Sunteți pe pagina 1din 40

Societatea Naiunilor a fost o organizaie internaional nfiinat n iunie 1919 n urma Tratatului de la Versailles.

n perioada de maxim dezvoltare, ntre 28 septembrie 1934 i 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Scopurile Ligii erau dezarmarea, prevenirea rzboaielor prin intermediul securitii colective, rezolvarea disputelor inter-naiuni prin negociere, diplomaie i mbuntirea calitii vieii. Filozofia Ligii a reprezentat o schimbare radical a gndirii politice fa de ultimele sute de ani precedeni. Societatea nu dispunea de fore armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a aplica deciziile sale sau sanciunile impuse. Dup o serie de succese i unele eecuri din anii 1920, Societatea s-a dovedit neputincioas n faa agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Declanarea celui al doilea rzboi mondial a nsemnat eecul scopului principal al Ligii, acela de a mpiedica o nou conflagraie mondial. Organizaia Naiunilor Unite a nlocuit Societatea la sfritul rzboiului, motenind totui o serie de agenii i organizaii fondate de Societatea.

Liga Natiunilor a luat fiinta dupa ce primul razboi mondial a luat sfarsit. Sarcina principala a Ligii Natiunilor a fost simpla sa se asigura ca razboiul nu va izbucni din nou. Dupa tulburarile provocate de Tratatul de la Versailles, multi s-au asteptat ca Liga sa aduca stabilitate in lume. America a intrat in razboi in 1917. Atat intreaga tara, cat si presedintele, Woodrow Wilson, au fost ingroziti de macelul care a avut loc in ceea ce era menita sa fie o parte civilizate a lumii. Singura modalitate de a evita repetarea unui alt asemenea dezastru, a fost crearea unui organism international al carui unic scop sa fie cel de a mentine pacea in lume si cel de a rezolva disputele internationale atunci cand ele aveau sa se intample. Aceasta era rolul Ligii Natiunilor. Dupa devastarile pricinuite de razboi, sprijinul pentru o astfel de idee a fost aproape unanim (cu exceptia Americii, unde izolationismul incepea sa prinda radacini). Organizarea Ligii Natiunilor Liga Natiunilor si-a stabilit bazele la Geneva, in Elvetia. Aceasta alegere a fost naturala deoarece Elvetia era o tara neutra si nu luptase in Primul Razboi Mondial. Nimeni nu putea disputa aceasta alegere, mai ales ca o alta organizatie internationala, Crucea Rosie, isi avea deja bazele tot in Elvetia. In cazul in care se intampla totusi o disputa, Liga, in conformitate cu pactul sau, putea face trei lucruri - cunoscute sub numele de sanctiuni": Putea convoca statele aflate in litigiu sa se aseze si sa discute problema intr-o maniera civilizata si pasnica. Acest lucru urma sa se intample in cadrul Adunarii Ligii - care era, in esenta, parlamentul ei si care asculta cele doua pareri, urmand sa ajunga la o decizie cu privire la modul in care urma sa se procedeze in continuare. Daca una dintre natiuni era considerata a fi contravenientul, Liga putea introduce sanctiuni verbale - avertizarea natiunii agresoare ca va trebui sa paraseasca teritoriul celeilalte natiuni sau va trebui sa suporte consecintele. In cazul in care statele aflate in litigiu nu ascultau decizia Adunarii, Liga putea introduce sanctiuni economice. Acest lucru era dispus de catre Consiliul Ligii. Scopul acestei sanctiuni era sa loveasca din punct de vedere financiar natiunea agresoare, astfel incat, in cele din urma, sa faca asa cum cerea Liga. Logica din spatele acestei sanctiuni era de a impinge acea natiune agresoare spre faliment, astfel incat poporul acelui stat sa-si verse furia pe guvern, fortandu-l sa accepte decizia Ligii. Liga putea interzice membrilor ei orice comert cu o natiune agresoare pentru a aduce acea natiune in punctul in care il dorea. Daca si acest lucru esua, Liga putea introduce sanctiuni fizice. Aceasta insemna ca se puteau folosi forte militare pentru a pune in aplicare decizia Ligii. Cu toate acestea, Liga nu avea o forta militara la dispozitia sa si nici un membru al Ligii nu trebuia sa ii puna una la dispozitie cand adera - spre deosebire de actuala Organizatie a Natiunilor Unite. Prin urmare, nu putea emite amenintari si orice tara care i-ar fi sfidat autoritatea ar fi fost constienta de aceasta slabiciune. Singurele doua tari din Liga care ar fi putut pune la dispozita ei forte militare, erau Marea Britanie si Franta, dar ambele au fost grav saracite in timpul rezistentei din Primul Razboi Mondial si nu puteau oferi organizatiei sprijinul de care avea nevoie. De asemenea, nici Marea Britanie si nici Franta nu erau in masura sa isi

puna finantele la bataie pentru a plati o armata extinsa, pentru ca ambele au fost extrem de afectate financiar in timpul razboiului. Liga a avut, de asemenea, si alte puncte slabe: Tara al carei presedinte, Woodrow Wilson, a visat la ideea Ligii - America - a refuzat sa se alature. Cum ea era cea mai puternica natiune din lume, aceasta a fost o lovitura serioasa pentru prestigiul Ligii. Totusi, refuzul Americii de a adera la Liga se potrivea cu dorinta ei de a duce o politica izolationista fata de intreaga lume. Germaniei nu i s-a permis sa se alature Ligii in 1919. Pentru ca ea a inceput razboiul, in conformitate cu Tratatul de la Versailles, una dintre pedepse era ca refuzul de a fi un membru al comunitatii internationale si, prin urmare, ea nu a fost invitata sa adereze. A fost o lovitura grea pentru Germania, dar, insemna, de asemenea, si ca Liga nu putea folosi orice forta a Germaniei pentru a-si sustine campania impotriva natiunilor agresoare. Nici Rusiei nu i s-a permis sa se alature in 1917, din cauza faptului ca avea un guvern comunist care genera teama in Europa de Vest, iar in 1918, familia regala rusa - Romanov - a fost ucisa. Unei astfel de tari nu i se putea permite sa faca parte din Liga. Prin urmare, trei dintre cele mai puternice natiuni din lume n-au jucat nici un rol in sprijinirea Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau Marea Britanie si Franta - ambele avand de suferit pe plan financiar si militar in timpul razboiului - si niciuna nu era prea entuziasmata sa se implice in disputele care nu priveau Europa de Vest. Prin urmare, Liga a avut un ideal maret sa puna capat razboielor pentru totdeauna. Totusi, daca o natiune agresoare era determinata sa ignore avertismentele verbale ale Ligii, tot ce putea face Liga era sa aplice sanctiuni economice si sa spere ca acestea vor functiona pentru ca nu avea nici o sansa sa-si execute deciziile folosind puterea militara. Deoarece situatia in Europa se deteriora si se indrepta vertiginos spre al doilea razboi mondial, Adunarea Ligii i-a transferat suficienta putere Secretarului General pe 30 septembrie 1938 si pe 14 decembrie 1939 pentru a-i permite Ligii sa continue sa existe in mod legal si sa desfasoare operatiuni reduse. Sediul central al Ligii, Palatul Pacii, a ramas neocupat pentru aproape sase ani, pana cand Al Doilea Razboi Mondial s-a incheiat. In 1943, la Conferinta de la Teheran, Puterile Aliate au convenit sa creeze un nou organism care sa inlocuiasca Liga: Organizatia Natiunilor Unite, iar in 1946, Liga Natiunilor s-a autodizolvat. Multe suborganisme ale Ligii, cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii, au continuat sa functioneze si, in cele din urma, au devenit afiliate ale ONU. Structura Organizatiei Natiunilor Unite a fost destinata sa o faca mai eficienta decat Liga, dar in mod similar, ONU nu are are propriile forte armate, insa pare sa aiba mai mult succes decat Liga cand le cere membrilor sai sa contribuie la interventii armate, cum ar fi in timpul razboiului coreean sau in misiunea de mentinere a pacii in fosta Iugoslavie. ONU a fost nevoita in unele cazuri sa recurga la sanctiuni economice si a reusit mai bine sa atraga noi membrii, facand-o mai reprezentativa.

Liga Natiunilor
Aplicarea n practica a solutiilor alternative la Liga Natiunilor, cristalizate n dezbaterea teoretica din anii imediat urmatori primului razboi mondial, a fost obiectivul att al unor organizatii si miscari non-guvernamentale, ct si al unor initiative politice la nivel oficial. Miscarile non-guvernamentale au avut obiectivul mobilizarii opiniei publice europene, a elitei intelectuale si politice, pentru a crea o stare de spirit favorabila unificarii europene n spirit federal si pentru a exercita presiuni asupra guvernelor n vederea efectuarii unor pasi practici n directia integrarii continentului pe plan economic, politic si spiritual. Dintre aceste initiative, cea mai influenta s-a

dovedit, n anii20 cu deosebire, miscarea pan-europeana condusa de contele austriac Richard Coudenhove-Kalerhi. Nascut n 1894 ntr-o familie de o puternica traditie cosmopolita, originara din Brabant, care s-a mutat n secolul XVIII n Austria, nrudindu-se prin alianta cu familia cretana Kalergi si cu legaturi matrimoniale extinse n rndul nobilimii norvegiene, ruse, britanice, germane, poloneze, franceze, Richard Coudenhove-Kalergi era fiul ambasadorului austriac la Tokio, cu o mama japoneza. n cursul copilariei petrecute n Boemia, a primit o educatie austriaca, crestina, europeana si cosmopolita, inculcndu-I-se durabil spiritul de toleranta si de respingere a oricarui nationalism, ideea nrudirii, destinului comun, a unitatii si identitatii tuturor popoarelor europene, dincolo de specificul fiecaruia, ca si o perspectiva globala asupra lumii. n urma studiilor efectuate la Institutul Trezianum si la Universitatea din Viena, n 1917 obtine doctoratul n filosofie. Evenimentele razboiului si ale revolutiei ruse din 1917 i ndreapta interesul spre politica, considernd conflagratia mondiala o crima si nebunie, condamnnd cu asprime nationalismul fanatic, exprimndu-si temerile pentru amenintarea ruseasca si identificnd cauza Antantei cu cea a democratiei. El a primit cu entuziasm programul wilsonian de reorganizare postbelica a lumii, n conditiile haosului economic, al mizeriei sociale si instabilitatii politice generate de prabusirea marilor imperii. Adera la formula unor reforme treptate n plan social si economic, ntr-un cadru politic liberal-democratic, si respinge bolsevismul rusesc ca un atac la libertatea individuala, conceputa ca valoare suprema. Rezultatul tratatelor de pace si esecul solutiilor wilsoniene l determina sa adopte o pozitie deosebit de critica la adresa noilor realitati politice ale continentului. Europa divizata, rezultata n urma lor, creeaza un haos periculos al nationalismelor vindicative. Tratamentul umilitor aplicat Germaniei, ca si nationalismul statelor succesoare marilor imperii, constituie germeni ale unor viitoare conflicte generatoare de razboi. Liga Natiunilor este incapabila sa controleze aceasta situatie anarhica, n care se confrunta adeptii tratatelor de pace si revizionistii, nationalismele n concurenta, minoritatile si majoritatea, diversele orientari economice protectioniste. Se conturteaza astfel cu claritate, n viziunea sa, pericolul colapsului economic, al razboiului european si al ascensiunii bolsevismului, iar unicul remediu poate fi doar o unificare federala a continentului, n cadrele Statelor Unite ale Europei.

Pe baza studiului efectuat, n anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor si modelelor federaliste anterioare, el contureaza imaginea unei ere a primatului valorilor internationale n fata celor nationale, a unei faze de tranzitie a istoriei mondiale de la federatii continentale la cele intercontinentale, Europa aflndu-se ntre continente gigant, cu resurse unificate, si salvarea ei constnd ntr-o armonizare si unire a intereselor

celor 30 de state care o compun, integrndu-se ntr-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Natiunilor. Pentru apropierea de acest obiectiv, el postuleaza o campanie majora de educatie si propaganda n spiritul identitatii si solidaritatii general-europene, printr-o organizatie si miscare pan-europeana, menita a forma o opinie publica favorabila proiectului si a influenta n mod decisiv initiativele politice guvernamentale care sa-l puna n practica.

Programul miscarii pan-europene este formulat n cartea Pan-Europa, publicata la Viena n octombrie 1923. Acest manifest politic mbina viziunea globala cu un diagnostic exact al situatiei concrete a Europei. Esenta, n conceptia sa, este decaderea Europei datorita sistemului politic nvechit, al accentului pus pus pe conflictele ntre clase n locul relatiilor interstatale, a mbinarii slabiciunilor interne cu vulnerabilitatea n plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietica, Japonia, Statele Unite, care snt fie federatii, fie imperii, cu resursele unificate, creeaza un cmp de forte planetar, n timp ce Europa se marginalizeaza datorita atomizarii n state independente, iar continentele rivale se integreaza tot mai mult. n conditiile dezvoltarii economice moderne, a globalizarii transporturilor si comunicatiilor, statele nationale devin un cadru strmt si generator de conflicte, pe cnd unificarea continentului ar asigura pacea si stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne si transformarea Europei ntr-o importanta putere mondiala, cu pastrarea primatului sau cultural. Acest obiectiv poate fi realizat pe doua cai: prin forta, respectiv cucerirea ruseasca si generalizarea continentala a modelului revolutiei bolsevice, fie prin unificarea federala voluntara a statelor europene.

Granitele Europei unificate, ale Pan- Europei, trebuiesc trasate tinnd seama de factorii politici si culturali. Ea va cuprinde, ntr-o prima faza, doar tarile continantale, cu exlcuderea Angliei, ale carei interese snt preponderent extraeuropene. Anglia nsa va trebui atrasa sa sprijine uniunea pan-europeana dinafara ei, ramnndu-i totodata deschisa posibilitatea aderarii viitoare. Pincipalul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietica, datorita sistemului sau politic nedemocratic si tendintelor de a-si exporta acest model. Pericolul rusesc va puta fi oprit prin forte unite, doar prin realizarea Pan- Europei naintea refacerii economice si militare a colosului rasaritean, n caz contrar o Rusie refacuta dobndind inevitabil hegemonia asupra Europei divizate. Este necesar, deci, n prima faza, un pact de garantare a securitatii statelor nvecinate cu Rusia, apoi un tratat de arbitraj obligatoriu ntre toate statele europene, care sa mpiedice o interventie posibila a Rusiei n conflictele intereuropene. Sa se dezvolte relatii economice pasnice ntre uniunea pan-europeana si Rusia, iar n viitor sa se urmareasca atragerea acesteia ntr-un program de dezarmare

generala, pe baza convingerii ei treptate asupra ineficientei si inutilitatii razboiului contra Europei unite.

n ceea ce priveste relatiile cu America, doar integrarea economica si unificarea federala, mbinate cu cooperarea cu Rusia n plan economic si cu dezarmarea generala, vor putea mpiedica "cumpararea" Europei de catre americani, invazia marfurilor americane pe continent. Daca Europa va ramne divizata, va pierde pozitiile sale pe plan mondial n fata concurentei americane si a posibilei industrializari sovietice si chineze. Liga Natiunilor se ntemeiaza pe principii de organizare eronate, sustine contele austriac. Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de marimea si ponderea lor, caracterul incomplet prin excluderea Rusiei si Germaniei, interferenta statelor extraeuropene n problemele specifice continentului european, condamna organizatia la ineficienta si esec. n conceptia sa, Liga Natiunilor va trebui restructurata ca o uniune de federatii regionale si continentale, care sa se ocupe doar de problemele globale, intercontinentale, Pan-Europa devenind o federatie autonoma n cadrele unei astfel de organizari unitare a lumii, care sa garanteze pacea mondiala. Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, sa se elimine, n primul rnd, pericolul unui razboi intereuropean, din care ar profita doar Rusia. Mijloacele n acest sens ar fi federalizarea, arbitrajul obligatoriu si garantiile generale de securitate acordate tuturor statelor. n plan economic, sa se refaca cu forte unite regiunile distruse de razboi, sa se renunte la unele stribute ale suveranitatii nationale n domeniul politicii economice, realizndu-se o uniune vamala continentala. Unificarea economica a continentului sa preceada cea politica si sa se nfaptuiasca treptat, prin integrarea unor entitati regionale. O alta premiza importanta a unitatii continentului este combaterea si eliminarea nationalismului, promovndu-se, prin educatie, ideea unitatii Europei n diversitatea culturilor sale nationale, care snt ntretesute n cadrele culturii europene unice. Natiunile nu pot fi despartite prin frontiere si acestea trebuiesc golite de nsemnatatea lor economica, strategica, spirituala, ceea ce va duce la disparitia treptata a urii ntre natiuni si state. Cea mai grava problema politica a Europei -rivalitatea franco-germana sa se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala bariera n calea expansiunii rusesti spre Occident. Alternativa nu poate fi dect alianta germano-rusa contra Frantei si un nou razboi european. Realizarea practica a obiectivelor Pan-Europei urmeaza a avaea loc n mai multe etape. ntr-o prima faza, sa se convoace o Conferinta paneuropeana, n care sa se nffinteze comitete de organizare a Curtii de arbitraj, a Curtii de garantii, sa se dezbata problemele dezarmarii, ale

unificarii comunicatiilor, vamilor, monedelor, protectia minoritatilor, reglementarea datoriilor si reparatiilor de razboi. Sa se decida periodicitatea acestor ntruniri n viitor si sa se nfiinteze un birou paneuropean, ca organ central al miscarii de unificare europeana. n faza urmatoare, sa se ncheie tratate de arbitraj obligatoriu si un pact de securitate ntre toate statele europene democratice, o uniune vamala paneuropeana, abolindu-se barierele vamale existente, ncepnd cu statele succesoare ale Monarhiei Austro-Ungare, creindu-se uniuni monetare si vamale regionale. n sfrsit, sa se elaboreze si sa se adopte o Constitutie pan-europeana, cu un parlament bicameral al continentului, o camera fiind cea a popoarelor, cu 3oo de deputati, si cealalta a statelor, reprezentnd cele 26 de state continentale. Sa se generalizeze limba engleza, introdusa ca limba obligatorie n scolile primare si secundare. Premiza ndeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidaritatii europene printr-o miscare de masa, care sa angreneze reprezentanti ai tuturor fortelor politice democratice, de la socialisti la catolici si liberali, generatia tnara, femei, intelectuali, toate clasele si paturile sociele, pentru combaterea nationalismului si sovinismului, a militarismului, a protectionbismului economic, a bolsevismului, si pentru a determina factorii guvernamentali ai tarilor continentului sa nlocuiasca viziunea politica a confruntarii cu cea a unificarii si federalizarii europene, ca o garantie a pacii, stabilitatii si a salvgardarii rolului mondial al Europei. Pentru punerea n aplicare a acestui program, care, n pofida idealismului sau, a impreciziei n definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, datorat si tendintei de a atrage forte politice ct mai largi, era, fara ndoiala, n sensul evolutiei istorice, contele Coudenhove-Kalergi a lansat n 1924 un Manifest european, n care a cerut tuturor fortelor democratice din Europa sa militeze pentru unificarea economica, politica si militara a continentului, prin uniune vamala si nlaturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu si garantii reciproce de securitate, reorganizarea Ligii Natiunilor n colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietica, Statele Unite si tarile din Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revansa. Adresnd apelul catre alegatori ca an toate tarile sa voteze doar candidatii favorabili unificarii europene, Manifestul se ncheia contrapunnd o Europa divizata, sorginte a mizeriei, agresiunii si razboaielor, unificarii continentale aducatoare de pace si prosperitate.

