TEMA 1 - Elementele introductive ale dreptului organizaţiilor

internaţionale
1. Evoluţia organizaţiilor internaţionale. Rolul organizaţiilor internaţionale în
societatea internaţională contemporană.
2. Noţiunea şi elementele definitorii ale organizaţiilor internaţionale
guvernamentale (O.I.)
3. Clasificarea O.I.
1.Evoluţia organizaţiilor internaţionale. Rolul organizaţiilor internaţionale în
societatea internaţională contemporană.
În termeni generali, o organizaţie internaţională este o „asociaţie”, care poate fi statală,
reunind deci mai multe state sau nestatală, şi în acest caz reuneşte persoane fizice sau juridice
având naţionalităţi diferite şi neurmărind scopuri lucrative. Prima categorie de „asociaţii” poartă
numele de organizaţii internaţionale interguvemamentale iar cea de a doua de organizaţii
internaţionale neguvemamentale.
Potrivit statisticilor Uniunii Asociaţiilor Internaţionale, numărul organizaţiilor internaţionale
interguvenamentale a crescut de la 37 în anul 1909, la 132 în 1960, Ia 280 în 1972 şi 375 în
1985. Cel al organizaţiilor neguvernamentale se ridică la aproximativ 13000. Împreună, aceste
două categorii de organizaţii acoperă practic, ansamblul domeniilor activităţii umane.
În literatura de specialitate, pomindu-se de la formularea art. 2 al Convenţiei de la Viena
asupra dreptului tratatelor, după care prin expresia „organizaţie internaţională” se înţelege
„organizaţie interguvemamentală”, termenul de „organizaţie internaţională” desemnează o
asociaţie între state: participanţii la organizaţie trebuie să fie neapărat state.
Din punctul de vedere al sociologiei relaţiilor internaţionale, constituirea organizaţiilor
internaţionale este explicată ca decurgând din necesitatea organizării politice a societăţii
internaţionale, ca o reacţie firească la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la
fragilitatea echilibrului care se realizează temporar.
Constituirea de organizaţii internaţionale mai este asociată cu transpunerea în plan
internaţional a conceptului şi practicii federalismului, ca proces de asociere între state, de
instituţionalizare a raporturilor dintre ele, în vederea realizării unui scop comun. Unii doctrinari
văd organizaţiile internaţionale ca o avangardă a unui guvern mondial în curs de formare. Deşi
analiza diverselor abordări doctrinare depăşeşte cadrul acestei lucrări, notăm totuşi că principiul
instituţionalizării raporturilor dintre diferite entităţi statale, prin intermediul asocierii, a fost
consacrat încă din antichitate. Regulile „Confederaţiilor” ateniene1 - libertatea de adeziune şi

1
Prima a fost Liga de la Delos, fondată în anul 476 î. Hr.
egalitatea dintre membri - sunt reţinute de dreptul internaţional şi materializate de abia în secolul
al XlX-lea, prin constituirea în anul 1865 a primei organizaţii internaţionale interguvemamentale,
în înţelesul dat actualmente acestui termen, şi anume: Uniunea Telegrafică Internaţională. Acest
moment a fost precedat de înfiinţarea, impusă de problematica comunicaţiilor pe fluviile
internaţionale, a celor două comisii fluviale - Comisia Centrală a Rinului 2 şi Comisia Europeană
a Dunării3.
O etapizare a procesului constituirii organizaţiilor internaţionale ar putea să pară irelevantă.
Cu toate acestea notăm că până la primul război mondial, organizaţiile create privesc, în
principal, domeniul tehnico-economic. în perioada dintre cele două războaie mondiale a luat
fiinţă prima mare organizaţie politică internaţională, cu vocaţie universală - Societatea
Naţiunilor. Aceasta a cuprins, ca părţi contractante, toate statele suverane existente în acea
perioadă, cu excepţia SUA, deşi organizaţia s-a constituit la iniţiativa preşedintelui american -
W. Wilson.
Tot în această perioadă se continuă procesul creării de noi organizaţii (Organizaţia
Internaţională a Muncii, Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană) care prefigurează sistemul
instituţiilor specializate ale ONU, instituit după al doilea război mondial şi ia fiinţă, pentru prima
dată în istoria societăţii internaţionale, o organizaţie internaţională cu competenţe jurisdicţionale,
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. În timpul celui de al doilea război mondial şi în
perioada ce i-a urmat, cea mai prolifică din punctul de vedere al constituirii de noi organizaţii
internaţionale, a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite, şi alte 17 organizaţii ca „instituţii
specializate” ale ONU. Au luat fiinţă, de asemenea, alte organizaţii legate, funcţional şi juridic,
de ONU (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi etc.) şi s-au
dezvoltat organizaţiile politice sau economice cu caracter regional sau subregional din Europa,
America Latină, Asia şi Africa. Caracteristic acestei perioade este înfiinţarea de organisme
regionale de cooperare politică şi militară (NATO, Pactul de la Varşovia), ca şi a celor de
integrare economică regională (Comunităţile Economice Europene şi CAER).
Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale a fost determinată
de o multitudine de factori. Dintre aceştia, trei ni se par hotărâtori. Primul ar fi necesitatea
prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în condiţiile
descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă,
care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui
nou război şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial atât al constituirii Societăţii

2
Constituirea acestei comisii a fost prevăzută în Actul final al Congresului de la Viena din anul 1815. Ea a fost
creată prin Convenţia de la Mainz din 1831.
3
Comisia Europeană a Dunării s-a constituit în baza Tratatului de la Paris din 1856.
Naţiunilor cât şi al Organizaţiei Naţiunilor Unite. încă din cele mai vechi timpuri, în filozofia
politică şi, mai apoi, în cea politico-juridică, atitudinile faţă de război se încadrează în trei
curente de gândire: susţinerea războiului ca politică de stat, acceptarea lui ca inevitabil şi
necesar, dar numai în anumite împrejurări, condamnarea şi eliminarea acestuia. în planul
căutărilor unor soluţii alternative războiului, sunt prezentate tezele privind realizarea unei lumi
unice sub forma unui imperiu universal, după modelul imperiului roman, o alianţă largă a
statelor creştine, sub conducerea Franţei, care presupunea acţiuni comune împotriva violatorilor
termenilor alianţei, sau instituirea unui sistem de norme de drept internaţional, în baza cărora să
fie reglementate raporturile dintre state.
Un loc aparte în şirul acestor căutări îl au ideile care se apropie de formula instituţionalizării
relaţiilor dintre state. în 1623, francezul Emeric Cruce, pornind de la principiul interdependenţei
statelor, a propus constituirea unei organizaţii universale pentru promovarea, în primul rând, a
comerţului. Această idee este dezvoltată ceva mai târziu de William Penn şi de abatele de Saint
Pierre, care au propus crearea unui parlament sau a unei adunări generale pentru rezolvarea
disputelor, care să decidă cu o majoritate de două treimi aplicarea de sancţiuni colective, inclusiv
de ordin militar. Planul filozofului german E. Kant pentru o pace perpetuă (1795) avea în vedere
constituirea pe baze voluntare a unei federaţii deschisă tuturor statelor, cu un congres care să
reglementeze disputele. Cel mai elaborat plan, înaintea constituirii Societăţii Naţiunilor, a fost
propus în 1840 de americanul William Ladd. El avea în vedere stabilirea unui Congres al
Naţiunilor şi o Curte a Naţiunilor cu puteri legislative şi judiciare în domeniul dezvoltării şi
aplicării dreptului internaţional.
Un al doilea factor determinant în apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale are în
vedere interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun
cooperarea între state în forme care să permită o asociere liberă, cu luarea în considerare a
intereselor comune şi, pe cât posibil, a intereselor particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia
industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au micşorat distanţele dintre naţiuni şi au
amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul
organizaţiilor internaţionale, care, la rândul lor puteau favoriza cooperarea între state în multiple
domenii. Astfel, de exemplu, într-o primă perioadă, utilizarea telegrafiei electrice a impus
înfiinţarea Uniunii Telegrafice Internaţionale, descoperirea undelor herţiene şi generalizarea
telegrafiei fără fir au condus la constituirea Uniunii Radio-telegrafice Internaţionale.
Domeniile în care, după al Doilea Război Mondial, interdependenţele apar cel mai manifest
privesc și comerţul, relaţiile monetare şi financiare, transferul de tehnologie și dezvoltarea
regională. Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea comerţului
internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) din 1947, ale cărui
principii de bază au fost încorporate Organizaţiei Internaţionale de Comerţ, constituită în anul
1995. Relaţiile financiare monetare internaţionale au ca principal cadru organizatoric instituţiile
create la Bretton Woods în 1945: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare. Transferul de cunoştinţe tehnice face obiectul (Consiliului
Economic şi Social al ONU şi al majorităţii instituţiilor specializate ale acestei organizaţii, iar
tendinţa înlăturării pe plan regional a barierelor circulaţiei libere a bunurilor, serviciilor,
capitalului şi persoanelor, în scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai
elocvent ilustrată de constituirea şi, apoi, evoluţia Comunităţilor Economice Europene.
Un al treilea factor, cu o influenţă hotărâtoare în evoluţia organizaţiilor internaţionale din
ultimele decenii, ţine de efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată societatea
internaţională, ale căror proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global. Printre
acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, epuizarea
unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spaţiului cosmic. Deşi nu se poate
concluziona că eforturile comunităţii internaţionale de a face faţă acestor provocări s-au
materializat în găsirea celor mai adecvate soluţii, asocierea acestor eforturi, în cadrul unor
organizaţii internaţionale, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură, Fondul Interna¬ţional de Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială, Autoritatea Internaţională privind Teritoriile Submarine, Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediu etc. nu pot fi ignorate. Organizaţiile internaţionale îndeplinesc
astfel o funcţie utilă în canalizarea unei părţi a raporturilor de interdependenţă dintre state şi în
asigurarea unor mijloace adecvate pentru intensificarea cooperării dintre naţiuni.
Rolul organizaţiilor internaţionale în societatea internaţională contemporană. Principalii
„actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale sunt, în primul rând, statele-naţiuni şi
organizaţiile internaţionale - interguvemamentale. Alături de aceştia, unele din organizaţiile
internaţionale neguvernamentale, marile corporaţii transnaţionale şi indivizii, în măsura în care
participă la raporturi guvernate de normele dreptului internaţional, sunt consideraţi în aceeaşi
categorie. Gradul în care fiecare, separat sau în interacţiune, influenţează raporturile din cadrul
acestui sistem este însă diferit.
Statele, cu interesele lor convergente sau divergente, continuă să fie entităţile politice
dominante ale sistemului contemporan de relaţii internaţionale. Ele sunt libere să admită sau să
refuze reglementarea conflictelor dintre ele prin intermediul unei organizaţii internaţionale, pot
accepta, în limitele actului constitutiv al organizaţiei, deciziile sau revendicările acesteia, sau pot
refuza cooperarea pentru punerea lor în aplicare. în cazurile în care un stat trebuie să fie
constrâns, constrângerea se realizează şi prin acţiunea altor state. în general, organizaţiile
internaţionale nu dispun de mijloace independente pentru aplicarea unor măsuri coercitive, iar
atunci când sunt abilitate, prin actele lor constitutive să aplice acest gen de măsuri, urmează o
politică de o deosebită prudenţă.
Cu toate acestea, deşi statele rămân în continuare entităţile dominante ale prezentului sistem
de relaţii internaţionale, organizaţiile internaţionale, create prin voinţa statelor, joacă un rol
important în cadrul acestui sistem. Principala lor funcţie este să furnizeze mijloacele de
cooperare între state în domenii în care acestea au interese comune sau în domeniile în care
cooperarea asigură avantaje pentru toate statele sau pentru un mare număr al acestora. Din
moment ce în lumea contemporană, statele trebuie să coopereze în domenii tot mai numeroase,
să-şi acomodeze interesele şi să recurgă la compromisuri pentru a-şi promova interesele comune
şi a soluţiona problemele care, prin implicaţiile lor, le depăşesc graniţele, apare logic ca ele să
creeze, în acest scop, variate forme de cooperare, dintre care cele mai eficiente rămân
organizaţiile internaţionale de tip interguvernamental. Aceste organizaţii funcţionează în baza
principiului cooperării voluntare, acţionează ca un, liant între state, drept catalizator al
acomodării intereselor naţionale divergente ale acestora şi ca instituţii de identificare şi
implementare a acţiunilor ce pot servi întreaga comunitate internaţională.
În majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale oferă nu mimai cadrul în care sunt luate
deciziile de a coopera dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii în .uniuni
concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite, în special la
principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - Consiliul de Securitate
- probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde
scopurilor pentru care au fost create. în sfera politică, mecanismele Naţiunilor Unite au
demonstrat flexibilitate şi adaptabilitate în controlarea şi stingerea unor conflicte prin
selecţionarea unor mijloace de reglementare paşnică a disputelor indicate de Cartă şi prin
dezvoltarea unor noi modalităţi dintre care operaţiunile de menţinere a păcii nu se plasează pe
ultimul loc.
Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul
sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în sfera drepturilor
omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării
economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi
mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai
multe aspecte, ca pozitiv.
Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului şi contribuţiei organizaţiilor internaţionale în
statornicirea unei ordini de cooperare în raporturile internaţionale, îl constituie identificarea, prin
multiplele contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe care ele le facilitează, a intereselor
comune ale întregii comunităţi internaţionale. în cadrul organizaţiilor internaţionale, care asigură
o multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de negocieri şi consultări, din varietatea de
abordări a problemelor globale sau regionale se degajă soluţiile convenabile sau acceptabile
tuturor participanţilor. Organizaţiile internaţionale servesc astfel nu numai ca instrumente de
înlesnire a cooperării dintre naţiuni dar şi ca instrumente de creştere a nivelului conştiinţei
privind realităţile unei lumi interdependente ale cărei provocări au un caracter global. în plus, ele
oferă mijloacele desfăşurării procesului de integrare şi agregare a intereselor statale cele mai
diverse.

2. Noţiunea şi elementele definitorii ale organizaţiilor internaţionale

guvernamentale (O.I.)
Unul din raportorii Comisiei de Drept Internaţional a ONU, G. Fitzmaurice, a propus
următoarea definiţie a organizaţiilor Internaţionale: “O asociere de state, constituite prin tratat,
înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de
aceea a statelor membre”. Deşi, în general, această definiţie a fost acceptată de doctrină, ea nu a
fost reţinută ca atare în cele două convenţii de la Viena din 1969 şi 1986 privind dreptul
tratatelor. Astfel, art. 2 al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969, defineşte
termenul “organizaţii internaţionale” ca “organizaţii interguvernamentale”, excluzând deci acele
forme de asociere care deşi operează la nivel internaţional, nu se realizează prin intermediul
statelor (Organizaţiile neguvemamentale - ONG).
O definiţie apropiată de cea avansată de G. Fitzmaurice aparţine profesorului Bindschedler,
care socoteşte organizaţia internaţională ca “o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe un
tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii
particulare înăuntrul organizaţiei”4.
Observând că, în comparaţie cu definiţia dată de Fitzmaurice, definiţia Bindschedler
introduce un element nou - scopul comun - dar pierde din vedere cerinţa ca o organizaţie
internaţională să aibă personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor membre, reţinem
că, până în prezent, în doctrina dreptului internaţional nu există o definiţie a organizaţiilor
internaţionale unanim acceptată. De aceea, pentru precizarea noţiunii de “organizaţie
internaţională” vom încerca desprinderea elementelor sale constitutive.
Înainte de toate, pentru ca o asociere să poată fi socotită organizaţie internaţională, se
impune ca la respectiva asociere să participe, în calitate de părţi contractante, statele.
Organizaţiile internaţionale, în înţelesul dat prin art. 2 al Convenţiei jle la Viena din 1969, sunt
fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Calitatea de a reprezenta statele în
aceste organizaţii şi de a acţiona în numele lor o au, de regulă, reprezentanţii guvernelor statelor

4
Planck M. Enciclopedia of International Law, Vol. V, 1981, p. 119-120.
respective. Excepţiile, de altfel foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul
Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor segmente sociale (patronat sau sindicate, în
cazul Organizaţiei Internaţionale a Muncii) nu fac decât să confirme regula de mai sus.
În al doilea rând, asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se realizează în baza
acordului de voinţă al statelor, care îmbracă, de regulă, forma unui tratat. Vasta majoritate a
organizaţiilor internaţionale au luat naştere în baza unor tratate multilaterale, ce reprezintă actele
constitutive ale organizaţiilor respective, purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact
etc.
Cele două elemente constitutive - asociere de state şi realizarea asocierii printr-un tratat
internaţional - permit distincţia dintre organizaţiile internaţionale interguvemamentale şi
organizaţiile internaţionale nşguvernamentale, constituite pe baza asocierii unor pprsoane fizice
sau juridice înscrise în ordinea juridică internă a unuia sau mai multor state. în afară de aceasta,
tratatul de constituire a organizaţiilor internaţionale, conţinând angajamente mutuale, impune
statelor participante o anumită cooperare în cadrul organizaţiei și cu aceasta. Prin actele
constitutive se creează obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor. Numai în cazuri
excepţionale, acordul interstatal poate deriva din alte acte de voinţă ale statelor, cum ar fi, de
pildă, decizia politică de a înfiinţa o organizaţie internaţională, luată de reprezentanţii statelor în
cadrul unei conferinţe internaţionale (cum a fost cazul transformării, în 1992, a Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa - OSCE).
În al treilea rând, asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor
obiective sau scopuri comune: menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea
economică; cooperarea financiară; dezvoltarea comerţului; transfer de tehnologie etc.
Proliferarea organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial decurge, aşa cum
s-a mai arătat, din diversificarea activităţilor ce impun cooperarea dintre state, ceea ce se reflectă
şi în preocuparea acestora de a circumscrie cât mai exact, în actul constitutiv, obiectivele şi
scopurile fiecărei organizaţii nou create.
Cea de a patra condiţie pentru calificarea unei asociaţii de state ca organizaţie internaţională
interguvemamentală este cerinţa ca aceasta să aibă o structură instituţională proprie. Cu alte
cuvinte, ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă,
prin intermediul cărora să îşi desfăşoare activitatea potrivit statutului. Printre organele proprii
unei organizaţii internaţionale trebuie să figureze cel puţin un organ format din reprezentanţii
tuturor ţărilor membre, iar acest organ să nu fie dependent de un anume stat. Multă vreme, de
pildă, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) nu a fost considerat organizaţie
internaţională pentru că nu avea un organ în care să fie reprezentate toate părţile contractante. Un
asemenea organ - Consiliul reprezentanţilor - a fost creat în 1960.
De asemenea, pentru a fi calificată ca organizaţie internaţională, asocierea între două sau mai
multe state trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional. O
convenţie între două sau mai multe state pentru construirea unei centrale hidroelectrice nu
conferă mecanismului creat pentru realizarea acestui obiectiv calitatea de organizaţie
internaţională. Entitatea eventual creată, responsabilă faţă de cele două sau mai multe state, nu
poate avea statut de organizaţie internaţională dacă ea a fost constituită şi acţionează potrivit
sistemului juridic intern al unuia dintre parteneri sau al mai multora.
Supunerea diferitelor forme de cooperare interstatală normelor de drept internaţional şi
calificarea numai a acestor instituţii astfel create ca organizaţii internaţionale ridică problema
încadrării sau nu, în această categorie, a societăţilor transnaţionale. în multe cazuri, capitalul
acestora provine din mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de origine, personalul de
conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar influenţa economică a unor asemenea societăţi
limitează sau excede capacitatea de control a guvernelor naţionale.
Cu toate acestea, societăţile transnaţionale nu pot fi incluse în categoria organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale. Elementul principal ce distinge cele două categorii de entităţi
este de ordin juridic: în timp ce societăţile transnaţionale sunt subiecte de drept intern,
organizaţiile internaţionale operează în baza normelor de drept internaţional şi sunt subiecte ale
ordinii juridice interstatale. Activitatea societăţilor transnaţionale nu este guvernată numai de un
singur sistem juridic; ea trebuie să se supună, cu multiple variaţii, cerinţelor sistemelor juridice
naţionale ale mai multor state: statul de origine al societăţii şi celelalte state în care operează.
Efectul cumulat al elementelor constitutive înfăţişate, conferă organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale personalitate juridică proprie - de drept intern şi internaţional - în temeiul
căreia acestea beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăruia din statele
membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept internaţional.
Apărute în cadrul comunităţii internaţionale, alături de state, ca membrele originare ale
acesteia, organizaţiile internaţionale constituite de state suverane, au dobândit treptat o poziţie
juridică proprie, dată de raporturile lor cu statele membre şi de relaţiile stabilite între ele,
guvernate de normele generale de drept internaţional ca şi de anumite convenţii speciale, precum
şi de funcţiile atribuite de state, prin actele lor constitutive. Desigur că, prin raport cu statele,
sfera raporturilor pe care le pot angaja organizaţiile internaţionale în cadrul comunităţii
internaţionale este limitată la obiectivele şi domeniul pentru care au fost constituite. Aceasta nu
împiedică însă calificarea organizaţiilor internaţionale ca subiecte independente în raporturile
internaţionale, ca entităţi distincte ale comunităţii internaţionale.
 3. Clasificarea O.I.

O clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict delimitate întâmpină mari

greutăţi, înainte de toate, în privinţa stabilirii criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive
ale organizaţiilor internaţionale, modalităţilor particulare de adeziune a statelor, în calitate de
membre, funcţiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri, la suprapuneri de atribuţii
ori de responsabilităţi juridice cu care sunt învestite aceste organizaţii. În cele ce urmează vom
încerca totuşi să degajăm unele criterii de ordin general, în temeiul cărora să se poată contura o
anumită tipologie a organizaţiilor internaţionale. Aceste criterii ar fi: compoziţia organizaţiilor
internaţionale, funcţiile acestora şi structura lor instituţională.
1. Compoziţie. Potrivit compoziţiei se disting organizaţii cu caracter sau vocaţie universală şi
organizaţii cu caracter regional. Prima categorie priveşte organizaţiile din care pot face parte
toate statele lumii - cum ar fi ONU şi instituţiile specializate din sistemul ONU iar cea de a doua,
o reprezintă organizaţiile care reunesc un număr determinat de state, în baza principiului
contiguităţii geografice.
Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal, dintre care ONU şi
instituţiile sale specializate sunt cele mai reprezentative, sunt următoarele:
a)Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter universal n-au reuşit să devină într-
adevăr universale. Considerente de ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită
perioadă, chiar şi ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este
important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal este faptul dacă ea este
sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit
membre. Este evident că o tendinţă spre participarea universală este comună tuturor
organizaţiilor având acest caracter. Cu cât membrii efectivi ai unei asemenea organizaţii se
apropie de universalitatea statelor membre ale societăţii internaţionale, cu atât regulile unei
asemenea organizaţii se vor impune întregii comunităţi internaţionale. în acelaşi timp, o cât mai
extinsă participare la activităţile organizaţiei, din punct de vedere al numărului statelor
participante, exclude sau diminuează acţiuni dizidente, contrare scopului organizaţiei şi
intereselor comunităţii internaţionale, în ansamblul său.
b)Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin
întărirea cooperării dintre state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-
ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor provocări cărora comunitatea
internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări globale şi eforturi coordonate la scara
întregii comunităţi.
c) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni
diferite, având capacităţi economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Ca o
consecinţă fi¬rească, se înregistrează tendinţa statelor favorizate de factorii enunţaţi de a se
bucura, înăuntrul organizaţiei, de o influenţă politică proporţională acţiunii acestor factori. Deci
diferenţele de mărime şi putere ale statelor participante la o organizaţie universală par să
prejudicieze, într-o anumită măsură, cooperarea internaţională. Totuşi, după cum vom vedea,
formele instituţionale de luare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, permit o
strânsă şi eficientă cooperare între statele membre ale organizaţiilor universale, înăuntrul
acestora şi prin intermediul lor.
Organizaţiile regionale, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în
general, formate din state făcând parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării,
funcţionării şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit interesele comune sau
apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită sub
presiunea unor influenţe exterioare. De pildă, unele organizaţii vest-europene s-au constituit în
faţa pericolului extinderii comunismului, sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a
neocolonialismului.
În general, organizaţiile regionale se caracterizează printr-un grad mai înalt de omogenitate.
Ele cuprind state având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază
economică şi culturală asemănătoare. Proximitatea geografică şi sistemele economice
caracterizate prin aceleaşi trăsături sunt elemente de bază ale forţei organizaţiilor regionale şi
cooperării strânse, mai ales pe plan economic, pe care funcţionarea acestora o generează.
Proliferarea organizaţiilor regionale a condus la constituirea unor adevărate “sisteme
regionale” de organizaţii, dintre care cel mai reprezentativ este cel european, în cadrul căruia
organizaţii ca Uniunea Europei Occidentale (1954), Comunităţile Economice Europene (1957),
funcţionând ulterior în cadrul Uniunii Europene, Consiliul Europei (1949), sau mai recent Banca
Europeană de Dezvoltare (1991), joacă un rol important în cimentarea raporturilor dintre-ţările
continentului european. Sistemul american cuprinde printre altele: Organizaţia Statelor
Americane (Carta de la Bogota din 1948); Grupul Andin (Carta de la Cartagena din 1969);
Asociaţia Nord-americană de liber schimb (NAFTA, 1991); Asociaţia latino-americană de
integrare (ALAD1, 1980); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR, 1991). În sistemul
organizaţilor africane sunt incluse:Organizaţia Unităţi Africane (OUA, 1963 – din 2002 -
Uniunea Africană); Comunitatea economică a Statelor Africii de Vest (CEDEAO, 1975);
Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale (CEEAC, 1983) etc. În regiunea Asiei şi
Pacificului, unde procesul constituirii de organizaţii regionale este mai puțin marcant, notăm:
Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN, 1967), Comisia Pacificului de Sud (1947) şi
Tratatul de asistenţă mutuală Noua Zeelandă, Australia, Statele Unite (ANZUS, 1951).
2.Domeniul de activitate. Clasificarea organizaţiilor după criteriul domeniului de activitate
conduce la stabilirea a două mari grupe de organizaţii: politice şi tehnico-economice, care, la
rîndul lor se pot desprinde în mai multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit de specializare.
Organizaţiile politice - exceptând pe cele privind apărarea militară, ale căror atribuţii sunt mai
strict delimitate - se pot implica în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor.
Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei sferă de
activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a protecţiei
drepturilor omului şi dezvoltării economice şi sociale,
Până la înlesnirea contactelor directe dintre state prin diplomaţia multilaterală. Competenţe
similare, deşi în grade diferite, întâlnim la unele organizaţii politice cu caracter regional, cum ar
fi Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane sau Liga Arabă. Consiliul
Europei, a cărui competenţă nu se extinde asupra chestiunilor militare şi nici a celor economice,
ar putea fi socotit ca exemplu tipic de organizaţie internaţională cu competenţă primordial
politică.
Categoria largă a organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai reprezentative
sunt instituții specializate din sistemul ONU, cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor
internaţionale (Uniunea Poştală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Meteorologică Mondială Organizaţia Maritimă
Internaţională), instituţii exercitând acţiuni sociale (Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii), instituţii financiar bancare (Fondul Monetar Internaţional,
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare,
Societatea Financiară Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor, Fondul
Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă), organizaţii exercitând activităţi culturale şi ştiinţifice
(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia Internaţională pentru
Energie Atomică, Organizaţia Internaţională privind Proprietatea Intelectuală) ori organizaţii
internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură,
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ, respectiv Organizaţia Mondială a Comerţului).
Referitor la clasificarea organizaţiilor internaţionale în funcţie de domeniul lor de activitate
în organizaţii politice, economice, financiare, sociale, tehnice ş.a.m.d., sunt de reţinut două
aspecte. Este vorba, mai întâi, de faptul că interdependenţa şi caracterul pluridimensional al
cooperării internaţionale contemporane conduce, în mod firesc, la o întrepătrundere a activităţilor
politice cu cele economice. Clasificarea apare, mai de grabă, convenţională decât faptică. Este
greu de demonstrat că în câmpul de activitate al organizaţiilor economice nu intră şi aspecte
politice, şi invers. Din acest punct de vedere, organizaţiile sunt, deci, preponderent politice sau
economice, ori financiare, sau de altă natură. în al doilea rând notăm că, dată fiind natura
raporturilor dintre state, în cadrul organizaţiilor internaţionale şi competenţele cu care statele le
învestesc, acestora nu li se transferă, cu rari excepţii, competenţe de tip guvernamental.
Organizaţiile internaţionale nu au capacitatea de a acţiona peste voinţa statelor membre, astfel
cum a fost aceasta exprimată prin atribuţiile conferite organizaţiilor, în actele lor constitutive.
3.Structura instituţională. Privite în planul structurii lor instituţionale, putem distinge
organizaţii internaţionale de cooperare şi organizaţiile denumite de integrare sau supranaţionale,
ce pot fi socotite organizaţii de subordonare. Cea mai mare parte a organizaţiilor internaţionale
sunt organizaţii de cooperare. Ele, sunt constituite de state, prin voinţa lor, cu respectarea, în
general, a principiilor suveranităţii de stat şi egalităţii suverane a statelor. în principiu, în
raporturile cu aceste organizaţii, statele îşi păstrează, exclusiv şi discreţionar, dreptul de a aprecia
angajamentele pe care şi-l asumă şi urmările acestora. Guvernele statelor membre nu pot fi
obligate împotriva voinţei lor.
Caracterul acestor organizaţii, ca organizaţii de cooperare, este relevat, în principal, de
structura lor instituţională, modul de luare a deciziilor şi natura hotărârilor adoptate. Schema
clasică a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde: o adunare plenară, ca organ
suprem al organizaţiei, un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, şi un secrelariat
cu sarcini executorii. În adunarea plenară sau generală, statele sunt reprezentate prin delegaţii
guvernamentale care, acţionând pe baza instrucţiunilor guvernelor, reprezintă în mod direct
statele membre, care se găsesc unele faţă de altele, în raporturi de egalitate juridică. În cadrul
organelor cu compunere restrânsă, îndeplinind funcţii executive, alegerea membrilor se tace prin
votul tuturor statelor. în plus, respectarea principiului egalităţii de tratament se asigură prin
accesul în organul restrâns, a tuturor statelor, realizat prin alegeri, potrivit principiului rotaţiei.
În general, deciziile în cadrul organizaţiilor de cooperare se iau prin vot, fiecare stat
dispunând de un vot. Tot ca regulă generală, deciziile organizaţiilor incluse în această categorie,
care constituie marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, au caracter de recomandări.
Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor guvernelor şi guvernaţilor statelor
membre, de unde şi caracterul lor supranaţional. Teoretic, o organizaţie supranaţională ar urma
să întrunească următoarele condiţii: a) deciziile sale să aibă forţă obligatorie pentru guvernele
statelor membre şi locuitorii acestora; b) să dispună de organe proprii în măsură a lua asemenea
decizii şi, mai ales, de mijloace proprii pentru impunerea deciziilor respective; c) să exercite
funcţii guvernamentale, în mod independent, fără cooperarea guvernelor naţionale şi d)
amendarea sau dizolvarea sa să nu se realizeze fară consimţământul organelor supranaţionale.
Aceste elemente nu se regăsesc însă sub toate aspectele enumerate la nici una din organizaţiile de
integrare existente.
Chiar Comunitatea Europeană, organizaţia cu cel mai înalt grad de integrare, nu poate fi
socotită o organizaţie supranaţională în înţelesul teoretic dat mai sus acestui termen. Ca şi în
cazul altor organizaţii, funcţionarea Comunităţii Europene depinde de cooperarea dintre
guvernele ţărilor membre. Principalele sale decizii reprezintă compromisuri realizate între
poziţiile ţărilor participante. Este adevărat că unele decizii ale organelor Comunităţii Europene
au forţă obligatorie pentru guvernele ţărilor membre şi/sau chiar direct pentru subiectele de drept
intern - persoane fizice sau juridice - din aceste ţări. Dar domeniile de aplicabilitate ale unor
asemenea decizii sunt convenite prin negocieri, între statele membre, şi consemnate în actele
constitutive sau modificările aduse acestora. Comunitatea nu acţionează în numele statelor
membre decât în măsura şi în domeniile în care acestea au căzut de acord şi i-au conferit, drept
urmare, competenţe în acest sens.
Desigur că acest gen de organizaţii, bucurându-se de autonomia dată prin actul constitutiv,
probează un dinamism propriu şi de aici o tendinţă, de a favoriza orientări suprastatale. Statele
membre rămân însă forţa politică esenţială şj în funcţionarea acestor organizaţii, rolul lor
relevându-se într-un dublu plan: în elaborarea deciziilor, unde, în ultimă instanţă, influenţa lor
corespunde forţei lor economice (ca în cazul Consiliului miniştrilor din cadrul Comunităţilor
europene) şi în executarea v deciziilor, care se realizează, în principal, prin măsuri proprii, la
nivelul statelor membre. Mai poate fi sesizat însă şi un alt aspect, a cărui considerare este
necesară pentru înţelegerea evoluţiei organizaţiilor internaţionale, în general. Odată constituite,
organizaţiile internaţionale capătă calitatea de subiecte de drept internaţional, în virtutea acestei
calităţi ele se angajează în raporturi cu alte state şi alte organizaţii internaţionale, faţă de care, în
mod firesc, mai ales organizaţiile de integrare, caută să se manifeste, tot mai frecvent, ca entităţi
autonome. Organizaţiile internaţionale trebuie astfel privite ca organisme vii, în continuă
evoluţie şi adaptare la împrejurările noi din societatea internaţională, unele din acestea
neprevăzute de creatorii lor în momentul înfiinţării.
 Tema2 - Dreptul organizaţiilor internaţionale. Personalitatea
juridică a organizaţiilor internaţionale.
1. Structura dreptului organizaţiilor internaţionale.
2. Dreptul originar. Actul constitutiv al O.I.
3. Personalitatea juridică a O.I.

