitorul Mihail Sturdza acţionând rapid pentru
înăbuşirea protestelor, în Ţara Românească, mişcarea revoluţionară a dus la instaurarea unui regim
revoluţionar, care a durat până în septembrie 1848, când trupele otomane au impus căimăcămia
boierului conservator Constantin Cantacuzino.
În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat pe cale revoluţionară, după model francez.
Principalele forţe participante au fost: Societatea Secretă Frăţia; grupul de exilaţi români aflaţi la
Paris; negustori, intelectuali, boierime liberală; ofiţeri şi populaţie urbană. Revoluţia urmărea
răsturnarea regimului existent şi edificarea unuia nou, modern.
La 9 iunie, la Islaz, s-a desfăşurat o adunare populară, unde Ion Eliade Rădulescu a prezentat
un program. Proclamaţia prezentată în faţa adunării populare se baza pe principiul suveranităţii
poporului şi conţinea, pe lângă obiectivele naţionale şi sociale, cereri privind: organizarea unui
regim politic quasi-republican, cu domn responsabil ales din cinci în cinci ani, adunare obştească din
toate categoriile sociale, miniştri responsabili, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Insurecţia din
Bucureşti declanşată la 11 iunie 1848, l-a silit pe domnitorul Gheorghe Bibescu să accepte
programul revoluţiei drept constituţie şi să formeze un guvern cu miniştri dintre fruntaşii mişcării.
După retragerea consulului rus din Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu abdică şi fuge în
Transilvania pe 13 iunie, încredinţând conducerea ţării unui guvern provizoriu prezidat de
mitropolitul Neofit.
Guvernul provizoriu, în lipsa unui corp reprezentativ, exercita atât puterea executivă, cât şi pe
cea legislativă şi avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamaţiei
de Islaz. Principiile care au stat la baza activităţii sale au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea. Pe
plan intern guvernul provizoriu: a decretat desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a cenzurii, acordându-
se libertate presei; a adoptat drapelul naţional tricolor cu deviza „Dreptate, Frăţie”; a eliberat robii; a
interzis bătaia şi pedeapsa cu moartea; a înfiinţat Garda Naţională - pusă sub comanda lui Gheorghe
Magheru, numit căpitan general - şi corpul Comisarilor de Propagandă, a căror atribuţie era
explicarea programului de la Islaz; a eliberat deţinuţii politici. O Comisie a Proprietăţii, înfiinţată de
guvern în iulie 1848 pentru a rezolva problema agrară prin reglementarea raporturilor dintre
proprietari şi clăcaşi, nu a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit misiunea din cauza opoziţiei înverşunate a
proprietarilor şi a intervenţiei otomane, fiind desfiinţată în august 1848.
Forţele contrarevoluţionare interne au pus la cale înlăturarea guvernului revoluţionar, dar
primele tentative au eşuat datorită sprijinului acordat de populaţie noii puteri. La insistenţa Rusiei,
însă, trupele otomane conduse de Suleiman-Paşa au pătruns în ţară. Într-o primă etapă,
reprezentantul Porţii, Suleiman Paşa, a condamnat revoluţia şi a obligat la înfiinţarea unei
Locotenenţe Domneşti, compusă din Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell (29
iulie 1848). Această soluţie a nemulţumit Rusia şi Imperiul Otoman. După noi presiuni ruseşti,
Suleiman a fost înlocuit cu Fuad-Paşa, care a primit ordin de reprimare a revoluţiei. La 13/25
septembrie 1848 trupele otomane au ocupat Bucureştiul, reprimând rezistenţa armată a unităţii de
pompieri din Dealul Spirii, condusă de Pavel Zăgănescu. Două zile mai târziu, armatele ruse din
Moldova au trecut Milcovul, cooperând cu forţele otomane la restabilirea regimului regulamentar în
Ţara Românească.