Activitatea organizatorica staruitoare si abila a contelui CoudenhoveKalergi, n spiritul acestor idei programatice, a permis n ctiva ani nasterea unei miscari pan-europene de anvergura, cu influenta importanta n cadrul opiniei publice si la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O editura a miscarii pan-europene la Viena, reviste ca "Das neue Europa", "Les tats Unis dEurope", "LEurope nouvelle", au contribuit esential la

difuzarea programului pan-european. S-au nfiintat sectii nationale n numeroase tari europene, avnd n frunte personalitati de prim-plan ale vietii politice si intelectuale. Sectia austriaca era condusa de cancelarul federal Ignaz Seipel si vicecancelarul Karl Renner, una din personalitatile directoare ale miscarii socialiste internationale a vremii. Sectia germana includea pe social-democratul Paul Loebe, presedinte al Reichstagului, pe Erich Koch-Wieser, presedinte al Partidului Democrat, pe ministrul economiei Joseph Koeth. Sectia franceza avea n frunte pe ministrul economiei Louis Loucheur si pe liderul socialist Lon Blum. Printre personalitatile vietii cultuirale care si-au asumat obiectivele miscarii paneuropene se aflau Paul Claudel, Paul Valry, Jules Romains, Thomas si Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, REINER Maria Rilke, Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlf, Sigmund Freud, Albert Einstein, Jose Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Richard Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt etc. n ca n 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunta favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann, primind n repetate rnduri n audienta pe contele Coudenhove-Kalergi, se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate, ramnnd, n schimb, rezervat fata de aspectele politice si critic fata de excluderea Marii Britanii din proiectul paneuropean, Germania viznd, n esenta, o revizuire a tratatelor de pace n cadrele unei Ligi a Natiunilor reorganizata cu sprijin englez, miznd pe tendintele britanice de contracarare a hegemoniei continentale franceze. Ministrul de externe francez Aristide Briand accepta, n schimb, presedintia de onoare a Uniunii Pan-europene, care cunoaste cel mai nsemnat succes organizatoric n octombrie 1926 prin convocarea primului Congres pan-european la Viena cu 2000 de participanti, sub presedintia lui Eduard Benes, Ignaz Sweipel, Joseph Caillaux, Paul Loebe, Francesco Saverio-Nitti si Nicola Politis. Desi miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi a avut initiativa n promovarea ideii unificarii europene, nu au lipsit nici alte organizatii nonguvernamentale care si-au asumat un rol n aceasta privinta. Astfel, n 1924 ia fiinta Uniunea vamala europeana, prezidata de Edgar SternRubath, Charles Gide si profesorul Emil Hantos. Miscarea si propunea uniunea vamala treptata a tarilor europene n jurul unui nucleu central reprezentat de Franta, Germania, Belgia si Luxemburg, prin ntelegeri regionale, acorduri de acrtel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii Britanii si a Statelor Unite, ca o etapa spre liberalizarea comertului mondial sub egida Ligii Natiunilor. Uniunea a editat trei reviste si a creat comitate nationale n diferite tari europene, bucurndu-se de sprijinul unor cercuri din cadrul Ministerului de externe francez, care suspectau miscarea pan-europeana a lui Coudenhove-Kalergi de simpatii filogermane, considernd totodata Statele Unite ale Europei o himera, iar tendinta de

excludere a Uniunii Sovietice si a Statelor Unite o greseala. O alta organizatie, Asociatia pentru cooperarea europeana, nfiintata n 1924 de Wilhelm Heile si avnd n fruntea comitetului national francez pe matematicianul mile Borel, ncerca sa coaguleze unitatea elitei economice, politice si intelectuale din tarile europene n jurul unui program de extindere a cooperarii economice, de atragere a Marii Britanii n Europa unita, de dezvoltare a colaborarii cu Uniunea Sovietica, Turcia, Statele Unite si dominioanele britanice. n cercurile de afaceri britanice apar de asemenea tendinte de promovare a relatiilor economice cu continentul, principalii exponenti ai acestei orientari, ca industriasul Sir Alfred Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care adera si la miscarea pan-europeana, liderul sindical laburist Ernest Bevin, militnd pentru contracararea concurentei industriei americane printr-un bloc economic european, care sa includa si Anglia, evitndu-se orientarea exclusiva a acesteia spre propriul Imperiu si izolarea ei ntre Statele Unite si Europa unita. Tendintele de integrare economica a continentului nregistreaza n anii 20 si cteva realizari concrete prin crearea n 1926 a cartelului international al otelului ntre Franta, Germania, Belgia si Luxemburg, cu reglementarea productiei pe baza de cote anuale, prin nfiintarea comitetului de studiu germano-francez, sub conducerea industriasului luxemburghez mile Mayrisch, pentru promovarea unitatii economice a continentului si contracararea concurentei americane. ntre 4-23 mai 1927, se ntruneste la Geneva o Conferinta economica mondiala, la care se dezbate liberalizarea comertului, desfiintarea barierelor vamale, modalitatile de aplicare ale clauzei natiunii celei mai favorizate. Aceste initiative nu ntrzie sa-si manifeste efectele si asupra politicii oficiale, guvernamentale, din principalele tari europene. Daca n primii ani de dupa razboi, n politica franceza prevaleaza elementele de forta, menite a asigura securitatea proprie prin aplicarea prevederilor tratatelor de pace cu slabirea si subordonarea Germaniei, orientare ce culmineaza cu ocupatia militara a regiunii Ruhr n 1923 pentru a garanta plata reparatiilor de razboi, Germania, n schimb, este cea care cauta iesirea din situatia ei dificila postbelica prin promovarea initiativelor de cooperare si integrare europeana, mai cu seama pe plan economic. nca n 1919, cu prilejul dezbaterilor privind statutul viitoarei Ligi a Natiunilor, reprezentantii germani considera reconstructia de dupa razboi o responsabilitate europeana comuna, iar refacerea Germaniei ca o conditie a restabilirii normalitatii vietii economice a Europei. Ei sustin, de asemenea, ideea unei piete mondiale libere si accesul tuturor la sursele de materii prime si alimente. Dupa ce statele nvingatoare refuza sa ia n considerare aceste puncte de vedere, n 1921 ministrul german al reconstructiei, Walter Rathenau, propune Frantei organizarea unei societati internationale de refacere economica a Europei si proiectul unei Uniuni vamale europene,

realizate n etape, prin reducerea vamilor, nlaturarea interdictiilor de export-import, crearea unor uniuni regionale si zone economice libere. Conferinta economica din 1922 de la Genova pentru dezbaterea acestor probleme nednd rezultate concrete, se ajunge la tratatul separat germanosovietic de la Rapallo, din acelasi an, care reflecta frustrarea si dezamagirea celor doua state excluse in cadrele Ligii Natiunilor si a cooperarii continentale preconizate de nvingatori Dupa momentul de criza de maxima intensitate adus de anul 1923, prin ocupatia militara franceza a regiunii Ruhr si rezistenta pasiva a Germaniei, cu refuzul achitarii reparatiilor de razboi, ncepnd din anul 1924 protagonistii scenei politice europene Franta si Germania adopta o noua orientare, cea a reconcilierii, destinderii si cooperarii, considerate de catre promotorii acestei politici ministrii de externe Aristide Briand si Gustav Stresemann drept caile menite a aduce dorita pace si stabilitate pe continent. Desigur, dincolo de acest obiectiv general, fiecare dintre cele doua parti si urmarea propriile interese: Franta garantarea si stabilizarea securitatii proprii si mentinerea prevederilor tratatelor depace; Germania reintrarea n Concertul statelor europene cu drepturi egale, refacerea puterii sale economice si revizuirea, n final, a reglementarilor postbelice, considerate dezavantajoase si nedrepte. Rezultatul confruntarii, n cursul negocierilor, a acestor puncte de vedere si interese contradictorii, a fost realizarea unor solutii de compromis, care au stimulat sperantele celor care vedeau n unificarea continentala panaceul menit a aduce pacea durabila si stabilitatea dorita. ncheierea pactului de la Locarno din 1925, prin care frontierele occidentale ale Germaniei erau garantate international, reprezenta un pas important spre obiectivele urmarite de Franta, n timp ce mentinerea negarantata a frontierelor rasaritene lasa deschisa pentru Germania perspectiva unei viitoare revizuiri a acestora. Primirea Germaniei n Liga Natiunilor n 1926 si acordul economic franco-german din 1927 au fost considerati pasi importanti n directia cooperarii la nivel continental. Pactul Briand-Kellog, ncheiat n 1928 de ministri de externe francez si american privind excluderea razboiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor internationale, cu deschiderea posibilitatii de aderare pentru toate statele, marca tendinta de globalizare a acestor orientari pozitive spre destindere. Acordurile realizate n problema spinoasa a reparatiilor de razboi germane prin planurile Dawes si Young, ca si retragerea franceza din Ruhr n 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere politice n care o initiativa majora pentru trecerea la realizarea concreta a unitatii europene se transforma dintr-un obiectiv utopic al viitorului nedefinit ntr-o posibilitate imediata, palpabila. Cel care si-a asumat o atare responsabilitate a fost ministrul de externe francez Aristide Briand, apropiat de miscarea pan-europeana, a carei presedintie de onoare o acceptase. n iunie 1929, el semnaleaza pentru prima oara tendinta transformarii proiectului unificarii europene ntr-un obiect al dezbaterii politice oficiale interguvernamentale, scopul sau fiind

crearea unui cadru institutional menit a garanta pacea si stabilitatea continentului si aplicarea n practica a prevederilor tratatelor de pace, n conditiile n care ntelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru ndeplinirea acestui obiectiv, iar Liga Natiunilor era ineficienta datorita refuzului statelor extraeuropene, si n primul rnd al Statelor Unite, de a se implica n problemele pacii Europei. n cursul unei ntlniri la Madrid cu Gustav Stresemann, n 11 iunie 1929, Briand I-a prezentat proiectul unei federatii europene, sprijinite din exterior de Marea Britanie, care sa asigure pe de o parte pacea continentului, iar pe de alta parte contracararea preponderentei economice americane, care ajunsese sa egaleze volumul total al exporturilor si importurilor tuturor statelor europene. Ministrul de externe german s-a declarat favorabil obiectivelor economice, exprimnd, n schimb, rezerve fata de o eventuala slabire a Ligii Natiunilor, prin crearea unor structuri institutionale paralele, ca si fata de o posibila confruntare cu Marea Britanie si Statele Unite, de la care Germania spera sprijin n tendintele sale de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seama n privinta granitelor sale rasaritene. n timp ce Ministerul german al economiei se arata, n august 1929, interesat de avantajele economice ale proiectului prin amplificarea schimburilor si marirea capacitatii de concurenta externa a continentului, iar reprezentantul german la Liga Natiunilor sublinia contributia favorabila a unui astfel de demers pentru solutionarea problemelor economice, financiare si chiar politice ale Europei, consilierii politici ai lui Stresemann din Ministerul de externe si exprimau nencrederea n propunerile lui Briand, suspectate de urmarirea exclusiva a unor interese nationale franceze n detrimentul Germaniei. Dupa aceste antecedente, n 5 septembrie 1929, n cadrul Adunarii generale a Ligii Natiunilor, ministrul de externe francez Aristide Briand, care ndeplinea la momentul respectiv si functia de prim-ministru al Frantei, pune oficial n dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legaturi federale, care sa permita discutarea n comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de decizii si ncheierea unui acord de garantare a securitatii. Asociatia statelor europene sa dezbata primordial problemele economice, dar aceasta legatura federala sa se extinda treptat si asupra planului social si politic. Fara a prezenta deocamdata detalii concrete privind structura si obiectivele viitoarei organizatii, Braind propunea adoptarea principiala a ideii unificarii europene si initierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. n discursul ministrului de externe german Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi piete pentru industria tarilor europene, rationalizarea economiei continentului si integrarea acesteia n circuitul mondial. El exprima, n schimb, necesitatea precizarii obiectivelor politice, astfel nct unificarea preconizata sa nu limiteze suveranitatea nationala a tarilor participante si sa nu fie ndreptata mpotriva nici unei

puteri extraeuropene. n aceeasi zi, la ntrunirea reprezentantilor celor 27 de state europene, initiata de Briand, la propunerea ministrilor de externe german si britanic Aristide Briand a fost solicitat sa prezinte pentru viitoarea Adunare generala a Ligii Natiunilor un memorandum scris cu proiectul detaliat al uniunii europene preconizate. Amnarea astfel cu cteva luni a dezbaterii proiectului Briand a pecetluit practic soarta acesteia, datorita schimbarilor nefavorabile intervenite n contextul economic si politic international. Izbucnirea crizei economice mondiale duce la un val de masuri protectioniste, adoptate de statele afectate, tocmai atunci cnd o componenta esentiala a unificarii europene ar fi fost demontarea barierelor si liberalizarea schimburilor internationale. Schimbari majore au loc si n viata politica germana. Moartea lui Stresemann n 3 octombrie 1929 si guvernul minoritar Brning, venit la putere n urma alegerilor din 1930 care marcheaza o spectaculoasa ntarire a pozitiilor extremei drepte, aduce o cotitura n orientarea politicii externe, n care ideea reconcilierii cu Franta cedeaza locul unei intransigente sporite pentru revizuirea tratatelor de pace si urmarirea prioritara a intereselor nationale ale Germaniei. Reapar n prim-plan proiectele de unificare regionala a tarilor central-europene sub egida Germaniei, de apropiere de Uniunea Sovietica si de Italia lui Mussolini, simptomatica fiind si atitudinea oficiala rece fata de cel de-al doilea Congres paneuropean organizat la Berlin, n mai 1930, de contele CoudenhoveKalergi, ca si fata de un proiect al acestuia naintat forurilor guvernamentale germane, n acelasi an, pentru integrarea Europei ca o unitate regionala n Liga Natiunilor. Schimbari importante au loc si n contextul politic francez, unde, n urma unei campanii sustinute a dreptei nationaliste mpotriva evacuarii regiunii renane, guvernul Briand este nlocuit cu un guvern condus de Tardieu, n care Briand si pastreaza Ministerul de externe, dar presiunea elementelor nationaliste l obliga la corectii ale proiectelor sale, care sa tina seama ntr-un grad mai accentuat de interesele specifice ale Frantei. Dupa aceste antecedente, n mai 1930 Memorandumul asupra organizarii unei uniuni federale europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu exceptia Uniunii Sovietice si a Turciei, de catre ambasadorii francezi din capitalele tarilor continentului. Redactia Memorandumului a apartinut lui Braind si principalilor sai colaboratori, Massigli si Alexis Lger, acesta din urma sef de cabinet al ministrului, unul din inspiratorii politicii de destindere n raport cu Germania si atasat profund proiectelor de unificare europeana. El a avut la ndemna si un proiect de pact economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretar al Comisiei financiare a Ligii Natiunilor, care a oferit baza multora dintre propunerile Memorandumului n acest domeniu. Influenta acestor colaboratori, sustinatori ai solutiei federale, a fost nsa cenzurata n cadrul Ministerului de externe francez de pozitia secretarului general al acestuia Philippe

Berthelot, care prefera politica traditionala a colaborarii prioritare francobritanice pentru tinerea n fru a refacerii Germaniei, n timp ce un alt influent demnitar al Ministerului de externe, Jacques Seydoux, era adept al restrngerii cooperarii la domeniul economic, prin reducerea barierelor vamale si ntelegeri regionale tip cartel n domenii specifice, respingnd, n schimb, ca o himera, ideea Statelor Unite ale Europei. Proiectul Memortandumului, influentat ntr-o prima instanta de dezbaterile din interiorul Ministerului francez de externe, a fost supus, apoi, dezbaterii Consiliului de ministri, unde a suferit noi corectii n spiritul fortelor nationaliste de dreapta, reprezentate n cabinetul Tardieu, rezultnd, n cele din urma, un text final diferit n multe privinte de principiile generale enuntate n septembrie 1929 de BriandMemorandumul cuprinde o parte de consideratii generale, propunerile concrete n patru puncte si o motivare conclusiva a acestora. n consideratiile generale, se expliciteaza relatia ntre preconizata Europa unita federala si Liga Natiunilor pe de o parte, statele nationale suverane pe de alta parte. Astfel, se considera, n primul rnd, ca farmitarea Europei este o piedica n calea colaborarii si solidaritatii internationale si contravine astfel obiectivelor sistemului universal al Ligii Natiunilor. Unificarea federala a Europei nu se va realiza n afara acestei organizatii, ci, dimpotriva, se va urmari aducerea n concordanta a intereselor europene sub egida si n spiritul Ligii Natiunilor, ca o contributie esentiala la ndeplinirea obiectivelor sale specifice. Liga Natiunilor si va pastra integral atributiile si competentele avute pna acum. Proiectul nu este ndreptat nici mpotriva vreunei puteri extraeuropene, ci are n vedere colaborarea cu toate statele sau gruparile de state, n interesul asigurarii pacii generale. n sfrsit, relatiile federale ce se vor institui ntre guvernele europene nu vor afecta suveranitatea nationala a statelor participante, care si vor pastra independenta politica, scopul fiind coordonarea reciproca a actiunilor ndreptate spre mentinerea pacii si stabilitatii, a dezvoltarii cooperarii internationale. Dupa aceste enunturi menite a dezarma obiectiile deja exprimate (de pilda, de Stresemann) si cele previzibile mpotriva proiectului, n Partea I-a se propune un tratat care sa proclame principiile unitatii morale a Europei si ntarirea solemna a solidaritatii ntre statele europene, orientarea lor generala spre o politica menita a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a continentului. Scopul declarat al tratatului va fi organizarea pasnica a Europei, n concordanta cu Statului Ligii Natiunilor. Asceste primcipii generale urmeaza a fi concretizate n cursul evolutiei ulterioare a procesului de unificare. n Partea a II-a, se propune nfiintarea unui sistem institutional menit a pune n practica masurile preconizate. Astfel, principalele decizii vor fi adoptate de o Conferinta europeana, care se va ntruni periodic si va cuprinde reprezentantii tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Natiunilor (ceea ce nseamna excluderea Uniunii Sovietice si a Turciei). Organul executiv va fi un Comitet politic permanent, cu o componenta mai restrnsa, cu presedintia rennoita

aannual la care pot fi invitate si alte state, membre sau nemembre ale Ligii Natiunilor, atunci cnd se dezbat probleme care le privesc n mod direct. Acest organism va avea menirea de a examina toate procedurile necesare realizarii si aplicarii proiectului de unificare si va cauta caile si mijloacele cele mai potrivite punerii n aplicare a federatiei europene. Va realiza un inventar general al programelor de cooperare n domeniul economic, social si politic si va actiona n directia traducerii n practica de catre guverne a deciziilor generale luate. Dupa adoptarea programului general de cooperare, va ncredinta unor comitete speciale examinarea problemelor specifice, nca neabordate n cadrele institutionale existente ale Ligii Natiunilor, sub controlul Comitetului politic si sub responsabilitatea guvernelor participante. Un serviciu de Secretariat va elabora lucrarile preliminare si va asigura din punct de vedere administrativ executarea instructiunilor Comitetului politic permanent sau Conferintei europene.

Partea a III-a, esentiala din punctul de vedere al orientarii si continutului viitoarei uniuni, proclama, n primul rnd, prioritatea problemelor politice n raport cu cele economice, astfel nct constructia europeana sa debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unificarii economice fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securitatii europene. Sacrificiile reclamate de integrarea economiilor nationale ale tarilor participante vor fi acceptabile doar n schimbul instaurarii ncrederii si pacii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin crearea unui sistem european de secutitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garantiilor internationale instituite prin tratatul de la Locarno asupra ntregii comunitati europene. De-abia dupa aceste masuri se va trece la crearea unei piete comune a Europei printr-un pact de solidaritate economica, stabilirea limitelor politicii vamale a fiecarui guvern, organizarea rationala a productiei si schimbului, eliberarea progresiva de bariere si simplificarea metodologica a circulatiei marfurilor, capitalului si persoanelor. Se va utiliza n acest scop interventia statului n economie si colaborarea interguvernamentala, iar procesul integrarii se va desfasura gradual, prin largirea treptata a structurilor comune, n faze succesive de unificare politica si integrare economica, realizate cu includerea de la nceput a tuturor statelor europene. n sfrsit, n Partea a IV-a, snt enumerate domeniile economice, financiare, sociale, care ar urma sa faca obiectul prioritar al analizei primei Conferinte europene si a Comitetului politic permanent, pentru ca acestea sa se poata concentra pe deciziile principiale necesare crearii uniunii statelor europene. n final, se cere raspunsul guvernelor europene pna la data de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea generala a Ligii Natiunilor din toamna aceluiasi an sa poata adopta bazele unui acord european, care sa elibereze continentul de urmarile materiale si morale ale ultimului razboi.

Memorandumul reprezinta, fara ndoiala, o remarcabila tentativa de solutionare realista, n spirit general-european, a gravelor probleme postbelice, create de divizarea teritoriala a continentului, de lipsa de concordanta a intereselor si de ncredere ntre statele si popoarele acestuia. El a dezamagit adeptii miscarii pan-europene, limitndu-se la propunerea unui acord general de principii morale si la crearea unor institutii comune, fara a se trece imediat la adoptarea unei Constitutii europene elaborate n detalii. ntregul proiect sta nsa sub semnul cautarii compromisului acceptabil ntre diversele interese nationale si caracterul inevitabil supranational, federal, al viitorului edificiu european. Astfel, sub presiunea fortelor nationaliste n ascensiune n Franta, n contrast cu conceptia initiala a lui Briand, care, n septembrie 1929, avusese n vedere crearea prioritara a unei temeinice baze economice a uniunii, acum se instituie ca o preconditie adoptarea masurilor politice de garantare a securitatii, ceea ce corepunde primordial intereselor nationale franceze de mentinere a situatiei stabilite prin tratatele de pace. Generalizarea garantiilor internationale de tipul celor acceptate la Locarno indica n mod clar aceasta tendinta. Pe de alta parte, accentul pus pe mentinerea suveranitatii nationale a statelor membre amenda drastic principiul federalist si mpingea proiectul n directia unei confederatii de state independente. Sistemul institutional preconizat reproducea cel existent, al Ligii Natiunilor, ceea ce reflecta de asemenea prudenta si retinere n instituirea unui cadru supranational, respins de fortele nationaliste din tarile continentului. Briand si colaboratorii sai au preferat astfel calea utilizarii modelului institutiilor existente si a elementelor de consens deja cristalizate ca puncte de pronire n sensul unei largiri succesive a lor n directia unificarii viitoare preconizate. Europeana si federativa n obiectivele si principiile sale, prudenta si concesiva n sens confederativ, n menajarea susceptibilitatilor nationaliste, mn planul masurilor concrete avute n vedere pe termen scurt, initiativa Briand reprezinta deci o tentativa curajoasa de a gasi calea realizarii idealului de unitate a continentului pe calea compromisului acceptabil de catre toate partile interesate. Ecoul de presa imediat urmator aparitiei acestui proiect a prefigurat nsa previzibilul esec al unei astfel de ncercari de armonizare a unor interese iremediabil opuse. n Franta, n timp ce presa de centru si de stnga necomunista saluta proiectul, avnd rezerve (de pilda, prin articolele lui Lon Blum) privind principiul mentinerii suveranitatii nationale absolute, presa de dreapta vorbeste de "iluzii incurabile", de "pacifism tradator", vaznd singurul avantaj doar n obligarea tuturor statelor de a declara deschis acceptarea situatiei create prin tratatele de pace. n presa germana, organele de centru si stnga, obiectnd mpotriva stabilizarii sistemului de la Versailles prin punerea n prim-plan a garantiilor de securitate, subliniau totusi sansa irepetabila oferita de proiect pentru unificarea