1. Structura dreptului organizaţiilor internaţionale.

Dreptul organizaţiilor internaţionale a apărut şi se dezvoltă în cadrul general al dreptului
internaţional, având natura şi trăsăturile caracteristice ale acestuia: principiile şi normele sale,
create pe baza acordului de voinţă dintre state şi exprimate prin tratate şi prin alte izvoare,
reglementează relaţiile interstatale în sfera organizaţiilor internaţionale; aplicarea lor se
realizează prin respectarea voluntară a statelor, iar în caz de nevoie prin sancţiuni prevăzute în
actele constitutive.
Natura dreptului organizaţiilor internaţionale poate fi explicată având în vedere caracterul
acestora ca formă specifică de cooperare a statelor şi sferă de aplicare, totodată, a dreptului
internaţional contemporan. De aceea, regulile privitoare la organizaţiile internaţionale nu pot fi
„particulare” prin aceea că ar fi opuse dreptului internaţional, ci numai în sensul de a constitui o
parte integrantă a acestuia, aplicarea sa într-un domeniu specific de cooperare. Este lipsită de
fond orice încercare de a scoate regulile aplicabile organizaţiilor internaţionale în sfera dreptului
internaţional general, de a le „particulariza” în sensul de a le opune acestora; principiile şi
normele dreptului organizaţiilor internaţionale nu constituie o „ordine juridică” deosebită de
drept internaţional general, ci reprezintă o extindere şi o dezvoltare a acestuia din urmă într-un
sector nou al relaţiilor dintre state. Pe bună dreptate, P. Reuter, care vorbeşte de un „drept
propriu organizaţiei”, respinge ideea unui „drept intern”, în afara dreptului internaţional şi arată
că acesta nu-i decât un drept care are „de o manieră generală caracterele structurale ale dreptului
internaţional public”.
 În sfera organizaţiilor internaţionale, ca şi în orice alt domeniu al cooperării, al relaţiilor
interstatale, sunt valabile şi obligatorii pentru state principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, care definesc cadrul juridic al formării şi aplicării normelor ce formează dreptul
organizaţiilor internaţionale. De aceea, coordonatele formării, dinamicii, validităţii şi eficienţei
normelor din sfera organizaţiilor internaţionale sunt determinate de respectarea principiilor
fundamentale ale relaţiilor dintre state, de conformitatea cu acestea, constituind, totodată, o
ramură a dreptului internaţional general similară altora, cum sunt: dreptul diplomatic, consular,
al tratatelor etc.
Totodată, dreptul organizaţiilor internaţionale prezintă particularităţi care, determinate de
trăsăturile specifice ale organizaţiilor internaţionale, ale relaţiilor care iau naştere în acest
domeniu, se manifestă îndeosebi prin izvoare şi procesul său de formare, prin structura sa
deosebit de eterogenă.
Izvoare. Create pe baza acordului de voinţă dintre state, normele privitoare la organizaţiile
internaţionale sunt exprimate în forme juridice adecvate care constituie izvoarele acestui drept.
Izvoarele principale ale dreptului internaţional - tratatele şi cutuma - sunt izvoare de drept şi în
acest domeniu. Totodată, apar sub acest aspect şi particularităţi determinate de caracterul
deosebit de complex şi de specificul procesului de formare, dezvoltare şi aplicare a principiilor şi
normelor dreptului organizaţiilor internaţionale.
În cadrul diferitelor organizaţii, acordul de voinţă al statelor membre capătă diverse forme
juridice, de la diverse categorii de tratate până la rezoluţiile adoptate. Unele creează norme
(tratatele şi cutuma), altele le confirmă sau le interpretează (rezoluţiile şi declaraţiile), exercită
numai o influenţă indirectă asupra formării lor (legislaţia naţională) sau, pur şi simplu, constată
existenţa lor şi le interpretează (jurisprudenţa, doctrina, declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor
organizaţiei).
Tratatele, ca izvor tradiţional principal de drept, prezintă unele particularităţi în ce priveşte
caracterul şi funcţia lor normativă în sfera organizaţiilor internaţionale. Astfel, actele
constitutive, o primă categorie de tratate existente în acest domeniu, cuprind norme privitoare la
organizare şi funcţionare, întreaga activitate a organizaţiilor trebuind să se desfăşoare în strictă
conformitate cu prevederile lor.
Numeroase tratate, de regulă, bilaterale cu denumiri diferite (acord, convenţie, protocol ş.
a.), încheiate de organizaţiile internaţionale în limitele actului lor constitutiv, cuprind dispoziţii,
care interpretează şi aplică prevederile acestui act, precizând şi uneori chiar lărgind sfera sa de
valabilitate (acordurile de sediu, de asistenţă tehnică, financiară etc.).
Există şi tratate internaţionale multilaterale încheiate de state cu privire la ansamblul
organizaţiilor internaţionale, la anumite categorii sau la unele dintre ele, determinând situaţia
juridică a activităţii lor, a reprezentanţilor statelor, privilegii şi imunităţi ş.a.
Cutuma continuă să prezinte însemnătate în apariţia şi formarea normelor juridice privind
organizaţiile internaţionale. Unele reguli şi instituţii s-au format sau sunt în curs de cristalizare ca
norme generale pe cale cutumiară, în practica statelor şi a diferitelor organizaţii, îndeosebi
acelora cu caracter universal. Pot fi date ca exemplu în acest sens: misiunile permanente ale
statelor pe lângă organizaţiile internaţionale şi situaţia lor juridică, statutul observatorilor statelor
sau al organizaţiilor, al funcţionarilor internaţionali, tratatele încheiate de organizaţii ş. a.
Caracter cutumiar au şi unele norme particulare, cum ar fi cea privitoare la posibilitatea
adoptării unei hotărâri în Consiliul de Securitate în probleme neprocedurale, chiar dacă un
membru permanent se abţine de la vot.
Regulamentele de procedură, adoptate ca acte juridice obligatorii în cadrul diferitelor organe
principale sau subsidiare, cuprind norme privitoare la funcţionarea acestora şi adoptarea
hotărârilor, constituind, de asemenea, izvoare ale dreptului organizaţiilor internaţionale.
Rezoluţiile diferitelor organizaţii internaţionale sunt, prin natura lor, acte care confirmă,
interpretează, precizează sau aplică prevederile actului constitutiv în baza căruia se adoptă.
Exceptând categoria largă a rezoluţiilor privitoare la relaţiile dintre state, celelalte rezoluţii
adoptate de o organizaţie în „relaţiile sale interne” privind componenţa, organizarea şi
funcţionarea sa, cum ar fi: admiterea de noi membri, excluderea sau suspendarea din drepturi a
unui stat membru, adoptarea bugetului, crearea şi activitatea organelor subsidiare ş. a. prezintă o
deosebită însemnătate pentru formarea acelor reguli care, după unii autori, formează aşa -
numitul „drept intern” al organizaţiei, în fapt, parte componentă a dreptului organizaţiilor
internaţionale.
Însemnătatea juridică concretă a fiecărei rezoluţii depinde de voinţa statelor care o adoptă
şi de prevederile actului constitutiv, de raportul pe care acesta îl stabileşte între autorul şi
destinatarul rezoluţiei, de conformitatea acesteia cu dispoziţiile actului constitutiv, cu principiile
fundamentale ale dreptului internaţional. De exemplu, rezoluţiile sau „recomandările” Adunării
Generale a O.N.U. sunt, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, obligatorii pentru Consiliul Economic şi
Social, în timp ce rezoluţiile acestuia din urmă sunt doar propuneri, el aflându-se, potrivit Cartei,
sub autoritatea Adunării Generale. Rezoluţiile unui organ principal al organizaţiei, adresate
organelor sale subsidiare, au caracter obligatoriu, între acestea existând relaţii de subordonare.
Unele rezoluţii ale organelor O.N.U., mai ales ale Adunării Generale, prezintă însemnătatea
juridică a unor acte care confirmă, pe baza acordului de voinţă al statelor care le-au adoptat,
existenţa în practica organizaţiei şi a relaţiilor dintre statele membre şi organizaţie a unor norme,
contribuind, prin generalizarea acestei practici, la formarea de norme cutumiare ale organizaţiei.
Alteori, rezoluţii ale Adunării Generale exprimă acordul statelor membre cu privire la
recunoaşterea existenţei unei norme juridice cu caracter cutumiar. De exemplu, Rezoluţia
257/A.III adoptată în unanimitate de Adunarea Generală a O.N.U. la 3 decembrie 1948 constată
practica stabilirii de către state a unor misiuni permanente la sediul organizaţiei, consideră
necesară „generalizarea instituţiei” şi precizează unele principii generale privitoare la asemenea
misiuni. Rezoluţia 257/III a contribuit, astfel, la desăvârşirea procesului de formare în practică a
instituţiei misiunilor permanente, codificate mai târziu prin Convenţia de la Viena din 1975.
Legislaţia naţională a statelor exercită o influenţă importantă asupra interpretării şi aplicării unor
norme juridice în sfera organizaţiilor internaţionale, având, astfel, rolul unui mijloc auxiliar de
determinare a dreptului.
Structura dreptului organizaţiilor internaţionale poate fi analizată sub mai multe aspecte.
După caracterul lor, există reguli imperative pentru statele membre (privitoare la principii, la
organizare şi funcţionare, la delimitarea competenţei etc.) şi reguli supletive, aplicabile numai
dacă statele nu au hotărât altfel, cum ar fi procedura de rezolvare paşnică a diferendelor cu
ajutorul O.N.U. sau al organizaţiilor regionale, reguli de acordare a asistenţei tehnice de către
organizaţii economice internaţionale ş. a.
După sfera de aplicare, dreptul organizaţiilor internaţionale cuprinde: principii şi norme
generale, valabile pentru toate categoriile de organizaţii (principii de bază, norme privitoare la
situaţia juridică a organizaţiei şi a reprezentanţilor statelor, de încheiere a tratatelor ş. a.); norme
aplicabile doar unor categorii de organizaţii, de pildă, reguli de admitere în organizaţiile
universale sau regionale, normele care reglementează relaţiile instituţiilor specializate sau
organizaţiilor regionale cu O.N.U. ş. a.; norme proprii unei organizaţii determinate, de exemplu,
procedura de vot în Consiliul de Securitate al O.N.U. sau regula votului ponderat în B.I.R.D. şi
F.M.I.
După conţinutul juridic al regulilor aplicabile se deosebesc principiile de bază ale
organizaţiilor internaţionale şi norme valabile pentru domenii speciale ale relaţiilor dintre ele sau
cu statele membre, cum sunt: relaţiile diplomatice ale organizaţiilor internaţionale, încheierea
tratatelor internaţionale, responsabilitatea, succesiunea, statutul funcţionarilor internaţionali.
Organizaţiile internaţionale constituie, într-o accepţie generală, un domeniu specific al aplicării
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, a căror recunoaştere este unanimă,
caracterul lor imperativ şi universal fiind astăzi vizibil.
În acest domeniu, principiile fundamentale se realizează ca principiu de bază ale
organizaţiilor internaţionale, fiind particularizate în raport de scopurile, caracterul şi funcţiile
fiecărei organizaţii. Principiile de bază ale unei organizaţii sunt prevăzute, de regulă, în actul
constitutiv şi în alte acte ale organizaţiei (de exemplu, Carta O.N.U., art.2); chiar dacă nu sunt
prevăzute în actul constitutiv, în funcţionarea organizaţiei şi în relaţiile sale externe se aplică
principiile fundamentale care determină eficienţa şi validitatea întregii sale activităţi.
În virtutea acestor principii, fiecare stat are dreptul egal de a participa la acele organizaţii
internaţionale care privesc interesele sale de a fi reprezentat şi de a se manifesta pe baze egale.
Cerinţele principiilor fundamentale (egalitate suverană, neamestec etc.) se realizează sub forme
specifice organizaţiilor internaţionale, în diferite aspecte privind organizarea, funcţionarea şi
puterile acestora.
Astfel, ele sunt recunoscute mai întâi în actul constitutiv ca principii de bază ale
organizaţiei; organizarea acesteia, mai ales admiterea statelor trebuie să fie reglementată în
conformitate cu dreptul egal al statului de a intra într-o organizaţie la care este interesat să
participe; pentru toate statele membre să fie asigurate condiţii egale de participare şi reprezentare
la activitatea diferitelor organe ale organizaţiei, iar procedura de vot să legifereze egalitatea în
drepturi; competenţa organizaţiei să fie stabilită şi limitată prin actul constitutiv, în concordanţă
cu cerinţele respectării suveranităţii statelor membre. Acestea sunt câteva din principalele forme
juridice specifice ale înfăptuirii principiilor fundamentale ca principii de bază ale organizaţiilor
internaţionale.
Dreptul organizaţiilor internaţionale cuprinde, totodată, norme juridice aplicabile diferitelor
aspecte ale organizării şi funcţionării organizaţiilor, cu caracter general sau particular, ale
relaţiilor lor cu alte organizaţii, cu statele membre sau nemembre. În evoluţia organizaţiilor
internaţionale, mai ales după al Doilea Război Mondial, se observă tendinţa tot mai evidentă de
înlocuire a normelor generale de drept internaţional privitoare la situaţia juridică a
reprezentanţilor statelor, la tratate, responsabilitate etc. prin norme speciale, derogatorii
consacrate în acte (tratate speciale, decizii ş. a.) adoptate de organele principale ale organizaţiei
sau încheiate de statele membre în aceste probleme. Astfel, s-au cristalizat în acest domeniu
norme specifice de drept internaţional, în legătură cu care s-a pus problema codificării încă din
deceniul 1960 -1970.
Normele care alcătuiesc dreptul diplomatic al organizaţiilor internaţionale s-au format
succesiv, desprinzându-se din dreptul diplomatic general al statelor, îndeosebi după formarea
O.N.U. şi a unora dintre instituţiile specializate. Este vorba de reguli privitoare la situaţia juridică
a organizaţiei în relaţiile cu statul gazdă, cu celelalte state (membre sau nemembre), la statutul
funcţionarilor organizaţiei, al reprezentanţilor, al misiunilor permanente şi observatorilor statelor
pe lângă organizaţie. În anul 1975 a fost adoptat la Viena primul act de codificare în acest
domeniu - Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale
având caracter universal, referitoare la: misiunile statelor pe lângă organizaţiile internaţionale
(compunere, funcţii, acreditare etc.), privilegiile şi imunităţile lor, delegaţii şi observatorii lor pe
lângă organele şi conferinţele internaţionale, inclusiv privilegiile şi imunităţile lor.
Spre deosebire de dreptul diplomatic al statelor, situaţia juridică a organizaţiilor
internaţionale are un caracter funcţional, implicând privilegii şi imunităţi necesare pentru
îndeplinirea funcţiilor organizaţiei - „Statul gazdă - se arată în art. 20 al Convenţiei de la Viena
din 1975 - acordă misiunii toate facilităţile necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale”;
prevederi similare sunt cuprinse şi în Convenţia generală asupra privilegiilor şi imunităţilor
O.N.U. din 1946. La încheierea acordurilor speciale cu organizaţia statul gazdă are însă
latitudinea de a recunoaşte imunităţi similare celor conferite reprezentanţilor diplomatici ai
statelor .
Situaţia juridică a funcţionarilor internaţionali - statutul lor pe teritoriului statului gazdă, al
altor state membre sau nemembre, privilegiile şi imunităţile lor etc. - este reglementată prin
norme speciale prevăzute în actele constitutive ale diferitelor organizaţii (de exemplu, art. 105 al
Cartei O.N.U.) şi recunoscute de state prin convenţii speciale, acorduri de sediu sau acte
legislative interne.
Alt grup de norme se referă la tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale. Încă în anul
1969, Conferinţa de la Viena asupra dreptului tratatelor a recomandat ca normele privind
tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale să facă obiectul unor lucrări viitoare separate de
codificare în cadrul Comisiei de drept internaţional. În 1972, Comisia a trecut la elaborarea
proiectului de articole în această problemă, adoptat în 1986.
Tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale (cu alte organizaţii sau cu statele) sunt, prin
natura şi valoarea lor juridică, similare acelora încheiate de state; au caracter obligatoriu pentru
părţi, creând drepturi şi obligaţii în relaţiile lor reciproce, iar valabilitatea lor este determinată de
concordanţa cu regulile imperative ale dreptului internaţional.
Totodată, asemenea tratate prezintă şi trăsături particulare, sub aspectul subiectelor, al
capacităţii lor de a încheia tratate, al caracterului şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor prevăzute,
al obiectului lor; aceasta reflectă situaţia organizaţiilor internaţionale ca entităţi cu o competenţă
limitată şi determină particularităţile normelor privitoare la încheierea şi îndeplinirea fiecărui
tratat în parte. Natura specifică a organizaţiei internaţionale impune ca tratatele încheiate de
aceasta să respecte limitele competenţei şi funcţiilor prevăzute de actul constitutiv, în
concordanţă cu scopurile şi principiile stabilite de acesta. Asemenea tratate sunt instrumente
juridice de exercitare a funcţiilor organizaţiei, constituind forma cea mai frecventă a relaţiilor
dintre organizaţiile internaţionale.
În sfera organizaţiilor internaţionale există, de asemenea, norme juridice specifice în legătură
cu responsabilitatea acestora, cu succesiunea între organizaţii sau în relaţiile cu statele membre,
cu procedura de lucru, de vot şi de adoptare prin consens a hotărârilor. Regulile privitoare la
procedura de lucru şi de adoptare a hotărârilor formează un ansamblu de norme care constituie
un adevărat drept procedural al organizaţiilor internaţionale.

