LIGA NAŢIUNILOR ŞI GESTIONAREA

CRIZELOR INTERNAŢIONALE INTERBELICE

2012

1
 Înfiinţarea Ligii Naţiunilor

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre

state în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice
internaţionale ţinute în ultima parte a secolului al XIXlea şi prima parte a secolului nostru1.
Societatea Naţiunilor ia naştere la sfârşitul primului război mondial din preocuparea
de a asigura independenţa şi securitatea statelor 2. Preşedintele american Wilson propune
crearea ei în ultimul dintre cele 14 puncte din ianuarie 1918 şi reuşeşte să includă în tratatul
de pace Pactul Societăţii Naţiunilor, adoptat în aprilie 1919 de Consiliul celor Zece3.
Societatea Naţiunilor trebuia să fie o organizaţie care să dezamorseze conflictele,
bazată pe garantarea reciprocă a independenţei politice şi integrităţii teritoriale a tuturor
membrilor4.
În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 şi 23 februarie 1935, a
avut 58 membri. Scopurile Ligii erau dezarmarea, prevenirea războaielor prin intermediul
securităţii colective, rezolvarea disputelor inter-naţiuni prin negociere, diplomaţie şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii5.
Hegemonia unui stat nu mai trebuie să fie împiedicată prin echilibrul puterilor -
principiul de ordine intern care guvernează statele europene de la pacea din Westfalia şi până
la primul război mondial - ci prin întemeierea Ligii Naţiunilor, care urma să declare în viitor
războaiele ilegale în conformitate cu dreptul internaţional6.
Filozofia Ligii a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice faţă de ultimele
sute de ani precedenţi. Liga nu dispunea de forţe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri
pentru a aplica deciziile sale sau sancţiunile impuse. După o serie de succese şi unele eşecuri
din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în faţa agresiunii Puterilor Axei din anii 1930.
Declanşarea celui al doilea război mondial a însemnat eşecul scopului principal al Ligii, acela
de a împiedica o nouă conflagraţie mondială7.

1
Raluca MigaBeşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p.142.
2
Maurice Vaisse, Dictionar de Relaţii Internaţionale, sec XX, traducere de Marius Roman, editura Polirom,
Iaşi, 2008, p.318.
3
Reprezentanţii statelor învingătoare şi delegaţi ai statelor mijlocii şi mici.
4
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/o-organizatie-sortita-esecului-societatea-natiunilor;
5
http://xa.yimg.com/kq/groups/24458889/1317639239/name/sem3.
6
Herman Kinder, Werner Hilgemann, traducere de Mihai Moroiu, Atlas de istorie mondiala, Enciclopedia Rao,
Bucuresti, 2001, p. 415.
7
http://xa.yimg.com/kq/groups/24458889/1317639239/name/sem3.

2
 Organizarea Ligii Naţiunilor

Liga Naţiunilor şi-a stabilit bazele la Geneva, în Elveţia. Această alegere a fost
naturală deoarece Elveţia era o ţară neutră şi nu luptase în Primul Război Mondial. Nimeni nu
putea disputa această alegere, mai ales că o altă organizaţie internaţională, Crucea Roşie, îşi
avea deja bazele tot în Elveţia.
Organismele principale ale Ligii Naţiunilor sunt Consiliul şi Adunarea Generală, care
îşi au sediul la Geneva. Aceste organisme trebuie să ia deciziile cu unanimitate de voturi
pentru a apăra suveranitatea naţională. Adunarea Generală se întruneşte o dată pe an, este
formată din reprezentanţii tuturor membrilor Ligii, fiecare dintre aceştia având drept de vot.
Adunarea Generală şi a creat şase comitete plenare a căror competenţă privea
următoarele probleme:
1) juridice;
2) organizaţii tehnice;
3) reducerea armamentelor;
4) buget şi finanţe;
5) probleme sociale şi umanitare;
6) probleme politice.
Deciziile în cadrul celor şase comitete puteau fi luate şi cu majoritate de voturi, în
timp ce în Adunarea plenară, exceptând în general problemele de procedură, deciziile în
problemele importante impuneau unanimitatea voturilor. Pentru evitarea dificultăţilor
rezultând din această cerinţă, unele probleme importante, cum ar fi admiterea de noi membri
în organizaţie ori alegerea membrilor Consiliului, au fost exceptate de la regula unanimităţii
sau au fost tratate drept chestiuni procedurale.
Dintre competenţele atribuite Adunării prin pact enumerăm: admiterea de noi membri,
controlul bugetului, selectarea membrilor nepermanenţi ai Consiliului şi stabilirea regulilor
de urmat la această alegere, analizarea problemelor transmise de Consiliu şi iniţierea de
acţiuni pentru revizuirea tratatelor8.
Consiliul Ligii Naţiunilor constă din 46 membrii permanenţi9 şi mai târziu din 9
membrii nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală.
8
Raluca MigaBeşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p.144.
9
Membrii permanenţi erau reprezentaţi de Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi Germania al cărui loc revine
după ieşirea din Ligă (1933) , a URSS în 1934.