europeana, pentru rezolvarea pe cale pasnica a tuturor diferendelor, incluznd revizuirea granitelor existente, prin buna ntelegere. Ziarele de dreapta, n schimb, absolutizau critica proiectului ca expresie a intereselor nationale franceze, menite a impune noi "servituti" Germaniei si contrapuneau ideea unei Europe central-rasaritene sub egida germana. n presa engleza, desi nu lipsesc voci, ca cele ale lui L. S. Amery sau W. Churchill, care exprima simpatie pentru reorganizarea federativa a continentului, predomina totusi luarile de atitudine care recomanda abtinerea Marii Britanii de la implicarea ntr-un astfel de proiect si orientarea politicii sale spre ntarirea colaborarii cu tarile Commonwealthului. Se exprima, uneori deschis, speranta ca initiativa lui Briand va fi zadarnicita de opozitia Germaniei, fara a mai fi necesara o interventie a Angliei. n Italia, presa fascista, n Ungaria si Bulgaria organele de orientare revizionista, s-au declarat evident ostile proiectului, n timp ce presa din majoritatea tarilor mici si mijlocii ale continentului au primit favorabil ideea unificarii europene. Presa sovietica a denuntat ferm pretinsul caracter "antisovietic" al proiectului si a facut apel tot la Germania pentru a-l torpila ca o ncercare de consacrare si permenentizare a sistemului de la Versialles. n Statele Unite, desi vocile favorabile proiectului au prevalat, simpatia era amendata de un scepticism quasi general privind sansele de reusita, fiabilitatea masurilor concrete de aplicare. Desigur, esential pentru soarta proiectului Briand era raspunsul oficial al guvernelor europene, o pozitie-cheie n acest sens revenindu-I Germaniei. n cadrul Ministerului de externe german, Julius Curtius, fost colaborator al lui Stresemann si fost ministru al economiei, participant la elaborarea politicii de reconciliere cu Franta si adept al avantajelor economice ale integrarii europene, n noua sa calitate de ministru de externe n cabinetul minoritar Brning era expus unei presiuni puternice din partea dreptei nationaliste pentru punerea n prim-plan a intereselor specifice ale Germaniei de anulare a reparatiilor si de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seama n privinta frontierelor rasaritene negarantate la Locarno. Principalii sai colaboratori, secrertarul de stat Bernhard von Blow, consilierii Kpke si Weizscker, erau adversari consecventi ai proiectelor de unificare europeana, contracarnd sistematic demersurile miscarii paneuropene a contelui Coudenhove-Kalergi si avnd n vedere cu prioritate tendintele de revizuire a sistemului de la Versailles cu sprijinul sperat al Marii Britanii si al Statelor Unite, interesate n contracararea pretentiilor franceze de hegemonie continentala. Pe linia acestor premize, n 21 mai 1930 secretarul de stat von Blow elaboreaza primul proiect de raspuns oficial german la propunerile lui Briand. El considera acestea drept o expresie exclusiva a intereselor franceze de consolidare a status-quoului ntr-un cadru mai restrns dect cel al Ligii Natiunilor, ceea ce favorizeaza net Franta si limiteaza spatiul

de manevra al Germaniei pentru a obtine o revizuire a tratatelor de pace cu sprijin american si rusesc. n opinia sa, proiectul uniunii europene ar institui "noi catuse" asupra Germaniei. n acelasi timp, nsa, von Blow avertizeaza si asupra tendintei Angliei si Italiei, reticente si ele fata de ideea unificarii federale a Europei, de a lasa Germania "sa scoata castanele din foc" pentru ele, lundu-si asupra ei oprobriul torpilarii proiectului. De aceea, recomandarea sa este ca Germania sa-si exprime adeziunea, n general, la ideea unitatii europene, dar, n spiritul consolidarii Ligii Natiunilor, sa ceara extinderea eforturilor pe plan universal si nu doar strict continental. De asemenea, sa se limiteze lucrarile preliminare la domeniul economic si administrativ, excluzndu-se, contrar opiniei franceze, problemele politice, care nu fac dect sa exacerbeze contradictiile. Drept urmare, n plan institutional sa se accepte doar un Secretariat cu rol tehnic, fara nfiintarea unui Comitet politic. Formulnd si mai transant, ntr-o informare ceruta de ambasadorii straini de la Berlin privind pozitia germana, consilierul Kpke critica proiectul Briand pentru subordonarea problemelor economice prioritare celor politice, pentru tendinta franceza de consolidare a starii de fapt continentale, inacceptabile pentru Germania, prin garantii internationale, pentru excluderea tarilor extraeuropene, mai ales a Statelor Unite, si pentru transferarea spatiului institutional de rezolvare a problemelor politice din sfera Ligii Natiunilor ntr-un cadru mai restrns, n care influenta Frantei sa fie preponderenta. Ministrul de externe Curtius adreseaza n 31 mai o circulara catre celelalte ministere ale guvernului german, cerndu-le examinarea posibilitatilor de colaborare economica, sociala, culturala cu celelalte state europene. Raspunsurile au fost n general pozitive, cu exceptia Ministerului apararii si al transporturilor, dar ele, dupa cum a reiesit din pozitia finala a guvernului german, nu au avut o influenta semnificativa asupra acesteia. ntr-o alta circulara, din 10 iunie 1930, de aceasta data catre toate ambasadele germane din Europa, ministrul de externe Curtius sublinia ca ideea sanatoasa si importanta a colaborarii europene a fost legata organic n cadrul proiectului Briand de telurile politice specifice Frantei, conditionndu-se solidaritatea europeana de mentinerea hegemoniei franceze si de stabilizarea frontierelor existente. De aceea, pozitia Germaniei este accentuarea colaborarii economice n domenii unde snt posibile progrese mai rapide si atragerea n aceasta cooperare a Uniunii Sovietice pentru contracararea influentei franceze, idee agreata si de Italia. ntr-un proiect de raspuns la Memorandumul lui Briand, n 14 iunie, consilierul Weizscker era nca pe pozitii mai concesive, pe lnga prioritatea obiectivelor colaborarii economice neexcluznd nici posibile negocieri pe tema asigurarii securitatii continentului. Contrar acestor tendinte rezervate si chiar ostile din Ministerul de externe german, o serie de semnale pozitive veneau din partea altor tari europene. Statele scandinave si baltice erau gata sa sustina planul Briand, iar un

proiect de raspuns austriac, notificat Germaniei, exprimnd gndirea proeuropeana a cancelarului Seipel, se proclama gata sa semneze tratatul general propus de Briand si sa procedeze la crearea organelor institutionale preconizate, acceptnd ideea unei Europe pasnice si sigure, bazate pe garantiile colective ale tuturor statelor sale, sub conditia unor posibile modificari prin buna ntelegere a status-quoului, considerndu-se ca proiectul deschide calea ridicarii deschise a problemei revizuirii tratatelor de pace. n schimb, Belgia sustinea prioritatea problemelor economice si mentinerea cadrului strict al Ligii Natiunilor, precum si o schimbare pe cale pasnica a realitatilor consacrate de sistemul de la Versailles. Italia insista asupra atragerii Uniunii Sovietice n discutia proiectelor de reorganizare a continentului. Semnale favorabile proiectului Briand nu lipseau nici din mediul politic german. Astfel, n 20 iunie 1930, ambasadorul german la Paris, Leopold von Hoesch, ntr-un memoriu adresat ministrului de externe, se pronunta pentru un raspuns german pozitiv, considernd ca problemele colaborarii economice pot fi rezolvate doar n conditiile asigurarii securitatii europene, altfel statele nu vor accepta rationalizarea si liberalizarea economiei la scara continentala. n opinia sa, deci, proiectul Briand a pus problema prioritatii garantiilor de securitate cu bunacredinta, tocmai din acest considerent si nu pentru asigurarea hegemoniei proprii. Planul ministrului de externe francez concentreaza tot ceea ce este mai valoros n politica postbelica a Frantei, creind perspective favorabile unei ameliorari rapide a situatiei economice europene. n conditiile n care ambiguitatea Angliei si Italiei n aceasta privinta face pozitia Germaniei decisiva pentru soarta proiectului, ambasadorul german de la Paris propune ca raspunsul acesteia sa nu fie grevat de accente polemice, ci sa proclame vointa ei de a colabora activ si loial la nlaturarea tuturor piedicilor n calea colaborarii economice, domeniul cel mai important si de o actualitate stringenta. Pentru a netezi calea unui raspuns german n acest spirit, Aristide Briand declara ambasadorului german ca si pentru el problemele economice snt cele mai urgente, iar prioritatea acordata n proiect aspectelor politicoinstitutionale nseamna doar necesitatea crearii n prealabil a organismelor europene si a garantarii securitatii continentale, pentru a se trece apoi imediat la rezolvarea stringentelor obiective ale liberalizarii comertului si reducerii somajului. De asemenea, el punea n vedere ca, n cazul unui german negativ, si va retrage propunerile, considernd ca nu snt nca coapte conditiile pentru realizarea lor. Cu toate aceste semnale pozitive, n cadrul Ministerului german de externe au prevalat punctele de vedere negative, sustinute de von Blow, care nainteaza spre dezbatere plenului cabinetului un proiect de raspuns din care lipsesc chiar si palidele indicatii de deschidere schitate de Weizscker. Discutia decisiva a guvernului german are loc n 8 iulie 1930.

Cancelarul Brning, al carui guvern minoritar era dependent de voturile partidelor de dreapta nationaliste, renunta la politica de conciliere promovata de fostul ministru de externe Stresemann, adoptnd o pozitie transanta fata de Franta, acuzatza ca nu ar urmari dect mentinerea cu orice pret a sistemului de la Versailles si a hegemoniei proprii pe continent, facnd iluzorie speranta revizuirii pasnice a frontierelor rasaritene pe calea arbitrajului, n spiritul tratatului de la Locarno. Uniunea europeana, n conceptia cancelarului, ar fi oferit doar un mijloc n acest scop si pentru izolarea Germaniei de tarile extraeuropene, de Anglia si de Italia, posibile sustinatoare ale tendintelor de revizuire. Punnd interesele specifice ale Germaniei naintea celor generale ale asigurarii pacii, securitatii si stabilitatii continentului, cancelarul Brning respinge formula lui Stresemann de realizare treptata a obiectivelor germane pe cale pasnica, prin ntelegere si reconciliere cu Franta, contrapunnd revendicarea radicala a revizuirii tratatelor de pace, a recunoasterii egalitatii depline n drepturi a Germaniei cu celelalte state europene, a anularii reparatiilor de razboi. Pe baza acestui punct de vedere principial nationalist, care face tranzitia de la politica de consiliere a lui Stresemann la epoca nazista, cancelarul Brning, opunndu-se categoric aspectelor politice ale proiectului Briand, se declara sceptic chiar si n privinta colaborarii economice, considernd ca, n cazul unei liberalizari si uniuni vamale, agricultura si industria germana nu ar fi capabile sa faca fata concurentei celorlalte state europene, iar punctul central al programului sau anularea reparatiilor pe considerentul incapacitatii de plata a Germaniei ar fi zadarnicit de perspectivele deschise prin unificarea economica a Europei. Secondat de ministrul de externe Curtius, care s-a limitat la a cere ca sa nu se respinga total ideea unui tratat general-european ntr-un viitor nedefinit, cancelarul obtine adeziunea cabinetului la un raspuns oficial german, dat n 15 iulie 1930, prin care se afirma ca actuala configuratie politica si economica a continentului este o piedica n calea dezvoltarii naturale a vietii popoarelor sale. Noua Europa nu se poate cladi, deci, pe vechile temeiuri si de aceea Germania doreste oschimbare a raporturilor existente, n sensul asigurarii egalitatii n drepturi si a securitatii reale pentru toate popoarele. Aceasta sa se nfaptuiasca nsa fara eliminarea vreunei tari europene, inclusiv Uniunea Sovietica si Turcia, si sa nu fie ndreptata contra puterilor extraeuropene. Sa se ramna n cadrele Ligii Natiunilor si crearea n snul acesteia a unei grupari europene separate ar avea efecte nefavorabile asupra ndeplinirii obiectivelor sale. Colaborarea economica sa se promoveze n cadrele deschise de Conferinta economica mondiala din 1927, iar Adunarea generala a Ligii Natiunilor sa continue eforturile pentru apropierea treptata de posibilitatea unor viitoare tratate n acest scop. Asa cum era previzibil, refuzul german, care pune capat perspectivelor politicii de reconciliere, a oferit un bun prilej si celorlalte mari puteri europene pentru a gasi calea eludarii unui raspuns pozitiv prin formule

care sa evite totusi o respingere n sine a ideii unificarii europene. Astfel, Anglia, exprimndu-si, n principiu, simpatia pentru colaborarea europeana si eliminarea pericolului de razboi printr-un sistem de garantii, sublinia necesitatea evitarii n acelasi timp a unor rivalitati izvorte din contrapunerea continentelor n cadrul LIGII Natiunilor. Opozitia extraeuropene fata de o unificare a Europei n forme institutionale distincte, ndeosebi din partea statelor componente ale Commonwealthului, prioritare pentru interesele engleze, determina Marea Britanie sa se limiteze la contrapropunerea crearii n cadrul Ligii Natiunilor a unor comitete speciale pentru promovarea colaborarii europene. Italia fascista conditioneaza, n raspunsul ei, orice program de colaborare europeana de dezarmarea prealabila a Frantei, de garantarea respectului suveranitatii absolute a statelor nationale si de atragerea n aceste proiecte a Uniunii Sovietice si a Turciei. Celelalte state europene, mici si mijlocii, cu exceptia Ungariei si Irlandei, accepta principial ideea unui tratat general de unificare europeana, dar cu rezerve si conditionari specifice, potrivit intereselor lor particulare. Astfel, o conditie quasi generala era cea a prezervarii independentei si suveranitatii statelor participante, doar Olanda fiind dispusa sa accepte anumite limitari n acest sens. Posibilitatea unui conflict de interese ntre uniunea europeana si Liga Natiunilor nelinistea nu numai Anglia, ci si tarile scandinave, Belgia, Olanda. Tarile coloniale, cu puternice interese extraeuropene, obiectau mpotriva unor bariere ridicate la nivel continental si contra posibilei prejudicieri a raporturilor cu lumea dinafara Europei. Prioritatea problemelor economice asupra celor politice, de securitate, era sustinuta de numeroase state europene. Egalitatea n drepturi ntre tarile nvingatoare si nvinse n razboi era o alta conditie prealabila sustinuta de Ungaria si Bulgaria. Dupa aceste antecedente nefavorabile, n 9 septembrie 1930 se ntruneste la Geneva Conferinta reprezentantilor statelor europene, care era chemata sa-si dea verdictul asupra proiectului Briand. Autorul planului a propus adoptarea unei declaratii de principii n favoarea uniunii europene si a constituirii Adunarii federale. Contrapropunerea germana prevedea o simpla rezolutie, care sa declare vointa statelor de a dezbate problemele europene, n integralitatea lor, n cadrul exclusiv al Ligii Natiunilor. Pna la urma, la propunerea Angliei, rezolutia finala a prevazut doar constituirea n cadrul Ligii Natiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de secretarul general al Ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a ntrunit n ianuarie 1931 si a avut mai multe sesiuni pna n septembrie 1932 la Geneva, fara a adopta rezolutii, ci doar rapoarte adresate Adunarii Generale a Ligii Natiunilor. n dezbaterile sale, la care din mai 1931 a fost invitata si Uniunea Sovietica, nu au fost abordate dect probleme de detaliu de natura economica, respingndu-se, n septembrie 1931, si o ultima propunere a lui Briand

privind crearea unei comisii permanente a Ligii Natiunilor pentru problema unitatii europene. Dezamagit si descurajat, Aristide Briand, cu putin naintea mortii sale intervenite n martie 1932, a declarat retragerea proiectului sau si limitarea disponibilitatii viitoare a Frantei pentru o politica de ntelegere cu Germania. Se ncheia astfel destinul unei initiative care a reprezentat momentul culminant al politicii de reconciliere din primul deceniu postbelic n vederea organizarii colective a pacii si securitatii continentului prin efortul propriu al tarilor sale, n conditiile n care Statele Unite si-au declinat vreun rol n acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate n Liga Natiunilor au refuzat sa se implice n rezolvarea problemelor Europei. Proiectul Briand a constituit, n pofida limitelor interne legate ndeosebi de incompatibilitatea unificarii federale a continentului cu prezervarea suveranitatii absolute a statelor sale, ultima sansa de corectare pe cale pasnica, prin buna ntelegere, a greselilor comise de autorii sistemului de la Versailles. Compromisurile impuse de presiunea nationalista n crestere, care au facut sa planeze asupra proiectului ambiguitati si suspiciuni mai mult sau mai putin ntemeiate privind urmarirea prioritara a intereselor specifice franceze de hegemonie continentala, ca si schimbarea radicala a orientarii politicii externe germane, care a dat preferinta intereselor nationale n fata celor generaleuropene, au facut ca proiectul Briand sa se dovedeasca tardiv si sa esueze, deschiznd, astfel, cale libera ascensiunii nationalismului economic si politic, regimurilor autoritare si tendintelor de narmare, care au pregatit direct noua conflagratie mondiala.

Liga Natiunilor (1920 - 1946)

Liga Natiunilor a fost o organizatie internationala fondata in urma in Conferinta de Pace din 25 ianuarie 1919. Acordul Ligii Natiunilor a fost intocmit de o comisie speciala si Liga a fost infiintata prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Initial, intelegerea a fost semnata de 44 de state (dintre care 31 de state care au luat parte la Primul Razboi Mondial de partea Triplei Aliante). In ciuda eforturilor lui Wilson de a infiinta si poromova Liga, Statele Unite ale Americii nu au ratificat intelegerea si au refuzat sa se alature Ligii Natiunilor datorita opozitiei Senatului american. Scopurile Ligii Natiunilor au fost dezarmarea, prevenirea razboiului printr-o securitate colectiva, rezolvarea disputelor dintre natiuni prin negociere, diplomatia si imbunatatirea prosperitatii mondiale. Filozofia diplomatica a Ligii a reprezentat un schimb fundamental al directiei urmate timp de 100 de ani. Liga a fost lipsita de propria forta militara, deci a fost dependenta de Marile Puteri pentru a ii intari deciziile, a ii pune in practica sanctiunile economice sau pentru a ii oferi puterea militara atunci cand ar fi nevoie. Prima intalnire a Ligii s-a tinut la Londra in data de 10 ianuarie 1920. Prima decizie adoptata a fost cea de a ratifica Tratatul de la Versailles, punand astfel capat Primului Razboi Mondial. Pe 1 noie 919f54j mbrie 1920, cartierul general s-a mutat la Geneva, unde a avut loc si prima adunare generala a Ligii la data de 15 noiembrie 1920 cu participarea a 41 de reprezentanti ai statelor membre. Structura Ligii Natiunilor Liga Natiunilor era formata din trei institutii principale: Secretariatul (constituit la Geneva si condus de Secretarul General), Consiliul si Adunarea. De asemenea, Liga detinea si numeroase Agentii si Comisii. Autorizarea oricarei actiuni trebuia sa fie facuta prin votul unanim al Consiliului si prin votul majoritatii membrilor Adunarii.

1.Secretariatul Ligii Natiunilor Personalul Secretariatului avea indatorirea de a pregati agenda Consiliului si a Adunarii si de a publica raporturile intalnirilor si a altor probleme de rutina, functionand ca un serviciu civil pentru Liga. Secretari Generali: - Sir James Eric Drumond (Marea Britanie) 1920 - 1933 - Joseph Avenol (Franta) 1933 - 1940 - Sean Lester (Irlanda) 1940 - 1946 2.Adunarea Ligii Natiunilor isi tinea sedintele o data pe an in septembrie. Presedinti ai Adunarii Generale: - Paul Hymans (Belgia) 1920 - 1921, 1932 - 1933 - Herman Adriaan van Karnebeek (Olanda) 1921 - 1922 - Agustin Edwards (Chile) 1922 1923 - Cosme de la Torriente y Peraza (Cuba) 1923 - 1924 - Giuseppe Motta (Elvetia) 1924 - 1925 - Raoul Dandurand (Canada) 1925 - 1926 - Afonso Augusto da Costa (Portugalia) 1926 - 1926 - Momilo Nini (Iugoslavia) 1926 - 1927 Alberto Guani (Uruguay) 1927 - 1928 - Herluf Zahle (Danemarca) 1928 - 1929 - Jose Gustavo Guerrero (El Salvador) 1929 1930 - Nicolae Titulescu (Romania) 1930 - 1933 - Charles Theodore Te Water (Africa de Sud) 1933 - 1934 - Richard Johannes Sandler (Suedia) 1934 - Francisco Castillo Najera (Mexic) 1934 - 1935 - Edvard Benes (Cehoslovacia) 1935 1936 - Carlos Saavedra Lamas (Argentina) 1936 - 1937 - Tevfik Rustu Aras (Turcia) 1937 - Sir Muhammad Shah Aga Khan (British Raj) 1937 - 1938 - Eamon de Valera (Irlanda) 1938 - 1939 - Carl Joachim Hambro (Norvegia) 1939 - 1946 3.Consiliul Ligii Natiunilor avea autoritatea de a trata orice problema legata de pacea mondiala si se intalnea de 5 ori pe an si in sedinte extraordinare la cerere. In total, Consiliul s-a reunit in 107 sedinte publice intre anii 1920 si 1939. Acesta a inceput cu 4 membrii nepermanenti care erau alesi de Adunare pentru un mandat de 3 ani. Primii membrii nepermanenti au fost Belgia, Brazilia, Spania si Grecia. Statele Unite ale Americii trebuiau sa fie al cincilea membru permanent, dar scena politica era dominata de Partidul Republican dupa alegerile din 1918, care a votat in 19 martie 1920 impotriva ratificarii Tratatului de la Versailles, fapt care a impins SUA inapoi la o politica izolatoare. Alcatuirea initiala a Consiliului s-a schimbat substantial de numeroase ori. Numarul membrilor nepermanenti a fost schimbat la 6 pe data de 22 septembrie 1922, apoi la 9 pe 8 septembrie 1926. Germania s-a alaturat Ligii si a devenit al cincilea membru permanent, Consiliul ajungand la 15 membrii. Cand Germania si Japonia au parasit Liga Natiunilor, numarul membrilor nepermanenti a crescut la 11. 4.Alte institutii ale Ligii Natiunilor Liga Natiunilor supraveghea Curtea Internationala de Justitie si alte agentii si comisii infiintate pentru a rezolva problemele internationale presante. Printre acestea se numara si: - Comisia pentru Dezarmare: al carei tratat de dezarmare a fost semnat de Franta, Italia, Japonia si Marea Britanie - Comitetul pentru Sanatate: specializat pe boli precum lepra, malaria, febra si pe exterminarea tantarilor - Organizatia Internationala a Muncii: a convins mai multe tari sa adopte un program de munca de 8 ore si 48 de ore saptamanal. A militat pentru eliberarea copiilor exploatati, pentru a oferi femeilor mai multe drepturi la locul de munca si pentru a obliga proprietarii de vapoare sa isi asume responsabilitatea pentru accidentele de munca produse pe vasele sale. - Consiliul Permanent Central al Opiului: Consiliul a fost format pentru a supraveghea sistemul de control statistic intrus in cadrul a celei de-a doua Conventie Internationala a Opiului vizand productia si comertul cu opiu si derivatele sale.Consiliul a stabilit si un sistem de certificate de import si eliberare de autorizatii de export pentru comertul legal international de narcotice. - Comisia pentru Refugiati: a supravegheat repatrierea si, la nevoie, restabilirea a 400.000 de refugiati si prizonieri de razboi, majoritatea veniti din Rusia la sfarsitul Primului Razboi Mondial. A stabilit tabere in Turcia in 1922 pentru a rezolva crizele refugiatilor din aceasta tara si pentru a preveni bolile si foametea. De asemenea, a implementat pasaportul Nansen, un mod de identificare al persoanelor fara cetatenie. - Comisia pentru Sclavie: a luptat pentru eradicarea sclaviei si a traficului de sclavi din intreaga lume. - Comitetul pentru Studierea Statutului Legal al Femeii: a luat fiinta in aprilie 1938 pentru a cerceta pozitia femeii in lume. Din pacate, a fost dizolvat la inceputul anului 1939. Ocuparea Manciuriei 1931 Incidentul manciurian a reprezentat unul dintre cei mai mari pasi facuti inapoi de catre Liga Natiunilor si a avut efectul unui catalizator pentru retragerea Japoniei din cadrul Ligii. In cadrul acestui incident, Japonia a preluat controlul asupra Caii Ferate de Sud Manciuriene aflata in regiunea chineza a Manciuriei. Ei au sustinut pe data de 18 septembrie 1931 ca soldatii chinezi au sabotat calea ferata, o cale importanta de comert intre cele doua tari.De fapt, se considera ca sabotajul a fost pus la cale de catre ofiterii armatei japoneze Kwantung fara stirea guvernului Japoniei cu scopul de a genera o invazie totala a Munciuriei. Prin urmare, incalcand ordinele guvernului civil, armata japoneza a ocupat regiunea Manciuria si au numit-o "Manchukuo". Noua tara a fost recunoscuta pe plan international numai de Italia si Germania, restul lumii considerand-o o regiune a Chinei. In 1932, fortele aeriene si maritime ale armatei japoneze au bombardat orasul chinezesc Shanghai, iar pe 28 ianuarie un scurt razboi a izbucnit. Guvernul chinez a cerut ajutorul Ligii Natiunilor, dar calatoria lunga in jurul lumii intreprinsa de oficialii Ligii pentru a investiga problema a produs intarzieri. Cand au ajuns s-au confruntat cu autoritatile chineze care sustineau ca invazia japoneza era ilegala, dar si cu autoritatile japoneze care spuneau ca vor doar sa asigure pacea in zona. In ciuda pozitiei inalte ocupate de Japonia in cadrul Ligii Natiunilor, raportul Lytton a condamnat actiunea Japoniei si a cerut restituirea Manciuirei. Totusi, inainte ca raportul sa fie votat de catre Adunarea Ligii, Japonia si-a anuntat intentiile de a invada si alte regiuni din China. Cand raportul a trecut de Adunare in 1993 cu 42-1 voturi (doar Japonia a votat impotriva), Japonia si-a anuntat retragerea din Liga. Conform "Conventiei" Ligii Natiunilor, aceasta trebuia sa stabileasca sanctiuni economice asupra Japoniei, sau chiar sa isi adune armata si sa ii declare razboi. Oricum, nicio masura nu a fost luata. Conferinta Dezarmarii 1932 - 1934 Conferinta Dezarmarii de la Geneva a reprezentat un efort al membrilor Ligii Natiunilor alaturi de Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica pentru a actualiza ideologia dezarmarii. A avut loc in orasul elvetian Geneva, aparent intre 1932 si 1934, dar mai corect pana in luna mai a anului 1937. Discutiile au esuat in octombrie 1933, cand Hitler a retras Germania din cadrul Conferintei, dar si din Liga Natiunilor. Invazia Etiopiei de catre Italia 1933 - 1936 In octombrie 1935, Benito Mussolini l-a trimis pe generalul Pietro Badoglio impreuna cu 400.000 de trupe sa invadeze Etiopia. Moderna armata italiana a infrant saraca armata etiopiana cu usurinta, folosind arme chimice si aruncatoare de flacari. Liga Natiunilor a condamnat agresivitatea Italiei si a impus in noiembrie 1935 sanctiuni economice care nu au fost eficiente deoarece nu exista forta militara pentru a rezista unui posibil atac din