2. Dreptul originar. Actul constitutiv al O.I.

Crearea unei organizaţii internaţionale se realizează printr-un acord între statele ce vor deveni
membre. Din punct de vedere juridic, forma pe care o îmbracă acest acord nu prezintă o
relevanţă deosebită. în general, actul de naştere al unei organizaţii internaţionale îmbracă forma
unui tratat multilateral, respectiv un acord de voinţă, în formă scrisă, care pentru a-şi produce
efectele trebuie, în general, să fie supus ratificării statelor părţi. Înţelegerea dintre state pentru
crearea unei organizaţii internaţionale poate îmbrăca însă şi forma unui acord în formă
simplificată, cum a fost, de pildă, cazul constituirii Acordului General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT), care a luat naştere ca un simplu acord de servicii vamale între unele din ţările
participante la Conferinţa de la Havana din 1948, (convocată pentru crearea unei organizaţii
mondiale de comerţ, care nu s-a constituit atunci). Pentru naşterea unei organizaţii internaţionale,
important este deci ca instrumentul juridic de constituire a acesteia, să corespundă normelor de
drept internaţional şi, ca o consecinţă, să aibă valabilitate în virtutea acestui drept, pentru a putea
da naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina statelor membre şi a organelor organizaţiei.
Instrumentele juridice prin care sunt create organizaţiile internaţionale - deci actele lor
constituţionale - poartă denumiri diferite: „Pact”, de exemplu, pentru Societatea Naţiunilor;
„Cartă”, pentru Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU); „Constituţie” pentru Organizaţia
Internaţională a Muncii (OIM); „Statut”, pentru Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică
(AIEA); „Act constitutiv”, pentru Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);
„Articole de înţelegere”, pentru Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ca regulă generală, actul constitutiv nu se limitează numai la
proclamarea constituirii unpi organizaţii internaţionale ci reglementează, cel puţin în principiu,
problemele legate de funcţionarea organizaţiei. în actul constitutiv sunt enunţate scopurile
urmărite de organizaţie, principiile în baza cărora ea urmează să funcţioneze cât şi condiţiile
cerute statelor pentru obţinerea calităţii de membru. Sunt prevăzute, de asemenea, compoziţia şi
competenţa organelor de conducere şi executive ale organizaţiei şi, în multe cazuri, privilegiile şi
imunităţile de care aceasta se poate bucura. Actul constitutiv mai poate cuprinde dispoziţii
privind interpretarea sau revizuirea sa, precum şi natura amendamentelor care i se pot aduce.
Acest acord are deci o dublă natură: el este un tratat multilateral între state şi, în acelaşi timp,
instrumentul juridic fundamental în baza căruia se constituie şi funcţionează organizaţia
internaţională, ca subiect nou de drept internaţional.
 Deşi, ca regulă, organizaţiile internaţionale iau naştere în baza unui asemenea act constitutiv,
crearea unor organizaţii internaţionale nu a rezultat, în toate cazurile, ca urmare a convenirii unui
document juridic separat. Actul constitutiv al Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI)
formează o parte a Convenţiei de la Chicago privind aviaţia civilă internaţională iar actele de
naştere ale Societăţii Naţiunilor şi Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) au fost iniţial
incluse în Tratatele de pace din 1919. De asemenea, prevederi de natura celor cuprinse, de
regulă, în acte constitutive pot fi incluse şi în alte documente internaţionale. Din această pricină,
Comisia de Drept Internaţional defineşte actul constitutiv într-un sens larg ca: „tratatul
constitutiv, împreună cu regulile în vigoare în organizaţie”. Prin „act constitutiv” al unei
organizaţii internaţionale se pot înţelege deci toate regulile de ordin juridic care privesc crearea
şi funcţionarea acesteia.
Cu toate că actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale nu trebuie să fie redactat, în mod
obligatoriu, în forma unui instrument unic, de regulă, pentru marea majoritate a organizaţiilor
internaţionale el se prezintă, aşa cum s-a arătat, sub forma unui tratat multilateral. Acest gen de
tratat diferă însă de tratatele obişnuite din mai multe puncte de vedere - al elaborării, intrării în
vigoare, interpretării, admiterii de rezerve sau modificării – iar aceste diferenţe tind să devină tot
mai manifeste odată cu dezvoltarea dreptului internaţional.
Încheierea actului constitutiv. Prin procesul „încheierii” actului constitutiv înţelegem
negocierea tratatului în cauză, semnarea şi ratificarea lui, eventual formularea de rezerve la
acesta şi intrarea lui în vigoare, etape care, odată parcurse, conduc la crearea unui nou subiect de
drept internaţional. Tocmai acest element esenţial distinge actul constitutiv, ca tratat
internaţional, de tratatele internaţionale obişnuite: este un document care dă naştere unui nou
subiect de drept internaţional, care acţionează apoi, în viaţa internaţională, alături de statele care
l-au creat.
Negocierea şi adoptarea actului constitutiv. În general, actul constitutiv al unei organizaţii
internaţionale se negociază în cadrul unei conferinţe diplomatice, convocate la iniţiativa unor
state ce urmăresc constituirea organizaţiei, sau de către o organizaţie existentă, la iniţiativa unora
din membrii acesteia.
Pentru prima situaţie cităm, cu titlu de exemplu, Italia, la a cărei iniţiativă a fost convocată
Conferinţa din 1905, care a elaborat actul constitutiv al Institutului Internaţional al Agriculturii,
din care s-a născut, ulterior, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO); Franţa, care a
iniţiat Conferinţa de la Paris, în urma căreia a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECA) şi SUA, URSS, Marea Britanie şi China, care au convocat Conferinţa de la San
Francisco, în cadrul căreia s-a adoptat Carta ONU. Privind cea de a doua situaţie, subliniem, în
special, rolul jucat de Naţiunile Unite în înfiinţarea, mai ales, a instituţiilor specializate,
organizaţii internaţionale cu vocaţie universală dar cu competenţe bine precizate în anumite
domenii ale cooperării internaţionale. Astfel, Adunarea Generală a ONU a avut iniţiativa
convocării Conferinţei de Ia New York din 1956 în vederea creării Agenţiei Internaţionale pentru
Energie Atomică (AIEA), sau a celei de-a treia Conferinţe ONU privind Dreptul Mării, în urma
căreia s-a c reat Autoritatea Internaţională a Teritoriilor Submarine. Organizaţia Maritimă
Consultativă Internaţională (OMCI), devenită ulterior, Organizaţia Maritimă Internaţională
(OMI), ca şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), au fost create ca urmare a Conferinţelor
din 1948, organizate de Secretariatul ONU, la iniţiativa Consiliului Economic şi Social al
Naţiunilor Unite.
Practica elaborării în vederea negocierilor textului tratatului reprezentând actul constitutiv al
unei organizaţii internaţionale este variată şi complexă. De regulă, proiectul textului de tratat este
redactat de un comitet pregătitor al conferinţei sau de către organizatorii acesteia. Dezbătut şi
amendat în timpul conferinţei, actul constitutiv este adoptat de către aceasta, conform
regulamentului său de ordine interioară, care poate prevedea, în funcţie de natura organizaţiei ce
urmează să se constituie şi de angajamentele pe care statele şi le vor asuma în aplicarea actului
constitutiv, ca textul acestuia să fie adoptat prin consens, prin votul unanim al statelor
participante la conferinţă sau cu o majoritate calificată a statelor prezente şi votante.
Negocierea se încheie prin semnarea actului constitutiv care echivalează cu autentificarea
textului negociat. în unele cazuri semnarea poate semnifica şi exprimarea consimţământului
statului de a fi parte la tratatul constitutiv. în cele mai multe cazuri se impune, însă, ca fiecare
stat semnatar să urmeze o procedură ulterioară prin care să îşi exprime consimţământul de a fi
legat prin tratat, care poate îmbrăca, în funcţie de legislaţia sa internă, forma ratificării, acceptării
sau aprobării. Statele care n-au participat la negocierea şi semnarea actului constitutiv al unei
organizaţii internaţionale pot deveni ulterior părţi ale acestui tratat prin aderare, dacă o asemenea
posibilitate este prevăzută în actul constitutiv.
Admiterea de rezerve la actul constitutiv. Prin formularea unei rezerve la un tratat multilateral
un stat exprimă o poziţie diferită în legătură cu aplicarea uneia sau unora din prevederile acestuia
sau, uneori, refuzul de a fi legat de o clauză sau alta a tratatului. Rezervele pot fi formulate odată
cu semnarea tratatului, cu prilejul aprobării, acceptării sau ratificării acestuia, ori în momentul
aderării. Regula referitoare la momentul prezentării rezervelor este valabilă şi pentru actele
constitutive ale organizaţiilor internaţionale. în alte privinţe însă sunt de remarcat câteva
particularităţi semnificative. Întrucât actele constitutive reprezintă „constituţia” unei organizaţii,
rezervele faţă de prevederile acesteia nu sunt de dorit, exceptând cazurile în care această
posibilitate este prevăzută de respectivul act constitutiv, în principiu, o rezervă modifică într-o
anumită măsură obligaţiile statului care o formulează, faţă de tratat şi, implicit, faţă de celelalte
state părţi la acesta. Ar rezulta astfel regimuri juridice diferite în aplicarea aceluiaşi tratat.
Or, în cadrul unei organizaţii internaţionale, un stat membru, ca parte constitutivă a
organizației cooperează cu aceasta şi cu celelalte state membre la procesul de luare a deciziilor
organizaţiei. În această calitate, de parte componentă a organizaţiei şi de participant la deciziile
acesteia, un stat membru nu poate fi obligat să se conducă, în relaţiile cu celelalte state membre,
după reguli diferite privind funcţionarea şi scopurile organizaţiei, reguli ce ar putea rezulta din
eventuala acceptare sau refuzul de a accepta anumite reserve la actul constitutiv, formulate de un
alt stat membru. Egalitatea între membrii şi uniformitatea de tratament, care stă, în general, la
baza funcţionării organizaţiilor internaţionale, pare să nu admită practica formulării de rezerve:
integritatea actelor constitutive ale unei organizaţii prevalează asupra altor consideraţii.
Cu toate acestea, cerinţa asigurării unei cât mai largi participări la activitatea organizaţiilor
internaţionale a impus o anumită supleţe în considerarea problemei rezervelor la actele
constitutive, cu atât mai mult cu cât unii noi membri nu au participat la negocierea acestor acte.
În practică, s-a ajuns la acceptarea ideii că organizaţia, ca atare, poate aprecia oportunitatea şi,
deci, admisibilitatea unor rezerve la actul constitutiv. Numai organizaţia, prin organul său
competent, poate judeca dacă o anumită modificare pe calea rezervelor a actului său constitutiv
aduce sau nu o atingere serioasă integrităţii acestui act şi regimului juridic general al organizaţiei
şi, pe această bază, poate accepta sau respinge o rezervă la actul constitutiv.
Această soluţie, către care s-a orientat practica organizaţiilor internaţionale, este consacrată
în Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor (1969), în care se arată că: „Atunci când un
tratat este act constitutiv al unei organizaţii internaţionale şi dacă el nu dispune altfel, o rezervă
impune acceptarea organului competent al acestei organizaţii”. În comentariul său pe marginea
prevederii sus citate a Convenţiei de la Viena, Comisia de drept internaţional, creată de
Adunarea Generală a ONU, a apreciat că în cazul instrumentelor referitoare la statutul
organizaţiilor internaţionale, integritatea instrumentului este un factor care prevalează asupra
altor consideraţii şi că revine membrilor organizaţiei, acţionând prin intermediul organului
competent al acesteia, de a determina în ce măsură se poate accepta ca rigoarea principiului
respectului integrităţii instrumentului să poată fi atenuată.
Intrarea în vigoare a actului constitutiv. În general, actul constitutiv al unei organizaţii
internaţionale este un tratat la care statele ce intenţionează să devină părţi urmează să-şi exprime
consimţământul prin ratificarea acestuia. Instrumentele de ratificare se depun, fie pe lângă unul
din guvernele statelor care au participat la negocierea şi semnarea tratatului fie pe lângă o
organizaţie internaţională. în ambele cazuri, statul sau organizaţia desemnate îndeplinesc funcţia
de depozitar. Pentru actele constitutive încheiate sub auspiciile ONU, depozitar este Secretarul
General al acestei organizaţii.
Condiţiile intrării în vigoare a actelor constitutive sunt stipulate în dispoziţiile finale ale
fiecărui act constitutiv. Acestea sunt însă extrem de variate în funcţie, în special, de caracterul
organizaţiei (universală sau regională), domeniul de activitate (politic, economic, tehnic etc.);
numărul organelor pe care le crează ş.a. Din acest punct de vedere s-ar putea desprinde
următoarele orientări: pentru organizaţiile cu vocaţie regională se tinde spre obţinerea ratificării
actului constitutiv de către toate statele regiunii, pentru ca acesta să intre în vigoare; pentru
organizaţiile cu caracter universal, o majoritate calificată sau chiar o majoritate simplă este
suficientă pentru intrarea în vigoare a actului constitutiv. în multe cazuri, intrarea în vigoare a
actului constitutiv este legată nu numai de întrunirea unui număr minim de ratificări, prestabilit
prin dispoziţiile tratatului, dar şi de trecerea unei anumite perioade de timp de la îndeplinirea
acestei condiţii. Prin art. 308 al Convenţiei de la Montego Bay din 1982 cu privire la dreptul
mării se precizează, de exemplu, că această convenţie va intra în vigoare „la 12 luni după
depunerea celei de a 60-a ratificări”. În alte situaţii, intrarea in vigoare a actul ui constitutiv este
dependentă de ratificarea sa de către anumite state fără participarea cărora organizaţia ce
urmează a fi creată nu şi-ar justifica existenţa. Potrivit art. 110 alin. 8 al Cartei ONU, aceasta nu
putea intra în vigoare fără depunerea instrumentelor de ratificare de către membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate. La fel, conform articolului XXI (E) al Statutului AIEA, printre cele
minimum 18 ratificări necesare pentru ca acest act să intre în vigoare, se impunea ca, obligatoriu,
să figureze trei ratificări ale unora din următoarele cinci state: SUA, Canada, Franţa, Marea
Britanie şi URSS. Spre deosebire de tratatele obişnuite, care reglementează drepturi şi obligaţii
între state, actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale creează deci noi subiecte de drept
internaţional. Momentul intrării în vigoare a unui asemenea tratat marchează astfel apariţia unei
noi entităţi în relaţiile internaţionale, distinctă şi independentă de statele care o compun şi care au
constituit-o.
Modificarea actului constitutiv. După o anumită perioadă de timp, în funcţionarea
organizaţiilor internaţionale poate apare o schimbare a împrejurărilor, în raport cu cele care au
prevalat în momentul elaborării şi adoptării actelor lor constitutive. Ceva mai mult, schimbările
pot fi de o asemenea anvergură încât să se ajungă la înregistrarea riscului disfuncţionalităţii unei
organizaţii. Cum organizaţiile trebuie să se adapteze continuu dezvoltărilor ce au loc în
societatea internaţională, tot astfel şi actele lor constitutive, ca o consecinţă firească, urmează să
reflecte gradul acestei adaptabilităţi.
Acest proces se realizează, în principal, prin modificarea actului constitutiv, operaţie care
îmbracă două forme: revizuire şi amendare. Indiferent de forma pe care o îmbracă, modificarea
actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale poate antrena o diversificare a relaţiilor
convenţionale între membrii organizaţiei şi mire aceştia şi organizaţie. De aceea, cel mai adesea,
actele constitutive conţin dispoziţii speciale privind modificarea lor.
Aceste dispoziţii se referă, în principal, la: a) momentul introducerii unei propuneri de
modificare a actului constitutiv, în unele cazuri interzicându-se introducerea unor asemenea
modificări înainte de expirarea unei perioade de timp diferite; b) cine poate prezenta propuneri
de modificare - statele sau organele organizaţiei - şi care dintre aceste organe; c) magnitudinea
modificărilor, dacă privesc ansamblul actului constitutiv sau numai anumite schimbări punctuale;
d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care variază de la unanimitate sau consens la
majoritate simplă sau calificată şi e) condiţiile intrării în vigoare a modificărilor actului
constitutiv.
O analiză exhaustivă a problematicii mai sus înfăţişate depăşeşte obiectivul acestei prezentări
a organizaţiilor internaţionale. Reţinem totuşi un aspect care ni se pare esenţial înţelegerii
principiilor şi regulilor de bază conform cărora funcţionează aceste entităţi: situaţia statelor care
nu ratifică o modificare a actului constitutiv, iar această modificare este deja operaţională prin
ratificarea ei de alte state, potrivit unor prevederi exprese ale actului constitutiv.
Ar părea firesc ca aplicarea strictă a prevederilor actelor constitutive ale unor organizaţii
internaţionale, în legătură cu acceptarea sau ratificarea modificărilor aduse acestor acte, să
conducă la excluderea sau retragerea voluntară din organizaţie a statelor care n-au acceptat
modificările operate. De regulă, nu se ajunge la această situaţie. Dacă statele care nu au acceptat
modificarea actului constitutiv nu s-au retras din organizaţie, în urma scurgerii unei perioade de
timp, precis stabilită de organizaţie, se consideră că ele au acceptat-o în mod tacit. Formula
excluderii este, în general, evitată.
Uneori, cum este cazul unor instituţii specializate ale ONU - FAO, UNESCO şi OMM -
modificarea actului constitutiv poate intra în vigoare fără a fi nevoie ca statele să-şi exprime
formal acordul cu modificarea făcută. Alteori, modificarea actului constitutiv este opozabilă
tuturor membrilor organizaţiei, inclusiv statelor care nu sunt de acord cu modificarea, dacă
hotărârea de modificare a fost adoptată cu respectarea prevederilor actului constitutiv.
Amendamentele la Carta ONU, potrivit art. 108 al acesteia, „vor intra în vigoare pentru toţi
membrii Naţiunilor Unite, când vor fi adoptate cu o majoritate de două treimi din membrii
Adunării Generale şi ratificate, în conformitate cu respectiva lor procedură constituţională, de
două treimi din Membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate”.
O prevedere cu acelaşi efect se află şi în Statutul Fondului Monetar Internaţional. În ceea ce
priveşte recurgerea la revizuire sau amendare, ca modalităţi distincte de modificare a actelor
constitutive, alegerea uneia sau alteia dintre aceste modalităţi, depinde de amploarea dorită a se
da modificărilor asupra funcţionării de ansamblu a organizaţiei.
În principiu, revizuirea actului constitutiv intervine atunci când se impun schimbări esenţiale
în modalităţile de funcţionare a organizaţiei sau în obiectivele acesteia. De regulă, revizuirea are
loc în cadrul unei conferinţe generaje de revizuire. În acest sens, art. 109 alin. 1 al Cartei ONU
precizează că: „O Conferinţă Generală a Membrilor Naţiunilor Unite cu scopul revizuirii
prezentei Carte va putea fi ţinută la data şi la locul care vor fi stabilite cu votul unei majorităţi de
două treimi din membrii Adunării Generale şi cu voturile oricăror nouă membri ai Consiliului de
Securitate”. O asemenea conferinţă nu s-a ţinut pînă în prezent.
Amendamentele la actele constitutive privesc problemele punctuale, bine precizate, de cele
mai multe ori apărute ca iiiiuare a unor dezvoltări neprevăzute în momentul elaborării ariului
constitutiv. Din practica de până acum a organizaţiilor internaţionale reiese că amendamentele
privesc: structura organizaţiilor, în special compunerea organelor executive, competenţele
organizaţiei sau ale unora din organele sale sau posibilitatea retragerii din organizaţie. Carta
Naţiunilor Unite, de pildă, a fost amendată în 1963 cu privire la art. 23, 27 şi 61 referitoare la
sporirea de la 11 la 15 a numărului membrilor Consiliului de Securitate şi de la 18 la 27 a
numărului membrilor Consiliului Economic şi Social. În anul 1965 art. 61 a fost din nou amendat
sporind numărul membrilor Consiliului Economic şi Social de la 27 la 54.
Interpretarea actului constitutiv. Problema interpretării actelor constitutive ale
organizaţiilor internaţionale este intim legată de aplicarea lor în practică, de întinderea
competenţei organelor lor deliberative şi executive şi de îndeplinirea de către statele membre a
obligaţiilor pe care şi le-au asumat prin aceste acte. În mod logic, orice aplicare a unei reguli
presupune o interpretare uniformă a sa. În plus, uniformitatea interpretării conduce la evitarea
disputelor legate de aplicarea regulii.
Actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale, cum ar fi FMI sau OMM, cuprind
prevederi precise privind modul de soluţionare a problemelor puse de interpretarea lor. Unele
includ această problemă într-o formulare generală, în dispoziţiile privind modul de reglementare
a disputelor, iar cele mai multe indică organismul căruia organizaţia sau statele membre urmează
să i se adreseze în legătură cu problema interpretării. În acest context, interpretarea actului
constitutiv al unei organizaţii internaţionale decurge mai ales din raţiuni de ordin practic, de
clarificare a raporturilor dintre state înăuntrul organizaţiei şi în raporturile dintre ele şi
organizaţie. Considerentele de ordin teoretic, deşi importante pentru teoria generală a
interpretării tratatelor, au mai puţină relevanţă în practica urmată de diferite organizaţii în
materie de interpretare a actelor lor constitutive.
 Regula generală de interpretare a tratatelor stabilită de Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor, se aplică şi actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale. Astfel, un tratat trebuie
să fie interpretat cu bună-credinţă urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în
contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său. Din această formulă pot fi deduse cel puţin
trei posibilităţi de interpretare: o interpretare obiectivă, bazată pe textul actului constitutiv, şi o
interpretare funcţională, bazată pe scopurile şi obiectul tratatului. O a treia posibilitate rezultă din
luarea în considerare a sintagmei „sensul obişnuit al termenilor tratatului în contextul lor”.
Aceasta trimite, în principal, la orice acord având legătură cu actul constitutiv, care a intervenit
între toate părţile cu prilejul încheierii actului respectiv. Este vorba de desluşirea intenţiei
părţilor, ceea ce duce la o altă modalitate de interpretare, interpretarea subiectivă, fondată pe
intenţia părţilor.
Desigur că în interpretarea actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, alegerea
uneia din formulele mai sus înfăţişate sau combinarea acestora depinde de poziţia faţă de natura
acestui act: dacă este privit sau nu în dinamica sa. Pentru îndeplinirea sarcinilor lor, diferitele
organe ale unei organizaţii internaţionale adoptă decizii sau rezoluţii pe baza modului cum ele
înţeleg dispoziţiile actului constitutiv. Atunci când aceste rezoluţii sunt adoptate în unanimitate,
prin consens sau cu o mare majoritate, de organele în care sunt reprezentate toate statele
membre, ele reprezintă un ghid în interpretarea actului constitutiv. în orice caz, aceste decizii şi
rezoluţii pot constitui, în practică, punctul de plecare al procesului de formare a unor reguli
cutumiare care dezvoltă actul constitutiv, cu respectarea principiilor fundamentale ale acestui act.
De altfel, în avizul său consultativ din 11 aprilie 1949, Curtea Internaţională de Justiţie a
recunoscut rolul practicii în interpretarea Cartei ONU, pentru determinarea drepturilor şi
îndatoririlor organizaţiei, arătând că aceste drepturi şi îndatoriri „trebuie să depindă de drepturile
şi funcţiunile enunţate sau implicate în actul său constitutiv şi dezvoltate în practică (s.n.)”.
Avizul Curţii subliniază, pe de o parte, rolul practicii organizaţiilor internaţionale în
dezvoltarea funcţiilor lor , enunţate în actul constitutiv, şi, pe de altă parte, îşi exprimă acordul cu
teoria „puterilor implicite”, care, după opinia noastră, nu este contrazisă de regula generală, mai
sus expusă, referitoare la interpretarea tratatelor, enunţată de Convenţia de la Viena. În privinţa
interpretării actelor constitutive, luarea în considerare a acestei teze ajută la clarificarea textului
în lumina scopului şi obiectului său, fără a se ajunge la alterarea acestui text. Însuşirea acestei
teze nu duce la diminuarea importanţei textului actului constitutiv, care „trebuie să constituie, de
altfel, ca şi în cazul oricărui alt tratat, punctul de plecare al oricărei interpretări”.
Analiza interpretării actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale nu poate fi completă
fără o tratare, oricât de succintă, a problemei autorităţilor abilitate să interpreteze acest tip de
tratat internaţional. Conferinţa de la San Francisco din 1945, în cadrul căreia s-a redactat textul
definitiv al Cartei ONU, a hotărât să renunţe la instituirea unui mecanism specific pentru
interpretarea dispoziţiilor Cartei şi să admită că fiecare organ din sistemul ONU este judecătorul
propriei sale competenţe. Prin analogie, organizaţiile internaţionale își păstrează dreptul
interpretării propriilor lor acte constitutive. Din acest punct de vedere, distingem, în principal,
mai multe situaţii.
Unele organizaţii internaţionale, cum ar fi FAO şi OMS, încredinţează problemele de ordin
juridic, inclusiv interpretarea actului constitutiv, conferinţelor lor generale. Altele - printre care
se numără şi OACI, instituţiile financiare cu sediul la Washington (FMI, BIRD, AID, SFI) şi
băncile regionale (Banca Interamericană de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare şi Banca
Asiatică de Dezvoltare) - abilitează organele lor executive cu toate problemele de interpretare.
Încredinţând interpretarea actului constitutiv organelor proprii, care elaborează politica lor
generală, organizaţiile internaţionale contează pe faptul că acestea: a) pot ajunge mai uşor la un
compromis; b) pot acorda prioritate scopurilor şi bunei funcţionări a organizaţiei; c) pot asigura
participarea părţilor în dispută la formularea soluţiei. Cu toate acestea, majoritatea actelor
constitutive ale organizaţiilor internaţionale prevăd şi posibilitatea de a se recurge la anumite
proceduri sau organisme specializate în soluţionarea diferendelor, inclusiv a celor care ar rezulta
din interpretarea actului constitutiv (Curtea Internaţională de Justiţie, arbitraj sau alte jurisdicţii
specializate).