C. Transilvania, Banat, Bucovina. În aceste provincii, aspectele sociale şi politice au fost

amplificate de dorinţa românilor de a obţine emanciparea naţională. La mişcarea revoluţionară a
participat elita burgheză, ecleziastică şi intelectuală, alături de ţărănime. În Transilvania s-a
manifestat un conflict etnic între români si maghiari, determinat de programul naţional al revoluţionarilor
maghiari, care îşi propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile între revoluţionarii
români şi cei maghiari s-au ivit încă de la început, ca urmare a abordării diametral opuse a problemei
naţionale. În timp ce românii solicitau „drepturi pentru naţiunea română”, maghiarii conduşi de Lajos
Kossuth nu recunoşteau decât drepturile şi libertăţile pentru conaţionalii lor. Ei au hotărât, în martie
1848, să nu recunoască individualităţile naţionale din Ungaria, să impună folosirea exclusivă a limbii
maghiare în stat şi să proclame uniunea Transilvaniei şi a Comitatelor din Partium cu Ungaria.
Protestele românilor au luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:
• 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populaţiei faţă de programul politic naţional, pregătind
totodată adunarea din mai;
• 3-5 mai: Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (40.000 de
participanţi), care a proclamat independenţa naţiunii române şi a adoptat Petiţiunea Naţională, un
program în 16 puncte redactat de Simion Bărnuţiu. În Petiţiunea Naţională se cerea: independenţa
naţiunii române, reprezentare proporţională în toate instituţiile ţării, dreptul de a folosi limba română
în legislaţie şi administraţie, independenţa Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea de şcoli româneşti
în toate satele şi oraşele, precum şi a unei universităţi, desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare şi
împroprietărirea ţăranilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, elaborarea unei noi
Constituţii a Transilvaniei şi respingerea ideii de „uniune” cu Ungaria. Adunarea propunea şi
înfiinţarea unui organ executiv, Comitetul Naţional de la Sibiu, condus de Andrei Şaguna, care să
coordoneze acţiunea politică românească. Mai multe petiţii au fost trimise Dietei din Cluj şi Curţii
Imperiale din Viena. La 18 mai 1848, Dieta din Cluj cu preponderenţă maghiară, a votat pentru
unirea, de fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, măsură sancţionată de împărat la 29 mai 1848.
Astfel se anula autonomia Principatului. Eşecul misiunilor româneşti şi sancţionarea uniunii cu
Ungaria de către împărat au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluţiei la cea armată.
Datorită rezistenţei românilor, unificarea politică şi administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a
eşuat, iar colaborarea dintre autorităţile maghiare şi cele austriece a încetat.
• 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotărât: organizarea militară a provinciei
pentru a apăra suveranitatea teritoriilor româneşti (obiectiv naţional al revoluţiei române din
Transilvania); înarmarea poporului; formarea a 15 legiuni româneşti; preluarea cu forţă armată a
administraţiei provinciei din mâinile maghiarilor şi organizarea administrativă a 15 prefecturi sub
conducerea Comitetului Naţional de la Sibiu. Între lunile octombrie 1848 şi iulie 1849 s-a declanşat
un război civil între trupele austriece şi cele maghiare, ultimele conduse de generalul polonez Iosif
Bem. Românii s-au retras în Munţii Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu. Armata guvernului
de la Budapesta a reuşit să restabilească controlul maghiar în teritoriile deschise ale Transilvaniei.
Totuşi, nici o armată maghiară nu a putut să pătrundă în zona Munţilor Apuseni apărată de moţii
conduşi de Avram Iancu.
Conflictele dintre maghiari şi austrieci au dus la o reconsiderare a poziţiei Vienei faţă de
români, astfel încât, prin Constituţia din 4 martie 1849, împăratul Franz Joseph recunoştea
autonomia Transilvaniei. Între români şi maghiari au început tratative mediate iniţial de deputatul
român Ioan Dragoş şi continuate cu succes de Nicolae Bălcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul
de Pacificare de la Seghedin, care recunoştea unele drepturi ale românilor, dar nu prevedea
renunţarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revoluţiei a fost decisă de contraofensiva
trupelor celor două Imperii, Austriac şi Ţarist: la 1/13 august 1849, la Şiria, lângă Arad, armata
maghiară a capitulat în faţa armatei ţariste, chemată în ajutor de Curtea vieneză. Împăratul a anulat
promisiunile făcute românilor.