3
 Ambele organe posedă competenţe în aceleaşi domenii (arbitrare, mediere), dar
Consiliul are un rol politic mai activ şi se întruneşte de mai multe ori pe an. Cele două organe
sunt suplinite de Secretariatul General Permanent condus de un secretar general cu sediul la
Geneva10.
Consiliului i sau conferit, printre altele, atribuţii în domenii ca: reglementarea
disputelor, expulzarea membrilor care violează prevederile Pactului, formularea planurilor de
dezarmare, formularea recomandărilor privind căile de punere în aplicare a prevederilor
Convenţiei privind reglementarea disputelor şi aplicarea de sancţiuni etc.
De asemenea, sunt asociate Ligii Curtea Internaţională Permanentă de la Haga şi
Camera Internaţională de Muncă.
În cazul în care se întâmplă o dispută, Liga, în conformitate cu pactul, putea face trei
lucruri cunoscute sub numele de ˝sancţiuni˝.
Putea convoca statele aflate in litigiu sa se aşeze şi să discute problema într-o manieră
civilizată şi paşnică. Acest lucru urma să se întâmple în cadrul Adunării Ligii - care era, în
esenţă, parlamentul ei –şi care asculta cele două păreri, urmând să ajungă la o decizie cu
privire la modul în care urma să se procedeze în continuare. Dacă una dintre naţiuni era
considerată a fi contravenientul, Liga putea introduce sancţiuni verbale - avertizarea naţiunii
agresoare că va trebui sa părăsească teritoriul celeilalte naţiuni sau va trebui să suporte
consecinţele.
În cazul în care statele aflate în litigiu nu ascultau decizia Adunării, Liga putea
introduce sancţiuni economice. Acest lucru era dispus de către Consiliul Ligii. Scopul acestei
sancţiuni era să lovească din punct de vedere financiar naţiunea agresoare, astfel încât, în cele
din urmă, să facă aşa cum cerea Liga. Logica din spatele acestei sancţiuni era de a împinge
acea naţiune agresoare spre faliment, astfel încât poporul acelui stat să-şi verse furia pe
guvern, forţându-l să accepte decizia Ligii. Liga putea interzice membrilor ei orice comerţ cu
o naţiune agresoare pentru a aduce acea naţiune în punctul în care îl dorea.
Dac şi acest lucru eşua, Liga putea introduce sancţiuni fizice. Aceasta însemna că se
puteau folosi forţe militare pentru a pune în aplicare decizia Ligii. Cu toate acestea, Liga nu
avea o forţă militară la dispoziţia sa şi nici un membru al Ligii nu trebuia să îi pună una la
dispoziţie când adera - spre deosebire de actuala Organizaţie a Naţiunilor Unite. Prin urmare,
nu putea emite ameninţări şi orice ţară care i-ar fi sfidat autoritatea ar fi fost conştientă de
această slăbiciune. Singurele două ţări din Liga care ar fi putut pune la dispoziţia ei forte
Herman Kinder, Werner Hilgemann, traducere de Mihai Moroiu, Atlas de istorie mondiala, Enciclopedia Rao,
10

Bucureşti,2001, p.415.