3. Personalitatea juridică a O.I.

După cum am arătat, organizaţia internaţională este, în primul rând, o asociaţie de state,
acţionând ca o entitate distinctă, independentă de statele care o compun. Cu alte cuvinte, ea este
titulară de drepturi şi obligaţii pe care le dobândeşte prin voinţa statelor. Atunci când creează o
organizaţie internaţională, statele transferă acestei entităţi unele din puterile lor, în baza cărora
organizaţia va promova interesele colective ale membrilor săi. Pentru realizarea acestui scop,
organizaţiile internaţionale urmează să realizeze o seamă de funcţii publice în virtutea cărora
trebuie să intre în contact cu alte entităţi ale ordinii internaţionale, în primul rând cu statele şi nu
în ultimul rând şi cu alte organizaţii. Manifestându-se ca atare, ele dobândesc o personalitate
juridică proprie, distinctă de aceea a statelor care le compun şi opozabilă erga omnes.
Această teză este consacrată în Convenţia Naţiunilor Unite asupra reprezentării statelor în
organizaţiile internaţionale interguvernamentale, din 1975, unde se prevede (în art. 1) că: „prin
expresia «organizaţii internaţionale» se înţelege o asociaţie de state, constituită prin tratat, dotată
cu o constituţie (act constitutiv - s.n.) şi organe comune, şi posedând o personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre" (s.n.). Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale se
manifestă atât în ordinea internaţională cât şi în ordinea juridică internă a statelor.
 Personalitatea juridică internaţională. Pentru definirea acestei noţiuni, care exprimă
calitatea organizaţiilor internaţionale ca subiect, de drept internaţional, se impun anumite
clasificări în legătură cu fundamentul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale,
întinderea şi opozabilitatea acesteia şi cu formele sale de manifestare.
Temeiul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. Într-o interpretare restrictivă, ar
părea că numai statele, care beneficiază de teritoriu, populaţie şi guvern, pot avea personalitate
juridică internaţională, pot fi subiecte de drept internaţional. Dar statele, prin voinţă proprie, pot
crea entităţi distincte, în speţă organizaţii interguvernamentale, pe care le investesc cu anumite
funcţii şi competenţe, cu scopul realizării unor interese comune.
În 1949, Curtea Internaţională de Justiţie, în avizul său consultativ dat la cererea Adunării
Generale a ONU asupra Reparării daunelor suferite în serviciul ONU, arată că „(...) cincizeci de
state reprezentând o largă majoritate a membrilor comunităţii internaţionale (în 1946 - s.n.) au
puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând o personalitate
internaţională obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele”. În alţi termeni, fundamentul
personalităţii internaţionale al Organizaţiei Naţiunilor Unite îl constituie acordul de voinţă al
statelor. Prin analogie, teza a fost considerată ca aplicându-se organizaţiilor interguvernamentale,
în general.
Voinţa statelor este materializată în actul constitutiv al orrganizaţiilor internaţionale, în care
se stabilesc scopurile şi principiile de funcţionare, domeniul de activitate, organele de
desfăşurare a acesteia şi competenţele acestor organe. Actul constitutiv delimitează astfel
domeniul în care se manifestă personalitatea juridică internațională a oricărei organizaţii
internaţionale. Actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale, cum este cazul Tratatului
de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană, prevăd expres că organizaţiile
respective au personalitate juridică în dreptul internaţional. Constituţiile mari majorităţi a
organizaţiilor internaţionale, între care chiar Carta ONU, nu conţin însă o asemenea prevedere.
Se consideră că, din moment ce statele împuternicesc organizaţiile internaţionale să încheie
tratate, să pregătească textele unor convenţii ori, în situaţia ONU, să mobilizeze forţe pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, o prevedere referitoare ia personalitatea lor juridică
internaţională apare ca superfluă. Prin atribuţiile şi funcţiile cu care sunt învestite prin actul
constitutiv, organizaţiile internaţionale sunt astfel împuternicite să acţioneze pe plan
internaţional, ca entităţi distincte, în conformitate cu reguli guvernate de dreptul internaţional.
Personalitatea lor juridică internaţională apare ca implicită. Din acest punct de vedere, actul
constitutiv are valoare nu numai prin ceea ce prevede în mod expres dar şi prin ceea ce el
presupune. De fapt această poziţie a fost exprimată de Curtea Internaţională de Justiţie în avizul
consultativ din 1949, atunci când arată că: „După părerea Curţii, Organizaţia (ONU s.n.) este
destinată să exercite funcţiuni şi să se bucure de drepturi - şi ea o face. Acestea nu pot să se
explice decât dacă Organizaţia posedă într-o mare măsură personalitate internaţională şi
capacităţi de a acţiona pe plan internaţional”.
Avizul din 1949 al Curţii, priveşte numai Organizaţia Naţiunilor Unite, tipul cel mai
complex de organizaţie internaţională, dar el poate avea aplicabilitate în cazul tuturor
organizaţiilor internaţionale care, prin actul constitutiv, sunt învestite cu funcţiuni şi capacitatea
de a acţiona pe plan internaţional. Desigur că, în comparaţie cu ONU, domeniul de manifestare a
personalităţii juridice a altor organizaţii internaţionale este diferit. El este, în primul rând, mai
puţin cuprinzător.
Limitele personalităţii juridice internaţionale a organizaţiiloi internaţionale. Personalitatea
juridică internaţională a diferitelor subiecte de drept internaţional nu este identică. Ea diferă în
funcţie de calitatea subiectului, state sau organizaţii internaţionale, iar în căzul acestora din urmă,
de natura competenţelor fixate prin actu constitutiv, din cuprinsul căruia poate să rezulte o
întindere mai mart sau mai mică a personalităţii lor juridice internaţionale. înainte de toate,
organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate de drept internaţional. Fiind create de state,
prin voinţa acestora, ele nu po avea o personalitate juridică identică cu cea a statelor. De altfel
avizul citat al Curţii Internaţionale de Justiţie nu pune semnul egalităţii între personalitatea
juridică internaţională a statelor şi a ONU. El statuează doar că ONU este subiect de drept
intemaţional şi este capabilă să posede drepturi şi obligaţii internaţionale, acestea din urmă
depinzând de scopurile şi funcţiile organizaţiei, așa cum acestea sunt specificate expres sau
implicit în actul constitutiv, ori cum au fost dezvoltate în practica organizaţiei. În plus, potrivit
dreptului internaţional, statele sunt egale din punct de vedere juridic şi, în virtutea acestui
principiu, personalitatea lor juridică are un conţinut identic, în timp ce organizaţiile
internaţionale şi manifestările personalităţii lor juridice cunosc o varietate infinită.
Considerate separat, fiecare organizaţie internaţională a fost urată pentru a îndeplini
funcţiuni bine determinate. Dacă aceste funcții ca şi scopurile organizaţiilor internaţionale sunt
diferite, nici drepturile şi obligaţiile acestora nu pot fi aceleaşi. Altfel spus, întinderea
personalităţii juridice internaţionale a acestor organizaţii diferă de la o organizaţie la alta, în
funcţie de actele lor constitutive.
Opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. Atunci când, în 1949,
Curtea Internaţională de Justiție a motivat personalitatea juridică internaţională a ONU, a ținut
seama, din punctul de vedere al opozabilităţii acesteia, de 2 aspecte: opozabilitatea faţă de statele
membre şi opozabilitatea faţă de celelalte state (nemembre).
 În acceptarea personalităţii internaţionale a ONU şi opozabilitatea acesteia faţă de ţările
membre, Curtea a avut în vedere că aceasta decurge din: i) necesitatea îndeplinirii scopurilor
pentru
care ONU a fost creată; ii) faptul că dispune de organe cu sarcini speciale pentru îndeplinirea
acestor scopuri; iii) membrii organizatei se angajează, prin Cartă, să-i acorde sprijin în realizarea
obiectivelor sale iar, în cazuri speciale, cum ar fi hotărârile Consiliului de Securitate în aplicarea
prevederilor capitolului VII din Cartă, se obligă să le accepte şi să le pună în aplicare.
Prin analogie, acest gen de raţionament poate fi susţinut şi în ceea ce priveşte alte organizaţii
internaţionale, a căror personalitate juridică intemațională poate fi mai largă sau mai restrânsă, în
funcţie de obligaţiile asumate de ţările membre prin actul constitutiv, domeniul în care ele
operează şi natura organizaţiei - universală sau regională. Astfel, în cazul organizaţiilor
regionale, personalitatea lor juridică se manifestă în raporturile cu statele care le compun.
Aceasta nu afectează însă capacitatea lor de a acţiona pe plan extern, în conformitate cu normele
de drept inţemaţional, în raporturi cu state din afara organizaţiei, sau alte organizaţii.
În privinţa opozabilităţii personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale fată de statele
terţe, nemembre ale respectivei organizaţii, potrivit unei reguli cutumiare a dreptului
internaţional, enunţată şi în articolul 34 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, un
acord nu creează prin el însuşi nici obligaţii şi nici drepturi pentru un stat terţ, fără
consimţământul acestuia.
Ar părea deci că opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, în.
raporturile acestora cu terţii, ar depinde de recunoaşterea acesteia, de către terţi, par
personalitatea organizaţiilor internaţionale nu este, după cum se exprimă Curtea referindu-se la
ONU, „pur şi simplu” o personalitate recunoscută doar de statele membre, ci „o personalitate
internaţională obiectivă”, cu alte cuvinte opozabilă erga omnes.
Personalitatea juridică de drept intern. Organizaţiile internaţionale îşi desfăşoară activităţile
pentru realizarea scopurilor pentru care au fost constituite în teritoriul unor state. Ele intră astfel,
în mod necesar, în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern, din aceste
state. Pentru aceasta se impune ca ele să aibă capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii în
raporturi de drept intern pe teritoriul oricăruia din statele membre şi, după caz, pe teritoriul unor
state nemembre.
În practică, exercitarea personalităţii de drept intern a organizaţiilor internaţionale priveşte o
situaţie de ordin special, rezultând din raporturile organizaţiei cu statul pe teritoriul căruia
aceasta îşi are sediul şi una de ordin general, reflectând tratamentul aplicat organizaţiilor
internaţionale, de către toatei ţările membre, pe propriul lor teritoriu. în prima situaţie, între
organizaţie şi statul de sediu se încheie un acord special, în cuprinsul căruia se precizează
întinderea şi conţinutul prerogativelor respectivei organizaţii, decurgând din actul său constitutiv,
precum şi regimul raporturilor juridice pe care organizaţia le încheie cu persoane fizice sau
juridice din statul de sediu pentru cumpărarea de bunuri, închirierea unor localuri, prestarea de
servicii etc.
Fundamentul legal în virtutea căruia organizaţiile internaţionale se bucură pe teritoriul
fiecărui stat membru de capacitatea juridică necesară pentru atingerea scopului şi exercitării
funcțiilor lor, îl constituie actul lor constitutiv. Articolul 104 al Cartei Naţiunilor Unite prevede
că: „Organizaţia se bucură, pe teritoriul fiecăruia din membrii săi, de capacitatea juridică care
îi este necesară pentru exercitarea funcţiilor şi atingerea scopurilor sale". După modelul ONU,
marea majoritate a actelor constitutive al organizaţiilor internaţionale conţin prevederi similare.
Prin actele constitutive, acceptate şi ratificate de statele membre, se primite organizaţiilor
internaţionale de a acţiona ca persoane juridice în dreptul intern al fiecărui stat membru.
Subliniem însă că recunoaşterea personalităţii de drept intern a organizaţiilor internaţionale, în
fiecare din statele membre, nu echivalează cu asimilarea acestor organizaţii cu subiectele de
drept intern din aceste state: organizaţiile internaţionale dispun de privilegii şi imunităţi
derogatorii de la dreptul comun.
Pentru instituţiile specializate din sistemul ONU, ale căror acte nu conţin prevederi exprese
privind personalitatea lor judică de drept intern, temeiul juridic al acestei personalităţi se află în
Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor instituţiilor specializate, adoptată în 1947,
recomandată spre semnare de Adunarea Generală a ONU tuturor statelor membre ale acestei
organizaşi. Dar şi în situaţia în care nu se poate face apel la prevederile exprese ale unui act
constitutiv sau la o convenţie internaţională pentru recunoaşterea personalităţii juridice de drept
intern a organizaţiilor internaţionale, în mod logic, se poate presupune că atunci când un stat,
care a participat la constituirea unei organizaţii internaţionale a admis implicit ca aceasta să
acţioneze pe teritoriul său şi, prin aceasta a recunoscut, tacit, acestei organizaţii şi o anumită
personalitate juridică de drept intern.
Opozabilitatea. Personalitatea juridică de drept intern a organizaţiilor internaţionale,
decurgând din actul lor constitutiv, este opozabilă tuturor statelor membre în calitatea lor de părţi
ale acestui tratat multilateral. Fiecare stat poate să recunoască această personalitate aşa cum este
ea prevăzută în actul constitutiv, dar poate şi s-o lărgească sau s-o restrângă, fie în baza unui
acord internaţional, fie în baza unei legi interne. Unele state, cum ar fi SUA, Marea Britanie sau
Canada, au emis legi speciale prin care acordă personalitate juridică internă organizaţiilor
internaţionale la care sunt merpbre şi precizează natura, întinderea şi aplicabilitatea imunităţilor
şi privilegiilor acordate. în lipsa unor asemenea legi, sau a unor prevederi exprese în actele
constitutive, ca regulă generală, organizaţiilor internaţionale nu li se pot aplica, în statele
membre, reguli de drept intern care ar putea prejudicia funcţionarea sau îndeplinirea scopurilor
pentru care au fost constituite. Fiind compuse din state suverane care, în baza normelor
cutumiare ale dreptului internaţional, se bucură de imunitate de jurisdicţie, organizaţiile
internaţionale nu pot fi supuse unui regim defavorizant.
Aria de manifestare a personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. Pentru
determinarea naturii specifice a personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, o trecere în
revistă a principalelor competenţe exercitate de acestea, în raporturile cu alte subiecte de drept
internaţional, apare ca un demers necesar. În calitatea lor de entităţi independente în ordinea
internaţională, distincte de statele care le compun, organizaţiile internaţionale intră în raporturi
cu statele membre, cu alte organizaţii internaţionali şi, în anumite condiţii, cu statele nemembre
sau alţi participanţi la viaţa internaţională.
1.Relaţii cu statele membre. Raporturile unei organizaţii internaţionale cu membrii săi pot fi
atât de ordin intern cât şi extern. Obligaţiile născute din actul constitutiv sau alte decizii ale
organizaţiei, a căror aplicare revine, în mod egal, tuturor membrilor, sunt obligaţii interne, în
timp ce obligaţiile decurgând dintr-un acord special între organizaţie şi un anumit stat membru al
său sunt obligaţii externe. Astfel, obligaţia de a plăti contribuţia la bugetul organizaţiei este o
obligaţie internă, pe care fiecare membru şi-o asumă în calitatea sa de participant la activitatea
organizaţiei. Acordurile speciale pentru acordarea de asistenţă tehnică sau financiară, încheiate
de organizaţie cu unii din membrii săi se încadrează mai degrabă în domeniul relaţiilor externe.
Tot în acest domeniu pot fi incluse şi angajamentele unor membri de a contribui, pe bază
voluntară, cu fonduri suplimen-tare la resursele financiare ale organizaţiei.
O relaţie specială de ordin extern intervine între o organizaţie şi statul membru pe teritoriul
căruia îşi are sediul, materializată în ”acordul de sediu”. În linii generale, aceste acorduri prevăd
obligația organizaţiei de a respecta legile statului gazdă şi obligaţia statelor gazdă de a facilita
desfăşurarea, în bune condiţii, a activităţii organizaţiei şi de a-i oferi anumite imunităţi şi
privilegii. De asemenea, statul gazdă trebuie să admită pe teritoriul său atât funcționarii
organizaţiei cât şi reprezentanţii statelor membre care iau parte la activităţile acesteia şi să le
acorde imunităţi şi privilegii corespunzătoare.
2.Relaţii cu statele ne-membre. Tendinţa actuală a statelor de a nu rămâne în afara unor
organizaţii internaţionale, a căror activitate afectează interese globale, nu oferă un câmp prea larg
de analiză a raporturilor organizaţiilor internaţionale cu statele nemembre. Atunci când un stat
nemembru este interesat în activitatea unei organizaţii, dar nu are încă suficient interes de a
deveni parte a acesteia, sau nu poate deveni membru din lăţimii politice, el are posibilitatea de a
accede la lucrările organizaţiei în calitate de observator sau membru asociat, în limitele statutelor
respectivelor organizaţii.
 În alte împrejurări, între o organizaţie şi un stat nemembru se pot încheia acorduri speciale, în
baza cărora, activităţi ale organizaţiei, realizate în mod normal în beneficiul membrilor săi, sunt
extinse şi asupra statului nemembru, cu care s-a încheiat acordul respectiv. În acest sens, cităm,
cu titlu de exemplu, acordul dintre Societatea Naţiunilor şi SUA din 1934, în legătură cu
înregistrarea tratatelor şi Acordul dintre Fondul Monetar Internaţional şi Elveţia, cu privire la
asocierea Elveţiei la Aranjamentul General de Împrumut, instituit sub auspiciile Fondului.
3. Relaţii cu alte organizaţii internaţionale. Fondatorii Naţiunilor Unite au fost puşi în situaţia
de a hotărî dacă să creeze o organizaţie centrală, care să acopere principalele sfere de activitate -
politică, economică şi tehnică - sau să lase cooperarea în anumite domenii specializate în seama
unor organizaţii independente, dar legate de ONU. Au optat pentru cea de a doua soluţie,
organizaţii independente, fiind constituite pentru diferite domenii precis determinate ale
cooperării internaţionale. Acestea sunt instituţiile specializate, care, împreună cu ONU formează
„Familia” Naţiunilor Unite sau „Sistemul Naţiunilor Unite”.
În acest „sistem" mai sunt incluse şi anumite organisme care operează mai mult sau mai puţin
independent, dar care nu au o personalitate juridică proprie. Acestea din urmă au fost create de
Adunarea Generală sau de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al ONU, ca organe ale
acestora. Alte organizaţii gravitează în jurul principalelor organizaţii regionale, formând cu
acestea grupuri specifice de organizaţii: europene, americane, africane sau asiatice. în cele ce
urmează ne vom referi cu precădere Ia organizaţiile din sistemul ONU.
Raporturile organizaţiilor din acest sistem comportă două aspecte principale: primul priveşte
legăturile instituţiilor specializate şi ale instituţiilor care acţionează ca organe ale Adunării
Generale cu Organizaţia Naţiunilor Unite, iar cel de al doilea, se referă la raporturile pe care
aceste organizaţii le stabilesc între ele.
Relaţiile instituţiilor specializate cu ONU, în baza prevederilor art. 57 şi 63 din Cartă, fac
obiectul unor acorduri speciale. Marea majoritate a acestor acorduri conţin prevederi similare3 în
legătură cu: punerea în aplicare a recomandărilor Adunării Generale sau hotărârile Consiliului de
Securitate, coordonarea activităţilor pentru evitarea unor duble competenţe sau alte paralelisme
în acţiunile serviciilor lor administrative sau tehnice, prezentarea de rapoarte de activitate ş.a. Un
loc important în cuprinsul acestor acorduri îl ocupă prevederile privind locul unora din deciziile
ONU în activitatea instituţiilor specializate. Astfel, în cazul deciziilor Consiliului de Securitate
privind menţinerea sau restabilirea păcii internaţionale, instituţiile specializate sunt de acord să
furnizeze acestui organ al ONU sprijinul ce li se poate solicita.
În contextul aceluiaşi grup de relaţii reţinem şi faptul că actele constitutive ale instituţiilor
specializate, în cazul unui posibil conflict de competenţă cu ONU, urmează să fie supuse
stipulaţiilor articolului 103 al Cartei ONU, potrivit căruia membrii ONU trebuie să acorde
prioritate obligaţiilor lor rezultând din Cartă faţă de obligaţiile rezultate din orice alt tratat la care
sunt părţi. Din moment ce, practic, toate instituţiile specializate se bazează pe un tratat
multilateral, aceasta înseamnă că, în caz de conflict, dispoziţiile Cartei ONU vor prevala asupra
acestor tratate.
Raporturile ONU cu organismele din familia Naţiunilor Unite, constituite ca organe ale Adunării
Generale sau ale ECOSOC nu ridică probleme de ordin juridic, activitatea lor fiind determinată,
în general, de hotărârile luate în cadrul Adunării Generale sau Consiliului Economic şi Social al
ONU.
Raporturile între diferitele instituţii specializate ale ONU, sunt de asemenea reglementate, ca
şi în cazul acestora din urmă cu ONU prin acorduri speciale, care delimitează obiectivele
principale ale fiecărei instituţii, competenţele speciale, coordonarea acțiunilor lor pentru evitarea
unor paralelisme şi formele cooperării dintre ele, schimbul de date etc.
Desigur că încheierea unor acorduri din categoria celor mai sus înfățișate conduce la
construirea unui sistem organizat al relațiilor dintre organizaţiile din sistemul ONU, între ele şi
între ele şi ONU. Cu toate acestea, anumite disfuncţionalităţi sau suprapuneri de atribuţii apar în
mod inevitabil. De aceea, coordonarea activităţii lor ocupă un loc de seamă în preocupările
ONU. Coordonarea politicilor şi activităţilor instituţiilor specializate este atribuită prin Cartă,
Adunării Generale, dar în special, Consiliului Economic şi Social.
Această coordonare îmbracă două forme, negativă şi pozitivă. Coordonarea negativă
urmăreşte evitarea suprapunerii activităţilor între aceste organizaţii internaţionale, prin
circumscrierea cât mai exactă a ariei competenţelor fiecăreia, potrivit actelor lor constitutive, în
timp ce coordonarea pozitivă urmăreşte armonizarea politicilor diverselor instituţii specializate,
mai ales în situaţiile când sferele lor de activitate sunt înrudite.
Forme de manifestare a personalităţii juridice.
Manifestarea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, în calitatea lor de subiecte
de drept internaţional, presupune exprimarea acestei calităţi prin acte distincte, proprii
subiectelor de drept internaţional, cum ar fi: încheierea de acorduri internaţionale,
reprezentarea pe lângă alte subiecte de drept internaţional sau recunoaşterea acestora,
asumarea de obligaţii şi răspunderea internaţională.
1. Capacitatea de a încheia tratate. În multe cazuri, capacitatea organizaţiilor internaţionale
de a încheia tratate este stipulată în actele lor constitutive. Astfel, privind acordurile cu statele
membre, Carta ONU împuterniceşte Consiliul de Securitate să încheie acorduri militare cu
acestea, în cazul aplicării de măsuri pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale.
 Pentru încheierea de acorduri cu instituţiile specializate este împuternicit Consiliul
Economic şi Social. Actul constitutiv al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică prevede
încheierea de acorduri cu statele membre care furnizează materiale fisionabile, iar Banca
Mondială încheie cu statele care recurg la resursele sale financiare două tipuri de acorduri:
acorduri de împrumut, cu entitatea beneficiară şi acorduri de garantare a împrumuturilor, cu
statele cărora le aparţin instituţiile beneficiare ale împrumuturilor Băncii.
În afara capacităţii de a încheia acorduri cu statele sau alte organizaţii internaţionale, multe
organizaţii internaţionale sunt abilitate, prin actele lor constitutive, să încheie acorduri cu state
nemembre ale organizaţiei respective. Cel mai ilustrativ exemplu îl oferă actul constitutiv al
Comunităţii Economice Europene care prevede dreptul Comunităţii de a încheia acorduri de
comerţ sau acorduri de asociere cu statele nemembre.
Este de reţinut că actele constitutive ale multor organizaţii internaţionale nu conţin prevederi
specifice privind capacitatea lor de a încheia tratate internaţionale. Unele organizaţii
internaționale încheie totuşi acorduri care nu cad neapărat sub incidenţa unor prevederi exprese
ale constituţiilor lor. Pornind de la această împrejurare, în doctrină, se confruntă două şcoli de
gândire: una care recunoaşte capacitatea de a încheia tratate numai organizaţiilor ale căror acte
constitutive prevăd acest lucru şi numai în limitele prevederilor respective şi alta, care apreciază
că această capacitate nu depinde exclusiv de termenii actelor constitutive, ci se sprijină şi pe
deciziile şi regulile stabilite de organele proprii ale organizaţiilor internaţionale şi pe dezvoltarea
dreptului internaţional instituţional, ca rezultat al activităţii unor tot mai numeroase organizaţii
internaţionale.
Notăm că, într-o formulare de compromis, care împacă ambele curente, în Convenţia de la
Viena din 1986 privind dreptul tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau între
organizaţii internaţionale, în articolul 6 se arată: „Capacitatea unei organizaţii internaţionale de a
încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”.
Printr-o interpretare extensivă a acestei formulări putem ajunge la următoarele concluzii
orientative privind capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate:
- Actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale reprezintă principalul temei juridic al
dobândirii capacităţii sale de a încheia tratate internaţionale;
- Deciziile organelor organizaţiilor internaţionale, care conduc la încheierea unor acorduri între
organizaţie şi alte subiecte de drept internaţional, pot constitui temei privind capacitatea
respectivei organizaţii de a încheia tratate internaţionale, mai ales în cazurile în care organul
respectiv a luat decizia cu participarea tuturor ţărilor membre;
- În situaţiile în care actul constitutiv nu conţine prevederi exprese referitoare la aptitudinea
organizaţiei de a încheia tratate, această calitate se poate deduce din funcţiile ce-i sunt
atribuite în planul relaţiilor internaţionale;
- Indiferent dacă capacitatea unor organizaţii internaţionale de a încheia tratate este expres
prevăzută în actul lor constitutiv sau este dedusă din funcţiile pe care urmează să le
îndeplinească, aceasta nu poate să încheie acorduri care n-au nici o legătură cu statutul,
obiectivele sau funcţiile sale.
2. Dreptul de legaţie. Câ şi statele, organizaţiile internaţionale au dreptul de a fi reprezentate
pe lângă alte subiecte de drept internaţional şi de a primi, pe lângă sediul lor, reprezentanţi ai
acestora. Deşi, prin conţinut şi întindere, relaţiile diplomatice pe care le desfăşoară organizaţiile
internaţionale nu pot fi identice cu cele desfăşurate de state, în general, interesele lor fiind
limitate la un domeniu specific de activităţi, dreptul de legaţie îmbracă o formă „pasivă” sau
„activă”: pasivă când primesc reprezentanţi ai altor subiecte de drept internaţional şi activă când
trimit reprezentanţii lor pe lângă acestea.
Legaţia pasivă. Organizaţiile internaţionale, deşi nu dispun de teritoriu, pot primi, la sediul
lor, pe o bază permanentă, misiuni ale statelor membre, cu condiţia ca această posibilitate să fi
fost prevăzută în acordul de sediu dintre organizaţia respectivă şi statul gazdă sau în actul său
constitutiv. De fapt, dreptul de legaţie pasivă al unei organizaţii internaţionale rezultă mai
degrabă din manifestarea dreptului de legaţie activă a statelor membre ale organizaţiei, decât din
executarea unui drept imanent al organizaţiei. Principiul dreptului de legaţie pasivă al
organizaţiilor internaţionale menţionat de art. 5 al Convenţiei de la Viena din martie 1975 cu
privire la reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale - convenţie aplicabilă
numai organizaţiilor cu vocaţie universală - este dedus din recunoaşterea dreptului statelor
membre de a stabili misiuni permanente şi al statelor nemembre de a stabili misiuni de
observatori pe lângă aceste organizaţii, „dacă regulile organizaţiei o permit”.
Instituţia misiunilor permanente pe lângă o organizaţie internaţională datează din primii ani ai
Societăţii Naţiunilor, când acestea erau denumite „delegaţii permanente”. Denumirile oficiale de
„misiune permanentă” şi de „reprezentant permanent la ONU” sunt consacrate prin rezoluţia
Adunării Generale a ONU 257 (III) din 3 decembrie 1948, prin care se fac şi recomandări în
legătură cu autoritatea emitentă a împuternicirilor reprezentanţilor permanenţi - şef de stat, şef de
guvern sau ministrul de externe - şi autoritatea împuternicită cu primirea acestei împuterniciri -
Secretarul General al ONU. Utilizarea acestei instituţii de către statele membre s-a realizat în pas
cu evoluţiile intervenite în funcţionarea organizaţiilor internaţionale şi cu rolul atribuit unora
dintre acestea în anumite domenii ale cooperării internaţionale.
 Din momentul în care Consiliul de Securitate al ONU are o activitate permanentă, mai întâi
membrii permanenţi ai acestui organ şi, apoi, şi ceilalţi membri ai ONU, au simţit nevoia să
dispună de misiuni permanente la Sediul ONU - primii, pentru a participa la lucrări iar, ceilalţi,
pentru a le urmări sau a participa la lucrări, în calitate de membri nepermanenţi ai acestui organ.
Pe de altă parte, odată cu intensificarea cooperării dintre state în anumite domenii prin
intermediul organizaţiilor internaţionale, statele membre şi-au deschis reprezentanţe permanente
pe lângă asemenea organizaţii (de exemplu, UNESCO, AIEA, Consiliul Europei, NATO,
Uniunea Europeană etc.). Exercitarea dreptului de legaţie pasivă de către organizaţiile
internaţionale capătă astfel o recunoaştere din ce în ce mai largă.
Relaţiile dintre organizaţiile internaţionale şi misiunile permanente ale statelor nu pot fi
confundate cu raporturile diplomatice născute între două state, ca urmare a exercitării dreptului
lor de legaţie activă sau pasivă, din mai multe considerente. în primul rând, în toate problemele
legate de statutul misiunii permanente, relaţia are un caracter tripartit: statutul misiunii şi al
personalului implică organizaţia, statul gazdă al acesteia şi statul trimiţător. în al doilea rând,
relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale sunt raporturi între subiecte de drept
internaţional diferite, dintre care unul, în speţă organizaţia, deşi entitate distinctă şi independentă,
nu se bucură de suveranitate. În sfârşit, spre deosebire de competenţele unei misiuni diplomatice,
sarcinile reprezentanţelor permanente sunt circumscrise raporturilor ni organizaţia, a cărei
întindere depinde de funcţiile acesteia în domeniul în care activează.
Legaţia activă. Nici o organizaţie internaţională nu este împuternicită expres, prin actul său
constitutiv, să trimită misiuni cu statut diplomatic în ţările membre. Cu toate acestea, în practică,
numărul reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale în diferite state, în special în ţările în curs
de dezvoltare, este în continuă creştere, fiind determinat de intensificarea şi diversificarea
activităţilor desfăşurate de organizaţiile internaţionale în aceste state.
În Republica Moldova, de exemplu, sunt reprezentate următoarele organizaţii: ONU,
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite
pentru Refugiaţi (UNHCR), Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) şi Fondul
Naţiunilor Unite pentru Populaţie (PNUAP), Uniunea Europeană; OSCE, Consiliul Europei,
NATO etc.
Exercitarea dreptului de legaţie activă al organizaţiilor internaţionale nefiind consemnat
expres în actele lor constitutive şi nici în alte convenţii internaţionale generale de codificare, se
realizează, prin acordul de voinţă al organizaţiei trimiţătoare şi statul primitor, pornindu-se de la
principiul că, în calitate de subiecte de drept internaţional, întreţin relaţii diplomatice pe bază de
înţelegeri mutuale.
 Pe lângă statele membre, organizaţiile internaţionale pot avea misiuni permanente sau pot
trimite misiuni speciale. De regulă, misiunile permanente sunt însărcinate cu coordonarea
programelor de asistenţă sau cu misiunea, cum este aceea a centrelor de informare ale ONU sau
ale Consiliului Europei, de a informa autorităţile din ţările membre asupra activităţilor
desfăşurate de organizaţiile respective. Funcţiunile acestor misiuni sunt limitate la domeniul de
specialitate în care agenţia trimiţătoare operează.
Misiunile speciale ale unor organizaţii internaţionale în ţările membre sunt trimise temporar,
cu un scop bine determinat: pentru a concilia o dispută, pentru întocmirea sau evaluarea unui
proiect de dezvoltare, susţinerea unei cereri de sprijin financiar pentru organizaţie etc. în ceea ce
priveşte ONU, statutul acestor misiuni este reglementat prin Convenţia Naţiunilor Unite privind
misiunile speciale. Organizaţiile internaţionale pot menţine oficii permanente la sediul altor
organizaţii internaţionale sau pot să trimită misiuni speciale la adunările lor generale. în prima
situaţie, oficiile permanente îndeplinesc, în domeniul relaţiilor externe ale organizaţiei, un rol
comparabil cu acela al unei misiuni diplomatice a unui stat. Dintre organizaţiile care au oficii
permanente pe lângă ONU, menţionăm, de pildă: FAO, UNESCO, OIM, OMS, BIRD. Misiunile
speciale acţionează, de regulă, ca observatori la lucrările organizaţiilor respective.
3.Recunoaşterea altor subiecte de drept internaţional. Desfăşurându-şi activitatea în
conformitate cu normele de drept internaţional, o organizaţie intră în contact nu numai cu
subiectele de drept internaţional, care sunt părţi constitutive ale sale - în speţă statele membre -
dar şi cu alte subiecte de drept internaţional - state nemembre sau alte organizaţii internaţionale.
Acestora din urmă, organizaţia le poate recunoaşte calitatea de subiecte de drept internaţional.
Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, inclusiv Carta ONU, nu conţin prevederi
exprese privind problema recunoaşterii altor subiecte de drept internaţional.
Pentru a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu această chestiune, ONU, ca şi alte
organizaţii internaţionale, invocă prevederile constituţionale privind admiterea de noi membri
sau cele, rezultând din aplicarea regulamentelor de ordine interioară, privind recunoaşterea
deplinelor puteri. Un nou stat membru este recunoscut de către o organizaţie internaţională prin
admiterea lui ca membru, prin încheierea unui acord cu acesta sau, pur şi simplu, prin invitarea
lui la o sesiune sau conferinţă a organizaţiei. Recunoaşterea are o semnificaţie aparte alunei când
este emisă de o organizaţie a cărei pondere în viaţa internaţională este general recunoscută.
Recunoaşterea unui stat de către ONU, prin admiterea sa ca membru, este urmată aproape
automat de instituţiile specializate din sistemul ONU.
Este important de reţinut însă că recunoaşterea unui stat de către o organizaţie internaţională nu
implică, în nici un caz, recunoaşterea acelui stat sau a guvernului care îl reprezintă de către
statele membre ale organizaţiei. Israelul a fost admis la ONU, dar aceasta nu a condus automat la
recunoaşterea sa de către statele arabe, iar, până în 1971, guvernul naţionalist al Chinei nu era
recunoscut de toţi membrii ONU, deşi acest guvern reprezenta, în acea vreme, China în ONU,
inclusiv în calitate de membru permanent în Consiliul de Securitate.
4. Capacitatea de a prezenta reclamaţii. Această problemă nu este expres prevăzută în
Carta ONU sau actele constitutive ale altor organizaţii. Dar ONU, ca şi alte organizaţii
internaţionale, pentru a-şi îndeplini funcţiile pentru care au fost constituite, trebuie să se
protejeze, ca organizaţii, şi să-şi protejeze agenţi care pot suferi daune în exercitarea atribuţiilor
lor. De asemenea organizaţiile trebuie să răspundă pentru actele lor.
Având competenţă de a acţiona pe plan internaţional, o organizaţie internaţională trebuie, în
mod logic, să beneficieze şi de posibilitatea de a-şi reglementa diferendele, care ar puteai rezulta
din activitatea sa şi care ar putea-o opune statelor sau altoij organizaţii internaţionale, folosind
mijloacele de reglementare al disputelor, indicate de dreptul internaţional: negociere, folosirea
arbitrajului, anchetă etc. Asemenea determinări obiective au condus la fundamentarea
"personalităţii internaţionale opozabile erga omnes a ONU”, în avizul consultativ al Curţii
Internaţionale de Justiţie, din aprilie 1949, în speţa „Repararea daunelor suferite în serviciul
Naţiunilor Unite”. Cu acel prilej, Curtea a decis, în unanimitate, că ONU are capacitatea de a
prezenta reclamaţi internaţionale cu privire la daunele suferite, chiar împotriva ţărilor nemembre.
Cu un vot de 11 pentru şi 4 contra, Curtea a ma precizat că ONU poate prezenta reclamaţii şi
pentru daunele cauzate agenţilor săi. Recunoaşterea juridică a acestei capacităţi se impunea
pentru că dreptul la repararea prejudiciului ar fi fost imposibil de realizat în lipsa dreptului sau
capacităţii de prezenta o cerere de reparaţie.
Menţionăm că ambele cereri de reparaţii ale ONU (cazul Bemadotte şi Serot) au fost
formulate împotriva statului Israel, care nu era, la acea dată, membru ONU. Guvernul acestei ţări
a satisfacut aceste cereri. La rândul său, ONU a plătit reparaţii pentru daunei provocate de forţele
sale operaţionale în Congo (ONUC).
5. Privilegii şi imunităţi. În scopul asigurării unei independenţe reale în îndeplinirea funcţiilor
lor şi al garantării personalităţii lor juridice, organizaţiile internaţionale se bucură, în statele
membre, de anumite privilegii şi imunităţi, a căror întindere diferă de la o organizaţie la alta.
Privilegiile şi imunităţile de care beneficiază organizaţiile internaţionale sunt prevăzute în actele
lor constitutive, în convenţii special încheiate între state - cum ar fi, de exemplu, Convenţia
generală privind privilegiile şi Imunităţile Naţiunilor Unite şi Convenţia asupra privilegiilor şi
inuinităţilor instituţiilor specializate - şi în acordurile de sediu încheiate între organizaţii şi statele
gazdă. Acorduri asemănătoare ne incheie, de asemenea, cu statele pe teritoriul cărora
organizaţiile internaţionale deschid misiuni de informare sau de asistenţă tehnică. Un rol aparte
în respectarea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale îl joacă actele de ordin
legislativ intern ale statelor, adoptate în vederea realizării angajamentelor asumate piin actul
constitutiv sau în cazul unor lacune ale acestuia.
În general, privilegiile şi imunităţile organizaţiilor internaţionale privesc organizaţia însăşi, în
calitatea sa de persoană juridică - inviolabilitatea sediului, arhivei, imunitatea de jurisdicţie şi
fiscal - ca şi imunităţile şi privilegiile de care se bucură reprezentanţii statelor, când participă la
activităţile organizaţiei, precum şi funcţionarii organizaţiei şi persoanele care, ocazional,
colaborează cu organizaţia. Într-un sens larg, privilegiile şi imunităţile de care se bucură agenţii
organizaţiilor internaţionale, pe teritoriile statelor membre, pot fi asimilate privilegiilor şi
imunităţilor agenţilor diplomatici. Deşi similare, ele nu sunt identice, întrucât nici funcţiile celor
două categorii de agenţi nu sunt identice. De altfel, art. 105 al Cartei ONU evită o asemenea
identificare, stipulând că funcţionarii Organizaţiei se vor bucura „de privilegiile şi imunităţile
necesare pentru a-şi exercita în mod independent funcţiile legate de Organizaţie”.
Dizolvarea organizaţiilor internaţionale.
Principalele probleme ridicate de dizolvarea unei organizaţii internaţionale privesc; cauzele
dizolvării, metodele de dizolvare sau, mai exact, actele internaţionale prin care se realizează
încetarea activităţii unei organizaţii internaţionale şi consecinţele dizolvării sau, altfel spus,
problemele de succesiune legate de dizolvarea organizaţiilor internaţionale. în legătură cu această
problematică, şi, mai ales cu problema succesiunii organizaţiilor internaţionale, practica este atât
de diferită încât reguli cu valabilitate generală nu au putut fi desprinse.
Se poate afirma că fiecare caz cunoscut de dizolvare a unei organizaţii internaţionale îşi are
regulile sale, aceasta şi pentru faptul că decizia de a dizolva o organizaţie, de a crea una nouă sau
de a amenda actul constitutiv al unei organizaţii existente este în mare parte determinată de
conside rente de ordin politic. în acest context, şi ţinând seama de obiectivu declarat al prezentei
lucrări, în legătură cu tematica enunţată, în cele ce urmează, vom prezenta schematic,
principalele aspecte ale fenomenului dizolvării organizaţiilor internaţionale.
Cauze de dizolvare. încercând o sinteză a diversităţi situaţiilor practice, cauzele care pot
conduce la dizolvarea unei organizaţii pot fi reduse la trei: a) realizarea sarcinilor pentru care a
fost înfiinţată; b) schimbarea condiţiilor care au detenninaj constituirea organizaţiei; c)
necesitatea creării unei noi organizaţii în locul uneia existente, cu preluarea, într-o formulă
modificată, a unora din atribuţiile acesteia de către noua organizaţie.
Un exemplu de organizaţie dizolvată ca urmare a realizării sarcinilor pentru care a fost
înfiinţată, este Organizaţii Internaţională pentru Refugiaţi, desfiinţată în anul 1952 pe
considerentul că problema refugiaţilor din Europa, al căror număr fusese redus substanţial, nu
mai justifică existenţa unei organizaţii separate. Tot în această categorie mai pot fi incluse
organizaţiile ale căror acte constitutive prevăd o durată determinată de existenţă a organizaţiei,
fixată de regulă, la o dată când se consideră că organizaţia şi-a încheiat misiunea, precum şi
organizaţiile pentru care, prin actul constitutiv se prevăd împrejurările care antrenează automat
dizolvarea lor. Este cazul Băncii Mondiale, de pildă, care îşi poate înceta activităţile atunc când,
printr-un vot al majorităţii guvernatorilor deţinând majoritatea voturilor atribuite, se decide
suspendarea, pe o bază permanentă, a oricăror operaţiuni de împrumut şi garanţie. Prevederi
similare se găsesc şi în statutele altor organizaţii internaţionale cu caracter financiar (FMI, AID,
SFI etc.).
Exemplul cel mai ilustrativ de dizolvare a unei organizaţii internaţionale şi de preluare a
sarcinilor sale de către o altă organizaţie, evident cu luarea în considerare a noilor împrejurări,
este dizolvarea Societăţii Naţiunilor şi înlocuirea ei cu Organizaţia Naţiunilor Unite. În această
categorie mai putem include Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), care a luat locul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională (CPU), Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), care
a înlocuit Organizaţia Meteorologică Internaţională (OMI), Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (OECD), succesoare a Organizaţiei pentru Cooperare Economică
Europeană (OEEC) şi altele.
În cazul Societăţii Naţiunilor, schimbarea se impunea, datorită eşecurilor sale pe plan politic
şi scopurilor mai largi ale puterilor învingătoare în cel de al doilea război mondial, privind
organizarea raporturilor internaţionale ce nu puteau fi atinse printr-o simplă .imendare a
statutului Societăţii Naţiunilor. Acelaşi motiv a stat şi la baza înlocurii CPU cu CIJ. în cazul
înlocuirii OMI cu OMM s-a trecut de la o organizaţie cu caracter privat la una
interguvemamentală. În cazul OECD s-a avut în vedere trecerea de la o organizaţie regională la
una internaţională, cu schimbarea, în mod corespunzător, a obiectivelor şi competenţelor.
Metode de dizolvare. Printre actele internaţionale prin aplicarea cărora se ajunge la dizolvarea
unei organizaţii internaţionale, pe primul plan se situează propriile acte constitutive. În general,
însă, multe dintre actele constitutive nu conţin prevederi privind încetarea activităţii
organizaţiilor astfel create, întrucât este dificil de a prevedea în momentul creării unei
organizaţii, condiţiile dezvoltării sale. Organizaţiile ale căror acte constitutive conţin prevederi
clare privind dizolvarea lor sunt cele din domeniul financiar-bancar şi Acordurile internaţionale
pe produse (cositor, zinc, zahăr, cafea etc.), acestea din urmă fiind înfiinţate, de regulă, pentru
perioade limitate de timp.
Un nou tratat sau protocol pentru stabilirea unor noi organizaţii internaţionale poate anula
actul constitutiv al unei vechi organizaţii, dacă este încheiat între aceiaşi parteneri şi dacă în noul
tratat se prevede dizolvarea vechii organizaţii şi maniera în care aceasta se va realiza, ori se
încheie un acord separat în acest sens. într-una din aceste situaţii s-a aflat Institutul Internaţional
de Higienă Publică (înfiinţat în 1907) care a fost încorporat, în 1946, în Organizaţia Mondială a
Sănătăţii.
Alte organisme internaţionale - cum este cazul Organizaţiei Meteorologice Internaţionale,
Comisia Internaţională pentru Navigaţie Aeriană, Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi şi
altele - au fost lichidate în urma unor hotărâri ale propriilor Congrese (Adunări Generale) sau
prin acorduri încheiate cu alte organizaţii internaţionale. Administraţia Naţiunilor Unite pentru
Sprijin şi Reabilitare (UNRRA) şi-a încetat activitatea prin transferarea funcţiilor sale, printre
altele, UNESCO şi OMS prin acorduri separate încheiate cu acestea.
În sfârşit, unele organizaţii internaţionale îşi pot înceta activitatea în urma deciziei tuturor
statelor membre de a renunţa la calitatea de membru, determinată de schimbarea împrejurărilor
politice (cum a fost cazul Tratatului de la Varşovia) sau, pur şi simplu, din lipsă de activitate.
Consecinţele dizolvării. Deşi problema succesiunii, în situaţia dizolvării organizaţiilor
internaţionale, este mai puţin studiată de doctrină decât succesiunea statelor, unele reguli,
rezultate din practica în acest domeniu, pot fi luate, totuşi, în considerare, după cum urmează:
- Principalele funcţii ale vechii organizaţii pot fi preluate de noua organizaţie sau pot fi
transferate altor organizaţii. în general, organizaţia succesoare evită preluarea ansamblului
funcţiilor cu caracter politic ale vechii organizaţii;
- Unele din actele juridice ale vechii organizaţii sunt anulate odată cu dizolvarea acesteia, iar
altele sunt preluate de organizaţia succesoare, având efect asupra membrilor săi, dar nefiind
opozabile statelor membre ale vechii organizaţii, care nu participă şi la noua organizaţie;
- Acordurile încheiate de organizaţia dizolvată, legate de luncţionarea acesteia (schimb de
informaţii, imunitate şi privilegii ele.), ca şi regulile sale de procedură, îşi vor înceta efectele. În
schimb, acordurilor sale cu statele membre li se vor aplica, mai degrabă, regulile care
reglementează succesiunea statelor, ele urmând să fie preluate de organizaţia succesoare.
 Tema 3 - Participarea la activităţile organizaţiilor internaţionale
1.Dobîndirea calităţii de membru a O.I.
2.Pierderea calităţii de membru a O.I.
3.Alte entităţi în funcţie de participanţi ai O.I.