partea Italiei. Pe data de 9 octombrie 1935, Statele Unite ale Americii au refuzat sa coopereze cu orice membru al Ligii. In consecinta, pe 5 octombrie au pus embargou pe exportul de arme si materiale de razboi si din 29 februarie 1936 s-au straduit sa limiteze exportul de ulei sau alte materiale pana la nivelul normal de pe timp de pace. Sanctiunile Ligii contra Italiei au fost ridicate pe data de 4 iulie 1936. Remilitarizarea zonei Renane 1936 Remilitarizarea zonei Renane de catre armata Germaniei a avut loc pe data de 7 martie 1936 cand fortele germane au intrat in Renania, incalcand prevederile Tratatului de la Versailles, dar si a celui semnat la Locarno. Consiuliul Ligii Natiunilor s-a intrunit la Londra pentru a stabili sanctiunile ce trebuie luate impotriva Germaniei. Singurul delegat care a votat in favoarea sanctiunilor contra germanilor a fost Maxim Litvinov, reprezentantul Uniunii Soviectice. In urma lipsei unanimitatii, Consiliul a declarat ca remilitarizarea a constituit o violare a Tratatelor de la Versailles si Locarno. In consecinta, Hitler a fost invitat sa alcatuiasca un nou plan de aparare a Europei. El a raspuns spunand ca nu are "nicio revendicare teritoriala in Europa" si ca doreste un pact de neagresiune semnat pe 25 de ani cu Franta si Marea Britanie. Totusi, cand guvernul britanic a cerut informatii suplimentare legate de acest pact, cererea nu a primit niciodata raspuns. Razboiul civil spaniol 1936 - 1939 In data de 17 iulie 1936, un conflict armat a luat amploare Republicani (aripa stanga a Guvernului spaniol) si Nationalisti (aripa dreapta formata din rebeli, multi dintre ei fiind ofiteri ai armatei spaniole). Ministrul de externe al Spaniei, Alvarez del Vayo, a cerut in septembrie 1936 ajutorul armat al Ligii Natiunilor pentru a pastra independenta politica si integritatea teritoriala a tarii sale. Totusi, Liga nu a putut interveni in acest razboi civil, dar nici nu a putut preveni interventia altor state in conflict. Hitler si Mussolini au ajutat Nationalistii generalului Franco, iar Uniunea Soviectica a sprijinit luptatorii loiali Spaniei. Liga Natiunilor a incercat sa opreasca interventia voluntarilor nationalisti straini. Atitudinea Japoniei fata de China 1937 In cursul lunii iulie 1937, armatele japoneze au invadat China, obtinand succese fulgeratoare: in august orasul Beijing, Mongolia si nordul tarii, trupele avansate spre sud au cucerit Peninsula Shandong, in octombrie orasul Canton, in noiembrie Shanghai si, in cele din urma, Nanjing in decembrie. Cea mai mare tragedie a conflictului chinezo-japonez (1937 - 1945) a fost reprezentata de jaful de la Nanjing. La 13 decembrie 1937, trupele japoneze au intrat in Nanjing, pe atunci capitala Chinei traditionaliste. Timp de 6 saptamani, armata japoneza a comis masacre inspaimantatoare asupra locuitorilor orasului. Bilantul, potrivit autoritatilor chineze, s-au ridicat la 250.000 de victime, civili si militari. Anschluss 1938 Anschluss-ul reprezinta anexarea Austriei din 1938 la Marea Germanie de catre regimul nazist. Evenimentul, petrecut pe data de 12 martie 1938, a insemnat culminarea unei dorinte de veacuri: aceea de a uni populatiile germane si austriece intr-o singura natiune. Evenimentul a fost legiferat de Germania fara a tine seama de populatia austriaca. Acest lucru a fost posibil datorita sprijinului oferit de Germania hitlerista Partidului National-Socialist Austriac, pentru ca acesta sa creasca puterea liderului austrofascist al Austriei. Ocuparea Cehoslovaciei 1938 Germania nazista a reusit sa dea cateva locituri de forta in aparenta indiferenta a democratiei. In 1936, aceasta ocupa din nou Renania demilitarizata, apoi sprijina militarii pucisti din Spania. Pe 12 martie 1938 a anexat Austria. Urmatorul obiectiv era Cehoslovacia. Propaganda nazista se adresa sudetilor, populatie germanica aflata la frontiera occidentala a Cehoslovaciei, o regiune fundamentala pentru apararea tarii. In mai 1938, Hitler a cerut anexarea acestei populatii. In septembrie au avut loc miscari violente pentru obtinerea autonomiei. Cehoslovacia s-a impotrivit, sustinuta de Paris. Dar in Franta multi refuzau sa sprijine aliatul oriental. Printre ei erau si multi pacifisti, dar si multi din miscarea de dreapta carora nu le displacea programul nazist si care acuza stanga ca a dorit un razboi ideologic. In perioada de dinainte de razboi, Mussolini, in acord cu Hitler, a propus o conferinta ca o ultima sansa, reunind Franta, Germania, Italia si Anglia. Conferinta a avut loc pe 29 si 30 septembrie, la Munchen. Cehoslovacia si URSS au fost indepartate. Conform acordurilor, sudetii au fost anexati de Reich, iar alte zone au fost anexate de catre dictatorii din Ungaria si Polonia. Liga Natiunilor si revizionismul Referindu-se la revizionism, Titulescu a spus: "Revizuirea nu este o solutie; ea consista in a transporta raul pe care il reprezinta o granita din o parte in alta. Adevarata solutie e spiritualizarea constanta si progresiva a granitelor prin scaderea barierelor vamale si uaurarea traficului de oameni". In istorie, exemplul prin excelenta de revizionism este negarea Holocaustului prin reinterpretarea sau contestarea documentelor istorice de catre istorici ca David Irving care, de multe ori, sugereaza ca documentele au fost fabricate de aliati sau chiar de evrei. In primul deceniu dupa prabusirea celui de-al III-lea Reich, germanii au respins adevarul incomod ca ei sunt responsabili pentru catastrofa razboiului si a crimelor comise in timpul lui, prin formarea unui mit colectiv dupa care ei insisi fusesera victimele nazismului si nu suporterii lui. Un alt exemplu de revizionism prin utilizarea mitului colectiv, este respingerea adevarului incomod ca Turcia a fost responsabila pentru genocidul armenilor din 1915. Acest revizionism se foloseste urmatoarea logica: "nu a existat genocid armean - genocidul a fost justificat - armenii s-au masacrat singuri - armenii sunt cei care i-ai masacrat pe turci". In istoria Romaniei, respingerea adevarului incomod ca armata romana a fost direct responsabila pentru uciderea a cel putin 200.000 de evrei intre 1941 - 1943 reprezinta un exemplu clar de revizionism. Asatsa respingere se face prin mutarea subiectului spre mitologie: la retragerea din Basarabia si Bucovina de Nord in 1940, "evreii" ar fi sabotat si ofensat militarii romani care s-au razbunat pentru aceasta duap recucerirea provinciilor. Romania si Liga Natiunilor Obiectivele politicii externe in perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga Natiunilor si politica de securitate colectiva, la fel ca si promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice (Franta si Anglia). Impreuna cu Cehoslovacia si Iugoslavia, Romania a fondat Mica Antanta, in 1920-1921 si a creat o noua organizatie de securitate regionala, Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia si Turcia, in 1934. Pe masura ce nazismul crestea in Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine Romaniei; politica de forta a avut succes pe continent si acest lucru a fost marcat de Anschluss, de Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939), s-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica si cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la

izolarea internationala a Romaniei. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice in statele baltice, estul Poloniei, precum si in Basarabia. Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, Romania si-a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Nationale si garantand azil presedintelui polonez si guvernului). Infrangerile suferite de Franta si Marea Britanie n 1940 au creat o situatie dramatica pentru Romania. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 si a fortat Romania, prin ultimatumul din 26 si 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar si nordul Bucovinei si teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub Tratatul de la Viena din 30 august 1940, Germania si Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populatia majoritara era romaneasca. In urma discutiilor romano-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, in 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei. Dorind sa recapete teritoriile pierdute in 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, in razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus, dupa 1942, la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum si de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate Romania din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari si tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) si, astfel, Romania si-a adus intregul ei potential economic si militar in Alianta Natiunilor Unite, pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in Europa. In ciuda eforturilor umane si economice, pe care Romnia le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947) nega Romaniei statutul de co-beligerant si o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei Romaniei, n timp ce Basarabia si nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS. Nicolae Titulescu si rolul sau in cadrul Ligii Nicolae Titulescu (1882 - 1941) a fost un diplomat si om politic roman, in repetate randuri ministru, fost presedinte al Ligii Natiunilor. Incepand din anul 1921 a functionat ca delegat permanent al Romaniei la Liga Natiunilor de la Geneva, fiind ales de doua ori (1930 si 1931) Presedinte al acestei organizatii. In aceasta calitate a militat pentru pastrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de buna vecinatate intre statele mari si mici, pentru respectarea suveranitatii si egalitatii tuturor statelor in relatiile internationale, pentru securitate colectiva si prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reprosat apropierea nepotrivita de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca si prea marea incredere aratata liderilor bolsevici. Simpatia deschisa pentru actiunile stangii europene, cu precadere in razboiul civil spaniol, a fost, de asemenea, rau-vazuta de clasa politica romaneasca a vremii. Titulescu si-a bazat intreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a Romaniei. Dupa instaurarea fascismului in Germania, dandu-si seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru Romania (ca si pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate in directia intaririi colaborarii internationale, in interesul pacii si securitatii europene. Pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, n 1933, in numele guvernului Romaniei, "Conventia de Definire a Agresorului" si a depus eforturi remarcabile pentru incheierea, in 1933, a Micii Intelegeri si pentru incheierea, in 1934, a Intelegerii Balcanice, pacte regionale in care vedea o pavaza impotriva agresiunii. In 1936, regele Carol al II-lea il indeparteaza din toate functiile oficiale si il obliga sa paraseasca tara. Stabilit la inceput in Elvetia, apoi in Franta, Nicolae Titulescu a propagat, chiar si in exil prin conferinte si articole de ziare, ideea prezervarii pacii, anticipand pericolul unui nou razboi. PARTIDUL COMUNIST CHINEZ SI MAO ZEDONG I INFRANGEREA COMUNISMULUI CHINEZ

Chiar daca al doilea congres al Guomindang, desfasurat in ianuarie 1926, reafirma alianta cu comunistii, partidul este de acum supus puterii armatei nationale revolutionare, care primeste ordine de la comandantul Academiei Militare, Chang Kaishek. Chang vrea sa proclame guvernul propriu, de la Guangzhou, drept guvern national si sa inceapa o campanie militara de unificare a intregului teritoriu chinez sub propria conducere. Rezervele comunistilor constituie prilejul redimensionarii rolului lor social si al marginalizarii consilierilor sovietici. Expeditia va cunoaste succese rapide si continue, fiind sustinuta de revoltele taranesti impotriva proprietarilor de pamant si a nobililor care radicalizeaza conflictul din interiorul Guomindang. Rascoalele taranesti ii sugereaza lui Mao Zedong ideea de a plasa lumea rurala in centrul strategiei revolutionare, in locul ideologiei marxiste "ortodoxe", pe care o considera conservatoare. Cand armata lui Chang ajunge la Shangai, muncitorii erau de cateva zile in greva, se organizasera ca putere autonoma, impiedicandu-l pe "seniorul razboiului" local sa pregateasca rezistenta impotriva trupelor nationaliste. Alianta dintre Comuna din Shanghai si trupele lui Chang este de scurta durata: acestea din urma vor dezlantui in putin timp o vanatoare de comunisti, in entuziasmul industriasilor, al puterilor occidentale si al celor certati cu legea, trecand sindicatele in ilegalitate. Numarul comunistilor ucisi se ridica la cateva mii, asa cum se intampla in 1928, in numeroase localitati din tara, unde partidul comunist decisese sa promoveze o insurectie generalizata, incercarea de a infiinta Comuna din Guangzhou, chiar in inima puterii Guomindang, sfarseste intr-o baie de sange. Cominternul, care aprobase pozitia lui Stalin, de a mentine cu orice pret alianta cu Guomindang, si de a evita o politica revolutionara autonoma, nu este capabil sa traga concluzii auitocritice din aceasta infranare sangeroasa. Obedienta stricta a partidelor comuniste fata de Moscova este primul comandament caruia acestea trebuie sa i se conformeze pentru a face parte din miscarea revolutionara internationala; chiar daca Partidul Comunist Chinez insusi - sub noua conducere a lui Mao - va dovedi cativa ani mai tarziu, ca tocmai autonomia poate fi garantia succesului.

II MAO ZEDONG Scurta biografie: Mao Zedong (sau Mao te-Tung n. 26 decembrie 1893, d. 9 septembrie 1976) a fost un om politic chinez, lider al Partidului Comunist Chinez. in urma razboiului civil, in 1949 Partidul Comunist Chinez sub conducerea lui Mao Zedong a preluat puterea in China,

proclamand Republica Populara Chineza. Mao Zedong a instaurat o dictatura sangeroasa, zeci de milioane de chinezi fiind ucisi in timpul in care acesta a condus China. Fiu de tarani, Mao Zedong a fost de profesie invatator. A condus fortele comuniste in lupta dusa cu fortele nationaliste (1927-1949), strabatand intreaga China pentru a-si recruta armata (este numit Marsul Cel Lung. Din 1935 a fost lider al Partidului Comunist Chinez si apoi sef al statului. Politica economica a "Marelui salt inainte" initiat de el a esuat, ca si Revolutia Culturala. in consolidarea Regimului Comunist in China, s-a bizuit pe taranime si pe cultul personalitatii.

Dupa ce adera la marxism, in 1921, Mao Zedong se numara printre cei treisprezece membri fondatori ai Partidului Comunist Chinez. Reprezentant al grupului din Hunan, unde activa de multa vreme in randul studentilor si se distinsese in cadrul activitatilor sindicale, al agitatiilor si protestelor impotriva "seniorilor razboiului" si a japoniei, Mao se va stabili ulterior in Canton si Shanghai, unde se dedica trup si suflet colaborarii cu Guomindang, in perspectiva unei revolutii democrate. in 1927, in timp ce Comuna din Shanghai este victima a represaliilor sangeroase, Mao revine in Hunan pentru ai organiza pe tarani, mobilizandu-i in acelasi an intr-o insurectie care esueaza. Intrand in conflict, in repetate randuri, cu pozitia sustinuta de conducerea partidului, care urmeaza modificarile impuse de Stalin politicii de alianta sau conflict cu nationalistii din Guomindang, Mao ii organizeaza pe taranii saraci iar in 1929 ii grupeaza pe militantii comunisti urmariti de trupele nationaliste, stabilindu-se la granita dintre provinciile Jiangxi si Fujian. Aici, in jurul orasului Ruijin, organizeaza una dintre cele mai stabile si fortificate "baze rosii" -Sovietul din Jiangxi, care avea sa dureze pana in anul 1935, inainte de Marsul cel Lung. Dupa victoria asupra japonezilor si a miscarii Guomindang, Mao se va afla in fruntea Republicii Populare Chineze, pe care o va conduce mai intai dupa modelul sovietic, introducand insa, inca de la inceput, elemente de originalitate si diferentiere care aveau sa devina din ce in ce mai evidente incepand cu jumatatea anilor 1950. Deosebit de abil in mobilizarea maselor in sprijinul sau, in luptele aspre din interiorul partidului, Mao va favoriza, in ultimii ani ai conducerii sale (moare in 1976), un cult al propriei persoane, poate chiar mai vizibil si mai excesiv decat cel al lui Stalin. China - Marsul cel Lung al comunistilor III CHINA- MARSUL CEL LUNG AL COMUNISTILOR

La jumatatea anului 1934, "baza rosie" din Jiangxi este supusa unei blocade economice si unui asediu militar organizat de trupele nationaliste ale lui Chang Kai-shek. Lideri comunisti decid sa paraseasca regiunea. Comunicatiile cu Uniunea Sovietica fusesera intrerupte, iar cei aflati sub conducerea lui Zhu De, Zhou Enlai si Mao Zedong nu mai pot conta decat pe propriile forte. Se ia decizia de a strapunge trupele de incercuire la sud-vest retragerea este coordonata de Zhou Enlai, care comanda trupele conduse de Lin Biao si Peng Dehuai (28 de mii de oameni, cu numai 9 000 de pusti, 30 de mortiere si 300 de mitraliere). Acestea sunt urmate de doua coloane formate din personalul "bazei rosii", numarul celor apti de lupt. reducanduse la cateva mii de persoane; ariergarda si flancurile sunt constituite din barbati modest inarmati. in total 80 de mii de barbati, fiecare avand o ratie de orez si sare pentru doua saptamani. Acestora li se adauga si 35 de femei, printre care a doua sotie a lui Mao, insarcinata, si a patra sotie a lui Zhu De. Restul femeilor fusesera parasite in zona Jiangxi, impreuna cu 28 de mii de barbati, dintre care 20 de mii raniti, insarcinati sa desfasoare, pe cat posibil, o activitate de guerila impotriva armatei nationaliste. Fuga dm Jiangxi incepe in noaptea de 16 octombrie 1934. Nimeni nu isi imagina ca marsul avea sa se termine un an mai tarziu, pe 20 octombrie 1935, in provincia Shaanxi, dupa strabaterea a aproximativ 9 000 km. Fugind de trupele nationaliste, cu care sunt, uneori, nevoiti sa lupte, soldatii comunisti ocupa si parasesc rapid localitatile din Hunan si Guangxi, unde se reaprovizioneaza si se odihnesc. in ianuarie 1935, in orasul Zunyi, ocupat pentru mai multa vreme, are loc o conferinta a liderilor politici si militari ai partidului cu reprezentantul Comintern, Otto Braun. Politica defensiva a epocii Jiangxi este criticata in favoarea unui "razboi de miscare", principalul promotor al acestuia fiind Mao Zedong, o figura noua a partidului care, in scurt timp, avea sa dobandeasca o functie militara importanta, ca adjutant si apoi inlocuitor al lui Zhou Enlai. Traversand munti si rauri, incercand sa evite intalnirea cu nationalistii si trupele rasfirate ale "seniorilor razboiului" din unele provincii, bombardati de aviatia Guomindang, urmariti de tibetani, militantii ajung in iunie in Sichuanul de Nord, cu un efectiv injumatatit. Acolo sunt ajunsi din urma de alte 50 de mii de soldati comunisti sositi din Orient, sub conducerea lui Zhang Guotao. Sustinand pozitii diferite cu privire la strategia de urmat, Mao si Zhang ajung la un compromis si impart trupele in doua. Mao decide sa porneasca spre nord si est, in directia Shanxi si Ningxia, in timp ce Zhang incearca sa construiasca o "baza rosie" intre Sichuan si Xikang. in octombrie, dupa ce traverseaza malul vestic al Fluviului Galben si muntii Liupan, oamenii lui Mao se reunesc cu luptatorii comunisti din Shaanxi de Nord. Din cei 80 de mii de barbati care incepusera marsul, mai ramasesera numai opt sau noua mii, carora li se adauga supravietuitorii coloanelor lui Zhang si Zhu De, nimicite de nationalisti in vestul Chinei. Aceasta intreprindere eroica, care avea sa capete dimensiunile unei legende si ale unui mit fondator, nu poate ascunde izolarea si infrangerea comunistilor. Dar este o infrangere care a permis ridicarea unei conduceri noi si a unei politici noi. De indata ce razboiul se va extinde la scara larga, odata cu invazia japoneza din vara anului 1937, strategia frontului ic anti japonez propusa de Mao, in combinatie cu o revolutie taraneasca "mobila", ii va scoate pe comunisti din izolare, permitandule, in decurs de un deceniu, sa se organizeze in vederea preluarii puterii. IV REVOLUTIA CHINEZA

1 octombrie 1949 este data nasterii Republicii Populare Chineze, un stat condus de un partid comunist puternic, cu patru milioane de membri, care la inceputul anilor 1950 aveau sa se ridice la sase. In momentul predarii Japoniei, fortele nationaliste predominau in China, cu un efectiv de patru milioane de oameni aflati sub arme, fata de numai un milion al armatei comuniste. Popularitatea mai mare de care se bucurau trupele lui Mao, coruptia guvernului lui Chang Kai-shek si aroganta violenta a soldatilor, abilitatea strategica a comandantilor comunisti vor inclina balanta in avantajul celor din urma, care erau deja prezenti in zonele rurale din nord, initiind apoi o campanie de cucerire a intregii tari, cu expeditii militare eficace si victorioase.

