Activitatea societatii natiunilor in perioada interbelica

Societatea Națiunilor  a fost o organizație interguvernamentală înființată dupa

razboiul mondial la 10 ianuarie 1920 în urma Conferinței de Pace de la Paris care a
pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite.
Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul
principal să mențină pacea mondială.

În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935,

a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale
Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și
rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau
tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor
indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea
mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.
Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru
a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care
Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi
când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile
puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se
puteau conforma cu acestea. O altă problemă majoră a structurii a fost
reprezentativitatea. Lipsită de cooperarea americană încă de la început, Societatea
acceptă aderarea Germaniei în 1926 şi a Uniunii Sovietice în 1934. Acceptarea
acestor două state părea că ar putea întâri organizaţia. Societatea Naţiunilor a
beneficiat în acea perioadă de eforturile lui Gustav Stresemann, ministru al
afacerilor externe al Germaniei, şi ale omologului său francez, Aristide Briand. Ei
sunt cei care, în 1925, au semnat tratatul de la Locarno, prin care Franţa şi
Germania garantau frontierele instituite de tratatul de la Versailles;însă era vorba
doar de frontierele din vest, ale Belgiei, nu şi de cele din est – ţări precum Polonia,
îngrijorată de posibile pretenţii teritoriale din partea Germaniei, şi-au manifestat
nemulţumirea faţă de această înţelegere. 
După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit
neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit
Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea
celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul scopului principal al
Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația
Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de
agenții și organizații fondate de Societate.
 In opinia mea Societetea Naţiunilor, prima organizaţie internaţională dedicată
menţinerii păcii, a fost sortită eşecului încă de la crearea sa în 1919. Lipsită de
mijloace practice de intervenţie, ea a dus o politică palidă şi ineficientă care nu a
putut să evite apariţia unei noi conflagraţii mondiale.