4
militare, erau Marea Britanie şi Franţa, dar ambele au fost grav sărăcite în timpul rezistenţei
din Primul Război Mondial şi nu puteau oferi organizaţiei sprijinul de care avea nevoie. De
asemenea, nici Marea Britanie şi nici Franţa nu erau în măsură să îşi pună finanţele la bătaie
pentru a plăti o armata extinsă, pentru că ambele au fost extrem de afectate financiar în
timpul războiului11.

Gestionarea crizelor internaţionale interbelice

Cauzele eşecului Ligii Naţiunilor au fost îndelung dezbătute, însă orice explicaţie
trebuie să plece de la discrepanţa dintre aşteptările mult prea mari ale opiniei publice
mondiale şi capabilităţile reale ale Ligii12.
Unul dintre principalele motive pentru care Liga Naţiunilor nu a fost capabilă să
gestioneze crizele internaţionale interbelice a fost lipsa unui braţ înarmat al acestei organizaţii
(crearea unei armate a Ligii a fost propusă de Leon Bourgeois, prim-ministrul Franţei dar
acesta s-a lovit de refuzul lui Wilson)13.
De la bun început lipsa de încredere a marilor puteri în sistemul Societăţii Naţiunilor a
făcut ca o mare parte a problemelor lumii post- Versailles să fie rezolvate prin intermediul
unor organisme paralele: Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate, Conferinţa
Ambasadorilor, Comisia Reparaţiilor, ceea ce restrânge grav abilităţile Ligii în a-şi pune
amprenta asupra reconfigurării lumii postbelice. Preponderenţa puterilor europene în
Consiliu, combinată cu lipsa Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice (până în 1934) a însemnat
că Liga nu reflecta noua distribuţie de putere la nivel global, cu efecte grave asupra
succesului organizaţiei în a deveni un garant al securităţii globale. Mai mult, faptul că mare
parte a instituţiilor sale funcţionau pe baza unanimităţii a lipsit Liga de supleţe şi a
transformat-o într-un instrument al prezervării statu-quo-ului. Astfel Liga Naţiunilor este
slăbită prin absenţa SUA şi a altor mari puteri 14 iar această absenţa se resimte foarte mult
deoarece Liga nu poate acţiona decât cu acordul Marilor puteri.

11
http://www.roportal.ro/articole/liga-natiunilor-426.htm
12
http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie25.pdf
13
Hadrian Gorun, Relaţii internaţionale în secolul al XX-lea:concepte fundamentale, şcoli de gândire, repere
istorice, Editura „Academica Brâncuşi”, Tg - Jiu, 2011, p. 179.
14
Din cele 63 de ţări membre, 14 o părăsesc înainte de 1939, 2 sunt eliminate prin anexare, una exclusă -URSS,
din cauza agresiunii asupra Finlandei.