Reforma agrara, realizata in timpul revoltelor repetate impotriva proprietarilor de pamant, redistribuie 40% din terenurile cultivate la 60% din populatie. Este reforma cea mai importanta, careia i se alatura stoparea inflatiei, lansarea reconstructiei economice si edificarea unui stat in care legea si ordinea sa fie tot mai respectate. Campaniile de masa, care combina intimidarea si persuasiunea, amenintarile si condensul, presiunea la adeziunea voluntara si reprimarea celor care nu se conformeaza, vizeaza strainii, contrarevolutionarii, viciile care ameninta partidul (coruptia, risipa, birocratia) si viciile caracteristice burgheziei (furtul din avutul stalului, evaziunea fiscala, coruptia). Modelul comunismului chinez il urmeaza numai in parte pe cel impus de Uniunea Sovietica. Structura economiei (in 1953 este aprobat primul plan cincinal) si prezenta unica si hegemonica a partidului comunist sunt asemanatoare, dar atentia acordata lumii rurale si accentuarea formelor voluntarismului, mobilizarea colectiva, indoctrinarea constanta evidentiaza tot mai mult o forma de totalitarism marcata mai degraba de o pedagogie represiva, decat de o intoleranta indiscriminata. Insistenta asupra celor mai diverse forme de educatie politica (ritualuri de masa, obligatia la autocritica, controalele repetate) exploateaza o tendinta a confucianismului pentru a legitima puterea si structura ierarhica a societatii, amestecand cultul conducatorului traditiei marxist-leniniste, cu exaltarea acestuia, specifica traditiei chineze locale. Invadarea Tibetului, in octombrie 1950, si amenintarea permanenta a invadarii Taiwanului - marea insula unde se stabilise Chang impreuna cu guvernul nationalist, mentinand un loc separat in ONU - arata ca, odata cu victoria revolutiei chineze, echilibrul international s-a modificat profund in Extremul Orient. Integrarea Chinei populare in blocul sovietic este, pe de o parte, instrumentala (ajutor tehnic si economic, scut militar protector in caz de atac direct sau indirect din partea Occidentului); pe de alta parte, aceasta se datoreaza uimitorului comun al ideologiei comuniste. Tratatul de alianta si asistenta semnat in februarie 1950 garanteaza Chinei protectia in fata unor posibile atacuri americane sau japoneze si recunoaste Uniunii Sovietice rolul de lider in lumea comunista. Cateva luni mai tarziu, izbucnirea razboiului din Coreea va duce la o confruntare directa a soldatilor chinezi cu cei americani, chiar daca nu va fi vorba si de o ciocnire directa intre cele doua state. Conflictul, initiat pe 25 iunie 1950 de regimul comunist din Coreea de Nord, va duce la trimiterea trupelor ONU, in mare parte americane, care in zece zile ii gonesc pe nordcoreeni dincolo de paralela 38 - linia de demarcatie dintre cele doua state coreene, stabilita de acordurile internationale de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial - si cuceresc capitala Coreei de Nord. Sapte mii de "voluntari" chinezi ii vor urmari, la randul lor, pe americani, dincolo de paralela 38, care va fi din nou recunoscuta ca frontiera dintre cele doua republici coreene, prin armistitiul din 1953. China pare sa se izoleze tot mai mult de Occident, integrandu-se in blocul sovietic. Dar instaurarea unui regim comunist intrun stat populat de aproape sase sute de milioane de persoane nu poate sa nu afecteze echilibrul dintre cele doua superputeri si caracteristicile specifice lagarului comunist.

V CHINA SI MARELE SALT INAINTE Cea mai inversunata contestare a acuzatiilor aduse lui Stalin cu prilejul celui de-al XX-lea Congres vine din China, in ajunul unor alegeri de maxima importanta pentru consolidarea identitatii socialiste in aceasta tara. incepand din 1955, intreaga structura de productie a Chinei se afla sub controlul statului, planificarea economica determinand o crestere a productiei industriale, cu pretul oprimarii, in primul rand, a taranilor. Cu toate acestea, consumul alimentar a sporit impetuos fata de anii 1930, chiar daca presiunea exercitata asupra zonelor rurale ii determina pe tarani carora le este permis sa detina mici proprietati de teren - sa formeze cooperative. In 1957, intr-un aparent consens cu evenimentele din URSS, Mao lanseaza Campania celor O Suta de Flori, menita sa incurajeze criticile la adresa partidului si identificarea problemelor cu care se confrunta tara. Intelectualii sunt cei care profita, in primul rand, de acest prilej, umpland zidurile Universitatii din Beijing cu acuzatii la adresa conducerii comuniste. La sfarsitul anului, o masiva actiune de represiune ii va lovi pe cei care s-au expus prea mult si au avut incredere in oferta partidului, permitandu-si sa-1 critice. Peste 300 de mii de persoane sfarsesc in inchisoare si in lagarele de munca silnica sau intr-un fel de exil intern, la munca campului. in aceasta perioada, dezbaterea se concentreaza mai ales asupra posibilitatilor de a imprima un avant si mai mare dezvoltarii economice. Un gigantic proiect de irigatii si gestionare a apelor implica peste o suta de milioane de tarani, dar calea indicata de Mao este cea a unei adevarate revolutii menite sa transforme radical peisajul rural al Chinei.

VI CONFLICTUL CHINEZO-SOVIETIC

Relatiile dintre URSS si China Populara se consolidasera in (cursul anilor 1950, atat din punctul de vedere al ajutoarelor economice si tehnice, cat si din perspectiva integrarii regimului chinez in cadrul blocului socialist dirijat de URSS, chiar daca Mao revendicase dintotdeauna autonomia si paritatea in relatiile cu PCUS. in 1957, Mao soseste la Moscova si obtine de la Hrusciov noi credite si ajutoare pentru industrializarea Chinei, ramanand impresionat de progresele realizate in sectorul productiei si de programul spatial care, in acea perioada, obtinea succese si prestigiu. Dar destalinizarea, incepand cu al XX-lea Congres, si deciziile economice tot mai radicale ale conducatorilor chinezi au facut ca relatiile dintre cele doua state si partide sa devina tot mai dificile. Hrusciov critica excesele Marelui Salt si acuza o deviere de la modelul sovietic; Mao acuza URSS de revizionism, prezicand ca, in curand, primul stat socialist din lume avea sa ia calea restaurarii capitaliste. in fata adancirii polemicii ideologice, URSS a decis, in 1961, retragerea propriilor experti din China, accentuand izolarea marelui stat asiatic si creand dificultati considerabile progreselor industriale si de productie. China a incercat sa se prezinte in fata miscarii comuniste internationale, si mai ales a partidelor din Asia si Africa, drept unica garantie a unei lupte coerente in vederea constructiei socialismului si impotriva imperialismului, acuzand URSS de a fi abandonat aceasta lupta, odata cu politica coexistentei pasnice cu Occidentul. in acelasi timp, aceasta izolare internationala a facilitat radicalizarea obiectivelor socialiste in China, si decizia de a reduce termenul pentru trecerea la faza constructiei comunismului.

VII CHINA MARELE SALT INAINTE - COMUNELE POPULARE in 1958 sunt create Comunele populare, care urmau sa constituie noua unitate sociala a natiunii, o combinatie de munca si viata personala intr-o dimensiune comunitara ce avea sa duca la disparitia ultimelor forme de proprietate privata. in grandiosul proiect sunt implicate 120 de milioane de familii de tarani, impartite - alaturi de cele peste 700 de mii de cooperative din care faceau parte aceleasi familii - in douazeci de mii de comune. Aceasta politica a Marelui Salt va fi numita astfel intrucat se prevedea parcurgerea in cativa ani a unei evolutii economice si sociale considerate imposibila pe termen scurt. Rezultatele sunt, de altfel, destul de dezamagitoare, mai ales in sectorul productiei. Asa cum se intamplase si in URSS cu colectivizarea fortata, productivitatea taranilor pare sa scada vertiginos cand le este abolita complet autonomia, chiar si partiala si limitata, de care se bucurau inainte. Politica Marelui Salt continua totusi: structurile comunitare (educatia copiilor, bucatariile colective, baile comune) modifica organizarea familiilor, in timp ce peste doua sute de milioane de tarani sunt implicati in militia populara, instrument de militarizare a tarii si de autocontrol al comunelor asupra propriilor membri. Nu toti liderii impartasesc ideea lui Mao, conform careia Comunele constituie o institutie specifica tranzitiei de la societatea socialista la societatea comunista; multi lideri de comuna vor organiza productia pe baza micilor cooperative. Pagubele colective sunt enorme: in perioada 1959-1960, combinarea unor recolte slabe cu noua organizare sociala va determina o foamete teribila, in timpul careia aproximativ douazeci de milioane de persoane mor de foame, din cauza bolilor provocate de malnutritie sau a excesului de munca. Comunele populare rurale reprezinta pilonul strategiei economice agrare in cadrul politicii Marelui Salt. Gandit ca un proiect de provocare economica a Occidentului Mao i-a propus lui Hrusciov aceasta idee, in cadrul unei intalniri la Moscova, in 1957 care ar fi putut permite ajungerea din urma si chiar depasirea nivelului Marii Britanii intr-un termen de cincisprezece ani, sistemul comunelor este experimentat in provincia Henan si, de aici, extins in toata tara. La farsitul anului 1958, 99% din familiile de tarani faceau parte dintr-o Comuna populara. Pentru a pregati aceasta turnura strategica, se va intensifica persecutarea taranilor instariti si vor fi eliminate toate cadrele locale de partid prea puternic atasate de comunitatile taranesti; in acelasi timp, se itensifica miscarea pentru educatie socialista si aproximativ 60 de milioane de cetateni angajati in constructia de instalatii de irigare, necesare noii organizari a muncii campurilor. Comuna devine unitatea sociala fundamentala a structurii economice chineze, structura de baza care implica toate activitatile, de la cele agricole la cele industriale, de la cele militare la cele educative. Se prevede ca fiecare Comuna sa cuprinda circa doua mii de familii, dar nu se exclude posibilitatea ca numarul acestora sa ajunga la zece sau chiar douazeci de mii in unele comune. in realitate, media se va situa intre opt si zece mii de familii, dar se va ajunge chiar si la comune cuprinzand saizeci si cinci de mii de familii. Micile proprietati private sunt eliminate, gradinile familiilor suprimate, livezile, copacii, casele, animalele si uneltele agricole sunt declarate bunuri ale comunei, care detine si monopolul asupra comertului si vanzarilor, care nu se mai pot realiza individual. Un egalitarism tot mai accentuat conduce la repartizarea ratiilor de alimente in functie de nevoile individuale, si nu in functie de munca depusa si de productia obtinuta, fiind create cantine populare si bai colective, pentru a sustrage femeile de la muncile casnice, implicandu-le in productie. in multe comune, barbatii si femeile traiesc separat, copiii sunt crescuti in camine si in internate, si nu in sanul familiei, privita ca un obstacol in calea constructiei societatii socialiste, a carei structura este tot mai puternic ierarhizata si militarizata. Comunele devin structurile de baza ale organizatiei de conducere si treptele initiale ale ierarhiei de partid. Munca in cadrul comunelor dura 12 ore pe zi, ajungand adesea la 16-18 ore in perioada recoltelor. Pe langa instalatiile de irigare, milioane de persoane au fost angajate in constructia furnalelor, chiar daca 40% dintre acestea - instalatii do irigare si furnale - nu au putut fi folosite din cauza defectiunilor tehnice sau a ineficientei. Estimarile productiei, umflate si manipulate in 1958, au devenit mai realiste in anul urmator, cand, in unele regiuni, au inceput miscari de revolta, ce au dus la sfarsitul organizarii militarizate a muncii campului si revenirea la gradinile familiale si la pietele satesti semilibere. Odata cu tragicul esec al Marelui Salt inainte, si experimentul comunelor s-a indreptat catre un sfarsit si o renegare rapida. VIII DE LA MARELE SALT INAINTE LA Marea Foamete Cele mai mari pierderi au fost inregistrate in timpul perioadei de Mare Foamete din China, la scurt timp dupa Marele Salt inainte[13]. Articolul "Marea Foamete" din lucrarea inregistrari istorice din Republica Populara Chineza declara ca "numarul pierderilor prin morti nenaturale si reducerea nasterilor din 1959 pana in 1961 este estimat la aproximativ 40 de milioane.[...]". Aceasta cifra imensa face ca Marea Foamete sa fie probabil cea mai mare catastrofa din istoria acestui secol"[14]. PCC a numit inselator Marea Foamete "Perioada celor trei ani de dezastru natural". De fapt acesti trei ani au avut conditii meteo favorabile, fara mari dezastre naturale (inundatii, secete, uragane, tsunami, cutremure de pamant, geruri, ingheturi, grindina sau invazii de lacuste). "Dezastrul" a fost in intregime cauzat de om. Marele Salt inainte cerea tuturor chinezilor sa se implice in fabricarea otelului, fortand fermierii sa-si lase culturile agricole sa putrezeasca pe camp. in ciuda acestui lucru, oficialii din fiecare regiune declarau productii marite. He Yiran, prim secretar al Comitetului de Partid al prefecturii Liuzhou, a nascocit socanta productie de "65 de tone de orez per mu de pamant"[15] in districtul Huanjiang. Se intampla imediat dupa plenara Lushan, cand in intreaga tara fusese lansata campania "Anti Dreapta". in scopul de a demonstra ca PCC este corect mereu, recoltele erau confiscate de guvern, ca impozit, in concordanta cu aceste productii declarate exagerat. Prin urmare ratiile de cereale, seminte si alimente de baza ale taranilor au fost confiscate complet. Cand cererea n-a mai putut fi acoperita, taranii au fost acuzati ca isi ascund recoltele. He Yiran spunea ca ei trebuie sa se straduiasca sa castige competitia pentru cea mai mare recolta, indiferent cat de multi oameni ar muri in Liuzhou. Unor tarani li s-a luat tot, ramanandu-le numai un pumn de orez ascuns in oala de noapte. Comitetul de Partid din districtul Xunle, judetul Huanjiang, a emis chiar un ordin de interzicere a gatitului, impiedicandu-i pe tarani sa manance. Noaptea umblau patrule conduse de militieni. Daca vedeau lumina de la vreun foc, perchezitionau. Multi tarani nu mai indrazneau sa faca mancare nici din ierburi salbatice comestibile sau din scoarta de copac, si mureau de foame. De-a lungul istoriei in vremurile de foamete guvernul furniza terci de orez, distribuia recoltele si permitea victimelor sa se mute pentru a scapa de foamete. insa PCC a privit exodul din zonele afectate ca pe o rusine pentru prestigiul Partidului, si a ordonat militienilor sa blocheze drumurile pentru a impiedica victimele sa se mute. Cand taranilor le-a fost atat de foame incat au luat cu asalt depozitele de cereale, PCC a ordonat impuscarea multimii pentru a suprima furturile si i-a etichetat pe

cei ucisi drept elemente contra-revolutionare. Un numar mare de tarani au murit de foame in multe provincii inclusiv in Gansu, Shandong, Henan, Anhui, Hubei, Hunan, Sichuan si Guangxi. taranii flamanzi erau in plus fortati sa munceasca la lucrarile de irigatie, constructia de baraje si productia de otel. Multi cadeau jos in timpul lucrului si nu se mai ridicau niciodata. in final cei care supravietuiau nu mai aveau forta sa ingroape mortii. Multe sate au fost rase complet, familiile murind pe rand. in cele mai serioase perioade de foamete din istoria Chinei inainte de PCC au existat cazuri in care familiile si-au schimbau copiii intre ele pentru a-i manca, dar nimeni nu si-a mancat proprii copii. Sub stapanirea PCC insa, oamenii au ajuns sa-i manance pe cei muribunzi, pe cei fugiti din alte regiuni, si chiar sa-si omoare si manance proprii copii. Scriitorul Sha Qing a descris o astfel de scena in cartea sa, Yi Xi Da Di Wan (Un taram intunecos din Bayou): intr-o familie a unui taran, un tata a ramas numai cu fiul si fiica sa in timpul Marii Foamete. intr-o zi, tatal si-a trimis fiica la plimbare. Cand ea s-a intors, nu si-a mai gasit fratele mai mic, dar a remarcat un ulei alb plutind in ceaun si un morman de oase langa plita. Dupa mai multe zile, tatal a pus din nou apa in ceaun si si-a chemat fiica mai aproape. Fata era inspaimantata, si de dupa usa s-a rugat de tatal ei "taticule, te rog nu ma manca. Pot sa adun lemne de foc si sa gatesc mancare pentru tine. Daca ma mananci, nimeni altcineva nu va face asta pentru tine." Proportia finala si numarul tragediilor de acest fel este necunoscut. Totusi PCC le-a deformat, afirmand ca sunt o onoare, sustinand ca PCC a condus oamenii sa lupte vitejeste cu "dezastrele naturale" si a continuat sa-si faca reclama spunand ca este "maret, glorios si corect." Dupa plenara Lushan din 1959, generalul Peng Dehuai[16] n-a mai putut lua apararea oamenilor. Un grup de oficiali si cadre din guvern care au indraznit sa spuna adevarul au fost destituiti din posturi, arestati si anchetati. Dupa aceea nimeni n-a mai indraznit sa spuna adevarul. in timpul Marii Foamete, in loc sa declare adevarul, oamenii ascundeau adevarul despre mortii prin infometare, pentru a-si apara pozitia. Provincia Gansu chiar a refuzat ajutor (mancare) de la provincia Shaanxi, sustinand ca in Gansu exista un surplus prea mare de hrana. Aceasta Mare Foamete a fost si un test determinant pentru cadrele PCC. Conform criteriilor PCC, cadrele care au ascuns adevarul despre milioanele de infometati, au devenit cert "calificati". Cu acest test PCC a crezut ca nici emotiile umane, nici principiile ceresti nu pot deveni poveri psihologice care sa impiedice cadrele sa urmeze linia Partidului. Dupa Marea Foamete oficialii provinciali responsabili doar au participat la formalitatea auto-analizei critice. Li Jingquan, secretarul PCC pentru provincia Sichuan, unde au murit de foame milioane de oameni, a fost avansat pe postul de prim secretar al Biroului PCC din districtul de Sud-Vest.