1.Dobîndirea calităţii de membru a O.I.

Referindu-ne la participarea statelor la organizaţiile internaţionale, prin dobândirea calităţii de
membru al acestora, reţinem că aceasta se obţine pe două căi: prin participarea la elaborarea
actului constitutiv şi prin aderare ulterioară.
1.1. Participarea la elaborarea actului constitutiv. În principiu, toate statele membre ale unei
organizaţii internaţionale au calitatea de membri „deplini”, indiferent dacă au obţinut această
calitate în urma participării la conferinţa care a elaborat actul constitutiv, au semnat acest act şi,
după caz, l-au ratificat, devenind astfel membri „originari”, ori au aderat ulterior la statutul
organizaţiei. Membri „fondatori” sunt, de fapt, membrii „originari” ai unei organizaţii
internaţionale şi actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale admit o distincţie între
aceştia şi membrii admişi ulterior. în fond, această distincţie nu prezintă o deosebită relevanţă
din moment ce nu conduce la un statut diferit al membrilor organizaţiilor internaţionale, din
punct de vedere al drepturilor şi obligaţiilor lor, înscrise în actul constitutiv. Cu toate acestea, în
cazul unor organizaţii internaţionale, membrii fondatori şi-au rezervat, prin actele constitutive ale
acestor organizaţii, un loc special, în comparaţie cu cel al membrilor admişi ulterior în
organizaţie. în acest sens, sunt de luat în consideraţie două împrejurări: una priveşte începerea
activităţilor unei organizaţii, iar alta, admiterea de noi membri, după acst moment.
Astfel, multe organizaţii internaţionale devin operaţionale numai din momentul în care o
anumită proporţie a statelor fondatoare a ratificat actul lor constitutiv. în puţine cazuri, membrii
fondatori deţin o influenţă suplimentară asupra compoziţiei organizaţiei, respectiv primirii de noi
membri. Dintre acestea, cităm Organizaţja Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), în cadrul
căreia decizia de a admite noi membri se poate lua cu o majoritate de trei pătrimi din membrii
existenţi, inclusiv votul concurent al tuturor membrilor fondatori.
1.2. Aderarea. Admiterea de noi state în calitate de membri intr-o organizaţie internaţională,
după constituirea acesteia, se realizează prin aderare. În general, condiţiile aderării sunt
specificate în actele constitutive ale organizaţiilor, uneori foarte clar, alteori imprecis. De aceea
şi degajarea unor reguli de admitere, cu aplicabilitate generală, este greu de obţinut. Se pot
desprinde însă câteva tendinţe, unele exprimând cerinţe de bază, ținînd de obiectivele
organizaţiei, altele reprezentând condiţionări strict procedurale.
 1.2.1.Cerinţe de bază. O primă tendinţă priveşte legăturile dintre diferitele organizaţii, în
special între cele din sistemul ONU. Din punctul de vedere al admiterii de noi membri,
apartenenţa la o organizaţie deschide deseori calea aderării la alte organizaţii. Astfel, prevederile
privind dobândirea calităţii de membru la majoritatea instituţiilor specializate, la AIEA şi C1J,
conţinute în actele constitutive ale acestor organizaţii, pun pe primul plan calitatea de membru al
ONU. Această condiţionare, care favorizează procesele de aderare la anumite organizaţii
internaţionale, nu este însă absolută. Anumite instituţii, cum ar fi FMI, impun condiţii specifice
de aderare, chiar dacă un stat candidat este membru ONU.
O altă practică legată de aderare, care poate deveni regulă în cazul anumitor organizaţii,
constă în aceea că apartenenţa la o organizaţie este condiţionată de obţinerea, în prealabil, a
calităţii de membru la o altă organizaţie. Cel mai elocvent exemplu în această privinţă îl
constituie relaţiile de interdependenţă dintre instituţiile financiare internaţionale, cu sediul la
Washington: un stat nu poate deveni membru la BIRD dacă nu este membru FMI, şi nu poate
obţine calitatea de membru al AID sau SFI dacă nu este membru BIRD.
Cea de a treia remarcă vizează organizaţiile internaţionale cu caracter regional. Apartenenţa la
o anumită zonă geografică, nu conduce automat la acceptarea calităţii de membru al
organizaţiilor constituite în respectiva regiune. Odată cu satisfacerea cerinţelor de ordin
geografic sunt impuse şi alte exigenţe, cum sunt cele de ordin economic. Pentru a se obţine
calitatea de membru al Comunităţilor Europene, de pildă, numai poziţia geografică de stat
european nu este suficientă. Uneori, cum este în cazul alianţelor militare, noţiunea de „regiune”
are un înţeles mai larg, fără a coincide exact cu limitele strict geografice ale regiunii. Tratatul
Atlanticului de Nord (NATO) cuprinde, de pildă, trei ţări mediteraneene (Turcia, Grecia şi Italia)
neriverane Oceanului Atlantic.
În sfârşit, admiterea de noi membri într-o organizaţie internaţională presupune îndeplinirea,
de către statul candidat, a unor condiţii, care diferă de la o organizaţie la alta;în funcţie de natura
obiectivelor fiecăreia. Potrivit Cartei ONU (art. 4), pot deveni membri ai Organizaţiei Naţiunilor
Unite statele care sunt; a) iubitoare de pace; b) acceptă obligaţiile din Cartă; c) sunt capabile şi
dispuse să le îndeplinească. Aprecierea capacităţii statului candidat de a îndeplini aceste condiţii
revine ONU.
Un alt exemplu îl oferă Consiliul Europei, care solicită statului candidat să probeze că
împărtăşeşte idealurile care reprezintă moştenirea comună a popoarelor Europei şi principiile
statului de drept şi este în măsură să asigure persoanelor de sub jurisdicţia sa respectul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Ca şi în cazul ONU, constatarea aptitudinii
statului candidat de a îndeplini condiţiile cerute revine organizaţiei şi nu statului candidat. Unele
condiţii de aderare sunt mult mai precise: statul candidat trebuie să aibă un serviciu poştal
propriu, la admiterea în UPI, sau un serviciu meteorologic, la admiterea sa în OMM.
Actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale, cum ar fi OIM, OMS, FAO, nici nu impun
condiţii specifice şi nici nu declară admiterea liberă, nelegată de nici o condiţie, cu excepţia,
bineînţeles, a calităţii de stat suveran şi independent. Ele acordă calitatea de membru tuturor
statelor admise printr-o decizie a organizaţiei. La prima vedere, s-ar părea că din moment ce
constituţiile acestor organizaţii nu impun condiţii la admiterea de noi membri, votul membrilor
existenţi ar fi liber şi mai lesne de obţinut. O asemenea interpretare nu este neapărat corectă.
Procesul admiterii de noi membri în organizaţiile internaţionale nu poate fi desprins de
împrejurările politice, în care fîecâre act de aderare are loc.
1.2.2. Cerinţe procedurale. Formalităţile legate de aderarea unui stat la o organizaţie
internaţională depind de natura actului constitutiv al organizaţiei respective, de forma pe care
acesta o îmbracă: tratat supus procedurii de ratificare sau aprobare (acceptare), ori acord în formă
simplificată. Esenţială este exprimarea consimţământului de către statul nou admis, de a deveni
parte la actul constitutiv, într-o modalitate conformă cu dispoziţiile sale constituţionale.
Aderarea la o organizaţie internaţională reprezintă un act bilateral între statul candidat şi
organizaţie. Din acest punct de vedere este important de evidenţiat, care este organul însărcinat
din partea organizaţiei să decidă asupra primirii de noi membri, iar, din partea statului candidat,
care este organul, potrivit constituţiei sale, căruia îi aparţine decizia finală asupra aderării.
Regula cu cea mai largă aplicabilitate este cea a hotărârii de admitere luată cu o majoritate de
două treimi, de către organul principal al organizaţiei (adunare generală, conferinţă etc.). În
funcţie de natura organizaţiei, majoritatea de voturi cerută poate fi micşorată la majoritatea
simplă (cum este cazul aderării la OMS), poate fi ridicată (patru cincimi în cazul OACI), poate
să nu fie aplicată decât statelor nemembre ale ONU (cum este cazul OMM) sau este înlocuită cu
votul unanim al tuturor membrilor organizaţiei, ca în situaţia aderării la Comunitatea Europeană
sau la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Decizia admiterii de noi membri
într-o organizaţie internaţională mai este legată de multe ori şi de alte reguli instituţionale,
proprii fiecărei organizaţii.
În cazul Organizaţiei Naţiunilor Unite, spre exemplu, admiterea de noi membri depinde de
două organe: Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală. Votul a două treimi din membrii
Adunării Generale nu poate interveni decât în urma recomandării Consiliului de Securitate, care,
la rândul lui, trebuie să obţină votul afirmativ al celor cinci membri permanenţi ai acestui organ.
Abţinerea unora din aceştia nu este echivalentă cu un vot negativ. în situaţia OIM, votul de două
treimi al delegaţiilor la Conferinţa OIM, cerut pentru admiterea de noi membri, trebuie neapărat
să cuprindă majoritatea de două treimi a delegaţilor guvernamentali.
 După decizia unei organizaţii internaţionale de a primi un nou membru, şi îndeplinirea
formalităţilor constituţionale interne de către statul candidat, instrumentele de ratificare/aprobare
se depun, de către statul care aderă, la statul sau organizaţia depozitară a actului constitutiv al
respectivei organizaţii. Odată cu parcurgerea acestor etape, statul candidat obţine calitatea de
membru şi, din acest moment, devin efective drepturile şi obligaţiile decurgând din această
calitate.
Cercetarea practicii ONU în domeniul admiterii de noi membri, practică care a influenţat evident
atitudinea în această materie şi a altor organizaţii internaţionale, poate duce cu greu la concluzia
că procesul admiterii de noi membri s-a limitat la examinarea obiectivă a condiţiilor cerute de
Cartă, în cazul ONU, sau a respectivelor acte constitutive, în cazul altor organizaţii
internaţionale.
Pentru o bună perioadă de timp (între 1945-1955), procesul admiterii de noi membri în ONU
a constituit o problemă a „războiului rece” instalat între Uniunea Sovietică şi puterile
occidentale. Admiterea în ONU a devenit astfel, în principal, o problemă politică şi nu una de
procedură. Până în anul 1955, intrarea în ONU a fost practic blocată. În acest an, pentru a depăşi
situaţia de blocaj din cadrul Consiliului de Securitate, unde URSS, prin folosirea dreptului de
veto, bloca candidaţii propuşi de SUA sau alte puteri occidentale membre ale Consiliului şi
invers, acestea blocau propunerile de noi membri din partea URSS, s-a ajuns la o „înţelegere
pachet”, care a permis primirea simultană a şaisprezece state aparţinând ambelor blocuri. în
perioada care a urmat după această dată, admiterea de noi membri la ONU a evoluat către un
anumit automatism, procedurile de admitere neconstituind un impediment în manifestarea ONU
ca organizaţie universală.
Nici în alte organizaţii internaţionale, admiterea de noi membri nu a fost un proces liniar, mai
ales în acele organizaţii în care calitatea de membru ONU era o precondiţie a admiterii. Uneori,
în numele ideii necesităţii de a se asigura o „înaltă solidaritate” în cadrul organizaţiei, s-a lăsat
câmp liber considerentelor politice şi aprecierilor discreţionare în judecarea cererilor de adeziune
ale diferitelor state.
1.3. Apariţia unor noi state. în societatea internaţională contemporană, în care procesul
apariţiei de noi state ca urmare a destrămării sistemului colonial, este, practic, încheiat, apariţia
unor noi state poate interveni în două situaţii: atunci când are loc unirea a două sau mai multe
state într-un stat federal, ori atunci când are loc dezmembrarea în mai multe state a unui stat
federal.
Cu referire la prima situaţie, cele mai cunoscute exemple sunt crearea, în luna februarie a
anului 1958, a Republicii Arabe Unite prin unirea Egiptului şi a Siriei, şi crearea, în aprilie 1964,
a Kepublicii Tanzania, prin unirea statelor Zanzibar şi Tanganica. în ambele cazuri, cele două noi
state astfel constituite au înlocuit, ca membri cu drepturi depline, vechile state din care s-au
format, în toate organizaţiile internaţionale, chiar şi în cazurile în care numai yunul dintre vechile
state era membru în aceste organizaţii. Mai iccent, prin unirea celor două state germane în
octombrie 1990, Republica Democrată Germania a dispărut ca membru ONU, Republica
Federală a Germaniei preluând şi drepturile şi obligaţiile ce reveneau entităţii statale dispărute.
În toate aceste cazuri, înlocuirea a avut un caracter automat, nefiind impuse noi proceduri de
admitere. Ceva mai mult, noile state au luat locul celor veejii şi în unele organe ale ONU din
care vechile state făceau parte.
În ceea ce priveşte problema apariţiei unor state noi ca urmare a dezmembrării unor state
federale, evenimentele mai recente, care au condus la dezmembrarea URSS şi RSF Iugoslavia,
oferă cele mai concludente exemple. Statele desprinse din fosta Uniune Sovietică ca şi cele care
au denunţat apartenenţa la RSF Iugoslavia, declarându-se independente, au fost, în general,
primite în ONU şi în alte organizaţii internaţionale, potrivit procedurilor de primire de noi
membri ale fiecărei organizaţii. Cu toate acestea, cu privire la unele dintre noile state, în cadrul
ONU, s-au ridicat inedite probleme de succesiune la calitatea de membm. Astfel, actuala
Republică Federativă Rusia a fost considerată succesoarea fostei URSS, în calitate de membru
ONU şi, mai ales de membru permanent în Consiliul de Securitate, fără a urma deci procedura de
primire în calitate de nou stat membru. Spre deosebire de această situaţie, cu privire la actuala
Republică Federală Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) Adunarea Generală ONU, la
recomandarea Consiliului de Securitate, a considerat că aceasta „nu poate continua calitatea de
membru ONU a fostei RSF Iugoslavia şi a decis să trebuie să solicite primirea în ONU şi să nu
participe la lucrările Adunării Generale”. Dintre exemplele mai vechi de apariţie a unor noi state
prin desprindere, notăm: Pakistanul care a fost admis în ONU în 1947, după ce s-a desprins de
India şi Singapore, după ce s-a separat de Malaezia. O situaţie particulară întâlnim în cazul
Egiptului şi Siriei, după ce s-a decis renunţarea la uniunea dintre ele în cadrul unui stat unitar -
Republica Arabă Unită. Ambele state şi-au recâştigat statutul de state suverane, independente,
existent anterior creării Uniunii, şi au redevenit automat membre ONU.
În legătură cu statele apărute în urma destrămării sistemului colonial şi încadrarea acestora în
sistemul organizaţiilor internaţionale este de reţinut că, în general, fostele colonii, după
câştigarea independenţei, au fost considerate ca state noi. Potrivit acestui statut, din punctul de
vedere al admiterii în organizaţiile internaţionale, ele au trebuit să urmeze procedurile de
admitere, impuse la aderare oricărui stat nemembru, prin actele constitutive ale organizaţiilor la
care doreau să adere. Această cerinţă a fost luată în considerare şi în cazurile în care pe teritoriile
noilor state puterea colonială aplicase anterior regulile organizaţiei în care noul stat urma să fie
admis.
 După cum vom vedea, unele organizaţii internaţionale admit, ca membri asociaţi, teritorii
neautonome. După câştigarea independentei, noile state îşi păstrează acest statut până la '
ihţinerea calităţii de membru cu drepturi depline.