5
 Anii `30 ai secolului al XX – lea au stat sub semnul încălcării tratatelor
internaţionale, în principal a Tratatului de la Versailles, dar şi a Tratatului de la Saint-
Germain şi a acordurilor de la Locarno15.
Un prim moment de criză în relaţiile internaţionale a avut loc în extremul Orient, în
1931, an care a marcat debutul agresiunii japoneze împotriva Chinei în Manciuria(criza
manciuriană)16. Criza izbucnită în 1931 intervine pe fondul impactului crizei economice
asupra unei economii japoneze deja foarte fragile, al schimbării raportului de forţe pe scena
politică japoneză în favoarea armatei, dar şi al haosului cvasigeneralizat din China. În acest
sens reacţia Consiliului Ligii Naţiunilor a fost imediată şi în septembrie iar mai apoi în
octombrie Japoniei i se cere retragerea imediată. Japonia a refuzat şi Liga Naţiunilor a decis
trimiterea unei comisii de anchetă prezidate de Lordul Lytton.
Escaladarea crizei intervine în ianuarie-februarie 1932, când după câteva atacuri
asupra unor cetăţeni japonezi la Shanghai, trupele nipone ocupă oraşul şi zona limitrofă. Abia
pe 5 mai cu mediere britanică este încheiat un armistiţiu. În timp ce atenţia comunităţii
internaţionale se îndreaptă spre soarta oraşului, nucleu tradiţional al influenţei europene
în China, Japonia îşi continuă ofensiva în Manciuria şi în august 1932 orice rezistenţă
organizată din partea trupelor regulate chineze încetează17.
În prealabil, în paralel cu intervenţia militară în Shanghai, pe 18 februarie 1932
fusese proclamată independenţa Manciuriei, iar pe 9 martie regent devine Pu-Yi, împăratul
Chinei detronat în 1912. În lunile următoare atenţia se va concentra asupra evoluţiilor din
cadrul Ligii, unde pe 2 octombrie este prezentat raportul Lytton. Concluziile moderate ale
Lordului Lytton vor fi discutate la sesiunea extraordinară a Ligii reunită în perioada
decembrie 1932 – februarie 1933 şi vor sta la baza raportului final al Adunării. Noul
document, adoptat în unanimitate (mai puţin Japonia) era unul mult mai critic la adresa
Japoniei: suveranitatea chineză asupra Manciuriei era considerată incontestabilă şi în
consecinţă acţiunea militară japoneză reprezenta o eroare. Noul stat era lipsit de legitimitate
şi nu trebuia recunoscut, iar trupele japoneze trebuiau retrase imediat. Replica japoneză avea
să vine pe 27 martie 1933 sub forma unei cereri formale de părăsire a Ligii Naţiunilor.
Instaurarea regimului nazist în Germania între 1933 şi 1934 a schimbat în mod decisiv
ecuaţia evoluţiilor politice pe continentul european18. În contextul crizei economice

15
Hadrian Gorun, Relaţii internaţionale în secolul al XX-lea:concepte fundamentale, şcoli de gândire, repere
istorice, Editura „Academica Brâncuşi”, Tg - Jiu, 2011, p. 195.
16
Ibidem, p. 196.
17
http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie25.pdf
18
http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie25.pdf

6
devastatoare, dictaturile sau regimurile autoritate de tipul Germaniei, Italiei şi Japoniei au
recurs la soluţii agresive – relansarea economică prin dezvoltarea industriei de război,
rezolvarea şomajului prin mobilizare, autarhie economică şi o politică externă ofensivă pentru
a deschide cu forţa pieţe de desfacere.
În timpul conferinţei pentru dezarmare , sub pretextul că Germaniei nu i se recunoaşte
egalitatea în drepturi, Hitler hotărăşte să părăsească atât Conferinţa cât şi Liga Naţiunilor
(octombrie 1933), după care începe un program de reînarmare accelerată19.
Tot în această perioadă sesizăm o tentativă de încălcare a Tratatului de la Versailles,
anume demersul pentru înfăptuirea Anschluss-ului economic şi vamal, un proiect de uniune
vamală între Germania şi Austria, iniţiat în 1931 de către ministrul de externe german,
Curtius şi cancelarul austriac, Schober. A fost de fapt o încercare de resurecţie a uniunii
vamale di secolul al XIX-lea, Zollverein. Miza a fost contracararea demersului ţărilor din
Mica Înţelegere şi al Poloniei de a constitui un bloc al ţărilor agricole 20. În final acest proiect
de Anschluss economic nu s-a materializat.
În 1935- 1936 Mussolini se năpusteşte asupra Etiopiei, care era membră a Ligii
Naţiunilor încă din 1923, dar care are frontiere comune cu coloniile italiene Eritreea şi
Somalia. Cu privire la acest lucru Liga naţiunilor a declarat că Italia a violat Pactul
Națiunilor dar singura sancțiune pe care o propune este un embargo asupra vâzărilor de arme
și alte câteva produse. La 9 mai 1936 regele Italiei este proclamat împărat al Etiopiei, iar Liga
Națiunilor ridică toate sancțiunile.
Criza etiopiană a creat o nouă breşă de care Hitler a putut profita. Garanţii Pactului de
la Locarno, Marea Britanie şi Italia, erau plasaţi pe poziţii diametral opuse, iar Mussolini era
recunoscător Germaniei pentru neutralitatea binevoitoare afişată în timpul crizei etiopiene. Ca
pretext pentru următoarea sa mişcare Hitler a folosit procesul de ratificare de către Franţa a
tratatului de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietic.
Pe 17 iulie 1936, liderii garnizoanelor militare din Marocul spaniol au iniţiat o revoltă
împotriva guvernului de stânga ales mai devreme în acel an 21. Războiul civil care a urmat
rebeliunii naţionaliste nu a avut numai caracterul feroce al unui conflict intern de proporţii ci