REVOLUTIA CULTURALA CHINEZA De la Revolutia Culturala si masacrul din Piata Tiananmen la Falun Gong Revolutia Culturala a fost lansata oficial la 16 mai 1966 si a durat pana in 1976. Aceasta perioada a fost numita chiar de PCC "Catastrofa de zece ani". Mai tarziu intr-un interviu luat de un reporter iugoslav, Hu Yaobang, fost secretar general de Partid, spunea "in acele timpuri au fost implicati aproape 100 de milioane de oameni, o zecime din populatie". Realitatile campaniilor politice de dupa infiintarea Republicii Populare Chineze relata ca "in mai 1984, dupa 31 de luni de investigatii, verificari si recalculari intensive ale Comitetului Central al PCC, cifrele legate de Revolutia Culturala sunt: peste 4,2 milioane de detinuti si anchetati; peste 1.728.000 de morti din cauze nenaturale; peste 135.000 de oameni etichetati drept contra-revolutionari si executati; peste 237.000 de oameni omorati si peste 7,03 milioane mutilati in atacuri armate; 71.200 de familii distruse". Statisticile adunate din cronicile judetene arata ca 7,73 milioane de oameni au murit din cauze nenaturale in timpul Revolutiei Culturale. Pe langa faptul ca oamenii erau ucisi in bataie, inceputul Revolutiei Culturale a generat si un val de sinucideri. Multi intelectuali renumiti, incluzandu-i pe Lao She, Fu Lei, Jian Bozan, Wu Han si Chu Anping si-au pus capat vietii in etapa de inceput a Revolutiei Culturale. Revolutia Culturala a fost cea mai deliranta perioada "de stanga" din China. Omorul devenise o cale de avansare, lumea isi arata astfel pozitia revolutionara; asa ca masacrul "inamicilor de clasa" a fost extrem de violent si brutal. Politica de "reforma si deschidere" a promovat in mare masura circulatia informatiei, ceea ce a facut posibil ca multi reporteri straini sa fie martori la masacrul din Piata Tiananmen in 1989 si sa transmita reportaje televizate care aratau tancuri gonind si zdrobind studentii, omorandu-i. Zece ani mai tarziu, la 20 iulie 1999, Jiang Zemin incepea suprimarea Falun Gong. Spre sfarsitul lui 2002, informatii interne provenite din surse guvernamentale chineze confirmau musamalizarea a peste 7.000 de morti in centre de detentie, lagare de munca fortata, inchisori si spitale psihiatrice, cu o medie de sapte oameni ucisi pe zi. in zilele noastre PCC tinde sa omoare considerabil mai putin decat in trecut cand omora milioane sau zeci de milioane. Exista doua motive importante care au determinat acest lucru. Pe de o parte, Partidul a degenerat mintile chinezilor cu natura sa de Partid, astfel incat oamenii sunt acum mult mai supusi si mai cinici. Pe de alta parte, datorita coruptiei excesive si delapidarilor comise de oficiali PCC, economia chineza a devenit o "economie de transfuzie", si depinde in mare masura de capitalul strain pentru a-si sustine cresterea economica si stabilitatea sociala. PCC isi aminteste bine sanctiunile economice ce au urmat dupa masacrul din Piata Tiananmen, si stie ca omorul fatis va avea ca rezultat o retragere a capitalului strain, care i-ar pune in pericol regimul totalitar. insa PCC n-a renuntat niciodata la masacrele din spatele scenei, doar ca astazi PCC nu-si precupeteste nici un efort pentru a ascunde marturiile insangerate. Masacre in Nordul Chinei in timpul razboiului chino-japonez Cand a recomandat cartea Inamici in interior scrisa de preotul Raymond J. De Jaegher, Hoover, fost presedinte al SUA., comenta ca ea a demascat esenta terorii miscarilor comuniste. El a recomandat cartea oricui dorea sa inteleaga o asemenea forta malefica. in aceasta carte, De Jaegher istorisea intamplari in care PCC folosea violenta pentru a inspaimanta oamenii si a-i face sa se supuna. De exemplu, intr-o zi PCC a cerut tuturor sa mearga in piata unui sat. invatatorul a condus copiii de la scoala in piata. Scopul adunarii era de a privi uciderea a 13 patrioti, barbati tineri. Dupa anuntarea invinuirilor fabricate impotriva victimelor, PCC a ordonat invatatorului inspaimantat sa-i faca pe copii sa cante cantece patriotice. in timpul cantecelor, pe scena nu erau dansatori, ci un calau tinand in mana un cutit ascutit. Calaul era un soldat comunist tanar, robust si salbatic, cu brate puternice. Soldatul s-a dus in spatele primei victime, a ridicat rapid cutitul mare si ascutit si a lovit in jos - si primul

cap a cazut la pamant. Sangele a tasnit ca o fantana si capul s-a rostogolit pe jos. Cantecul isteric al copiilor s-a transformat intr-un tipat haotic si plansete. invatatorul tinea masura, incercand sa mentina cantecul; clopotelul sau a fost auzit sunand din nou si din nou in haos. Calaul a taiat de 13 ori si 13 capete au cazut la pamant. Dupa aceea, mai multi soldati comunisti s-au perindat pe rand si au taiat pieptul victimelor, deschizandu-l si scotand afara inimile, sarbatorind. Toata brutalitatea a fost facuta in fata copiilor. Copiii palisera toti datorita terorii, si unii incepusera sa vomite. invatatorul a ocarat soldatii si a aliniat copiii pentru a-i intoarce la scoala. Parintele De Jaegher a vazut deseori copii fortati sa priveasca omoruri. Copiii au devenit obisnuiti cu scenele sangeroase si impietriti in fata omorurilor; unii chiar au inceput sa savureze senzatia. Cand PCC a simtit ca simplul omor nu era suficient de inspaimantator si tulburator, au inventat tot felul de torturi groaznice. De exemplu, detinutii erau fortati sa inghita o mare cantitate de sare si nu erau lasati sa bea nici un pic de apa victima suferea pana murea de sete; unii detinuti erau dezbracati complet si fortati sa se rostogoleasca pe sticla sparta; erau deschise copci in rauri inghetate, iarna, si victimele erau aruncate inauntru oamenii mureau prin inghet sau inec. De Jaegher scria ca un membru PCC din provincia Shanxi a inventat o tortura teribila. intr-o zi cand cutreiera orasul, s-a oprit in fata unui restaurant si a privit fix o cuva mare in care fierbea ceva. Mai tarziu a cumparat cateva cuve gigantice si a arestat imediat niste oameni care erau impotriva Partidului Comunist. in timpul judecatii sumare, cuvele au fost umplute cu apa clocotita. Trei victime au fost dezbracate complet si aruncate in cuve pentru a fierbe. La Pingshan, De Jaegher a fost martor cand un tata a fost jupuit de viu. Membrii PCC i-au fortat fiul sa priveasca si sa participe la tortura inumana, sa-si vada tatal murind in chinuri cumplite si sa-i asculte tipetele. Membrii PCC au turnat otet si acid peste corpul tatalui si apoi toata pielea i-a fost jupuita. Au inceput de la spate, apoi in sus catre umeri si pielea de pe tot corpul sau a fost jupuita, lasand intacta numai pielea capului. Tatal a murit in cateva clipe. IX GARZILE ROSII Teroarea Rosie in timpul perioadei "August Rosu" si canibalismul din Guangxi

Dupa castigarea controlului absolut asupra tarii, PCC n-a incetat deloc violenta. in timpul Revolutiei Culturale violenta a devenit mai mare. in 18 august 1966, Mao Zedong s-a intalnit cu reprezentantii Garzii Rosii in turnul din Piata Tiananmen. Song Binbin, fiica liderului comunist Song Renqiong, a pus o emblema a Garzii Rosii pe maneca lui Mao Zedong. Cand Mao Zedong a aflat numele lui Song Binbin care inseamna bland si politicos - el a spus "ne trebuie mai multa violenta". Asa ca Song si-a schimbat numele in Song Yaowu (care inseamna pur si simplu "vreau violenta"). Atacuri armate violente s-au raspandit cu repeziciune in intreaga tara. Generatia mai tanara, educata in spiritul ateist comunist, nu avea frici sau griji. Sub conducerea directa a PCC si ghidati de instructiunile lui Mao Zedong, Garzile Rosii, fanatice, ignorante si considerandu-se deasupra legii, au inceput sa bata oameni si sa jefuiasca in intreaga tara. in multe zone, toate cele "cinci clase negre" (proprietari de pamant, fermieri bogati, reactionari, elemente rele si cei de dreapta) si membrii familiilor lor erau desfiintati conform politicii de genocid. Un exemplu tipic era judetul Daxing de langa Beijing, unde in perioada 27 august - 1 septembrie 1966, un numar total de 325 de oameni au fost ucisi in 48 de brigazi ale celor 13 Comune Populare. Dintre cei ucisi, cei mai batrani erau in varsta de 80 de ani si cei mai tineri aveau numai 38 de zile. 22 de familii au fost exterminate total. Omorul prin linsare era ceva obisnuit. Pe strada Shatan, un grup de barbati din Garzile Rosii au batut cu lanturi de metal si curele de piele o femeie batrana pana cand nu s-a mai putut misca; totusi o membra a Garzilor Rosii a gasit necesar sa sara pe corpul batranei si pe stomacul ei. Batrana a murit acolo. in apropiere de Chongwenmeng, cand Garzile Rosii au perchezitionat casa sotiei proprietarului de pamant (o vaduva singura), au fortat fiecare vecin sa aduca o oala cu apa fierbinte si i-au turnat apa clocotita pe gat batranei pana ce corpul i-a fost oparit. Dupa mai multe zile batrana a fost gasita moarta in camera, corpul fiindu-i acoperit de viermiExistau multe cai de omor, incluzand bataia cu bastoane, taierea cu secerile si strangularea cu franghii Modul de omorare a copiilor era cel mai brutal: ucigasul punea un picior pe piciorul copilului si tragea de celalalt picior, rupand copilul in doua (Investigatie asupra Masacrului din Daxing de Yu Luowen). Canibalismul din Guangxi a fost chiar mai inuman decat masacrul Daxing. Scriitorul Zheng Yi, autor al cartii Memorialul stacojiu descria canibalismul ca avand trei faze. Prima faza era la inceput cand teroarea era ascunsa si lugubra. Cronicile judetene descriu o scena tipica: la miezul noptii, ucigasii au mers in varful picioarelor si si-au ales victima; au taiat-o si i-au scos inima si ficatul. Pentru ca erau lipsiti de experienta si speriati, i-au luat din greseala plamanul, asa ca au trebuit sa se intoarca. Dupa ce au gatit inima si ficatul, unii au adus lichior de acasa, unii mirodenii; apoi au mancat organele umane in liniste, la lumina focului din cuptor. A doua faza a fost varful, cand teroarea devenise deschisa, publica. in timpul acestei faze ucigasii veterani capatasera experienta in extragerea inimii si ficatului, pastrand victima cat mai mult timp in viata; isi predau tehnicile, rafinandu-le spre perfectiune. De exemplu cand taia si deschidea o persoana (vie), ucigasul trebuia doar sa faca o cruce pe abdomenul victimei, apoi sa paseasca pe corpul acesteia (daca victima era legata de un copac, ucigasul baga genunchiul in partea de jos a abdomenului), iar inima si celelalte organe cadeau jos, pur si simplu. Ucigasul sef capata inima, ficatul si organele genitale, iar ceilalti luau ce ramanea. Aceste scene impresionante si inspaimantatoare erau insotite de fluturarea steagurilor si strigarea de lozinci. A treia faza a fost nebunia. Canibalismul devenise o miscare de masa, larg raspandita. in districtul Wuxuan, oamenii mancau ca nebunii alti oameni, asemenea cainilor salbatici care mananca hoituri in timpul epidemiilor. Deseori victimele erau mai intai "criticate public", dupa care urma automat omorul si actul de canibalism. Imediat ce victima cadea la pamant, moarta sau vie, oamenii isi luau cutitele pe care le aveau pregatite si o inconjurau, taind orice parte din corp pe care o puteau apuca. in timpul acestei faze, cetatenii obisnuiti erau toti implicati in canibalism. Uraganul "luptei de clasa" spulberase orice sens de pacat si natura umana din mintile oamenilor. Canibalismul se raspandea ca o epidemie si oamenii luau parte la ospaturi canibalice. Orice parte a corpului uman era comestibila: inima, muschii, ficatul, rinichii, coatele, picioarele si tendoanele. Corpurile umane erau preparate in diverse feluri, inclusiv prin fierbere, la abur, calire in tigaie, la cuptor, prajire, si gratar Oamenii beau lichior sau vin si jucau jocuri in timp ce mancau corpuri umane. in timpul perioadei

de maxim a acestei miscari chiar si bufetul expres al celei mai inalte organizatii guvernamentale, Comitetul Revolutionar al districtului Wuxuan, oferea mancare din oameni. Va inselati daca va inchipuiti ca un astfel de festival de canibalism era un simplu comportament neorganizat al oamenilor. PCC era o organizatie totalitara care controla fiecare celula sociala in parte. Fara incurajare si manipulare din partea PCC, miscarea canibalista nu ar fi avut loc nicicum. Un cantec scris de PCC pentru a se lauda spunea "Vechea societate a schimbat oamenii in strigoi, noua societate a schimbat strigoii in oameni". Oricum, aceste omoruri si ospaturi canibalice ne arata ca PCC putea schimba o fiinta umana intr-un monstru sau demon, pentru ca PCC insusi este mai teribil decat orice monstru sau demon. Exportul revolutiei; uciderea oamenilor in strainatate. Pe langa faptul ca PCC omora cu placere folosind diverse metode in interiorul Chinei si Partidului, PCC a mai participat si la uciderea oamenilor din afara tarii, inclusiv a chinezilor de peste ocean, exportand "Revolutia". Un exemplu tipic sunt Khmerii Rosii. Partidul Khmerilor Rosii, al lui Pol Pot, a existat in Cambogia numai patru ani. Cu toate acestea, in aceasta tara mica, cu o populatie de numai 8 milioane, din 1975 pana in 1978 au fost ucisi mai mult de 2 milioane. Crimele Khmerilor Rosii sunt fara de numar, iar noi nu le vom discuta aici. Trebuie insa sa vorbim despre legatura lor cu PCC. Pol Pot il venera pe Mao Zedong . incepand cu 1965 el a vizitat China de patru ori pentru a asculta personal invataturile lui Mao Zedong. incepand din noiembrie 1965 Pol Pot a stat in China trei luni. Chen Boda si Zhang Chunqiao au discutat cu el teorii precum: "puterea politica creste din teava pustii", "lupta de clasa", "dictatura proletariatului" ...etc. Mai tarziu acestea au devenit fundamentul felului in care Pol Pot a condus Cambogia. Dupa ce s-a intors in Cambogia, Pol Pot a schimbat numele partidului sau in Partidul Comunist Cambogian si a fondat baze revolutionare dupa modelul PCC de incercuire a oraselor pornind de la sate. in 1968 Partidul Comunist Cambogian a fondat oficial o armata. La sfarsitul anului 1969 ea avea putin peste 3.000 de oameni. insa in 1975, inainte sa atace si ocupe Phnom Penh, devenise o forta de lupta curajoasa si bine echipata, de 80.000 de soldati. Aceasta s-a datorat in intregime sprijinului primit din partea PCC. in cartea Document despre sustinerea Vietnamului si lupta cu America, Bang Xiangen[25] spune ca in 1970 i-a dat lui Pol Pot echipament militar pentru 30.000 de soldati. in aprilie 1975 Pol Pot a cucerit capitala Cambogiei si doua luni mai tarziu s-a dus la Beijing sa faca o vizita PCC si sa asculte instructiunile. Este clar ca daca crimele Khmerilor Rosii n-ar fi fost sprijinite ideologic de teoriile PCC si sprijinite material, ele nu s-ar fi putut intampla. Dupa ce Partidul Comunist Cambogian i-a ucis pe cei doi fii ai Printului Sihanouk, l-a trimis la ordinele lui Zhou Enlai pe Sihanouk la Beijing. Se stie ca Partidul Comunist Cambogian ucidea tot ce misca pentru a preveni orice problema posibila. Dar la cererea lui Zhou Enlai, Pol Pot s-a supus fara intarziere. Zhou Enlai l-a putut salva pe Sihanouk cu un cuvant, dar PCC n-a obiectat atunci cand Partidul Comunist Cambogian a ucis mai mult de 200.000 de chinezi. Pe vremea aceea chinezii din Cambogia au mers la Ambasada Chineza pentru ajutor, iar ambasada i-a ignorat. in mai 1988, cand in Indonezia a avut loc uciderea in masa si violarea celor de etnie chineza, PCC n-a scos o vorba. N-a oferit nici un ajutor si chiar a blocat stirile in interiorul Chinei. Se pare ca guvernului chinez nu i-a pasat deloc de soarta chinezilor din afara Chinei; n-a oferit nici macar asistenta umanitara. X IDEOLOGIA OMORULUI IN PCC PCC sustine ca este talentat si creativ in dezvoltarea marxism-leninism-ului, dar in realitate PCC a dezvoltat creativ o rautate fara precedent in istorie si in intreaga lume.Foloseste ideologia comunista a unitatii sociale pentru a insela publicul si intelectualii. Foloseste stiinta si tehnologia pentru a submina credinta si pentru a promova ateismul total. Foloseste comunismul pentru a nega proprietatea privata si foloseste teoria si practica lui Lenin de revolutie violenta pentru a conduce tara. in acelasi timp, combina si a intareste si mai mult partea mai malefica a culturii chineze - cea care a deviat de la traditiile chineze. PCC a inventat o intreaga teorie si un cadru de "revolutie" si "revolutie continua" sub dictatura proletariatului; a folosit acest sistem pentru a schimba societatea si pentru a asigura dictatura Partidului. Teoria sa are doua parti - baza economica si suprastructura sub dictatura proletariatului, in care baza economica determina suprastructura, iar suprastructura actioneaza la randul sau asupra bazei economice. Pentru a intari suprastructura si mai ales puterea Partidului, trebuie pornita revolutia, de la baza economica, ceea ce implica: 1. omorarea proprietarilor de pamant, pentru a rezolva relatiile de productie la tara 2. omorarea industriasilor, pentru a rezolva relatiile de productie in orase. in cadrul suprastructurii, omorul este comis in mod repetat pentru a mentine controlul ideologic absolut al Partidului. Asta implica: 1. Rezolvarea problemei atitudinii politice a intelectualilor fata de Partid. De-a lungul unei lungi perioade de timp, PCC a lansat multiple campanii pentru reformarea gandirii intelectualilor. Au fost acuzati de individualism burghez, ideologie burgheza, puncte de vedere apolitice, ideologie nepartinitoare, liberalism, etc. PCC a dezbracat intelectualii de demnitatea lor spalandu-le creierul si eliminandu-le constiinta. PCC a eliminat aproape complet gandirea independenta si multe alte calitati ale intelectualilor, incluzand traditia prin care acestia aparau dreptatea si isi dedicau viata pentru a sustine dreptatea. Traditia ne invata: "sa nu cazi in excese cand esti bogat sau onorat, sa nu te abati de la scopul tau cand esti sarac si obscur si nici sa nu te apleci in fata unei forte superioare"; "trebuie sa ai mai intai grija de stat si la urma sa iti pretinzi portia de fericire"; "fiecare om obisnuit trebuie sa se simta responsabil de succesele si esecurile natiunii sale"; "in umbra, un cavaler isi cultiva persoana; cand este pus pe scena, el isi ajuta tara". 2. Lansarea unei revolutii culturale si uciderea oamenilor in scopul castigarii conducerii culturale si politice absolute. PCC a mobilizat campanii de masa in interiorul si exteriorul Partidului, incepand omorurile in domeniul literaturii, artei, teatrului,

istoriei si educatiei. PCC si-a indreptat mai intai atacurile asupra mai multor celebritati: "Satul celor trei familii", Liu Shaoqi, Wu Lao She si Jian Bozan. Mai tarziu numarul celor ucisi a crescut la "un mic grup in interiorul Partidului" si un "un mic grup in interiorul armatei" si in final omorul a escaladat din interiorul Partidului si armatei amenintand oamenii din intreaga tara. Luptele armate eliminau corpurile fizic, atacurile culturale omorau spiritul oamenilor. A fost o perioada extrem de violenta si haotica sub controlul PCC. Latura malefica a naturii umane a fost amplificata la maximum de nevoia Partidului de a reinvia puterea aflata in criza. Oricine putea ucide in mod arbitrar in numele "revolutiei" si al "apararii liniei revolutionare a tovarasului Mao". A fost un exercitiu national fara precedent de eliminare a naturii umane. 3. La 4 iunie 1989 PCC a tras in studentii din Piata Tiananmen ca raspuns la cererile democratice ce au urmat dupa Revolutia Culturala. Aceasta a fost prima data cand armata PCC a ucis civili in public, cu scopul de a suprima protestul oamenilor impotriva delapidarii si inselaciunilor comise de oficialii guvernului si oamenii de afaceri, cu scopul a suprima cererile de libertate a presei, de libertate a cuvantului si a adunarii. in timpul masacrului, pentru a instiga ura intre armata si civili, PCC chiar a inscenat incendierea vehiculelor militare si omorarea soldatilor, orchestrand tragedia in care Armata "Poporului" isi masacra propriul popor. 4. Uciderea celor cu credinte diferite. Credinta este filonul vietii in PCC. Pentru ca erezia sa sa poata insela oamenii, la inceputul dominatiei sale, PCC a inceput sa elimine toate religiile si sistemele de credinta. Cand a dat piept cu o credinta spirituala intr-o era noua Falun Gong PCC si-a scos din nou cutitul de macelar. Strategia PCC este de a profita de pe urma principiilor Falun Gong de "Adevar, Compasiune si Toleranta" si de faptul ca practicantii nu mint, nu folosesc violenta si nu vor sa cauzeze instabilitate sociala. Dupa ce a capatat experienta in persecutarea Falun Gong, PCC a inceput sa-i elimine pe cei de alte credinte si mai vartos. in acest caz Jiang Zemin si PCC insusi au iesit la scena deschisa pentru a ucide, in loc sa foloseasca intermediari. 5. Omorarea oamenilor pentru a musamaliza. Dreptul oamenilor la informatie este un alt punct slab al PCC. PCC omoara oameni si pentru a bloca informatia. in trecut "ascultarea emisiunilor radio ale inamicului" era o crima pedepsita cu detentie. Acum, ca raspuns la multiplele cazuri in care sistemul de televiziune chinez a fost interceptat pentru a explica adevarul despre persecutarea Falun Gong, Jiang Zemin a emis ordinul secret de a "omori pe loc, fara mila". Liu Chengjun care a realizat o asemenea interceptie, a fost omorat prin tortura. PCC a mobilizat "Biroul 610" (o organizatie similara Gestapo-ului din Germania Nazista, care a fost creata pentru a persecuta Falun Gong), politia, procurori, tribunale si un sistem masiv de politie pe internet pentru a controla fiecare miscare a oamenilor. 6. Privarea oamenilor de dreptul la viata de dragul intereselor sale. Teoria revolutiei continue a PCC implica faptul ca acesta nu va renunta la putere. in prezent delapidarea si coruptia din interiorul PCC s-au transformat in conflicte intre conducerea absoluta a Partidului si dreptul la viata al oamenilor. Cand lumea se organizeaza pentru a-si apara drepturile legale, PCC foloseste violenta, agitandu-si cutitul de macelar spre asa-numitele "capetenii" ale acestor miscari. in acest scop PCC a pregatit deja peste un milion de politisti inarmati. Astazi, PCC este mult mai bine pregatit sa ucida decat in timpul masacrului din Tiananmen in 1989, cand a trebuit sa-si mobilizeze temporar armata. Oricum, in timp ce forteaza poporul sa mearga spre prapastie, PCC insusi se indreapta pe un drum fara iesire. A ajuns intr-un stadiu extrem de suspiciune, incat "ia copacii si iarba drept dusmani cand bate vantul", cum spune o zicala chineza. Putem observa astfel ca PCC are natura unui spectru malefic. Nu conteaza cum se schimba intr-un anumit moment si loc, PCC nu-si va schimba istoria de ucigas - a ucis oameni in trecut, ucide oameni in prezent si va continua sa ucida si in viitor Diferite metode de omor folosite in circumstante diferite a. Propaganda PCC a folosit diverse cai pentru a omori, depinzand de perioada de timp. in cele mai multe situatii PCC a creat propaganda inainte de a ucide. A spus deseori ca "numai omorand poti calma indignarea populatiei", ca si cum oamenii i-ar fi cerut sa ucida. in realitate aceasta "indignare publica" era starnita de PCC. Piesa "Fata cu parul alb", o groteasca distorsionare a unei legende populare, povestile contrafacute despre colectarea chiriei si despre temnite din piesa "Liu Wencai" erau folosite ca unelte pentru a "educa" poporul sa urasca proprietarii de pamant. De obicei PCC isi demonizeaza inamicii, asa cum a facut in cazul fostului presedinte Liu Shaoqi. Un alt exemplu in acest sens este inscenarea, de catre PCC, a incidentului de asa-zisa "autoincendiere" din Piata Tiananmen in ianuarie 2001, care a fost folosit pentru a incita populatia la ura impotriva Falun Gong, dupa care a urmat intetirea campaniei masive de genocid impotriva Falun Gong. Nu numai ca PCC nu si-a schimbat metodele de omor - le-a mai si perfectionat, folosinduse de noua tehnologie informatica. in trecut PCC putea sa insele numai poporul chinez, dar acum inseala oamenii din intreaga lume. b. Incitarea la omor a maselor PCC nu numai ca omoara oameni folosindu-si aparatul dictatorial, dar mai si incita oamenii sa se omoare unii pe altii. Daca la inceputul campaniilor, PCC tinea cont de unele reguli si legi, in momentul cand incita lumea sa se alature, nimic nu mai putea opri masacrul. De exemplu atunci cand PCC a aplicat reforma agrara, orice comitet de reforma a pamantului putea decide viata si moartea proprietarilor de pamant. c. Distrugerea spiritului inaintea distrugerii fizice O alta metoda de omor este zdrobirea spiritului inainte de omorarea corpului uman. in istoria Chinei nici macar extrem de nemiloasa si ferocea dinastie Qin (221 207 i. C.) n-a distrus spiritul oamenilor. PCC n-a dat niciodata oamenilor sansa sa moara ca martiri. Au nascocit campanii de genul "indulgentei fata de cei care marturisesc si pedepsirea severa a celor ce se opun" si "plecarea capului si acceptarea crimei este singura cale de iesire". PCC forteaza oamenii sa renunte la propriile