2. Pierderea calităţii de membru

Cauzele al căror efect duce la pierderea calităţii de membru într-o organizaţie internaţională,
sunt următoarele: retragerea voluntară, excluderea, dispariţia organizaţiei şi dispariţia statului
membru. Dintre acestea, ne vom opri cu precădere, asupra primelor două - retragerea voluntară şi
excluderea - efectele ultimelor două apărând ca fireşti.
Principial, părăsirea unei organizaţii internaţionale de către umil sau mai multe state,
indiferent dacă aceasta este voluntară iu forţată, este urmată de fracţionarea comunităţii
internaţionale, de ruperea echilibrului cooperării dintre state, cel puţin în domeniul în care
organizaţia respectivă acţionează, şi, mai ales, permite statului care părăseşte organizaţia să fie
exonerat de obligaţiile pe care calitatea de membru i le impunea. De aceea, în practica
organizaţiilor internaţionale ambele formule au fost folosite cu mare prudenţă.
2.1. Retragerea voluntară. În doctrină, există două curente legate de dreptul statelor de a se
retrage dintr-o organizaţie internaţională. Primul estimează acest drept ca nelimitat,
considerându-se că exprimă o formă de exercitare a suveranităţii statelor membre. Cel de al
doilea, inspirându-se din regulile generale ale dreptului tratatelor, privind retragerea din tratatele
multilaterale în care se încadrează şi actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale,
consideră retragerea ca fiind posibilă numai în cazul unei schimbări fundamentale a scopurilor
unei organizaţii. în bună măsură, lipsa de unitate pe plan doctrinar în problema dreptului statelor
de a se retrage din organizaţiile internaţionale este reflectată în diversitatea prevederilor în
această materie ale actelor constitutive ale principalelor umanizaţii internaţionale sau, invers,
doctrina nu este decât o reflectare a acestei diversităţi.
Cea mai mare parte a constituţiilor organizaţiilor internaţionale, prevăd în mod expres
posibilitatea încetării calităţii de membru, prin retragere unilaterală. Sunt prevăzute, în acelaşi
timp, şi termene precise de la care retragerea îşi poate produce efectele, Durata acestor termene
variază de la organizaţie la organizaţie: de la un an, în cele mai multe cazuri, până la cinci ani,
cum este cazul UIT şi UPU. O situaţie particulară se înregistrează în cadrul instituţiilor
financiare, cum sunt FMI şi BIRD, unde, din considerente legate de păstrarea independenţei
economice a statelor membre, actul denunţării are efect imediat.
În general, perioada de timp, după care retragerea unui stat dintr-o organizaţie devine
efectivă, este necesară atât penfru reglementarea raporturilor statului care s-a retras cu
organizaţia (eliberarea sa de anumite obligaţii), cât şi pentru ca organizaţia să se adapteze noii
situaţii create prin pierderea unor membri. Cum, în general, retragerea unui membru dintr-o
organizaţie, mai ales dintr-o organizaţie cu caracter universal, poate duce la slăbirea organizaţiei,
actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale interzic retragerea pentru o anumită
perioadă iniţială de timp. Această perioadă variază de la trei - cinci ani (OACI, FAO, AIEA),
până la douăzeci de ani, cum este cazul NATO.
Considerente legate de menţinerea integrităţii organizaţiei ar putea explica de ce actele
constitutive ale unor organizaţii internaţionale nu conţin prevederi privind retragerea voluntară.
în această categorie intră şi Organizaţia Naţiunilor Unite, dîn a cărei Cartă lipsesc orice dispoziţii
referitoare la retragerea voluntară. Urmând exemplul Cartei ONU şi actele constitutive ale unor
instituţii specializate, printre care OMS şi UNESCO (până în 1954), ignorau iniţial posibilitatea
retragerii voluntare.
Indiferent de faptul dacă retragerea este prevăzută sau nu în actul constitutiv, atunci când un
stat ia o asemenea decizie, el este obligat să notifice hotărârea sa organizaţiei din care urmează să
se retragă. În practica organizaţiilor internaţionale se cunosc numeroase cazuri de asemenea
notificări. în anii 1949-1950, ţările comuniste au informat Secretarul General al OMS că se
retrag din organizaţie iar în 1952-1953 unele dintre ele şi-au anunţat retragerea şi din UNESCO.
De asemenea, SUA şi alte state occidentale s-au retras din OIM (1977) şi din UNESCO (1984).
Este interesant de reţinut însă, că după o anumită perioadă de timp, fie datorită schimbării unor
împrejurări, fie datorită unor concesii reciproce, între organizaţie şi statele care s-au retras,
acestea au icvenit asupra deciziilor de retragere, reluându-şi locul în organizaţiile respective.
Unul dintre cele mai relevante exemple, care defineşte poziţia ONU şi, în general, şi a statelor
membre faţă de retragerea voluntară dintr-o organizaţie internaţională, este oferit de situaţia
creată în ianuarie 1965 când ministrul de externe al Indoneziei a notificat oficial Secretarului
General al ONU că Indonezia a decis ”în această etapă şi în prezentele circumstanţe” să se
retragă din Organizaţia Naţiunilor Unite. Secretarul General al ONU a încunoştinţat guvernul
indonezian că a luat notă de decizia sa şi că va coopera cu acesta în lichidarea calităţii de
membru al Indoneziei la ONU. O decizie oficială în acest sens nu a fost însă luată, unele state
considerând că motivul invocat (alegerea Malaieziei în calitate de membru nepermanent în
Consiliul de Securitate) ca insuficient pentru a justifica retragerea Indoneziei din Organizaţie. În
septembrie 1966, guvernul indonezian a informat Secretarul General al ONU că „a decis să reia
deplina cooperare cu Naţiunile Unite şi participarea la activităţile sale, începând cu a XXI-a
sesiune a Adunării Generale”. În baza acestei hotărâri, declaraţia preşedintelui sesiunii a XXI-a a
Adunării iirnerale a ONU aduce următoarele precizări: a) rezultă că guvernul Indoneziei
consideră recenta sa absenţă din Organizaţie ca nefiind bazată pe o retragere din Organizaţia
Naţiunilor Unite ci ca pe o încetare a cooperării (s.n.); b) acţiunile întreprinse de Organizaţie în
această problemă nu apar ca fiind contrare acestui punct de vedere; c) obligaţiile Indoneziei,
decurgând din calitatea de membru, nu au încetat.
2.2.Excluderea. În general, excluderea unui stat dintr-o organizaţie internaţională poate fi privită
dintr-o dublă perspectivă: ca sancţiune sau ca măsură de protejare a organizaţiei. Indiferent însă
de motivaţia care sprijină decizia excluderii unui, stat dintr-o organizaţie internaţională, această
decizie poate fi dăunătoare atât statului în cauză cât şi organizaţiei respective. Statul exclus
pierde drepturile rezultând din calitatea de membru dar, în acelaşi timp, încetează şi obligaţiile
sale faţă de organizaţie. Pe de altă parte, mai ales pentru organizaţiile cu caracter universal, o
excludere, reprezintă o renunţare la realizarea unei universalităţi absolute. Din asemenea
considerente sau altele, legate de oportunitatea politică sau constrângerile de ordin juridic,
cazurile de excludere din diferite organizaţii internaţionale nu sunt numeroase.
Desigur că atunci când un membru nu mai participă la activităţile organizaţiei dar continuă să
profite de serviciile acesteia sau îi blochează deciziile (dacă luarea acestora presupune
unanimitatea voturilor membrilor organizaţiei), ori întreprinde acţiuni contrare scopului
organizaţiei (acte de agresiune, de pildă), excluderea poate fi singura măsură care să permită
asigurarea continuării funcţionării organizaţiei. Clauze exprese de excludere sunt astfel inserate
în actele constitutive ale multora din marile organizaţii internaţionale. O asemenea clauză figura
şi în Pactul Societăţii Naţiunilor (art. 16, alin. 4). Ea a fost invocată o singură dată, atunci când,
în 1939, a fost exclusă URSS, ca urmare a agresiunii acesteia contra Finlandei. Ea se regăseşte şi
în Carta ONU (art. 6). Alt exemplu de excludere, prin folosirea prevederilor actelor constitutive,
îl oferă Cehoslovacia, exclusă din BIRD şi FMI, ca urmare a nerespectării obligaţiei de a furniza
anumite informaţii la solicitarea FMI.
Cerinţele statutare privind adoptarea deciziei de excludere nu sunt identice pentru toate
organizaţiile internaţionale. Ca regulă, se impune majoritatea de voturi, aplicabilă, în general,
hotărârilor importante ale organizaţiei. în cazul organizaţiilor în care se cere votul unanim al
membrilor - cum a fost, de pildă, Liga Naţiunilor sau cum este Liga Arabă - statul care ar urma
să fie exclus nu are drept de vot. Ca tendinţă generală, pentru excludere este nevoie, de votul
afirmativ al statelor reprezentând două treimi din numărul membrilor organizaţiei.
Anumite particularităţi privind luarea deciziei de excludere din organizaţie se întâlnesc în
cazul ONU şi instituţiilor specializate din sistemul financiar (FMI, BIRD, SFI şi AID). În cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, un membru ONU poate fi exclus de Adunarea Generală cu o
majoritate de două treimi, dar numai la recomandarea Consiliului de Securitate. Fără această
recomandare, Adunarea Generală nu poate adopta o decizie de excludere, chiar dacă în acest sens
s-ar putea obţine majoritatea de două treimi cerută de Cartă.
 Recomandarea de excludere a Consiliului de Securitate nu poate fi luată decât cu votul
concordant al membrilor permanenţi ai acestui organ. De aici rezultă că un stat poate fi exclus
din ONU doar atunci când toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate au un
punct de vedere comun în această privinţă. Altfel, oricare dintre „cei cinci”, prin folosirea
dreptului de veto, poate bloca recomandarea de excludere. Exercitarea aceluiaşi drept face
practic imposibilă excluderea din ONU a unui membru permanent al Consiliului de Securitate. în
privinţa instituţiilor financiare menţionate, decizia de excludere trebuie să fie luată de
„majoritatea guvernatorilor exercitând majoritatea puterii totale de vot”, o asemenea excludere
implicând în general, şi aspecte politice. Ţinând seama de sistemul de ponderare a voturilor, care
operează în cadrul acestor instituţii, guvernatorii care se exprimă în favoarea excluderii trebuie
să întrunească majoritatea puterii de vot din organizaţie, puterea de vot depinzând de mărimea
subscripţiei la capitalul instituţiei respective. Statele cu o cotă de subscripţie mai mare deţin deci
o putere de vot mai ridicată şi în ceea ce priveşte decizia de excludere.
În situaţia organizaţiilor internaţionale ale căror acte constitutive nu prevăd expres
posibilitatea excluderii unui membru, este totdeauna posibil ca celelalte state membre, individual
şi/sau în cadrul organelor organizaţiei, să exercite presiuni pentru a determina retragerea
„voluntară” a statului care nu mai îndeplineşte condiţiile statutare impuse de calitatea de
membru. în cazul în care presiunile in acest sens se vădesc ineficiente, există totdeauna
posibilitatea amendării actului constitutiv al respectivei organizaţii, prin includerea unor
prevederi referitoare la excludere.
Aparent, această cale pare neproductivă din moment ce un amendament la actul constitutiv,
urmează, de obicei, să fie ratificat, fie de toate ţările membre fie de un anumit număr dintre
acestea, ceea ce presupune, uneori, o lungă perioadă de timp. Din practica organizaţilor
internaţionale reiese însă că adoptarea de către congresul sau adunarea generală a unei organizaţi,
a unei propuneri de amendare a actului său constitutiv a fost suficientă pentru ca statul împotriva
căruia propunerea era, în fapt, îndreptată să se retragă din organizaţie, fără a mai aştepta
ratificarea de către statele membre a propunerii de amendare a actului constitutiv. În 1947,
pentru a permite excluderea Spaniei din OACI, această organizaţie a adoptat o procedură de
excludere, neprevăzută în actul constitutiv, pe care, n-a folosit-o însă, întrucât Spania s-a retras
„voluntar” din organizaţie, înaintea intrării în vigoare a procedurii respective. La fel, în 1961,
Africa de Sud s-a retras voluntar din OIM înainte ca amendamentul la actul constitutiv al acestei
organizaţii, privind procedura de excludere şi procedura de suspendare a calităţii de membru,
propusă în 1964, să fi intrat în vigoare.
Alte instituţii specializate din sistemul ONU, în locul amendării actelor lor constitutive, prin
includerea unor proceduri de excludere, au folosit căi indirecte de îndepărtare unor state, socotite
ca ducând politici contrare scopurilor şi principiilor organizaţiilor respective. Este cazul Africii
de Sud şi Portugaliei, ai căror plenipotenţiari au fost excluşi în anii şaizeci de la Conferinţa UIT
şi de la Congresul UPU, sau au fost lipsiţi de dreptul de vot la OMS.
2.3. Dispariţia unui membru. Desigur că, în principiu, dispariţia unui stat ca subiect de drept
internaţional conduce, în mod automat, şi la pierderea calităţii de membru al organizaţiilor din
care făcea parte. Excluzând situaţiile create în preajma sau în timpul celui de al doilea război
mondial (ocuparea Abisiniei de către Italia, a Austriei sau Cehoslovaciei de către Germania, ori a
ţărilor Baltice de către URSS), care plasează analiza într-un alt context politico-juridic, situaţiile
de dispariţie a unor state sunt puţin numeroase. în 1958, Siria şi Egiptul s-au unit formând
Republica Arabă Unită. Drept urmare, guvernele celor două ţări au cerut organizaţiilor
internaţionale din care făceau parte Siria şi Egiptul să procedeze în consecinţă, respectiv să fie
înscrise sub numele de Republica Arabă Unită. Ulterior, Uniunea a fost dizolvată iar cele două
state şi-au redobândit separat calitatea de membre avută anterior. Un proces asemănător a avut
loc, în 1964, când Tanganica şi Zanzibar s-au unit şi au format Republica Unită a Tanzaniei.
Noul stat a luat locul statelor din care s-a format îri toate organizaţiile internaţionale din care
acestea făceau parte, fără impunerea unor proceduri suplimentare de admitere.
2.4.Dizolvarea unei organizaţii. Lichidarea unei organizaţii are ca efect logic pierderea
calităţii de membru, indiferent dacă dizolvarea acesteia s-a produs cu consimţământul tuturor
membrilor sau numai a majorităţii acestora, ori a fost sau nu înlocuită cu altă organizaţie. În
doctrină există opinii potrivit cărora în situaţia în care o organizaţie este dizolvată prin decizia
majorităţii, pentru membrii care s-au opus acestei acţiuni, lichidarea ar avea efectul unei
excluderi.
3. Alte entităţi în funcţie de participanţi ai O.I.
Participarea la activităţile unei organizaţii internaţionale a altor entităţi decât părţile
contractante la actul constitutiv al respectivei organizaţii îmbracă forme diverse. Aceste forme
depind de momentul istoric al cooperării dintre state, natura entităţii care doreşte cooperarea cu o
organizaţie sau alta şi de disponibilitatea părţilor contractante ale unei organizaţii de a accepta
această cooperare. Cele mai cunoscute dintre aceste forme sunt: membri asociaţi, observatori şi
consultanţi.
1.Membrii asociaţi. Istoric, fenomenul asocierii la activităţile organizaţiilor internaţionale a
apărut din nevoia găsirii unei formule prin care să se obţină prezenţa în unele din aceste
organizaţii a coloniilor şi teritoriilor neautonome administrate de puterile coloniale. Dintre
organizaţiile internaţionale ale căror acte constitutive prevăd posibilitatea obţinerii statutului de
membru asociat, menţionăm: Uniunea Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a
Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie
şi Agricultură (FAO).
Prevederile actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale privind asocierea, impuse de
„structura colonială” a societăţii internaţionale, la un moment dat, şi-au pierdut treptat
aplicabilitatea, fiind astăzi total depăşite. Dintre acestea reţinem faptul că statutul de .membru
asociat permite participarea la activităţile unei organizaţii internaţionale dar nu conferă entităţii
participante drepturile de care se bucură un stat independent. Drepturile şi obligaţiile membrilor
asociaţi, în cadrul organizaţiei care le-a acceptat acest statut, depind de prevederile actului
constitutiv. În general, membrul asociat nu poate fi ales în principalele organe ale organizaţiei şi,
în consecinţă, nu are drept de vot în aceste organe. Este vorba deci de o participare incompletă,
secundară în comparaţie cu participarea membrilor cu drepturi depline.
În practica mai recentă a organizaţiilor internaţionale, obţinerea calităţii de membru asociat al
unei organizaţii internaţionale, de către un stat suveran, intervine atunci când acest stat doreşte
cooperarea cu organizaţia respectivă, dar nu îndeplineşte toate condiţiile de a deveni membru al
acesteia. Este vorba, în primul rând, de statele dintr-o anumită zonă geografică ale căror interese
reclamă o cooperare cu o organizaţie regională din acea zonă dar nu sunt în măsură să
îndeplinească condiţiile de admitere, impuse de respectiva organizaţie. Exemple notorii, în acest
sens, sunt furnizate de practica Consiliului Europei şi cea a Comunităţii Europene. Astfel, la
Consiliul Europei, au beneficiat de statutul de asociat, înainte de a fi admise cu statut de membru
deplin, Germania, Elveţia şi Lichtenstein, precum şi zona Sarre, până la dispariţia sa ca teritoriu
autonom în 1957.
Ca membri asociaţi, entităţile menţionate aveau dreptul să participe la lucrările Adunării
parlamentare dar nu şi la cele ale organului suprem executiv - Comitetul miniştrilor. în aceste
cazuri, relaţiile de asociere au avut un caracter temporar, asocierea a reprezentat, de fapt, o etapă
intermediară în obţinerea statutului de membru deplin al Consiliului Europei. În mod similar pot
fi considerate şi Acordurile Europene de Asociere, încheiate între Comunităţile Economice
Europene cu ţări din Europa Centrală şi de Răsărit concepute ca o etapă intermediară în vederea
aderării, cu drepturi depline, ca şi acordurile de asociere cu Spania, Portugalia, Grecia, Turcia
etc., dintre care unele au obţinut deja calitatea de membru deplin al acestei organizaţii.
Statutul de membru asociat mai poate interveni atunci când unul sau mai multe state dintr-o
anumită zonă geografică sunt interesate să participe la activităţile unei organizaţii regionale,
dintr-o altă zonă geografică, iar actul constitutiv al acesteia conferă calitatea de membru cu
drepturi depline numai statelor din zonă. în acest sens, se poate explica prezenţa unor state din
afara regiunii în cadrul Băncilor Regionale de Dezvoltare, cum ar fi Banca Interamericană de
Dezvoltare sau Banca Asiatică de Dezvoltare.
 Sub semnul asocierii se poate plasa şi fenomenul denumit „asociere externă”. Este vorba de
acordurile prin care Comunităţile Europene urmăresc o instituţionaiizare a cooperării şi a
raporturilor lor comerciale şi financiare cu anumite grupe de state terţe. în această categorie se
pot include acordurile încheiate de Comunitate cu ţările mediteraneene şi cu grupul ţărilor din
Africa, Caraibe şi Pacific (ACP). Aceste acorduri nu urmăresc, ca scop final, participarea statelor
respective la activităţile Comunităţilor, ci, în principal, aşezarea relaţiilor Comunităţii cu aceste
state pe o bază stabilă şi de durată.
2.Observatori. O organizaţie interguvemamentală poate acorda statutul de observator la
lucrările sale: 1) statelor membre ale altor organizaţii; 2) statelor membre ale organizaţiei, dar
care nu sunt membre ale unuia din organele saie cu compoziţie restrânsă; 3) mişcărilor de
eliberare naţională; 4) altor organizaţii internaţionale. în privinţa primei situaţii, statele
nemembre ale unei organizaţii pot lua parte la sesiunile organului plenar al acesteia în baza unei
invitaţii de participare. Elveţia şi Vaticanul, de pildă, trimit observatori la cea mai mare parte a
Conferinţelor ţinute sub egida ONU şi la lucrările Adunării Generale a ONU, sau ale instituţiilor
specializate din Sistemul Naţiunilor Unite. Cea de a doua situaţie priveşte cazurile în care un stat
membru al Organizaţiei, nereprezentat într-unul din organele acesteia cu compunere restrânsă,
are un interes, particular în urmărirea lucrărilor acestui organ; cum este, de pildă, participarea la
lucrările Consiliului de Securitate a unui membru ONU, nereprezentat în acest organ. în
împrejurări de acest gen, calitatea de observator nu are caracter de permanenţă.
Mişcările de eliberare naţională, recunoscute ca autoritate care controlează un teritoriu aflat
în procesul de constiţuire a unui stat independent, cum a fost Organizaţia Poporului din Africa de
Sud-Vest (SWAPO) sau cum este, în prezent, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OLP),
pot obţine statutul de observator la unele organizaţii internaţionale, pe o bază permanentă, până
la constituirea teritoriului controlat în stat independent, cum a fost cazul Namibiei. Începând cu
anul 1974, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei participă, cu statut de observator, la lucrările
Adunării Generale a ONU iar, din 1976, este admisă să participe şi la dezbaterile Consiliului de
Securitate atunci când se discută problema palestiniană. în sfârşit, trimiterea de observatori ai
unei organizaţii internaţionale la lucrările altor organizaţii este larg practicată. Schimbul de
observatori dintre organizaţiile din sistemul ONU este neîngrădit de dispoziţii statutare, dar este
condiţionat de specificul obiectivelor activităţii organizaţiei primitoare, ca şi al celei trimiţătoare,
de măsura în care cooperarea «lintre ele contribuie la realizarea obiectivelor ambelor organizaţii.
Drepturile decurgând din statutul de observator sunt, în general, limitate. Observatorii
primesc documentele organizaţiei și, în anumite condiţii, pot face declaraţii. Ei au un anumit
acces la ședinţele diferitelor organe ale organizaţiei, dar nu au drept de vot. De regulă, drepturile
observatorilor sunt reglementate prin acordurile în baza cărora fiecare organizaţie conferă
statutul de observator. Între diferite organizaţii se încheie anual acorduri de schimburi de
observatori. Cel mai important acord de acest fel este cel încheiat de ONU cu agenţiile sale
specializate. În unele cazuri, aceste acorduri precizează punctele de pe ordinea de zi a
organizaţiei, care pot prezenta interes pentru organizaţia invitată şi la dezbaterea cărora
reprezentantul acesteia din urmă poate asista şi, după caz, poate interveni în dezbateri.
3.Consultanţi. În general, statutul consultativ se acordă unor organizaţii internaţionale
neguvemamentale (ONG), a căror activitate are tangenţă cu cea a organizaţiei
interguvemamentale ce acordă acest statut. în condiţii bine determinate, unele organizaţii pot
solicita consultanţă şi unor firme private sau chiar unor specialişti recunoscuţi, acţionând în
nume propriu.
Pentru ca o organizaţie internaţională neguvemamentală să poată obţine statutul de consultant,
ea trebuie să aibă un sediu propriu, o cartă constitutivă, adoptată în mod democratic, în baza
căreia să fie autorizată să vorbească în numele membrilor săi. Cu organizaţiile neguvemamentale
care îndeplinesc aceste condiţii Copsiliul Economic şi Social al ONU (ECOSOC) încheie
aranjamente de consultanţă, circumscrise însă numai la problemele specifice ce intră în
competenţa organizaţiilor neguvemamentale respective. De altfel, pentru a pune ordine în această
materie, ECOSOC a divizat ONG-urile în trei categorii: în categoria I sunt incluse organizaţiile
care, prin obiectul activităţii lor, prezintă un interes fundamental pentru cea mai mare parte din
activităţile Consiliului. în plus, ele trebuie să fie implicate în viaţa economică şi socială a
popoarelor din zona pentru care sunt constituite. În această categorie sunt incluse, de exemplu,
organizaţii ca: Uniunea
Interparlamentară, Camera Internaţională de Comerţ sau Asociaţia pentru Naţiunile Unite.
Cea de a doua categorie cuprinde organizaţiile neguvernamentale care au o competenţă
specială, dar care nu interesează decât anumite activităţi ale Consiliului, cum ar fi, de pildă:
Interpol, Uniunea Internaţională a Arhitecţilor, Asociaţia Internaţională a Transportatorilor
Aerieni, Asociaţia Internaţională a Avocaţilor etc. Dintre organizaţiile încadrate în această
categorie, un număr de 137 au obţinut statut consultativ.
În cea de a treia categorie sunt incluse, sub forma unei liste, organizaţiile neguvernamentale
care nu au fost încadrate în prima sau a doua categorie. Organizaţiile din această categorie pot
participa la lucrările ECOSOC ocazional, în funcţie de solicitările acestuia. Unele dintre ele au
statut consultativ şi, în această calitate, li se poate cere avizul de către orice instituţie specializată
din sistemul ONU.
Sistemul consultărilor şi cooperării cu organizaţiile internaţionale neguvemamentale este
completat de regulile proprii privind consultările, admise de organizaţiile cu caracter regional şi
de cea mai mare parte a instituţiilor specializate din sistemul ONU.
 Consultarea unor firme private este specifică organizaţiilor cu un înalt grad de specializare,
cum ar fi de exemplu Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor. Consultarea unor persoane
particulare, acţionând în nume propriu, deşi rar folosită, are loc în cazurile în care acestea se
bucură de un prestigiu recunoscut într-un domeniu specializat interesând activitatea unei
organizaţii internaţionale.

Tema 4 - Structura organizaţiilor internaţionale

1.Clasificarea organelor organizației internaționale
2.Organele plenare ale organizației internaționale
3.Organele cu compunere restrînsă ale organizației internaționale
4.Secretariatul organizației internaționale
1.Clasificarea organelor organizației internaționale
Structura organizaţiilor internaţionale depinde de un întreg complex de factori, printre care
enumerăm: natura activităţii organizaţiei, numărul membrilor săi, scopurile pe care şi le-a propus
prin actul constitutiv, modalităţile de participare a statelor la procesul decizional, specificitatea
acestui proces şi, nu în ullimul rând, condiţiile politico-economice sau de ordin tehnic care au
prevalat în momentul constituirii unei organizaţii.
În doctrină, opiniile exprimate cu privire la clasificarea organelor organizaţiilor
internaţionale prin folosirea unor criterii identice, nu a putut conduce la stabilirea unei clasificări
unanim acceptate. Se pot distinge totuşi, trei principale orientări general acceptate, în încercările
de sistematizare şi analiză a structurilor instituţionale prin care operează organizaţiile
internaţionale.
1.1.Organe principale, organe subsidiare. În primul rând, dacă se au în vedere dispoziţiile
actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, putem distinge organe principale şi organe
subsidiare. Organele principale sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar cele subsidiare sunt
cele create de un organ principal, sau prin delegarea puterilor acestuia. În art. 7 al Cartei ONU se
arată:
 1.Se înfiinţează ca organe principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite: o Adunare Generală,
un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte
Internaţională de Justiţie şi un Secretariat.
2.Organele subsidiare care s-ar dovedi necesare se vor putea înfiinţa în conformitate cu
prezenta Cartă.
Prevederi similare privind constituirea de organe principale şi subsidiare se regăsesc în actele
constitutive şi ale altor organizaţii internaţionale. Ca o trăsătură comună tuturor organizaţiilor,
notăm că organelor principale ale acestora, denumite în unele din constituţiile acestora „organe
supreme”, nu li se poate schimba compoziţia şi nu li se pot modifica competenţele decât prin
amendarea actului constitutiv, ca rezultat al voinţei statelor membre. Pe de altă parte, aceleaşi
acte constitutive precizează cu claritate, în prevederi separate, denumirile şi atribuţiile
structurilor ce se constituie în organe principale ale organizaţiei. Există dificultăţi însă, în
definirea noţiunii de „organ subsidiar”. Nici Carta ONU şi nici instrumentele de constituire a
altor organizaţii internaţionale nu conţin o formulare care să conţină elemente definitorii ale
acestei noţiuni. în acelaşi timp, lipsa de uniformitate în terminologia folosită în actele
constitutive, cu referire la această categorie de organe - „organe auxiliare”, „organe
subordonate”, „comisii”, „subcomisii”, „grupe de lucru” etc. - nu este de natură să conducă la
uşurarea înţelegerii acestei noţiuni. Cu toate acestea, practica constituţională şi funcţională a
organizaţiilor internaţionale a dus la cristalizarea principiului potrivit căruia, indiferent de
denumirea pe care o poartă, un „organ subsidiar” urmează să răspundă, în principal, următoarelor
cerinţe: a) să fie instituit de către unul sau mai multe organe principale ale organizaţiei; b)
funcţiile sale îi sunt delegate de organul principal şi nu pot depăşi limitele competenţei acestuia
şi, cu atât mai mult, nu pot merge dincolo de competenţele generale ale organizaţiei în cauză,
stabilite prin actul constitutiv; c) deciziile sau concluziile sale nu au caracter obligatoriu pentru
organul principal.
1.2.Organele politice, jurisdicţionale şi administrative. În condiţiile în care problema
diversităţii organelor organizaţiilor internaţionale este privită prin prisma naturii competenţelor
acestora, distingem organe politice, jurisdicţionale şi administrative.
1.2.1.Organe politice. Denumirea de organ politic într-o organizaţie internaţională este dată
organului în care sunt direct reprezentate statele membre, singurele în măsură să stabilească
orientarea generală a activităţii organizaţiei. în general, acesta este organul plenar al organizaţiei
respective, în cadrul căruia se dezbat şi se formulează principalele iniţiative şi forme de
cooperare, în domeniul pentru care organizaţia a fost constituită.
Denumirea organului plenar - Adunare Generală, Conferinţă, Consiliu - diferă de la o
organizaţie la alta şi nu este semnificativă în raport cu atribuţiile sale.
 1.2.2.Organe jurisdicţionale. Sunt puţine organizaţii internaţionale care dispun de organe
jurisdicţionale proprii. Printre organizaţiile având un organ judiciar propriu se numără, în primul
rând, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin a cărei Cartă (art. 7) se prevede constituirea Curţii
Internaţionale de Justiţie, ca unul din cele şase organe principale ale Organizaţiei, prevedere
reiterată de art. 1 al Statutului Curţii. De un organ judiciar propriu beneficiază şi Uniunea
Europeană, reprezentat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, a cărei largă competenţă
contencioasă o plasează în rândul celor mai importante instanţe internaţionale.
În sistemul Naţiunilor Unite au fost create şi organe speciale de jurisdicţie administrativă, cu
scopul de a reglementa conflictele intervenite între instituţiile din Sistemul ONU şi funcţionarii
sau agenţii lor. Competenţa acestor organe se limitează la litigiile dintre o organizaţie din
sistemul Naţiunilor Unite şi funcţionarii săi, rezultând din exercitarea unei funcţii publice
internaţionale. Primul organ de acest gen este Tribunalul Administrativ al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (TAOIM), înfiinţat în 1927. Jurisdicţia TAOIM a fost acceptată, ulterior,
şi de alte organizaţii internaţionale cum ar fi: FAO, OMS, UNESCO, UIT, GATT, AIEA şi
altele. Tribunalul Administrativ al Naţiunilor Unite (TANU), creat în 1949 în baza articolelor 22
şi 101 ale Cartei ONU, este competent să se pronunţe asupra oricăror plângeri ale funcţionarilor
şi agenţilor ONU şi instituţiilor sale specializate, rezultând din calitatea lor de angajaţi ai
organizaţiei mondiale sau agenţiilor sale specializate. În 1980, Banca Mondială şi-a creat
propriul Tribunal Administrativ.
Pentru aplicarea unor convenţii internaţionale multilaterale au fost constituite organe de
jurisdicţie internaţională cu competenţă specializată. În acest sens cităm: Tribunalul Internaţional
pentru Dreptul Mării, creat în 1982 prin Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării;
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, creată prin Convenţia europeană privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950; Curtea Interamericană a
Drepturilor Omului, înfiinţată prin Convenţia interamericană a drepturilor omului, din 22
noiembrie 1969.
1.2.3.Organe administrative. Toate organizaţiile internaţionale interguvenamentale dispun de
un nucleu instituţional cu funcţii administrative. Organizaţiile cu competenţe largi dispun de
secretariate cu personal numeros, ca organe cu caracter permanent, conduse, de regulă, de o
persoană îndeplinind funcţia de secretar general, preşedinte, director executiv etc. Acesta
răspunde de buna funcţionare internă a organizaţiei. În orice organizaţie, secretariatul şi
secretarul său general joacă un rol important în activitatea de informâre şi documentare a
organizaţiei şi, într-o anumită măsură, în pregătirea reuniunilor celorlalte organe, a propunerilor
de acţiuni ale organizaţiei. Sub autoritatea organelor politice ale organizaţiei, secretariatelor le
revin anumite atribuţii în executarea unor decizii ale acesteia. Deşi activitatea secretariatelor sau
a secretarilor generali apare ca fiind pur administrativă, aceasta poate dobândi, în anumite
condiţii, caracter politic. De altfel, actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale
subliniază acest aspect, conferind secretariatului şi în special secretarului sau directorului
general, un rol politic mai mult sau mai puţin important. Potrivit art. 99 al Cartei, Secretarul
General al ONU „poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care,
după părerea sa, ar putea să pună în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. Potrivit
Cartei, Secretarul General al ONU dispune, deci, de un drept de iniţiativă într-un domeniu de
primordială însemnătate pentru întreaga comunitate internaţională. în practică, rolul secretarului
general al unei organizaţii internaţionale poate căpăta diverse valenţe, în funcţie de natura
organizaţiei, conjunctura internaţională concretă şi reacţia statelor faţă de evoluţia evenimentelor.
Valenţele politice ale funcţiilor de secretar general, director executiv, preşedinte etc., sunt
revelate mai ales în acele organizaţii internaţionale în cadrul cărora acestor înalţi funcţionari li se
atribuie răspunderea conducerii lucrărilor organelor plenare sau executive ale organizaţiei, cum i
este, de exemplu, cazul NATO şi OSCE, ori FMI şi BIRD.
1.3.Organe plenare. Organe cu compunere restrânsă. Este neîndoielnic că un studiu mai
amplu al diverselor categorii de organe ale organizaţiilor internaţionale ar oferi concluzii
interesante privind rolul acestora în viaţa internaţională. Pentru scopurile acestei lucrări vom lua
însă în considerare, cu precădere, clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale din punctul
de vedere al reprezentării statelor în aceste organe şi, în funcţie de această reprezentare, a
gradului de participare a statelor membre la elaborarea politicii organizaţiilor şi în procesele
decizionale.
O prezentare sintetică este rezervată secretariatelor organizaţiilor, ca organe cu o natură
juridică aparte şi un rol particular în activitatea de ansamblu a organizaţiilor internaţionale.
Prin definiţie, orice organizaţie internaţională este creată pentru realizarea unor obiective
comune, interesând deci toţi membrii săi. De aici, apare astfel logic ca fiecare organizaţie să
dispună de cel puţin un organ plenar, în cadrul căruia fiecare membru să poată participa la
definirea politicii organizaţiei pentru înfăptuirea obiectivelor propuse. Pe de altă parte, liniile
directoare ale politicii unei organizaţii, convenite în organul în care sunt reprezentate toate
statele membre, urmează să fie puse în aplicare de alte organe ale organizaţiei, cu activitate
periodică sau permanentă, în care nu toate statele sunt reprezentate, nu în ultimul rând, din
considerente de eficienţă. Rezultă astfel că, din punct de vedere al reprezentării statelor, se
disting două tipuri de organe ale organizaţiilor internaţionale: organe plenare şi organe cu
compoziţie restrânsă.
2.Organele plenare ale organizației internaționale
 În general, în categoria organelor plenare sunt incluse adunările generale, adunările
parlamentare, comisiile plenare, reuniunile speciale.
2.1.Adunarea generală. Ca regulă, fiecare organizaţie internaţională are cel puţin un organ
principal, în care toţi membrii pot fi reprezentaţi. Unele organizaţii, cum ar fi Organizaţia
Unităţii Africane (OUA), dispun de două adunări plenare: Adunarea şefilor de stat şi de guvern
şi Consiliul de miniştri.
Adunarea generală este organul suprem al unei organizaţii, de la care emană orientările
generale privind activitatea acesteia, folosim termenul generic de „adunare generală” ca
desemnând organul plenar al oricărei organizaţii internaţionale, atât din raţiuni legate de
simplificarea expunerii, cât şi datorită frecvenţei utilizării acestui termen în actele constituţionale
ale organizaţiilor internaţionale. La unele organizaţii cu caracter universal, organul plenar al
acestora este denumit „conferinţă” (UNESCO) sau „congres” (UPU), iar în organizaţiile închise,
de integrare, sau cu un pronunţat caracter specializat al activităţilor ce le desfăşoară, organul
suprem al organizaţiei poartă denumiri cum ar fi: „Consiliul” (OCDE), „Comitetul miniştrilor”
(Consiliul Europei), „Consiliul guvernatorilor” (FMI, BIRD).
Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale conţin prevederi precise în privinţa
competenţelor adunărilor generale, în baza cărora acestea sunt abilitate să adopte, după caz,
recomandări sau decizii în legătură cu cele mai importante aspecte ale activităţii organizaţiilor,
dintre care unele au un caracter specific, diferite deci de la o organizaţie la alta, în funcţie de
natura activităţii fiecăreia în parte, iar altele sunt comune. Dintre ultimele pot fi menţionate:
primirea de noi membri sau excluderea unor membri, constituirea şi compunerea unor organe
subsidiare, alegerea membrilor organelor cu compunere restrânsă, alegerea sau numirea
directorului general, adoptarea unor convenţii sau acorduri etc.
În general, Adunarea Generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea
poate funcţiona însă, în această calitate, chiar dacă nu este întrunită prezenţa reprezentanţilor
tuturor membrilor organizaţiei, dar numai atunci când quorum-ul impus de actul constitutiv este
obţinut. Cel mai adesea, quorum-ul este dat de prezenţa majorităţii simple a membrilor
organizaţiei (ONU, FAO, de exemplu), iar, alteori, atunci când se întruneşte o anumită
majoritate calificată. În cazul Adunării Generale a ONU, de pildă, aceasta este legal constituită
atunci când la lucrările sale participă 81 din cei 185 de membri ai acestei organizaţii. Absenţa
reprezentanţilor unui stat membru de la lucrările organului suprem al organizaţiei din care face
parte nu constituie, în sine, un act ilegal. Acel stat se privează însă de exerciţiul dreptului de a fi
informat şi de a-şi apăra interesele în organul respectiv. Pe de altă parte, când un anumit membru
duce o politică sistematică de a refuza participarea la lucrările organizaţiei, acest refuz poate fi
socotit contrar obligaţiilor decurgând din calitatea de membru şi organizaţia este îndreptăţită să
adopte măsuri de corectare a unei asemenea situaţii.
În principiu, statele sunt libere în desemnarea reprezentanţilor lor în adunările generale ale
diverselor organizaţii internaţionale. Sunt însă organizaţii ale căror acte constitutive conţin reguli
precise cu privire la compunerea organului lor suprem. Astfel, reprezentanţii statelor membre la
Congresul meteorologic mondial al Organizaţiei Meteorologice Mondiale trebuie să fie directorii
serviciilor lor meteorologice naţionale. Alte organizaţii prevăd ca în organul lor plenar statele
membre să fie reprezentate la nivel ministerial, persoanele deţinând o asemenea funcţie
beneficiind, de regulă, de o marjă de decizie mai largă, care permite progresul negocierilor.
Potrivit statutului Consiliului Europei, în Comitetul miniştrilor statele sunt reprezentate de
miniştrii lor de externe. În Consiliul Comunităţilor Europene, fiecare stat membru este
reprezentat de ministrul de externe şi/sau un alt membru al guvernului, acesta putând fi ministrul
agriculturii, de finanţe, sau titularul unui alt departament, în funcţie de problemele înscrise pe
ordinea de zi a Consiliului. În Organizaţia Unităţii Africane, organul suprem este compus din
şefii de stat şi de guvern. Dreptul statelor de a-şi desemna reprezentanţii în organele plenare ale
organizaţiilor internaţionale se realizează cu luarea în considerare a cerinţelor statutare ale
actelor constitutive ale organizaţiilor şi competenţelor lor specializate: nu poate fi desemnat
ministrul sănătăţii la sesiunea anuală a guvernatorilor FMI şi nici ministrul de finanţe la
Adunarea Mondială a Sănătăţii.
Delegaţiile statelor membre la reuniunile organelor supreme ale organizaţiilor internaţionale
cuprind, pe lângă şeful delegaţiei, delegaţi, supleanţi, consilieri şi experţi. Împuternicit să
reprezinte statul membru este şeful delegaţiei, care poate delega puterile sale unui alt membru al
delegaţiei. Este cazul, de pildă, al miniştrilor de externe care participă la lucrările Adunării
Generale a ONU, la începutul sesiunii acestora, pentru o perioadă scurtă de timp.
Unele state numesc în delegaţiile la reuniunile cele mai importante ale unei organizaţii - cum
ar fi delegaţiile la sesiunile Adunării Generale a ONU - membri ai parlamentelor naţionale, în
ideea de a se asigura că politica guvernului în organizaţia respectivă nu va fi, ulterior,
dezaprobată de către parlament. Ca membri ai delegaţiei, parlamentarii urmează să se supună
mandatului delegaţiei, elaborat, de regulă, de organele executive ale statului; ei nu pot acţiona
independent.
O situaţie particulară este întâlnită în practica OIM. Potrivit constituţiei acestei organizaţii,
la congresele sale trebuie să participe patru delegaţi din fiecare stat membra: doi reprezentând
guvernul, unul, patronatul şi altul, muncitorii. Ultimii doi nu sunt responsabili faţă de guvernul
ţării din care fac parte şi nu acţionează după instrucţiunile acestuia. Votul lor în organul suprem
al OIM poate să nu coincidă cu votul reprezentanţilor propriului guvern.
 După cum am arătat, un stat poate desemna mai multe persoane care să-l reprezinte în
adunarea generală sau în diversele sale comisii. Numărul de voturi de care dispune fiecare stat nu
este dat de numărul membrilor delegaţiei sale. Cu rare excepţii, reprezentate de puţinele
organizaţii în care votul este ponderat, adunările generale iau decizii prin aplicarea principiului
„un stat un vot”.
Adunarea generală a unei organizaţii poate priva un stat de exerciţiul dreptului său de a
participa la deliberări, prin refuzul de a accepta deplinele puteri ale reprezentanţilor statului
respectiv la lucrările sale. În 1974, de exemplu, Adunarea Generală a ONU a exclus Africa de
Sud de la lucrările sesiunii sale, respingând deplinele puteri ale delegaţiei sud-africane la
sesiunea respectivă. La fiecare sesiune a Adunării Generale se constituie un Comitet de
verificare a deplinelor puteri, al cărui raport este aprobat de Adunare. În condiţii normale,
aprobarea deplinelor puteri este o formalitate, decizia în acest sens intrând în categoria
problemelor de procedură. De fapt, cea mai mare parte a problemelor legate de verificarea
deplinelor puteri nu privesc autenticitatea documentului ca atare, ci competenţa organului care l-
a eliberat din ţara emitentă. Uneori, legitimitatea guvernului emitent este, în fapt, luată în
considerare.
Pentru a preveni eventuala situaţie în care un organ plenar al unei organizaţii din sistemul
ONU să accepte deplinele puteri ale reprezentanţilor unui stat, iar alte organe să le respingă,
Adunarea Generală a ONU a recomandat ca ori de câte ori se ridică o problemă privind
legalitatea unui anume guvern, ea trebuie expusă, spre considerare, Adunării Generale a ONU şi
decizia adoptată de aceasta trebuie să fie luată în considerare în alte organe ale Naţiunilor Unite
şi în agenţiile sale specializate.
2.2. Adunări plenare de rang inferior. Aceste organe se constituie, în general, de către
organizaţiile internaţionale ale căror acte constitutive reclamă prezenţa în organul suprem -
adunarea generală - a unor reprezentanţi guvernamentali de rang înalt: şefi de stat sau de guvern
sau miniştri. Pentru a evita absenţa lor îndelungată din capitalele respective, se deleagă
competenţa pregătirii deciziilor de o mai mică importanţă unui eşalon inferior, compus din
reprezentanţi ai tuturor statelor membre, de obicei, la nivel de ambasador. Posibilitatea
constituirii unui organ de acest gen la unele organizaţii, cum sunt Organizaţia Statelor
Americane sau Organizaţia Unităţii Africane, este avută în vedere prin actele lor constitutive. În
alte organizaţii, cum ar fi Comunităţile Europene, Comitetul reprezentanţilor permanenţi, neavut
în vedere în tratatele Comunităţii, s-a constituit prin acordul unanim al statelor membre ale
Comunităţii. Organele plenare de rang inferior pot lua decizii proprii numai în cazul în care
actele constitutive ale organizaţiilor respective permit acest lucru. Ele au însă un rol major în
pregătirea acestor decizii, care, în cele mai multe cazuri, sunt adoptate de organul superior
(adunarea generală) în forma convenită în aceste organe.
2.3.Adunări parlamentare. Unele organizaţii, cum ar fi Consiliul Europei, Comunităţile
Europene, OSCE, şi-au creat organe proprii cu caracter parlamentar, în ideea ca voinţa generală a
populaţiei statelor membre, aşa cum este exprimată în parlamentele proprii, să se poată reflecta şi
în activităţile acestor organizaţii. Primul organ de acest fel, denumit „Adunarea consultativă” şi
redenumit ulterior „Adunarea parlamentară”, a fost creat de Consiliul Europei. Reprezentarea
statelor în acest organ se realizează prin atribuirea unui număr determinat de locuri pentru
parlamentari din parlamentele naţionale, reprezentând întreg spectrul politic al parlamentelor
respective. Numărul de locuri atribuit fiecărui stat este stabilit ţinându-se seama, în principal, de
mărimea populaţiei.
În privinţa organului parlamentar al Comunităţilor Europene, reorganizate după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht în „Uniunea Europeană”, acesta a purtat, până în 1979,
denumirea de „Adunarea Comunităţilor Europene”. După această dată el s-a numit „Parlamentul
European”. În prezent, membrii Parlamentului European se aleg prin votul direct al populaţiei
din ţările membre, primele alegeri directe pentru Parlamentul European având loc la 7 iunie
1979. Anterior, reprezentarea în Adunarea Comunităţilor Europene se realiza indirect, prin
participarea la acest organ a unor membri ai parlamentelor naţionale, după sistemul compunerii
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
2.4. Comisii plenare, comitete şi grupe de lucru. Pentru a înlesni dezbaterile şi pregătirea
proiectelor de decizii, adunările generale, ca organe supreme, îşi pot constitui organe
subordonate - comisii, comitete sau grupe de lucru - în cadrul cărora se analizează, paralel cu
lucrările din adunările plenare, diferite puncte de pe ordinea de zi sau unele aspecte ale acestora.
La fiecare din sesiunile sale, Adunarea Generală a ONU, de exemplu, distribuie problemele
înscrise pe agenda sa celor şapte comisii ale sale, care se constituie pe durata fiecărei sesiuni:
Comisia problemelor politice şi de securitate (Prima Comisie); Comisia problemelor economice
şi financiare (Comisia a doua); Comisia problemelor sociale, umanitare şi culturale (Comisia a
treia); Comisia teritoriilor neautonome şi sub tutelă (Comisia a patra); Comisia problemelor
administrative şi bugetare (Comisia a cincea); Comisia problemelor juridice (Comisia a şasea) şi
Comisia pentru probleme politice speciale (SPC).
În alte organizaţii internaţionale, organele plenare subordonate (comisii ori comitete) se
constituie în principal în funcţie de gradul de specializare al instituţiilor respective. Notăm, cu
titlu de exemplu, că organul superior al Uniunii Poştale Universale a instituit comisii pentru
scrisori poştale, pachete poştale şi poşta prin avion.
 Încercând o caracterizare a organelor plenare subordonate, create de către organele supreme
ale organizaţiilor internaţionale, reţinem următoarele trăsături: a) la lucrările acestora participă
sau sunt deschise participării tuturor statelor; b) ele acoperă, de regulă, un sector limitat al
activităţii organizaţiei; c) competenţa lor se limitează la atribuţiile conferite de organul principal
care, la rândul său, nu poate transfera competenţe ce nu-i revin prin actul constitutiv al
organizaţiei; d) voturile exprimate în organul subordonat nu obligă organul principal, şi cu atât
mai mult statele membre. Un asemenea vot este totuşi un indicator pentru votul decisiv în cadrul
organului principal.