19
Maurice Vaisse, Dictionar de Relaţii Internaţionale, sec XX, traducere de Marius Roman, editura Polirom,
Iaşi, 2008, p.321.
20
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria Europei, p. 212, apud, Hadrian Gorun, Relaţii internaţionale în secolul al
XX-lea:concepte fundamentale, şcoli de gândire, repere istorice, Editura „Academica Brâncuşi”, Tg - Jiu, 2011,
p.197.
21
http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie25.pdf

7
s-a transformat rapid într-o problemă internaţională acută. Războiul civil din Spania a
reprezentat un fel de ultimă repetiție în vederea celui de-al doilea război mondial22
Întrucât ofiţerii rebeli în frunte cu generalul Franco nu au reuşit să Preia controlul
întregului aparat militar spaniol, asistenţa militară venită din exterior le era vitală şi din
toamna anului 1936, ajutorul militar italo-german era deja considerabil în ciuda deciziilor
adoptate de Comitetului de nonintervenţie creat în septembrie şi din care făceau parte Marea
Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Uniunea Sovietică. Intenţia lui Hitler era de a prelungi cât
mai mult conflictul civil din Spania, oferind atâta sprijin cât era necesar pentru a consolida
relaţiile cu Italia – de departe ţara cea mai implicată în război de partea naţionaliştilor, dar şi
pentru a evita victoria republicanilor, sprijiniţi într-o măsură mult mai mică de către sovietici.
În condiţiile în care atenţia lumii era concentrată asupra conflictului din Spania, un conflict ce
părea să întruchipeze diviziunile ideologice ale Europei anilor ’30, Germania a lansat Planul
de patru ani (18 octombrie 1936) menit să plaseze economia germană pe picior de război şi să
o autonomizeze din punct de vedere al aprovizionării cu materii prime. Proiectele de
autoarhizare veneau într-un moment în care, în ciuda succeselor înregistrate (eliminarea
şomajului, creşterea rapidă a producţiei industrială, proiecte masive de infrastructură),
economia germană se află într-un impas determinat de creşterea masivă a importurilor de
materii prime fără ca această creştere să fie echilibrată de sporirea exporturilor. Planurile de
consolidare internă mergea în paralel cu reluarea ofensivei diplomatice menite să erodeze
sistemul francez de alianţe din Europa. Pe 26 octombrie 1936 Italia şi Germania anunţă
încheierea unui acord de cooperare – viitoarea Axă Roma-Berlin. Era punctul final al unei
apropieri începute în timpul crizei etiopiene şi consolidate în războiul civil din Spania. Axa
Roma-Berlin prezenta două mari avantaje pentru Germania: forţa cele două mari puteri
occidentale să se gândească la posibilitatea unui conflict în Mediterana şi, mai ales, anula
opoziţia italiană faţă de Anschluss. O lună mai târziu, pe 25 noiembrie 1936, Germania şi
Japonia semnează Pactul Anticomintern. Îndreptat formal împotriva Uniunii Sovietice,
acordul are mai degrabă obiective antibritanice. Creând mamulte centre de presiune asupra
Imperiului Britanic, Hitler spera să paralizeze acţiunile Londrei şi să o forţeze să gândească
în termenii unui conflict pe trei fronturi: Europa Occidentală, Mediterana, Extremul Orient.
Pactul Anticomintern va fi completat prin aderarea Italiei în noiembrie 1937.

22
Hadrian Gorun, Relaţii internaţionale în secolul al XX-lea:concepte fundamentale, şcoli de gândire, repere
istorice, Editura „Academica Brâncuşi”, Tg - Jiu, 2011, p.203.