ganduri si credinte, facandu-i sa moara ca niste caini, fara demnitate; o moarte demna ii incurajeaza pe urmasi. PCC poate realiza scopul de "educare" a admiratorilor victimelor sale numai cand acestea mor in umilinta si rusine. PCC persecuta Falun Gong cu o cruzime si violenta extrema pentru ca practicantii Falun Gong isi considera credinta mai importanta decat viata. Cand PCC a fost incapabil sa le distruga demnitatea, a facut tot ce a putut pentru a le tortura corpurile. d. Omorarea prin alianta si instrainare Cand omoara oameni, PCC foloseste atat "morcovul" cat si "batul" - imprietenindu-se cu unii si instrainandu-i pe altii. PCC incearca mereu sa atace o "mica parte a populatiei" folosind proportia de 5%. "Majoritatea" populatiei (95%) este mereu buna, mereu obiectul "educatiei". O astfel de "educatie" consta in teroare si protectie. Educatia prin teroare foloseste frica si demonstreaza ca cei ce se opun PCC nu sfarsesc bine, facandu-i sa stea linistiti pe cei care au de gand sa atace Partidul. Educarea prin "protectie" lasa oamenii sa inteleaga ca daca merita increderea PCC si raman alaturi de PCC, nu numai ca vor fi in siguranta dar au o si sansa buna de a fi promovati sau de a castiga alte beneficii. Lin Biao[35] spunea: "O mica parte [suprimata] astazi, o mica parte maine, in curand vor insuma o parte mare". Cei care se bucura ca supravietuiesc unei miscari devin deseori victime ale urmatoarei. e. innabusirea in fasa a eventualelor amenintari; uciderile secrete in afara legii. Recent PCC a dezvoltat o metoda de innabusire in fasa a problemelor si de omor secret, in afara legii. Deoarece grevele muncitorilor si protestele taranilor devin tot mai frecvente in diverse zone, PCC elimina miscarile inainte ca ele sa se poata dezvolta, arestand asa-numitele "capetenii" si condamnandu-i cu pedepse aspre. Un alt exemplu: in timp ce libertatea si drepturile omului au devenit o tendinta comun recunoscuta in intreaga lume, PCC n-a condamnat nici un practicant de Falun Gong la pedeapsa cu moartea; dar sub instigarea facuta de Jiang Zemin care afirma ca "nimeni nu va fi tras la raspundere daca omoara practicanti Falun Gong", practicantii Falun Gong au fost de obicei torturati pana la moarte, peste tot in tara. Totusi Constitutia Chinei stipuleaza dreptul cetatenilor la apel daca cineva a suferit o nedreptate. Cu toate acestea PCC foloseste politisti in civil si angajeaza criminali locali pentru a-i opri, aresta si trimite inapoi acasa pe cei care fac apel, chiar punandu-i in lagare de munca. f. Omorarea unuia pentru a-i avertiza pe ceilalti Persecutarea lui Zjang Zjixin si Yu Luoke si Lin Zhao[36] sunt asemenea exemple. g. Folosirea suprimarilor pentru a ascunde adevarul despre crima De obicei celebritatile de calibru international sunt amutite, dar nu omorate de PCC. Scopul este musamalizarea crimelor comise fata de cei care nu atrag atentia publicului. De exemplu, in timpul campaniei de suprimare a reactionarilor, PCC n-a omorat generali KMT cu grade superioare ca Long Yun, Fu Zuoyi si Du Yuming, in schimb a omorat ofiteri KMT cu grade mai mici si soldati. Omorurile infaptuite de PCC de-a lungul unei lungi perioade de timp au deformat sufletele chinezilor. Acum, in China, multi au tendinta sa ucida. Cand teroristii au atacat S.U.A. la 11 septembrie 2001, multi chinezi au ovationat atacurile pe web-siteurile chineze de discutii. Pretutindeni se auzeau sustinatorii unui "razboi total", facand oamenii sa tremure de frica.

XI CONCLUZIE Datorita blocadei informationale create de PCC, nu putem sti exact cati oameni au murit in urma diverselor campanii de persecutie aparute in timpul tiraniei sale. Cel putin 60 milioane de oameni au murit in miscarile pomenite anterior. in plus PCC a ucis si minoritati etnice in Xinjiang, Tibet, Mongolia Centrala, Yunnan si alte locuri; informatii despre aceste incidente sunt dificil de strans. Washington Post estima la un moment dat ca numarul oamenilor persecutati si omorati de Partid se ridica la 80 milioane. in afara de morti, nu putem sti cati au fost mutilati, cati s-au imbolnavit mental, cati au fost infuriati ori terorizati de persecutia pe care au suferit-o. Fiecare moarte in parte este o tragedie amara care lasa in urma o agonie nesfarsita membrilor familiei victimelor. Dupa cum scria Yomiuri News din Japonia, guvernul central chinez a inceput un studiu privind numarul victimelor din timpul Revolutiei Culturale, in 29 de provincii si municipalitati, aflate direct sub tutela Guvernului Central. Rezultatele aratau ca aproape 600 milioane de oameni au fost persecutati ori invinuiti in timpul Revolutiei Culturale, ceea ce insemna aproape jumatate din populatia Chinei. Stalin spunea ca moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion este numai o statistica. Cand lui Li Jingquan, fostul secretar de Partid al provinciei Sichuan, i s-a adus la cunostinta ca oamenii mor de foame, el a raspuns: "in ce dinastie n-au murit oameni?". Mao Zedong spunea: "victimele sunt inevitabile in orice lupta. Moartea apare deseori". Aceasta este conceptia comunist-ateista despre viata. Iata de ce 20 de milioane de oameni au murit ca rezultat al persecutiei din perioada regimului lui Stalin 10% din populatia fostei URSS. PCC a ucis cel putin 80 de milioane de oameni cam tot 10 % din populatia Chinei [la sfarsitul Revolutiei Culturale]. Khmerii Rosii au omorat 2 milioane de oameni - un sfert din populatia Cambogiei la acea vreme. in Coreea de Nord numarul mortilor din cauza foametei se estimeaza la peste un milion. Toate acestea sunt datorii sangeroase ale partidelor comuniste. Cultele malefice sacrifica oamenii si le folosesc sangele pentru a venera spectre malefice. inca de la inceputurile sale,

Partidul Comunist a ucis oameni - cand nu-i putea ucide pe cei din afara Partidului, isi omora proprii membri de dragul "luptei de clasa", "luptei dintre partide" si a altor inselatorii. A sacrificat pe altarul cultului sau malefic chiar proprii secretari generali, maresali, generali, ministri si altii. Multi cred ca PCC ar trebui sa i se acorde timp pentru a se corija, spunand ca acum isi tine omorurile in frau. in primul ucigasul este ucigas indiferent daca omoara o singura persoana. Pe langa asta, deoarece omorul este una dintre metodele folosite pentru a conduce regimul bazat pe teroare, PCC va omori mai mult sau mai putin, dupa nevoie. Omorul comis de PCC este in general imprevizibil. Cand poporului ii lipseste un puternic sentiment de teama, PCC va omori mai mult pentru a creste sentimentul de teroare, cand oamenii sunt deja infricosati, uciderea unora poate mentine sentimentul de teroare; cand oamenii nu stiu altceva decat frica fata de PCC, atunci sunt doar amenintati - omorurile nemaifiind necesare - va fi suficient pentru PCC. Dupa ce a trecut prin nenumarate campanii politice si de eliminare, poporul si-a creat un reflex conditionat ca raspuns la teroarea PCC. Atunci nici macar nu mai este nevoie ca PCC sa mentioneze omorul, tonul aparaturii de propaganda care critica in masa este suficient sa le aminteasca oamenilor teroarea. PCC va regla intensitatea cu care omoara in functie de schimbarile sentimentului de teroare al poporului. Magnitudinea omorului in sine nu este tinta PCC; cheia este crima consecventa de dragul mentinerii puterii. PCC n-a devenit mai bland. Nici nu si-a lasat jos cutitul de macelar; doar ca poporul a devenit mai supus. Atunci cand poporul se ridica pentru a cere ceva ce trece dincolo de toleranta PCC, PCC nu va ezita sa omoare. Omorul la intamplare da rezultate maxime atunci cand omori pentru a mentine puterea. in precedentele campanii ucigase de scara larga, in mod intentionat PCC a tinut vaga identitatea victimelor, acuzatiile care li s-au adus si felul in care se atribuiau pedepsele pentru diversele grade de "vina". Pentru a evita sa devina tinte ale omorului, oamenii se limiteaza intr-o "zona sigura" bazandu-se pe judecata proprie. O astfel de "zona sigura" era uneori mai ingusta chiar decat cea pe care PCC intentiona s-o demarcheze. Acesta este motivul pentru care in fiecare miscare, oamenii au tins sa actioneze mai degraba de stanga decat de dreapta. Ca rezultat campaniile sunt deseori "marite" dincolo de dimensiunile lor planificate, pentru ca oamenii la diferite niveluri isi impun voluntar restrictii pentru a-si asigura supravietuirea. Cu cat este mai jos nivelul cu atat mai teribila devine miscarea. O astfel de intensificare voluntara a terorii in intreaga societate ia nastere datorita cerintei ca omorurile sa fie aleatoare. in lunga sa istorie criminala, PCC s-a metamorfozat devenind un ucigas in serie depravat. Prin crime isi satisface sentimentul pervers de putere suprema care decide viata si moartea oamenilor. Prin omor isi alina cea mai adanca teama. Prin crime suprima nelinistea sociala si nemultumirile cauzate de crimele anterioare. Datoriile sangeroase ale PCC fac astazi imposibila orice iesire benevolenta din impas. Pentru a-si mentine existenta pana in momentul final, PCC se mai poate bizui doar pe presiunea intensa si pe conducerea totalitara. in ciuda faptului ca ocazional se deghizeaza, reabilitand victimele crimelor sale, natura insetata de sange a PCC nu s-a schimbat niciodata. Va fi chiar mai putin probabil sa se schimbe in viitor.

PCC DUPA MOARTEA LUI MAO Ce ar face China fara Partidul Comunist? Pentru ca PCC degenereaza, oamenii descopera pe neasteptate ca de decenii, spectrul malefic al PCC, cu mijloacele lui viclene mereu schimbatoare, si-a infiltrat elementele malefice in fiecare aspect al vietii oamenilor obisnuiti. Cand a murit Mao Zedong, multi chinezi au plans amarnic in fata portretului sau si s-au intrebat "Cum poate continua China fara presedintele Mao?". Ironic, douazeci ani mai tarziu, cand lumea pune sub semnul intrebarii legitimitatea politica a Partidului Comunist, PCC a raspandit o noua campanie de propaganda, lansand din nou intrebarea "Ce ar face China fara Partidul Comunist?" in realitate, controlul politic total al PCC ne-a marcat atat de adanc cultura si modul de gandire incat chiar si criteriul cu care judecam PCC este creat de PCC. Daca in trecut PCC a controlat oamenii infiltrandu-i cu elementele sale, acum PCC a ajuns sa recolteze ce a sadit, din moment ce lucrurile introduse in mintile oamenilor au fost digerate si absorbite de toate celulele lor. Oamenii gandesc conform logicii PCC si se pun pe ei insisi in locul PCC atunci cand judeca binele si raul. Cu privire la masacrul studentilor din 4 iunie 1989, unii spun: "Daca eu as fi fost Deng Xiaoping, si eu as fi innabusit protestul cu tancuri". in persecutia Falun Gong, unii spun: "Daca eu as fi Jiang Zemin, si eu as elimina Falun Gong". Cu privire la interzicerea libertatii de expresie, unii spun: "Daca eu as fi PCC, as face la fel". Adevarul si constiinta au disparut, ramanand doar "logica" PCC. Aceasta a fost consecinta metodelor extrem de urate si dure folosite de PCC. Cat timp PCC continua sasi introduca toxinele morale in mintile oamenilor, poate obtine energie pentru a se sustine in continuare. "Ce ar face China fara PCC?" Acest mod de gandire se potriveste perfect dorintei PCC ca oamenii sa judece conform logicii Partidului. China a razbit prin cei 5.000 ani de istorie fara PCC; nici o tara din lume nu si-ar opri dezvoltarea sociala din cauza prabusirii unui anumit regim. insa dupa decenii de dictatura a PCC, oamenii nu mai realizeaza acest fapt. Propaganda prelungita a PCC a antrenat oamenii sa creada ca Partidul este mama lor. Politicile omniprezente ale PCC au facut ca oamenii sa lesine cand isi imagineaza cum ar fi vietile lor fara PCC. China nu s-a prabusit fara Mao Zedong; s-ar prabusi China fara PCC!? Bibliografie - "Istoria ilustrata a COMUNISMULUI", enciclopedia Rao - "The Little Red Book" Mao Zedong

- Atlas "Lumea diplomatica" - Scrisoarea lui Mao Zedong catre sotia lui, Jiang Qing, in 1966

Societetea Naiunilor, prima organizaie internaional dedicat meninerii pcii, a fost sortit eecului nc de la crearea sa n 1919. Lipsit de mijloace practice de intervenie, ea a dus o politic palid i ineficient care nu a putut s evite apariia unei noi conflagraii mondiale. De ce, n ciuda celor mai bune intenii morale a celor care au construit Liga, a euat ntr-un mod att de dureros?
Graie faptului c i-a inut ara departe de rzboiul din Europa, Woodrow Wilson a fost reales preedinte al Statelor Unite n 1916. Un an mai trziu, i convinge pe americani s intervin n Europa. Desigur, soarta vaporului Lusitania, scufundat de germani n mai 1915, provocase impresii puternice n rndul americanilor, dar abia telegrama Zimmermann, din 1 martie 1917, a fost pictura care a umplut paharul i care i-a mpins pe americanii, izolaioniti prin tradiie, n rzboi de partea Antantei. Coninutul telegramei era ct se poate de clar: germanii i invitau pe mexicani s declare rzboi Statelor Unite pentru a evita ca acestea s se amestece n treburile europenilor. n schimb, Germania se angaja s acorde ajutor Mexicului n recuperarea teritoriilor pierdute n faa SUA n 1848: Texas, Arizona i New-Mexico. Idealist convins, Wilson, fost profesor de tiine politice, visa la pacea mondial. Din ianuarie 1918, cu mult nainte de sfritul rzboiului, preedintele american i-a expus ideile i principiile n acele faimoase 14 puncte ale lui Wilson. Unul dintre ele prevedea crearea unei Societi a Naiunilor, organizaie care s dezamorseze conflictele, bazat pe garantarea reciproc a independenei politice i integritii teritoriale a tuturor membrilor. Era vorba de construirea unui sistem de securitate colectiv care s evite apariia unui nou conflict mondial. Creat prin Tratatul de la Versailles, n iunie 1919, Societetea Naiunilor i va pierde repede din credibilitate. n primul rnd, pentru c nu accepta folosirea forei militare pentru punerea n practic a arbitrajelor i sanciunilor, dar, cel mai important, pentru c nsi ara unde s-a nscut ideea organizaiei a refuzat s adere. Odat ieii din rzboi, americanii au refuzat s se mai implice n problemele europenilor i au dorit ntoarcerea la izolaionismul care i inuse departe de orice conflict internaional timp de un secol. Congresul era de prere c garania ce trebuia oferit Franei viola principiile doctrinei Monroe, astfel c tratatul de la Versailles a fost respins cu o majoritate de 55 la 39. Acesta era nceputul splendidei izolri a americanilor, dup vechiul model englez, care a dominat politica extern a rii pn n 1941. Astfel, nc de la nceput, Societatea Naiunilor a fost lipsit de participarea primei mari puteri a lumii.

(edin a Adunrii Generale a Societii Naiunilor) Reunit pentru prima dat la 10 ianuarie 1920, la Londra, Societatea Naiunilor i-a stabilit sediul la Geneva n luna noiembrie a aceluiai an. 42 de naiuni erau membre a Ligii. n 1935, numrul lor era de 60. rile membre erau reprezentate ntr-o Adunare General care se ocupa cu rezolvarea problemelor ce ameninau pacea mondial, dar i cu acceptarea noilor membri. Exista un Consiliu permanent, format din cinci membri: Marea Britanie, Frana, Italia, China i Japonia. Acesta ncerca soluionarea conflictelor prin arbitraj internaional. Diplomaia secret, regul a desfurrii relaiilor internaionale n secolul al XIX-lea, trebuia s dispar. Nu n ultimul rnd, o curte internaional de justiie era creat la Haga pentru judecarea problemelor dintre state. Mai multe comisii specializate au fost create pentru gsirea unor soluii pentru problemele care ameninau pacea. Una dintre ele, comisia pentru dezarmare, a reuit adoptarea proiectului Pactului Briand-Kellog. De asemenea, ca urmare a proiectelor iniiate de Lig, au luat natere Organizaia internaionalp a muncii, Comisia pentru Refugiai sau Comisia internaional de cooperare internaional.

(Palatul Naiunilor, aflat la Geneva, a fost sediul Societii ncepnd cu 1929; astzi este sediu ONU)

Lipsurile eseniale
Neavnd o for armat proprie, Societatea Naiunilor nu putea impune dect sanciuni economice. Dar cea mai mare problema era c cei mai influeni membri ai organizaiei preferau, n locul promovrii sistemului de securitate colectiv, o politic de appeasement, ineficace, fa de state revizioniste precum Germania, Italia sau Japonia. O alt problem major a structurii a fost reprezentativitatea. Lipsit de cooperarea american nc de la nceput, Societatea accept aderarea Germaniei n 1926 i a Uniunii Sovietice n 1934. Acceptarea acestor dou state prea c ar putea ntri organizaia. Societatea Naiunilor a beneficiat n acea perioad de eforturile lui Gustav Stresemann, ministru al afacerilor externe al Germaniei, i ale omologului su francez, Aristide Briand. Ei sunt cei care, n 1925, au semnat tratatul de la Locarno, prin care Frana i Germania garantau frontierele instituite de tratatul de la Versailles; ns era vorba doar de frontierele din vest, ale Belgiei, nu i de cele din est ri precum Polonia, ngrijorat de posibile pretenii teritoriale din partea Germaniei, i-au manifestat nemulumirea fa de aceast nelegere. Apoi, n 1928, rile semnatare ale Pactului Briand-Kellog acceptau interzicerea rzboiului (fr a se fi stabilit i sanciuni n caz de nclcare a pactului). n 1929, planul Young anuleaz practic toate despgubirile pe care trebuia s le plteasc Germania. Societatea Naiunilor prea, n 1930, s fie un adevrat succes. ns nceputul crizei economice va distruge ntregul edificiu.

Loviturile date de Hitler, Mussolini i Japonia


Victoria electoral a lui Hitler i numirea sa n funcia de Cancelar au fost un adevrat comar pentru Societate. n noiembrie 1933, el i retrage ara din organizaie sub pretextul eecului conferinei mondiale pentru dezarmare i al refuzului instituirii unei pariti a armamentului ntre Germania i Frana. Hitler ncepe apoi s ncalce, pe rnd, toate punctele tratatului de la Versailles: ocup i renarmeaz Renania n martie 1936, iar Frana privete neputiincioas creterea nivelului de agresivitate al rii vecine fr s poat reaciona, nefiind sprijinit de Marea Britanie. Societatea Naiunilor nu interzicea membrilor s intervin militar, dar ei trebuiau s o fac pe cont propriu, cu armatele naionale, lucru pe care nici Frana, nici Anglia nu erau dispuse s-l fac. Britanicii nu mai erau pregtii s fie jandarmul lumii, cu att mai puin al Europei. Nu vor interveni nici n aprarea Cehoslovaciei, nici dup Anschluss. n 1931, Japonia, membr a Societii Naiunilor, ocupa Manciuria, aciune condamnat de organizaie, dar nu i sancionat ntr-un mod eficient. n 1935 a venit rndul Italiei s creeze probleme. Dorind si extind imperiul colonial, ea a invadat Abisinia n octombrie 1935, nclcnd toate regulile dreptului internaional. Mai mult, marealul Badoglio a folosit arme chimice, interzise la acea vreme. n lupta contra abisinienilor. Condamnat oficial i ameninat cu sanciuni economice, Italia lui Mussolini prsete Societatea Naiunilor n 1937. ntr-un final, URSS este exlcus din organizaie n decembrie 1939 dup agresiunea contra Finlandei. Dac principalele eecuri ale Ligii sunt prea bine cunoscute, trebuie menionate i cele cteva succese remarcabile obinute ntre 1921 i 1930: pstrarea insulelor Aaland sub suveranitate finlandez, delimitarea frontierei albaneze, mprirea Sileziei Superioare ntre Polonia i Germania, internaionalizarea portului Memel, referendumul de realipire a regiunii Saar la Germania, sfritul sclavagismului n Liberia. Dup expulzarea Uniunii Sovietice, Liga nceteaz practic s mai funcioneze, dar ea a fost oficial dizolvat abia n 1946, fiind nlocuit de Organizaia Naiunilor Unite. Fondatorii ONU au tiut s nvee din greelile predecesorilor i din eecurile Ligii, astfel c ONU beneficiaz de o for armat internaional pentru meninerea pcii i reunete aproape toate statele de pe glob.