În Bucovina, românii au acţionat pentru păstrarea caracterului istoric al provinciei şi
respectarea naţiunii române. La 8/20 mai 1848, adunarea populară de la Cernăuţi condusă de E.
Hurmuzaki, convocată din iniţiativa Comitetului de Acţiune, a precizat obiectivele revoluţiei,
cuprinse ulterior în Petiţia ţării, redactată în luna iulie: separarea Bucovinei de Galiţia şi organizarea
sa pe baze autonome; o Dietă care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor stărilor şi o conducere proprie
în administraţie, justiţie şi politică; independenţa Episcopiei Bucovinei; alegerea episcopului de un
Congres local din clerici şi mireni; conservarea naţionalităţii române şi înfiinţarea de şcoli naţionale;
egalitatea în faţa legii; libertatea comerţului; desfiinţarea clăcii şi dijmei.
În Banat, provincie integrată Ungariei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea de eliberare
naţională a îmbrăcat tot forma unor adunări populare. În fruntea bănăţenilor s-a remarcat Eftimie
Murgu, adept al unirii Banatului cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj,
prezidată de Eftimie Murgu, a adoptat Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat, prin care
se cerea: respectarea naţionalităţii româneşti, oficializarea limbii române, înarmarea poporului şi
autonomia provinciei.
 D. Semnificaţia revoluţiei de la 1848. Proiectul politic paşoptist a fost opera intelectualilor
liberali care i-au definit obiectivele şi au condus revoluţia. Nicolae Bălcescu, unul dintre autorii
proiectului politic revoluţionar paşoptist, a surprins constituirea şi maturizarea lui treptată. Obiectivele
proiectului erau: • autonomia şi independenţa (obiectiv naţional);• unirea românilor într-un singur stat
(obiectiv naţional); • reforma agrară (obiectiv economico-social); • drepturi şi libertăţi politice
(obiectiv politic); • modernizarea instituţiilor (obiectiv politic); • o nouă organizare a puterilor în stat
(obiectiv politic).
S-au formulat trei soluţii în vederea ameliorării statutului juridic extern al Principatelor: autonomia
(Proclamaţia de la Islaz), independenţa (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui
Regat al României sub garanţia europeană (propunere făcută de Ioan Maiorescu Parlamentului german de
la Frankfurt pe Main). Unirea românilor într-un singur stat nu a fost formulată în programele de la Iaşi,
Islaz, Bucureşti şi Blaj din motive strategice. A fost înscrisă în programul revoluţionarilor moldoveni de la
Braşov (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei) şi în programul de la Cernăuţi (Dorinţele partidei
naţionale în Moldova) redactat de Mihail Kogălniceanu. Deşi revoluţionarii munteni nu au înscris ideea
unităţii naţionale în programe, C.A. Rosetti, în gazeta Pruncul român, publica în iunie 1848 articolul
„Către fraţii noştri din Moldova”, în care făcea un apel la unire. Aceeaşi idee este susţinuta şi de gazeta
Poporul suveran. În Transilvania, idealul naţional este exprimat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în expresia
„noi vrem să ne unim cu ţara”. Pentru a nu irita imperiile vecine, această idee nu a fost inclusă în
programele revoluţionare adoptate la Iaşi, Islaz sau Blaj. Problema agrară a constituit principala problemă
socială a revoluţiei, parte componentă a problemei proprietăţii. Soluţiile propuse au fost diferite, de la o
soluţie moderată în programul de la Iaşi (Petiţiunea proclamaţiune), până la soluţia radicală în programul
emigraţiei moldovene de la Braşov. În Ţara Românească s-a constituit o Comisie a proprietăţii care avea în
vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Programul politic paşoptist a fost pus în
aplicare în timpul domniei lui Al.I. Cuza.