3.Organele cu compunere restrînsă ale organizației internaționale

Marea majoritate a organizaţiilor internaţionale dispun, în afară de secretariate, de organe cu
compoziţie restrânsă, în care nu sunt reprezentate, deci, toate ţările membre. Ca o tendinţă de
ordin general, numărul statelor care pot face parte din aceste organe variază între o cincime până
la o treime din numărul membrilor organului plenar.
Constituirea unor organe neplenare decurge din cerinţele asigurării permanenţei activităţii
organizaţiilor internaţionale, în perioadele dintre sesiunile organelor lor plenare - care sunt, de
regulă, anuale - şi a punerii în aplicare a deciziilor acestor organe supreme. Organele cu
compunere restrânsă sunt, de asemenea, în măsură să contribuie la o mai bună desfăşurare a
procesului decizional în cadrul organizaţiei, în sensul identificării intereselor specifice unor state
sau grupuri de state şi a unor eventuale limitări ale „zonelor de dezacord” dintre ele. Nu poate fi
neglijat nici faptul că în desfăşurarea activităţii organizaţiilor există o serie de aspecte de mai
mică importanţă, cum ar fi, de pildă, pregătirea lucrărilor adunărilor generale, sau alte probleme
organizatorice sau procedurale care nu impun neapărat participarea tuturor statelor membre şi
care pot fi deci rezolvate de aceste organe.
Dintre organele cu compoziţie restrânsă, cel mai important pentru activitatea oricărei
organizaţii internaţionale este cel executiv, pe care-l vom numi, în continuare, consiliul executiv,
deşi acest organ poartă denumiri diferite în actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, ca
de pildă: „Consiliu Executiv” la OMS; „Consiliu” la FAO; „Consiliu de administraţie”, la OIM;
„Comisie” la Comunităţile Europene. Alte organe cu compunere restrânsă, sub denumirea de
comisii, comitete, grupe de lucru etc., au atribuţii similare cu cele ale unor organe la care
participă toate statele membre, constituite ca organe subordonate ale adunărilor generale ale
organizaţiilor internaţionale, deosebirea esenţială dintre aceste două categorii de organe fiind
dată doar de numărul participanţilor.
3.1. Compoziţia organelor restrânse. După cum s-a subliniat într-un paragraf anterior, în
compunerea unui organ neplenar al unei organizaţii internaţionale intră un număr determinat de
state, variind, în general, între o cincime până la o treime din numărul total al statelor membre.
Nominalizarea statelor pentru alegeri şi alegerea acestora în organele neplenare, în special a celor
cu caracter executiv, este rezultatul aplicării mai multor principii sau criterii de reprezentare, din
a căror combinare rezultă compoziţia efectivă a unui organ din care nu fac parte toate statele
membre. Din practica organizaţiilor internaţionale reiese că alegerea şi reprezentarea statelor în
organele neplenare este un proces complex şi nu este identic pentru toate organizaţiile,
depinzând de natura şi funcţiile fiecărei organizaţii şi de ponderea în activitatea unor organizaţii
a unui anumit grup de state. În general, alegerea şi reprezentarea statelor membre în organele
restrânse ale organizaţiilor internaţionale rezultă din combinarea şi aplicarea a trei principii:
principiul unei reprezentări geografice echitabile (neaplicabil în cazul organizaţiilor cu caracter
regional), principiul accesului tuturor membrilor, prin rotaţie, atât în organele cu compunere
restrânsă cât şi în posturile de conducere ale organizaţiei, şi principiul reprezentării echilibrate
a intereselor diferitelor grupe de state, clasificate după alte criterii decât geografice (ţări
dezvoltate - ţări în curs de dezvoltare; importatori exportatori; producători - consumatori etc.).
3.1.1.Reprezentarea geografică echitabilă. Aplicarea acestui principiu în alegerea membrilor
organelor cu compoziţie restrânsă ale organizaţiilor internaţionale cu caracter universal pleacă de
la constatarea că statele aceleiaşi regiuni exprimă, în general, în cadrul acestor organizaţii, puncte
de vedere similare. O analiză comparativă a poziţiilor adoptate de state în organele plenare,
evidenţiază faptul că votul statelor din aceeaşi regiune este foarte adesea identic. Pe această bază,
se prezumă că statele dintr-o regiune, alese într-un organ restrâns, pot exprima un punct de
vedere cât mai apropiat intereselor tuturor statelor din regiunea respectivă.
Pe de altă parte, este în interesul organizaţiei ca în organul său executiv să fie reprezentate
toate regiunile. Competenţa acestui organ se va manifesta mai eficient în situaţiile în care în
componenţa sa sunt incluse state din toate regiunile, reprezentând interese, legături istorice şi
forme diferite de civilizaţie.
Metoda folosită în vederea obţinerii unei reprezentări geografice echitabile constă în
rezervarea unui anumit număr de locuri în organele neplenare pentru fiecare regiune geografică.
Toate organizaţiile internaţionale interguvemamentale tind să urmeze o politică de distribuire
„echitabilă” sau „echilibrată” a locurilor în organele lor neplehare. La unele organizaţii, cum ar fi
UIT, OMS, UNESCO ori AIEA, urmarea unei asemenea politici este prevăzută în actele lor
constitutive, iar la altele, inclusiv ONU, este impusă prin rezoluţii, adoptate în acest sens, sau
prin regulamentele de funcţionare ale organelor respective. Pentru alegerea celor 10 membri
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU, de exemplu, statele membre ale Naţiunilor
Unite sunt împărţite în cinci grupe: statele din Asia şi din Africa, cărora le revin 5 locuri; statele
din Europa răsăriteană, care primesc un loc; statele latino-americane, cărora le revin două locuri;
statele Europei occidentale şi alte state, cărora le revin două locuri. Membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate, stabiliţi prin articolul 23 al Cartei (SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia
şi China), dispun deci de cinci locuri. La alte organe neplenare din structura ONU, membrii
Consiliului de Securitate nu formează un grup separat.
Noţiunea de „regiune” nu trebuie înţeleasă neapărat în sens strict geografic, ci într-un sens
mai larg, dat de interesele implicate, scopurile organizaţiei şi atribuţiile pe care urmează să le
exercite organul restrâns ce urmează a fi creat. Numai la organizaţiile cu pronunţat caracter
tehnic, criteriul geografic poate fi preponderent în determinarea regiunilor care să desemneze
membrii pentru organele cu compoziţie restrânsă. Obiectul activităţii Organizaţiei Meteorologice
Mondiale, de pildă, nu este influenţat de factori politici sau culturali. În consecinţă, şi regiunile,
în scopul alegerilor în organul executiv al acestei organizaţii, sunt stabilite, în mare parte, în
termeni de latitudine şi longitudine. Acestea sunt: Africa, Asia, America de Sud, America de
Nord şi Centrală, Pacificul de Sud-Vest şi Europa. Factorii geografici au, de asemenea, un rol
important în cazul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Eradicarea bolilor se abordează într-o mare
măsură şi în sens teritorial. Criteriul strict regional este mai puţin evident în compunerea
organelor cu participare restrânsă a organizaţiilor a căror sferă de activitate presupune acţiuni de
ordin politic.
3.1.2.Reprezentarea echitabilă a unor interese specifice. Anumitor state care deţin un rol
preponderent într-un domeniu sau altul li se rezervă o prezenţă permanentă în organele neplenare
ale diferitelor organizaţii, fiind nominalizate ca atare. În cadrul Consiliului de Securitate, organul
politic al ONU însărcinat cu menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, SUA, Rusia, China,
Marea Britanie şi Franţa, au statut de membri permanenţi. De un statut similar, decurgând din
calitatea lor de principali deţinători de acţiuni la capitalul FMI şi BIRD, beneficiază SUA,
Franţa, Marea Britanie, Japonia şi Germania, care sunt abilitate să-şi numească direct
reprezentanţii în Consiliile executive ale acestor instituţii. Ceilalţi directori executivi sunt aleşi
după o procedură ce combină aplicarea principiului repartiţiei geografice cu mărimea subscripţiei
diferitelor state la capitalul FMI şi BIRD. În alte cazuri nu are loc o nominalizare directă a
statelor care deţin un loc permanent în organul executiv cu participare restrânsă, ci se
menţionează grupul de state din rândul cărora să se facă alegerea. Astfel, la OIM, din cei 20 de
reprezentanţi ai guvernelor în Consiliul de administraţie, „10 vor fi desemnaţi de membrii având
cea mai mare importanţă industrială”, iar în cazul AIEA, cinci din membrii desemnaţi ai
Consiliului guvernatorilor trebuie să reprezinte „pe cei cinci membri ai Agenţiei cei mai avansaţi
în domeniul tehnologiei energiei atomice”.
Un exemplu ilustrativ de împletire a principiului „repartiţiei geografice echitabile” cu cerinţa
asigurării reprezentării în organul executiv a statelor cu interese specifice - în acest caz a mai
multor grupe de state - îl oferă alegerile pentru membrii Consiliului Autorităţii Internaţionale a
Teritoriilor Submarine, creată de Convenţia din 1982 privind dreptul mării. Membrii Consiliului,
în număr de 36, sunt aleşi din rândul statelor membre, grupate în următoarele categorii:
(a) consumatoare sau importatoare de minerale de natura celor ce pot fi extrase din teritoriile
submarine (patru state); (b) investitori potenţiali (patru state); (c) principali exportatori de
asemenea minerale (patru state); (d) state în curs de dezvoltare cu interese speciale (şase state);
(e) state asigurând o repartiţie geografică echitabilă (optsprezece state).
3.1.3.Principiul rotaţiei. Este, desigur, în interesul oricărei organizaţii de a constitui organe
neplenare omogene, şi ca aceste organe să cuprindă membri în care organizaţia, în ansamblul ei,
să aibă deplină încredere. Din acest punct de vedere, pe lângă tendinţa alegerii celor mai
reprezentative state din fiecare regiune, se observă şi tendinţa alegerii cu precădere a statelor
exprimând poziţiile cele mai echilibrate, în măsură să ajungă mai uşor la compromisuri.
Alegerea în organele restrânse se face pe două căi: alegerea de către întreaga organizaţie şi
alegerea de către regiuni sau grupuri de interese. Alegerea membrilor unui organ restrâns de
către întreaga organizaţie presupune participarea la alegere, pe bază de egalitate, a tuturor
membrilor organizaţiei. Această cale este folosită în marea majoritate a instituţiilor specializate
ale ONU. Alegerea membrilor unui organ restrâns de către întreaga organizaţie semnifică
participarea la alegere şi a statelor, care, prin actul constitutiv al organizaţiei, sunt membri de
drept ai organului restrâns pentru care se fac alegerile. Astfel, membrii permanenţi ai Consiliului
de Securitate vor lua parte, alături de ceilalţi membri ai ONU, la alegerea membrilor
nepermanenţi ai acestui organ, sau statele nucleare, membre de drept ale Consiliului
guvernatorilor AIEA, vor participa la alegerea celorlalţi membri ai acestuia. Situaţii similare se
mai întâlnesc la alegerile în organele executive ale OACI, OMM şi ale altor organizaţii.
În condiţiile în care distribuirea geografică a locurilor în organul neplenar este prestabilită,
statele care urmează să candideze pentru locurile respective sunt stabilite prin înţelegere între
membrii din zonă, în aşa fel încât, prin rotaţie, toţi membrii acesteia să poată fi reprezentaţi, la
anumite intervale de timp, în organul cu caracter restrâns. Meritul acestui sistem de alegeri - la
care participă, deci, toţi membrii organizaţiei - este acela că organul restrâns reprezintă
organizaţia, în întregime. În compunerea sa este posibil să se asigure o reprezentare geografică
echitabilă, o echitabilă reprezentare a intereselor de grup, dar, pe cât posibil, şi o participare la
activităţile organului executiv restrâns a statelor mai mici, alături de marile state.
Rotarea locurilor în organele neplenare, în special a acelora în componenţa cărora intră
reprezentanţi ai guvernelor, prezintă avantajul antrenării la activităţile curente ale organizaţiei a
unui număr sporit de state şi o mai serioasă identificare a acestora cu scopurile şi obiectivele
organizaţiei. În organizaţiile cu caracter universal, efectivitatea principiului rotaţiei depinde, în
bună măsură, de termenul pentru care se face alegerea: cu cât acest termen este mai scurt, cu atât
se asigură reprezentarea în timp.a mai multor state în organele cu compoziţie restrânsă. Din acest
punct de vedere, nu există însă o practică uniformă: la Consiliul de Securitate, mandatul este de
doi ani, la ECOSOC, OIM, FAO şi OMS de trei ani, la UPU şi UIT de cinci ani ş.a.m.d.
În unele organizaţii internaţionale cu caracter mai tehnic, şi în special în instituţiile cu
caracter financiar-bancar, unde interesele de grup sunt mult mai puternice, alegerile în organele
neplenare ale acestor organizaţii nu implică participarea tuturor membrilor organizaţiei la
desemnarea statelor care şă reprezinte anumite grupuri în aceste organe. În cazul OMM, de pildă,
Comitetul executiv al acestei organizaţii, ca principal organ neplenar, cuprinde, automat,
preşedintele şi vicepreşedintele organizaţiei, aleşi de către organul plenar suprem (Congresul
meteorologic), preşedinţii asociaţiilor regionale şi un număr dat de directori ai serviciilor
meteorologice ale membrilor organizaţiei, aceştia din urmă aleşi, de asemenea, de către Congres.
Preşedinţii asociaţiilor regionale ale OMM sunt aleşi de către regiunile respective. Organizaţia,
prin organul său plenar, nu poate infirma aceste alegeri. Ea decide numai asupra regiunilor ce pot
fi reprezentate în organul neplenar, respectiv comitetul executiv, şi asupra numărului de locuri
alocate fiecărei regiuni.
Sistemul numirii şi alegerii directorilor executivi în organele executive ale instituţiilor
financiare internaţionale (FMI, BIRD, AID, SFI) şi ale băncilor regionale de dezvoltare, relevă
prioritatea acordată mărimii contribuţiei la capitalul acestor instituţii. Eşaloanele executive ale
Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale - consiliile executive - cuprind două categorii
de membri: numiţi şi aleşi. Membrii numiţi, ni număr de cinci, reprezintă statele care au subscris
cele mai mari cote la capitalul FMI sau BIRD. Alegerea celorlalţi membri, în număr de
şaptesprezece, se face după o procedură complexă, prin care se caută să se pună de acord
reprezentarea geografică cu mărimea subscripţiei la capitalul celor două instituţii. Cele
şaptesprezece zone geografice, pentru care se fac alegeri de membri în consiliile executive, nu
respectă strict apartenenţa geografică a statelor la zonele respective. în unele din ele, alcătuite din
ţări în curs de dezvoltare, pentru a se asigura o anumită echilibrare a numărului de voturi
revenind fiecărei zone, sunt incluse ţări dezvoltate aparţinând altor zone. Alegerea directorilor
executivi se face pe fiecare zonă separat şi, în funcţie de specificul fiecărei zone, se realizează şi
o rotaţie a statelor ce urmează să reprezinte zona în organele executive ale FMI şi BIRD.
3.1.4.Numiri sau cooptări. Pentru unele organe neplenare secundare, de mai mică importanţă
(comisii sau grupe de lucru), nu se procedează la alegeri. În această situaţie, biroul organului
plenar, preşedintele acestuia sau, uneori, chiar secretariatul organizaţiei, fac propuneri de
reprezentare a statelor în organele respective. Dacă propunerile sunt acceptate, nu mai au loc
alegeri. Actele constitutive ale unor organizaţii, cum ar fi Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO), pentru întărirea caracterului independent al principalului organ cu
compunere restrânsă, prevedeau iniţial, posibilitatea cooptării în acest organ a unor persoane
nenominalizate de guverne.
3.2. Competenţa organelor neplenare. După cum am arătat, dintre organele cu compoziţie
restrânsă, locul principal în activitatea unei organizaţii internaţionale revine celor executive,
purtând denumiri de „consilii”, „comitete” etc. Acestea dispun de competenţe proprii, prevăzute
în actele constitutive ale organizaţiilor, şi competenţe delegate, rezultând din decizii ale
organului plenar (adunare generală) al fiecărei organizaţii. Alte organe neplenare au numai
competenţe delegate, limitate la realizarea anumitor obiective pentru care au fost constituite.
Ca regulă generală, competenţa organelor executive se manifestă în trei principale planuri:
a) pregătirea deciziilor pe care urmează să le ia organul plenar, cu prilejul sesiunilor sale
ordinare, sau, în unele cazuri, extraordinare; b) punerea în aplicare a acestor decizii; şi c)
supravegherea executării deciziilor organelor plenare de către celelalte organisme ale
organizaţiilor şi, când este cazul, de către statele membre. Exercitarea unor asemenea competenţe
de către organele executive este, deci, dependentă de deciziile organelor plenare. Există însă şi
organizaţii ale căror organe neplenare dispun de puteri independente, expres înscrise în actele lor
constitutive.
Prin Carta Naţiunilor Unite, responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale este conferită Consiliului de Securitate, organ cu compunerea restrânsă mai sus
descrisă. Atunci când Consiliul de Securitate îşi exercită funcţiile în acest domeniu, Adunarea
Generală nu poate face nici o recomandare în legătură cu situaţia sau diferendul care se află în
atenţia Consiliului, decât dacă acesta i-o cere. Puterile specifice conferite prin Cartă Consiliului
de Securitate, în domeniul menţionat, plasează acest organ într-o poziţie de independenţă faţă de
organul plenar al ONU - Adunarea Generală. Ceva mai mult, deciziile Consiliului de Securitate
privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sunt întărite prin prevederile Cartei, care-1
împuternicesc să acţioneze în numele tuturor statelor membre ONU, iar acestea din urmă se
angajează să accepte şi să pună în aplicare deciziile sale.
Dintre alte organizaţii internaţionale, ale căror organe cu caracter restrâns sunt împuternicite
cu exercitarea unor funcţii mai mult sau mai puţin independente, menţionăm: Uniunea
Internaţională a Telecomunicaţiilor, în cadrul căreia Comitetul Inlernaţional de înregistrare a
frecvenţelor, compus din membri independenţi, are un rol important în recunoaşterea oficială
Internaţională a repartizării acestor frecvenţe; Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, al cărei
Consiliu are largi puteri în reglementarea navigaţiei aeriene; Fondul Monetar Internaţional, al
cărui Consiliu executiv este abilitat cu interpretarea actului constitutiv al acestei instituţii.
 O situaţie particulară, din punct de vedere al puterilor atribuite şi, ca o consecinţă, al gradului
de independenţă, o întâlnim în cazul organului executiv al Uniunii Europene, denumit simplu
„Comisia”. Membrii Comisiei, în număr de 27, „aleşi în baza competenţei lor generale”, îşi
exercită funcţiile „în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii”. Acţionând în calitate
de garant al interesului general comunitar, Comisia are în primul rând rolul de apărător al
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. Ea veghează la respectarea acestora de către statele
membre, de către particulari şi de către celelalte instituţii comunitare. În al doilea rând, Comisia
acţionează ca organ de iniţiativă. în acest sens, ea a fost calificată ca „motor” al integrării
europene, a cărei evoluţie este însărcinată să o urmărească. În sfârşit, Comisia este organul de
executare a tratatelor şi a actelor adoptate de Consiliu. În această calitate, ea adoptă măsuri de
executare cu aplicabilitate generală (are deci competenţă normativă subordonată), dar ia şi
decizii cu caracter special, adresate guvernelor sau direct întreprinderilor, ori persoanelor fizice,
şi poartă negocieri cu terţii.
4. Secretariatul organizației internaționale
Întrucât organele plenare ale organizaţiilor internaţionale şi, în marea majoritate a cazurilor,
şi cele cu caracter restrâns, se întrunesc numai periodic, s-a simţit nevoia constituirii unui organ
cu funcţionare permanentă şi cu atribuţii administrative, denumit, cel mai adesea, „secretariat”,
condus de un secretar general. Se pare că acest termen a fost folosit de către Societatea
Naţiunilor tocmai pentru a sublinia caracterul pur administrativ al acestui organ şi locul său
secundar în structura organizaţiei. Primul secretar general al Societăţii Naţiunilor, Sir Eric
Drummond, concepea secretariatul Societăţii Naţiunilor ca un grup de funcţionari bine plătiţi
(„well-paid clarks”). Această terminologie a fost preluată de ONU şi de multe alte organizaţii
internaţionale.
La cele mai multe dintre instituţiile specializate ale ONU, pentru a distinge şeful
administrativ al acestor organizaţii de Secretarul General al ONU, se foloseşte denumirea de
„director general”.
Pe măsura creşterii interesului statelor pentru activitatea organizaţiilor internaţionale, ele au
atribuit treptat secretariatelor acestor organizaţii o serie întreagă de funcţii, care depăşesc
domeniul strict administrativ (asigurarea sălilor de conferinţe, a traducerii simultane,
multiplicarea şi difuzarea documentelor etc.).
În anumite privinţe, secretariatele sunt considerate ca reprezentând voinţa organizaţiei în
ansamblul său, întrucât, în confruntarea de interese dintre ţările membre, ele se pot plasa pe o
poziţie neutră. Secretariatul unei organizaţii internaţionale ar putea fi definit ca un mecanism
administrativ, acţionând în afara administraţiilor naţionale, şi complet independent de acestea, în
interesul comun al tuturor statelor membre ale organizaţiei.
 4.1.Competenţa. Competenţa secretariatului se manifestă în domeniul bugetar, al culegerii şi
difuzării de informaţii, pregătirea şi desfăşurarea reuniunilor organizaţiei, reprezentarea
organizaţiei în raporturile cu statele membre şi alte entităţi.
La orice organizaţie internaţională, pregătirea proiectului de buget cade în sarcina
secretariatului. El colectează datele necesare, estimează costurile şi propune alocarea fondurilor
pentru noile activităţi.
În legătură cu informaţiile, acestea pot privi organizaţia, în general, şi se adresează opiniei
publice internaţionale, sau se pot referi la diferite aspecte ale activităţilor organizaţiei, înscrise pe
agenda organelor sale plenare sau a acelora cu compoziţie restrânsă şi se adresează membrilor
organizaţiei. Dacă prima categorie de informaţii vizează adeziunea opiniei publice la scopurile şi
obiectivele organizaţiei, cea de a doua are în vedere sprijinirea delegaţiilor statelor membre în
precizarea poziţiei lor faţă de problematica abordată de către organizaţie.
În privinţa pregătirii şi desfăşurării reuniunilor organizaţiilor, secretariatele pregătesc studii
şi alte materiale documentare, în legătură cu punctele înscrise pe agenda acestor reuniuni; uneori
pot prezenta chiar propuneri referitoare la completarea agendei şi înregistrează, cât mai corect
posibil, poziţiile exprimate în dezbateri de delegaţiile statelor membre, în scopul evaluării
progreselor înregistrate de organizaţie, în comparaţie cu perioadele anterioare, în realizarea
obiectivelor pe care şi le propune. Secretariatele întocmesc şi rapoartele anuale ale organizaţiilor.
Totodată, în cele mai importante organizaţii internaţionale, cum este ONU, în cadrul căreia
operează peste o sută de comisii, secretariatele îndeplinesc şi un anumit rol de coordonare, în
scopul eliminării, pe cât posibil, a paralelismelor în realizarea sarcinilor şi a unei cât mai
eficiente utilizări a resurselor organizaţiei.
Referitor la raporturile unei organizaţii internaţionale cu statele membre, reţinem, în primul
rând, că multe secretariate îndeplinesc funcţia de depozitar al tratatelor internaţionale încheiate
sub auspiciile organizaţiei. Această funcţie, îndeplinită tradiţional de unul din statele semnatare
ale unui tratat, este preluată treptat de secretariatele unor organizaţii internaţionale, în special în
situaţiile în care organele sau funcţionarii organizaţiei s-au implicat în redactarea proiectului
tratatului. Secretarul General al ONU, de exemplu, acţionează ca depozitar pentru
amendamentele la Carta ONU, deşi depozitarul ratificărilor Cartei este guvernul SUA. Funcţia
de depozitar presupune păstrarea textului autentic al tratatului şi primirea instrumentelor de
ratificare şi a rezervelor. De altfel, în legătură cu tratatele, Secretariatul ONU înregistrează toate
tratatele încheiate între statele membre, le traduce şi le publică. Oficiul de înregistrare a
tratatelor, cu obligaţia de a le reînregistra la Secretariatul ONU, poate fi îndeplinit şi de alte
organizaţii, cum este cazul OACI, care înregistrează toate tratatele în domeniul aeronautic.
 Una din cele mai importante atribuţii ale secretariatelor priveşte colectarea rapoartelor de la
ţările membre. De regulă, aceste rapoarte, întocmite de către state, privesc modul în care acestea
apreciază că şi-au îndeplinit obligaţiile decurgând din hotărârile adoptate de organizaţie, sau
cuprind punctele lor de vedere în legătură cu unele hotărâri ori alte aspecte ale activităţii
organizaţiei. Tot în contextul competenţelor secretariatelor organizaţiilor internaţionale, în
raporturile lor cu ţările membre, mai notăm sprijinul de ordin tehnic şi economic acordat de
secretariate, mai ales în cazul organizaţiilor acţionând în domenii mai strict specializate, ca şi
posibilitatea secretariatelor de a interveni ca mediatori sau conciliatori în reglementarea unor
situaţii tensionate ori a unor diferende dintre membri.
4.2.Conducerea secretariatelor. Cea mai mare parte a organizaţiilor internaţionale au
secretariate proprii. Conducătorii acestora poartă titluri diferite: secretar general (la ONU, OACI,
NATO, UIT, OMM), director general (la OIM, FMI, FAO, OMS, UNESCO, AIEA) ori
preşedinte (BIRD). Indiferent de denumirea pe care o poartă, de regulă, şeful secretariatului unei
organizaţii internaţionale este ales sau, după caz, numit de către organul plenar al organizaţiei
(Adunare generală, Conferinţă etc.). În cazul Secretarului General al ONU, el este ales de
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. El trebuie, deci, să fie acceptat de
membrii permanenţi ai acestui organ.
Perioada de timp pentru care este ales şeful secretariatului unei organizaţii internaţionale
variază de la o organizaţie la alta. În general, aceasta este de patru - cinci ani. Fiind cea mai
înaltă autoritate a organizaţiei, conducătorii secretariatelor se aleg dintre personalităţile care se
bucură de încrederea statelor membre şi beneficiază de prestigiu internaţional recunoscut în
domeniile lor de activitate.
Înţelegând că totalitatea competenţelor conferite secretariatelor organizaţiilor internaţionale,
prin actele lor constitutive, se realizează sub directa conducere a şefului acestor secretariate, în
unele organizaţii internaţionale acesta beneficiază şi de anumite puteri adiţionale, cum ar fi
dreptul de iniţiativă în organele conducătoare ale organizaţiei. Astfel, potrivit art. 99 al Cartei,
Secretarul General al ONU „poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei
probleme care, după părerea sa, ar putea pune în pericol menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale”. Secretarul General al ONU şi-a exercitat acest drept cu prilejul crizelor din
Coreea, din 1950, şi din Congo, din 1960. Unele rezoluţii ale Adunării Generale a ONU au fost
adoptate la iniţiativa secretariatului acestei organizaţii sau a Secretarului său general. Cu titlu de
exemplu, cităm rezoluţia privind interpretarea Protocolului de la Geneva, din 1925, referitor la
interzicerea în război a gazelor înăbuşitoare, otrăvitoare sau similare şi a mijloacelor
bacteriologice; rezoluţia prin care se adresează un apel guvernelor SUA şi URSS, pentru a
ajunge la un acord cu privire la testarea şi desfăşurarea noilor sisteme de armament; rezoluţia
prin care decada anilor 1970 este declarată "Decada dezarmării”. Dreptul de iniţiativă pentru
şeful secretariatului este prevăzut în actele constitutive şi ale altor organizaţii internaţionale.
În afara dreptului de iniţiativă, la unele organizaţii internaţionale, cum este cazul NATO,
conducătorul secretariatului prezidează sesiunile organului plenar al organizaţiei, fapt ce-i
asigură un drept autonom de intervenţie. Acest drept nu-i este totuşi acordat cu titlu personal, ci
în calitatea sa de cel mai înalt funcţionar al organizaţiei. La alte organizaţii, cum este, de pildă,
Banca Mondială, preşedintele băncii este, în acelaşi timp, şeful secretariatului şi preşedinte al
organului plenar al acestei instituţii - Consiliul guvernatorilor.
Secretarul general, directorul general sau preşedintele unei organizaţii internaţionale
reprezintă organizaţia respectivă în raporturile sale cu alte entităţi - state sau alte organizaţii
internaţionale - şi în această calitate are dreptul să încheie acorduri şi, după caz, să primească
scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor misiunilor acreditate pe lângă respectiva organizaţie,
ori să numească reprezentanţii săi în diverse state sau pe lângă alte organizaţii internaţionale.
4.3. Personalul secretariatului. Termenul care desemnează persoanele lucrând în
secretariatele organizaţiilor internaţionale este acela de „funcţionar internaţional”. Prin acest
termen se înţelege orice persoană însărcinată de o organizaţie internaţională să exercite, de o
manieră continuă şi exclusivă, funcţiuni determinate, în interesul ansamblului statelor membre
ale organizaţiei respective. Cu alte cuvinte, funcţionarul internaţional: 1) trebuie să lucreze
exclusiv pentru organizaţie; 2) activitatea sa trebuie să aibă o anumită permanenţă şi continuitate;
3) el trebuie să se supună regulilor rezultând din „statutul său internaţional”.
4.3.1.Numirea personalului. Ca regulă generală, funcţionarii secretariatelor organizaţiilor
internaţionale sunt numiţi direct de către secretarul general al organizaţiei sau în numele său. La
unele organizaţii, secretarii generali adjuncţi sau directorii generali nu sunt însă numiţi de către
secretarul general sau directorul general al organizaţiei respective, ci sunt aleşi fie de către
congresul general al organizaţiei, ca în cazul FAO şi OMM, fie de către organul executiv, ca în
cazul FMI şi OIM, ori de către, acestea împreună, cum se prevede în actele constitutive ale
ONU, UNESCO, OMS şi AIEA.
În principiu, organizaţiile internaţionale sunt libere să-şi recruteze personalul în mod direct.
Aprobarea sau consultarea guvernelor ţărilor de origine nu este obligatorie, dar, de regulă, se
practică. Dintre criteriile de recrutare, pe primul plan este criteriul calificării profesionale. Dar
cum orice organizaţie trebuie să reprezinte interesele tuturor membrilor, în numirea
funcţionarilor secretariatelor se ia în considerare şi principiul repartiţiei geografice echitabile.
Articolul 101 aliniatul 3 al Cartei Naţiunilor Unite prevede: „Considerentul precumpănitor la
recrutarea personalului şi la fixarea condiţiilor sale de serviciu va fi necesitatea de a se asigura
cea mai înaltă eficienţă, competenţă şi integritate. Se va ţine seama în modul convenit de
importanţa recrutării personalului pe cea mai largă bază geografică posibilă”.
Prevederi similare se regăsesc şi în actele constitutive ale principalelor organizaţii
internaţionale. Recrutarea personalului pe o bază geografică cât mai largă duce la creşterea
încrederii statelor membre în organizaţie, acestea fiind, de regulă, mai reticente în cooperarea cu
un secretariat compus din funcţionari recruţaţi cu precădere din câteva state membre.
În funcţie de durata şi tipul angajării, se disting trei categorii de funcţionari: permanenţi,
temporari şi auxiliari. În general, organizaţiile internaţionale urmăresc constituirea unui nucleu
puternic de funcţionari cu statut permanent, a căror competenţă, eficienţă şi integritate este
probată în perioada unei prime angajări temporare, de verificare, pe perioade de doi sau trei ani,
urmărindu-se tocmai o viitoare angajare permanentă. Angajaţii temporari sunt cei angajaţi pentru
o perioadă fixă, de 4-5 ani, fără a se avea în vedere permanentizarea lor. Tot în această categorie
se mai includ funcţionarii angajaţi pe perioade nedefinite, a căror angajare se încheie o dată cu
terminarea misiunii pentru care au lost angajaţi. Personalul auxiliar cuprinde, de regulă,
persoanele angajate pe plan local, din ţara de sediu.
Din punctul de vedere al pregătirii profesionale şi, ca o consecinţă, a nivelului salarizării,
personalul de bază al organizaţiilor din sistemul ONU este împărţit în următoarele trei categorii:
„grupul directoral”, cuprinzând subsecretarii, directorii diverselor departamente şi alţi înalţi
funcţionari; „grupul profesional”, cuprinzând specialişti cu înaltă calificare; personalul auxiliar.
4.3.2.Obligaţii. Obligaţiile funcţionarilor organizaţiilor internaţionale privesc, pe de o parte,
modalităţile de îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi, pe de altă parte, comportamentul personal.
în prima categorie de obligaţii se includ, în principal, obligaţia de a nu primi instrucţiuni de la
guvernele ţărilor de origine ori de la alte autorităţi decât conducerea organizaţiei care i-a angajat,
inclusiv. Imparţialitatea şi discreţia în exercitarea funcţiilor lor oficiale reprezintă, de asemenea,
obligaţii definitorii pentru îndeplinirea sarcinilor lor de serviciu. Pe plan personal, funcţionarilor
internaţionali li se interzice să se angajeze în activităţi incompatibile cu calitatea de angajaţi ai
unei organizaţii internaţionale, să se pronunţe public, fără autorizaţie, în legătură cu activităţile şi
interesele organizaţiei, sau să se angajeze în activităţi politice ori să primească cadouri sau să
beneficieze de diverse favoruri.
4.3.3.Privilegii şi imunităţi. Pentru ca secretarii generali ai organizaţiilor internaţionale şi
funcţionarii secretariatelor pe care aceştia le conduc să-şi îndeplinească obligaţiile, liber şi
independent de orice obstrucţie sau interferenţă din afară, ei trebuie să se bucure de anumite
privilegii şi imunităţi. Temeiul acordării acestora îl constituie actele constitutive ale fiecărei
organizaţii internaţionale, ca şi Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei
Naţiunilor Unite, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 13 februarie 1946, Convenţia cu
privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate, aprobată la 21 noiembrie 1947,
precum şi acordurile de sediu dintre fiecare organizaţie şi statele gazdă, ca şi alte acorduri
multilaterale sau bilaterale.
Înainte de adoptarea Cartei ONU, oficialilor organizaţiilor internaţionale, create înaintea celui
de al doilea război mondial, inclusiv celor ai Societăţii Naţiunilor, le-au fost acordate privilegii şi
imunităţi identice celor practicate pentru diplomaţi. Autorii Cartei ONU au decis însă împotriva
asimilării funcţionarilor Naţiunilor Upite cu diplomaţii. Astfel, potrivit art. 105 alin. 2 al Cartei,
funcţionarii Organizaţiei „se vor bucura de asemenea privilegii şi imunităţi necesare pentru a-şi
exercita în mod independent funcţiile legate de Organizaţie". Principiul legării stricte a
privilegiilor şi imunităţilor funcţionarilor ONU de exerciţiul funcţiilor pe care le îndeplinesc este
preluat şi în constituţiile altor organizaţii internaţionale. Cele două convenţii internaţionale
generale, mai sus citate, referitoare la privilegiile ONU şi, respectiv, ale instituţiilor specializate,
prevăd, totuşi, o excepţie pentru Secretarul General ONU, pentru şefii instituţiilor specializate şi
adjuncţii acestora, cărora trebuie să li se acorde „privilegiile şi imunităţile, scutirile şi facilităţile
acordate reprezentanţilor diplomatici, conform dreptului internaţional”.
Dintre imunităţile acordate funcţionarilor internaţionali, cea mai importantă este imunitatea
de jurisdicţie, în baza căreia ei nu pot fi supuşi jurisdicţiei locale din statele pe teritoriul cărora
îşi desfăşoară activitatea, cu privire la toate actele decurgând din exercitarea funcţiilor lor
oficiale. Pentru executarea în mod independent a funcţiilor lor în ţara de sediu, ei sunt scutiţi de
restricţiile de emigrare, de obligaţia înregistrării ca străini, de plata taxelor vamale pentru
bunurile de strictă trebuinţă (îmbrăcăminte, mobilă, alimente etc.), impozite pe salarii şi altele.