8
 În anul 1938 a avut loc anexarea Austriei de către Germania, ceea ce a însemnat
reorientarea aproape imediată a politicii externe germane spre distrugerea statului cehoslovac.
Dezintegrarea politică şi teritorială a Cehoslovaciei a antrenat destrămarea Micii Înţelegeri.
Disponibilitatea Franţei de a-şi abandona cel mai puternic aliat din regiune a obligat micile
naţiuni să-şi reconsidere relaţia cu aceasta 23. Incapacitatea Franţei de a-şi proiecta influenţa în
Estul Europei chiar şi în aceste momente de criză a coincis cu apogeul ofensivei diplomatice
şi economice germane menită să elimine şansele unei coaliţii antigermane cu participarea
naţiunilor din Europa Orientală şi să asigure o poziţie preponderentă pentru Germania în viaţa
economică a acestor naţiuni cu încălcarea de către Hitler a Acordului de la Munchen prin
invadarea şi dezmembrarea Cehoslovaciei în contextul în care fostele aliate ale Cehoslovaciei
căutau o acomodare cu Germania iar ţara care jucase un rol important în planurile germane
din 1938-1939, Polonia, revenea la o politică tot mai intransigentă faţă de Germania nazistă,
refuzând invitaţiile repetate de aderare la Pactul Anticomintern şi alinierea la politica
antisovietică a Germaniei. Astfel, după ce la 14 martie 1939 Slovacia condusă de
monseniorul Tiso (susţinut de Germania) îşi proclamă autonomia obligând la reacţie guvernul
cehoslovac, a doua zi trupele germane au intervenit ocupând Praga iar Cehoslovacia a încetat
să mai existe, pe teritoriul săi apărând Slovacia şi Protectoratul Boemiei şi Moraviei (zona de
ocupaţie germană), în timp ce Ungaria prelua Ruthenia subcarpatică. Intrarea trupelor
germane în Praga şi distrugerea statului cehoslovac precum şi anexarea rapidă a Albaniei de
către Italia (aprilie 1939) au dus la reorientarea rapidă a politicii anglo-franceze de la
conciliatorism la rezistenţă activă. Prioritatea era reconstruirea unui sistem de securitate în
Europa Orientală care să prevină dominaţia germană asupra regiunii, dominaţie ce ameninţa
să răstoarne echilibrul de forţa la nivel continental. În consecinţă Marea Britanie şi Franţa au
încercat să creeze în Estul Europei un bloc imun la influenţa germană şi au oferit garanţii
teritoriale Poloniei (31 martie), Greciei şi României (în aprilie 1939).În ajunul celui de al
doilea război mondial se poate constata că securitatea colectivă este un eșec 24:interesele
particulare, problemele nerezolvate și retragerea mai multor state (Japonia și Germania în
1930, Italia în 1939 și dispariția altora, precum Austria după Anschluss-ul din 1938, ca și
excluderea URRS- ului) șubrezesc principiul universalist al Societății Națiunilor, iar în
septembrie 1939 nici un beligerant nu-i mai acorda atenție, dar ea își continua activitățile

23
http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie25.pdf
24
Maurice Vaisse, Dictionar de Relaţii Internaţionale, sec XX, traducere de Marius Roman, editura Polirom,
Iaşi, 2008, p.321.

9
(ajutorarea refugiaților, proiecte de reconstrucție economică), până în 1946. În acest an la 18
aprilie Liga Națiunilor se dizolva la hotărârea Adunării Generale a Ligii25.
Începutul celui de al doilea război mondial a fost reprezentat de atacarea Poloniei la 1
septembrie 1939, de către Germania în virtutea Protocolului adițional secret al pactului
germano- sovietic. Odată cu începerea celui de al doilea război mondial sistemul multipolar
specific perioadei interbelice este distrus , conflagrația de dimensiuni planetare stând la
originea sistemului internațional bipolar, propriu perioadei postbelice.26

25
Herman Kinder, Werner Hilgemann, traducere de Mihai Moroiu, Atlas de istorie mondiala, Enciclopedia Rao,
Bucureşti,2001, p.415
26
Hadrian Gorun, Relaţii internaţionale în secolul al XX-lea:concepte fundamentale, şcoli de gândire, repere
istorice, Editura „Academica Brâncuşi”, Tg - Jiu, 2011, p.213.

10