Ideea constituirii unei organizaii internaionale, menit - n principal - s contribuie la meninerea pcii n lume, este foarte veche. nceputurile sunt legate de ,,marea uniune" a lui Confucius i au nregistrat ulterior proiecte ca Organizarea federativ a lumii ntregi, a lui Dante, De jure belli ac pacis, de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de Kant. i acestea sunt doar cele mai faimoase exemple dintr-o serie extrem de lung de proiecte dintre care multe erau pure utopii. n secolul XIX, ns, asemenea planuri devin att de insistente nct este clar c se nscuse o etap de pregtire a terenului pentru transpunerea ideii n practic. Conjunctura prielnic s-a creat abia n anii primului rzboi mondial. Marile pierderi umane i uriaele distrugeri materiale au impus orientarea preocuprilor cercurilor oficiale i ale unor particulari spre prevenirea n viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism internaional care s militeze pentru meninerea pcii. Eforturile depuse au fost cu totul justificate: primul rzboi mondial s-a ncheiat cu moartea a 1,9 milioane de germani, 1,4 milioane francezi, 0,7 milioane englezi, 0,5 milioane de italieni, 0,4 milioane de srbi etc. Prima etap practic a constituirii celei dinti organizaii internaionale, Societatea Naiunilor, a corespuns aadar anilor 1914-1918, cnd au fost elaborate numeroase proiecte, particulare sau publice. Din domeniul privat, cele mai active studii au fost iniiate de Liga pentru ntrirea pcii, din Statele Unite ale Americii, i Liga pentru Societatea Naiunilor din Marea Britanie. n aceasta din urm au activat intelectuali de reputaie, ca Leonard Woolf, G. Lowes Dickinson, C. R. Buxton sau J. A. Hobson, care au elaborat ntre anii 1916-1918, planuri detaliate privind conducerea problemelor internaionale, preconiznd diverse metode pentru soluionarea pacific a diferendelor internaionale, pentru aciunea comun mpotriva unei agresor, chiar cu preul cedrii unor prerogative ale suveranitii naionale. La nivel oficial, aciunea a fost trzie: n 1917 n Frana s-a constituit un comitet ministerial condus de Leon Bourgeois, iar n Marea Britanie n 1918 un comitet prezidat de lordul Phillimore. Ideile, proiectele i iniiativele, determinate de necesitatea gsirii unei soluii veritabile pentru conservarea pcii dup marele rzboi, au prins conturul unor lucrri monografice, acestea fiind rezultatul unor dezbateri i campanii de pres n primii ani ai rzboiului, n care sunt incluse opiniile celor mai avizai oameni politici ai momentului. Aa a fost cartea lui Edgar Milhaud, La socit des Nations, publicat n anul 1917, la Paris. Ce trebuia s fie o Societate a Naiunilor? Un obiectiv al diplomaiei pentru lichidarea militarismului, pentru instaurarea i conservarea unei pci drepte, care s rezulte din principiile universale i care s fie garantat de ansamblul popoarelor. Aceast lucrare, probabil i altele, vor fi influenat desigur atitudinea guvernelor angajate n conflict. Autorul i-a nsuit n primul rnd ideile preedintelui american W. Wilson. Cteva dintre acestea: ,,n orice discuie asupra pcii chemat s pun capt acestui rzboi, nu se va putea contesta faptul c pacea va trebui s fie urmat de un acord formal al puterilor care va face virtual imposibil ca o catastrof asemntoare s ne mai poat lovi". Wilson socotea c ,,simplele acorduri de pace ntre beligerani nu vor satisface pe nii beligeranii". Preedintele american aprecia c trebuia creat o for internaional capabil s garanteze c nici o aciune de for nu va amenina pacea. Aceasta va trebui pus n afara oricrui risc de for major. Singura soluie pentru atingerea acestui deziderat era doar o organizaie internaional fundamentat pe un regulament clar i precis. n acest context preedintele Wilson dezvolta conceptele: drepturile omului, drepturile popoarelor. Viitoarea organizaie internaional trebuia s se ocupe de problematica general a organizrii pcii,

de rspndirea democraiei n lume, de reducerea armamentelor, de libertatea navigaiei pe mri, cooperarea economic internaional etc. Frana, la rndu-i, a ncheiat n iulie 1918 proiectul oficial privind organizaia internaional i-l va nainta ca atare Conferinei de pace. n anul 1918 au mai fost finalizate alte dou proiecte importante de sorginte britanic. Primul era semnat de lordul Cecil Robert, iar al doilea de generalul Jan Christian Smuts. O influen decisiv va avea ns punctul de vedere american. n Cele 14 puncte ale preedintelui Wilson din 8 ianuarie 1918.Cnd Wilson va sosi n Europa, n decembrie 1918, progresele n ce privete organizaia internaional erau practic nule. Btrnul continent trecea prin euforia victoriei, iar Frana i Anglia mai erau i n perioada electoral. Wilson credea c pactul organizaiei internaionale trebuia inclus n tratatele de pace pentru a evita amnarea unei decizii fa de volumul mare al dezbaterilor privind chestiunile teritoriale. Preedintele american era ferm convins c proiectatul mecanism al asociaiei de state putea corecta eventualele imperfeciuni ale tratatelor de pace. Pe de alt parte, Wilson se temea de opoziia Senatului american, unde deja se conturase o grupare republican condus de senatorul Lodge ostil ideii asocierii Statelor Unite la o organizaie internaional. De aceea Wilson va insista ca pactul s fac parte din tratatele de pace, pentru a fi adoptate n bloc. Aliaii au acceptat sugestiile lui Wilson, spre marea surpriz a acestuia, i proiectul american de pact a fost adoptat ca baz de discuii. Documentul american n cauz era rezultatul unei gndiri colective: bazele au fost elaborate de Wilson care apoi a analizat proiectul britanic, deja revizuit de colonelul House, precum i pe cel francez. n funcie de concluziile dobndite, Wilson a pregtit un alt proiect, din nou modificat dup propunerile lui Robert Cecil i ale generalului Smuts. Aceast nou variant a fost nmnat experilor americani i englezi care au adus alte modificri. Aceast ultim form a fost prezentat Conferinei de pace la 25 ianuarie 1919. Cu acest prilej s-a constituit i Comisia pentru Societatea Naiunilor format din delegaii marilor puteri i ai altor cinci state mici. Acestea din urm au protestat fa de ponderea evident a marilor puteri (S.U.A., Marea Britanie, Frana i Italia) i au cerut lrgirea componenei sale. Ca urmare, nc alte patru mici state au fost primite n Comisie (inclusiv Romnia). Pe lng proiectul anglo-american, Comisia, condus chiar de Wilson, a primit spre studiu un document francez i unul italian, dar baza real de discuie a fost primul. Dup negocieri extrem de intense, care adesea s-au prelungit dup miezul nopii, Comisia a adoptat un proiect de pact ce a fost prezentat plenarei Conferinei la 14 februarie 1919. n acest fel proiectul, pn atunci secret, a devenit public i a fost supus dezbaterii generale. n acel moment Wilson a trebuit s se ntoarc n patrie pentru soluionarea unor probleme interne. ntre timp, Conferina a discutat proiectul. O serie de state, ca Australia i Canada, au propus cteva amendamente. Statele neutre au criticat mai ales excluderea Germaniei i influena prea evident a marilor puteri n conducerea organizaiei. De altfel, n martie 1919, un grup de 12 state neutre au susinut un proiect de pact elaborat de Suedia, Norvegia i Danemarca. Revenit la Paris, Wilson a adus i cteva modificri cerute de suporterii republicani ai Societii Naiunilor. Noile sugestii au fost analizate de Comisia specializat n cteva edine din martie-aprilie 1919. Proiectul final, prezentat plenarei Conferinei, la 28 aprilie 1919, a fost n unanimitate adoptat i a devenit prima parte din tratatele de pace semnate ulterior.

Astfel, dei problema crerii unor organizaii internaionale s-a analizat n linii mari n anii 1917-1918, este clar c lucrrile eseniale s-au desfurat ntre lunile februarie-aprilie 1919. Atunci, dup numai trei luni de negocieri intense, s-a creat un instrument internaional care, chiar imperfect, reprezenta ceva nou i original, un pas nainte n soluionarea problemelor colective ntr-o manier care s nu mai permit declanarea unui alt cataclism mondial. Soarta Societii Naiunilor a fost ns tragic, chiar de la nceput. Opoziia grupului condus de Lodge i fermitatea poziiei lui Wilson au dus la respingerea de ctre Senatul Statelor Unite, n martie 1920, a tratatului cu Germania, a Pactului Societii Naiunilor ca i a garaniei americane de securitate acordat Franei. Ca urmare, Societatea Naiunilor a fost lipsit de unul din stlpii de susinere, ceea ce a handicapat fatal activitatea organizaiei. Se poate ridica o ntrebare foarte legitim: de ce prima organizaie internaional s-a constituit n 1919 i nu n secolul XIX sau n alt etap a istoriei omenirii? Rspunsul este n aparen simplu: pentru c abia la terminarea primului rzboi mondial se crease conjunctura general, i n special un raport de fore care a favorizat naterea unei asociaii de state. n ce a constat acea conjunctur favorabil? Mai nti, se constituise o coaliie victorioas care manifesta dorina de a impune pcii soluiile dorite de ea. n acest context, marile puteri din Antanta, dup ce au nfrnt Germania, au dobndit o putere i un prestigiu care le-a permis a determina esena noilor relaii internaionale. De fapt, n prima etap a elaborrii statutului organizaiei internaionale, hegemonia marilor puteri a fost puin simit. Abia la Paris, n 1919 marile puteri i-au impus poziia privilegiat i deci punctul de vedere. Crearea Societii Naiunilor a fost, nendoielnic, rezultatul evoluiei de pn atunci a ideii organizrii internaionale. n termeni ideologici, schema adoptat la Paris a fost expresia doctrinei liberale privind organizarea internaional, doctrin formulat nc din secolul XIX. n 1919 nu s-a adoptat un nou mnunchi de idei, ct mai ales aceste formulri au fost ncadrate ntr-o nou conjunctur. Fr a fi un nou produs ideologic pur, Pactul Societii Naiunilor a fost predominant liberal n ton. Acesta este vizibil mai ales la dou niveluri; cel al democraiei i cel al autodeterminrii popoarelor. De subliniat mai ales credina c a sosit era democraiei, fiind create condiii pentru ca un numr de mici state democratice s se alture celor mari n cadrul unei organizaii internaionale, avnd drept obiectiv meninerea pcii. n acest cadru, problemele i nenelegerile ivite urmau a se soluiona prin negocieri i nu prin mijloace coercitive. Unii autori consider c formarea Societii Naiunilor a fost un eveniment ,,aproape revoluionar" la nivelul relaiilor internaionale, ca urmare a elementului nou adus n organizarea raporturilor dintre state. n acest fel, s-a creat un nou tip de funcie public internaional i, mai ales, s-a pregtit drumul spre constituirea Organizaiei Naiunilor Unite. Un specialist, J. Gascuel, apreciaz c Organizaia Naiunilor Unite este un lucru n ntregime nou. El nu este o nou ediie, chiar revzut sau corectat, a Societii Naiunilor, ci ,,... un sindicat de asigurare reciproc contra revenirii rzboiului i o tentativ a nvingtorilor de a da lumii de mine pace i prosperitate". Organizaia Naiunilor Unite este un fel de ,,societate anonim". De fapt, Societatea Naiunilor este precedentul istoric, este prima organizaie internaional din experiena creia O.N.U. a profitat din plin. Fiind aadar prima creaie de acest gen, Societatea Naiunilor a avut structuri i atribuii considerate i de ctre fondatori ca fiind largi. Adunarea general,

Consiliul i Secretariatul au fost principalele organe la care, cu timpul, s-au adugat 12 organisme specializate n chestiuni financiare, de comunicaii, de cooperare intelectual etc. Mijloacele juridice conferite organizaiei de ctre membri erau corespunztoare, putnd chiar, teoretic, s limiteze influena marilor puteri. Marele postulat al activitii Societii Naiunilor a fost organizarea meninerii pcii, n primul rnd prin reglementarea pacific a conflictelor i mai apoi prin dezarmare. La acest nivel realizrile mai importante s-au concretizat n Protocolul de la Geneva, din 1924, pentru reglementarea pacific a diferendurilor internaionale, n Acordurile de la Locarno (1925), n Pactul Briand-Kellogg (1928) ca i n Conveniile pentru definirea agresiunii (1933) i n Pactul Antirzboinic sau Pactul Saavedra Lamas (1933). La acestea se adaug reuita aplanrii ctorva conflicte dintre statele mici. Pe de alt parte, n sfera cooperrii economice i intelectuale, a aprrii unor drepturi i liberti democratice, organizaia de la Geneva a nregistrat de asemenea succese. n sfera meninerii pcii, organizaia a suferit patru mari eecuri n ncercarea de aplanare a conflictului chino-japonez, a rzboiului italo-etiopian, a rzboiului civil spaniol i mai ales nu a putut stopa agresiunea Germaniei naziste i a celorlalte state revizioniste. A euat n chip lamentabil i tentativa de realizare a dezarmrii. Dovada cea mai clar a falimentului Societii Naiunilor a fost chiar declanarea celui de-al doilea rzboi mondial. Cauzele eecului primei organizaii internaionale au fost atent studiate pentru a trage nvmintele necesare. Se pot distinge cauze interne, ct i altele oarecum impropriu numite externe. Din prima categorie fac parte cele legate de insuficiena Pactului nsui ca de pild: procedura de reglementare a conflictelor era prea lent: se ncerca interzicerea rzboiului dar fr a i se suprima cauzele; mecanismul sanciunilor era ineficace; delimitarea atribuiilor Adunrii generale i ale Consiliului era superficial. Desigur c toate acestea cu greu se pot reproa fondurilor care, n lipsa unor precedente, au creat n condiiile date un mecanism care prea a fi foarte bun sau, n orice caz, era vizibil i oricum supus perfecionrilor. Dintre cauzele externe se pot meniona: aciunea de subminare a marilor puteri membre care i promovau propriile interese, transformnd Societatea Naiunilor ntr-un oficiu de susinere a obiectivelor lor egoiste; absena nvinilor, a unor mari puteri, a Statelor Unite ale Americii i temporar a Germaniei i Uniunii Sovietice, a fost i mai grav; n sfrit, nu trebuie omis disimularea continu a realitilor de ctre armata de diplomai care fceau carier la Geneva i care au ascuns adesea insuccesele, mistificnd rolul organizaiei. Pstrat ca un feti n inima Europei, un feti n care nu numai guvernele dar nici opinia public nu mai credea total, Societatea Naiunilor s-a transformat ntr-o mumie a pcii, periculoas prin nsui prezena ei, alimentnd constant i mincinos ideea salvgardrii pcii. n fapt, Societatea Naiunilor nu a tiut si fureasc i mai ales s-i apere prestigiul. Nu trebuie omise nici greelile legate de aplicarea Pactului: exagerarea rolului instrumentelor diplomatice; minimalizarea funciei acordurilor regionale; lipsa de energie n promovarea codificrii dreptului internaional; incapacitatea de revizuire a metodelor de aciune cnd s-a constatat c acestea sunt defectuoase, i altele. Este clar deci c motivaiile eecurilor nregistrate de Societatea Naiunilor au fost mai profunde dect imperfeciunile Pactului i slbiciunile funcionale. Interesant de remarcat c Sumner Welles, subsecretar de stat al S.U.A., aprecia, nc din 1941, c Societatea Naiunilor a euat din cauza egoismului

marilor puteri, a Statelor Unite n primul rnd. Organizaia s-a dezintegrat pentru c marile puteri au folosit-o ca un mijloc de promovare a propriilor scopuri politice i economice, dar i pentru c nu a putut aciona ca un instrument elastic i imparial destinat meninerii pcii i soluionrii rezonabile a problemelor internaionale. De fapt, Societatea Naiunilor a beneficiat de condiia, extrem de favorabil, a difuziunii puterii n sensul dezbinrii marilor state nvingtoare dup semnarea pcii. Dar celelalte condiii au fost nefavorabile i lumea a pierdut o ans de afirmare a organizaiei internaionale. A fost i ultima ocazie, deoarece dup 1945 s-a realizat polarizarea puterii. Pn n 1939 Consiliul Societii Naiunilor s-a ntrunit de peste 100 de ori, iar Adunarea general de 20 de ori. Falimentul organizaiei nu a nsemnat ns i discreditarea ideii. De altfel, Secretariatul organizaiei i-a continuat activitatea i dup 1939, prin seciile specializate n probleme de sntate i narcotice. Au continuat s acioneze, dei la scar redus, i Organizaia Internaional a Muncii, precum i Cartea Internaional de Justiie. n acest fel, nucleul i mai ales ideea unei organizaii internaionale a supravieuit catastrofei din 1939. n nici un moment al celui de-al doilea rzboi mondial ideea necesitii unei organizaii internaionale nu a fost pus la ndoial. Dar n noile condiii, trgnd toate nvmintele din experiena Societii Naiunilor, s-a creat un alt tip de organizaie, cu structuri perfecionate i oricum mai bine ncadrat n relaiile internaionale ale epocii. Ca i n cazul anterior, Organizaia Naiunilor Unite s-a constituit din iniiativa marilor puteri, a S.U.A. i a Marii Britanii mai ales. Uniunea Sovietic, datorit condiiilor specifice ale evoluiei rzboiului s-a limitat la a-i exprima punctul de vedere pe marginea proiectelor anglo-americane. La insistenele preedintelui Roosevelt, crearea noii organizaii internaionale a fost separat complet de reglementarea pcii i a nceput chiar nainte de ncheierea rzboiului n Europa. n geneza O.N.U. s-au nregistrat mai multe etape, procesul n sine fiind mai ndelungat n cazul Societii Naiunilor. Primele idei n legtur cu organizarea postbelic au fost destul de vagi, dat fiind conjunctura: formulate n anii 1939-1941, acestea depindeau de evoluia rzboiului care atunci era nc favorabil Axei. S.U.A. au fost cea dinti care, dei era nc neutr, a creat un comitet de lucru n cadrul Departamentului de Stat pentru analiza reglementrii pcii dup rzboi. Primul document important, dat publicitii, a fost Carta Atlanticului, elaborat n august 1941 n cadrul unei conferine anglo-americane. A fost o declaraie de principii de o mare semnificaie teoretic, dar i practic, prin aderarea celorlalte state care luptau mpotriva Axei. Dup intrarea Statelor Unite n rzboi i a crerii coaliiei Naiunilor Unite, s-a format cadrul n care s-au schiat liniile organizrii postbelice. Roosevelt i Churchill, Hull i Eden au formulat n anii 1942-1943 o serie de idei i planuri pentru viitor. Secretarul de stat Cordell Hull a fost acela care l-a convins pe Roosevelt s accepte proiectul crerii unei organizaii universale care s nlocuiasc Societatea Naiunilor. Ideile engleze au evoluat un timp n jurul proiectului realizrii unor condiii regionale care s fie reprezentate ntr-un consiliu mondial. Planurile americane au pus un accent deosebit pe colaborarea marilor puteri, lucru cu care Marea Britanie i Uniunea Sovietic au fost de acord. Minitrii de externe ai celor trei, reunii la Moscova n octombrie 1943, au adoptat prima decizie clar privind necesitatea crerii unei organizaii internaionale. La Teheran, liderii celor trei mari puteri au confirmat decizia luat de minitrii de externe. n acest fel, pregtirile au intrat pe un teren mai ferm. Mai ales n

cadrul Departamentului de Stat au fost constituite mai multe comitete tehnice care au analizat problema elaborrii cartei unei organizaii internaionale. Factorii de decizie americani au discutat propunerile comitetelor i aa s-a nscut planul american pentru organizarea postbelic. Proiectul a fost analizat de delegaiile marilor puteri n cadrul Conferinei de la Dumbarton Oaks, din august-octombrie 1944. Proiectul de cart adoptat, completat n unele privine cu deciziile Conferinei de la Zalta, a stat la baza lucrurilor Conferinei de constituire a organizaiei internaionale. Conferina general de la San Francisco, din aprilie-iunie 1945, a reunit delegaiile a 50 de state care au discutat Propunerile de la Dumbarton Oaks pentru constituirea unei organizaii internaionale. Micile puteri, puse n faa frontului celor mari, au depus serioase eforturi pentru a ameliora coninutul proiectului de cart. Dup discuii extrem de aprinse, n condiiile n care apropierea victoriei crea o nou conjunctur, statele mici au nregistrat o serie de succese, obinnd modificarea sau completarea unor clauze, ca de pild cele privind tutela sau Curtea Internaional de Justiie. Dar n chestiunea esenial a veto-ului marilor puteri n Consiliul de Securitate nu s-a putut schimba nimic. Ca urmare, Carta adoptat de reuniunea de la San Francisco poate fi considerat ca un compromis, un rezultat al eforturilor marilor puteri i al sugestiilor fcute de statele mici. Aadar, o oper colectiv n care iniiatorii au reuit a-i asigura o poziie special. Numeroase lucrri consacrate istoriei Cartei Organizaiilor Naiunilor Unite relev geneza, n etape, a acesteia i subliniaz rolul determinant al conjuncturii n stabilirea sarcinilor i a mecanismului de aciune ale noii organizaii internaionale.