Tema 5 - Funcţionarea organizaţiilor internaţionale

1. Sesiunile O.I. Conducerea reuniunilor.
2.Procedura de lucru a O.I.
3.Adoptarea hotărîrilor O.I.
4.Valoarea hotăririlor O.I. Controlul şi supravegherea executării hotărîrilor
O.I.

1. Sesiunile O.I. Conducerea reuniunilor

Modul de funcţionare al unei organizaţii internaţionale este stabilit prin actul său constitutiv.
De aceea, din acest punct de vedere, funcţionarea fiecărei organizaţii prezintă anumite trăsături
proprii, înregistrate în funcţionarea organelor plenare şi a celor cu caracter restrâns.
Particularităţile pot privi probleme de procedură, constituirea şi compunerea organelor,
promovarea iniţiativelor şi, mai ales, procesul decizional.
Marea majoritate a organelor plenare sau restrânse ale organizaţiilor internaţionale nu îşi
desfăşoară activitatea în mod permanent: ele se reunesc periodic, iar reuniunile respective poartă
numele de sesiuni. Acest fapt nu anulează existenţa neîntreruptă a organelor respective, în cadrul
structurii instituţionale a organizaţiilor. Adunarea Generală a ONU, de pildă, nu-şi pierde rolul
de principal organ al Naţiunilor Unite pentru că se reuneşte în sesiuni anuale cu durată limitată.
O sesiune are o dată oficială de deschidere şi o dată oficială de închidere. Ea se compune
dintr-o serie de reuniuni, şedinţe, care se pot ţine de două sau chiar de trei ori pe zi. între două
şedinţe, sesiunea se consideră întreruptă sau amânată („adjourned”). Amânarea lucrărilor unei
sesiuni pentru câteva zile are loc cu destulă regularitate. în cazurile în care lucrările unei sesiuni
nu pot fi reluate decât după o perioadă de timp mai lungă, se foloseşte formula închiderii sesiunii
şi redeschiderii ei după un anumit interval de timp, sau formula supendării lucrărilor şi reluarea
acestora, de asemenea, după o perioadă de timp convenită.
Sesiunile organelor plenare supreme ale organizaţiilor interna ţionale sunt ordinare şi
extraordinare sau speciale. Primele suni dedicate activităţii de ansamblu curente a organizaţiei,
iar celelalte dezbaterii unor probleme speciale cu care se confruntă organizaţia, ori a căror
rezolvare reclamă o anumită urgenţă.
Frecvenţă şi durată. Adunările generale ale organizaţiilor internaţionale, care elaborează
liniile directoare ale politicii lor şi adoptă decizii în acest sens, se reunesc în sesiuni, la intervale
regulate de timp, fixate în actele lor constitutive. Frecvenţa şi durata acestor sesiuni depind de
numărul problemelor înscrise pe ordinea de zi, de numărul deciziilor majore ce urmează a fi
luate şi de posibilitatea delegării puterii altor organe ale organizaţiei. Din punctul de vedere al
frecvenţei sesiunilor organelor plenare, observăm că acestea se ţin la intervale mai lungi de timp;
în cazul organizaţiilor cu caracter tehnic, cum ar fi UPU şi UIT (o dată la cinci ani), OMM (o
dată la patru ani), ori OACI (o dată la trei ani). Alte organizaţii internaţionale, cum sunt FAO şi
UNESCO, au sesiuni ordinare ale organelor lor plenare la doi ani, iar altele anual (OMS, FMI,
BIRD, ONU etc.).
Organele cu compunere restrânsă, cum sunt cele cu caracter executiv care conduc activitatea
curentă a organizaţiei, se reunesc la intervale mai scurte de timp, frecvenţa acestor reuniuni fiind
diferită de Ia o organizaţie la alta. în situaţia unor organizaţii ale căror organe cu caracter restrâns
au, pe lângă atribuţii cu caracter executiv, şi atribuţii de decizie, acestea se află permanent în
sesiune. Este cazul, de exemplu, al consiliilor executive ale FMI, BIRD şi OACI. Pe o bază
permanentă activează şi Consiliul de Securitate al ONU.
Durata sesiunilor, atât a organelor plenare cât şi a celor cu compoziţie restrânsă, depinde de
numărul şi importanţa punctelor înscrise pe ordinea de zi. Ele au fost mai lungi la începuturile
activităţii organizaţiilor. între timp, fiecare organizaţie a ajuns la o practică proprie în acest
domeniu. în general, sunt favorizate sesiunile scurte, mai ales în cazul organelor cu compoziţie
restrânsă. O situaţie particulară o reprezintă sesiunile Adunării Generale a ONU, care încep, în
fiecare an, în a treia zi de marţi a lunii septembrie şi se încheie la sfârşitul lunii decembrie, cu
posibilitatea prelungirii, uneori, şi în anul următor.
Costuri. Cheltuielile prilejuite de sesiunile organelor plenare sau cu caracter restrâns ale
organizaţiilor internaţionale pot fi împărţite în două categorii: a) administrative (secretariat,
traduceri simultane, săli de conferinţe etc.) şi b) legate de participarea la lucrări a delegaţiilor
ţărilor membre (diurnă şi costul transportului).
Primele sunt suportate automat din bugetul organizaţiei. În legătură cu suportarea şi a celei
de a doua categorii de cheltuieli din bugetul organizaţiilor, s-a argumentat că trimiterea unei
delegaţii la reuniunile acestora nu este numai în interesul statului membru participant, dar şi al
organizaţiei. în plus, delegaţiile statelor situate la o distanţă mare de sediul organizaţiei sunt
dezavantajate, din punct de vedere al costului transportului, în comparaţie cu delegaţiile din
statele situate în proximitatea sediului. Practica organizaţiilor internaţionale în privinţa suportării
cheltuielilor delegaţiilor statelor membre, participante la sesiunile organelor plenare sau
restrânse, nu este uniformă. ONU, de exemplu, plăteşte numai costul transportului pentru cinci
delegaţi din fiecare stat membru, în timp ce FMI şi BIRD suportă atât cheltuielile de transport cât
şi diurna membrilor delegaţiilor participante. Alte organizaţii, cum ar fi OMS, UNESCO, UPU şi
UIT, nu suportă nici transportul nici diurna pentru delegaţiile participante la lucrările organelor
lor plenare supreme, dar le suportă pe ambele, pentru delegaţiile membrilor în organele lor
executive (cu caracter restrâns).
 Locul sesiunilor. În mod obişnuit, sesiunile organelor organizaţiilor internaţionale se ţin la
sediul organizaţiilor respective. Din considerente de ordin practic, unele organe cu caracter
restrâns, ale căror lucrări nu depind prea mult de sprijinul secretariatului organizaţiei, se pot
reuni în alte localităţi decât cele de sediu. Nu se includ în această categorie organele executive cu
caracter permanent. Pentru a întări raporturile organizaţiei cu un anumit stat sau o anumită
regiune, sau pentru a încuraja interesul acestora în domeniul în care o organizaţie operează,
anumite organizaţii ţin adunările lor generale sau congresele, în mod regulat sau ocazional, şi în
afara sediului organizaţiei. Printre acestea se numără UPU, UIT, OSA, OUA, OACI, OMM etc.
Deşi nu se poate înregistra o practică uniformă in acest domeniu, relevăm, de pildă, experienţa
FMI şi BIRD, în cazul cărora, după două reuniuni anuale ale Consiliului guvernatoriloi, ţinute la
sediu (Washington D.C. - SUA), urmează o reuniune înii un stat din altă regiune.
Conducerea reuniunilor
1.Preşedintele. Funcţionarea eficientă a organelor plenare sau cu compoziţie restrânsă ale
diverselor organizaţii internaţionale depinde, în bună măsură, de persoana aleasă să conducă
lucrările acestora, de gradul în care aceasta este familiarizată cu subiectele puse în discuţie şi este
hotărâtă să acţioneze pentru soluţionarea lor. La unele organizaţii, numirea sau alegerea
preşedintelui unui organ este considerată de o asemenea importanţă încât decizia se ia la nivelul
conducerii ţărilor membre. Astfel, în cazul preşedintelui Comisiei Europene, acesta este
desemnat de guvernele statelor membre, după consultarea Parlamentului european. După
desemnarea preşedintelui Comisiei, în consultare cu acesta, guvernele ţărilor membre
desemnează persoanele pe care le au în vedere să fie numite ca membri ai Comisiei. Înainte de a
fi numiţi, prin acordul comun al ţărilor membre, preşedintele şi ceilalţi membri desemnaţi sunt
supuşi votului formal de învestitură al Parlamentului European.
În mod obişnuit, la fiecare sesiune se alege conducătorul lucrărilor acesteia. Aşa se
procedează, de pildă, în cazul sesiunilor anuale ale Adunării Generale a ONU şi, după exemplul
acesteia, la sesiunile organelor plenare ale majorităţii organizaţiilor internaţionale. În situaţia
când se convoacă sesiuni speciale ale acestor organe, nu se mai procedează la alegerea unui nou
preşedinte; această funcţie va fi îndeplinită de către şeful delegaţiei statului a cărui cetăţenie o
avea ultimul preşedinte.
Cum, de mai multe ori, alegerea preşedintelui presupune prealabile negocieri oficioase, în
unele organizaţii, pentru funcţia de preşedinte al diferitelor organe nu se organizează alegeri. în
aceste situaţii, reprezentanţi ai ţărilor membre prezidează lucrările prin rotaţie. Ca exemple de
organe în care preşedinţia tarilor este asigurată prin rotaţie, notăm Consiliul de Securitate al
ONU, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene. În primul caz rotaţia are loc lunar, iar în
cel de-al doilea şi al treilea exemplu, la şase luni. În unele organizaţii, rotaţia se asigură ținându-
se seama de ordinea alfabetică a numelor statelor membre. Există însă şi alte reguli după care se
stabileşte ordinea rotaţiei statelor membre la preşedinţia reuniunilor. În cadrul Organizaţiei
statelor producătoare de petrol (OPEC), de pildă, plata intrării în organizaţie prevalează asupra
principiului rotaţiei potrivit ordinii alfabetice. S-a avut în vedere să se evite situaţia ca un nou
membru să poată prezida, încă de la obţinerea acestei calităţi, reuniunile acestei organizaţii.
Rolul important al preşedintelui lucrărilor unui organ al unei organizaţii internaţionale
decurge nu numai din faptul că el conduce dezbaterile sesiunii respective, situaţie care îi dă
dreptul să decidă asupra anumitor probleme de procedură, să iniţieze discuţii cu anumite
delegaţii, În legătură cu problemele înscrise pe ordinea de zi, sau să propună, când este cazul,
soluţii de compromis privind aceste probleme, dar şi ca urmare a exercitării altor funcţii, cum ar
fi: numirea membrilor unor organe subordonate (comisii, grupe de lucru), mediator al diferitelor
dispute, sau reprezentant al organului care l-a ales, ori, după caz, care l-a numit. în conformitate
cu regulile de procedură ale unor organe ori organizaţii, atunci când numărul voturilor pro şi
contra unei propuneri sunt egale, votul preşedintelui este decisiv.
2.Biroul. În conducerea lucrărilor unei sesiuni, preşedintele este ajutat de unul sau mai mulţi
vicepreşedinţi. Numărul acestora variază în funcţie de importanţa organizaţiei şi interesul statelor
de a face parte din conducerea sesiunilor organelor plenare ale unei organizaţii date. Adunarea
Generală a ONU, de pildă, are 17 vicepreşedinţi. Preşedintele, vicepreşedinţii, uneori raportorul
şi, atunci când adunarea generală sau congresul creează şi comisii plenare, preşedinţii acestora
formează biroul sesiunii, căruia îi revine conducerea generală a acesteia. În general, biroul ia
decizii în legătură cu unele probleme de procedură, cum ar fi utilizarea timpului dedicat
dezbaterilor sau prezentării propunerilor, întreruperea, suspendarea sau încetarea lucrărilor etc.
În alegerea membrilor biroului se ţine seama de principiul reprezentării geografice echitabile,
ceea ce conduce, în multe organizaţii, la alegerea unor birouri largi.
3.Raportorii. De regulă, la sesiunile organelor subordonate, se alege sau se numeşte câte un
raportor, a cărui misiune este să informeze organele superioare asupra stadiului lucrărilor.
Raportul rezumă astfel discuţiile purtate, propunerile făcute şi soluţiile rezultând din dezbateri,
împreună cu motivarea acestora, în întocmirea raportului, raportorul este ajutat de secretariatul
organizaţiei, iar în cazurile în care nu se numeşte un raportor, pregătirea raportului cade în
sarcina secretariatului.
2.Procedura de lucru a O.I.
Lucrările propriu-zise ale sesiunii organului plenar încep după alegerea biroului acestuia.
Aceste lucrări se desfăşoară cu respectarea anumitor reguli de procedură. Procedura după care se
desfăşoară cea mai mare parte a reuniunilor plenare ale organizaţiilor internaţionale urmează, în
linii mari, regulile de procedură ale Adunării Generale a ONU.
 Ordinea de zi. Aprobarea ordinii de zi (agenda), care prefigurează programul oricărei sesiuni
a diferitelor organe ale unei organizaţii internaţionale, marchează declanşarea lucrărilor de fond
ale sesiunii respective. De regulă, proiectul acesteia trebuie comunicat membrilor organizaţiei, în
timp rezonabil, înaintea deschiderii oficiale a sesiunii respective. De altfel, pe această bază,
statele membre stabilesc mandatul şi compoziţia delegaţiilor lor la sesiunea la care urmează să
participe. De aici ar rezulta că delegaţiile la sesiune n-ar avea puterea să angajeze guvernele lor
în legătură cu probleme ce n-au fost înscrise în proiectul ordinii de zi comunicat. Cu toate
acestea, plecându-se de la regula că orice organ este stăpânul propriei sale agende, acesta poate
să schimbe ordinea dezbaterii punctelor din agendă, poate să decidă asupra înlăturării unora din
ele, ori transmiterii lor spre dezbatere unei sesiuni viitoare, sau să adauge noi puncte.
Acest ultim aspect ridică serioase probleme, mai ales atunci când propunerile de completare
a agendei privesc probleme politice în legătură cu care membrii organizaţiei exprimă poziţii
diferite.
în funcţie de numărul şi importanţa punctelor înscrise pe ordinea de zi, preşedintele sesiunii
organului suprem poate delega dezbaterea unora dintre acestea unor organe subsidiare (comisii
sau comitete), care îşi desfăşoară lucrările paralel cu dezbaterile din plenul congresului sau
adunării generale.
2. Dezbaterile generale. Luând ca exemplu Adunarea Generală a ONU, după alegerea
biroului şi aprobarea ordinii de zi, se trece la dezbaterile generale, constând în declaraţii ale
şefilor de delegaţii. În discursurile lor, şefii de delegaţii expun punctul de vedere al guvernelor pe
care le reprezintă cu privire la activitatea organizaţiei şi principalele probleme înscrise pe ordinea
de zi. Dezbaterile generale oferă şefilor de delegaţii, în special în organizaţiile cu caracter
universal, cum este ONU, o ocazie unică de a exprima poziţia statului pe care îl reprezintă, ori a
opiniei publice interne, faţă de diverse probleme ale vieţii internaţionale, cât şi aprecierile
guvernelor lor asupra funcţionării organizaţiei, raportându-se la punctele înscrise pe ordinea de zi
a sesiunii. Dezbaterile generale oferă, de asemenea, cel mai propice cadru pentru lansarea unor
iniţiative, prezentarea unei declaraţii privind anumite probleme de politică internă, sau oferta
unui sprijin financiar (contribuţii voluntare) destinat realizării unora dintre obiectivele
organizaţiei.
Pentru a preveni prelungirea dezbaterilor, în marea majoritate a organizaţiilor internaţionale,
timpul acordat ţinerii unui discurs în organele plenare este limitat. De asemenea, pentru
încadrarea în perioada de timp prevăzută pentru o sesiune, preşedintele acesteia poate să închidă
lista vorbitorilor sau să încheie dezbaterea pe marginea unui punct sau altul de pe ordinea de zi.
În ambele cazuri, decizia se ia prin vot.
 În timpul sesiunilor diferitelor organe ale organizaţiilor internaţionale, paralel cu dezbaterile
oficiale, constând în principal în discursuri dinainte pregătite, delegaţiile participante sunt
angajate într-un proces de consultări şi negocieri, desfăşurat în sălile de conferinţe şi în afara
acestora. Este un proces oficios continuu, în cadrul căruia se armonizează poziţii, se concertează
acţiuni şi, în general, se pregătesc condiţiile pentru acceptarea diverselor iniţiative.
3. Moţiuni de procedură. Moţiunile de procedură vizează ordonarea dezbaterilor şi
menţinerea lor în limita punctelor înscrise în ordinea de zi şi a procedurilor fiecărei organizaţii,
Oricare din delegaţiile participante sunt astfel îndreptăţite să atragă atenţia preşedintelui
reuniunii asupra violării sau aplicării greşite a regulilor de procedură de către acesta, de către
anumite organe ale organizaţiei, sau de către alte delegaţii. Uneori se introduc chiar mai multe
moţiuni deodată. În aceste condiţii, se impune stabilirea unei anumite ordini în care moţiunile
vor li supuse la vot.
Ţinând seama de varietatea şi importanţa lor în ordonarea dezbaterilor, Adunarea Generală a
ONU a stabilit, de exemplu, următoarea ordine de supunere la vot a moţiunilor de procedură:
moţiuni de suspendare a şedinţei; de amânare a acesteia; de amânare a dezbaterilor asupra
punctului în discuţie; de închidere a dezbaterilor pe marginea punctului respectiv şi alte moţiuni
procedurale. Moţiunile ce pot fi încadrate în aceastii ultimă categorie pot privi solicitarea unor
informaţii, documente, asigurarea traducerii simultane etc.
Moţiunile de procedură se introduc prin aşa-numitele „chemări la ordine” (points of order),
care pot fi ridicate de orice delegaţie, în orice moment al dezbaterilor, cu condiţia ca delegaţia
respectivă să se limiteze strict la probleme de procedură, să nu abordeze fondul problemei în
dezbatere.
3.Adoptarea hotărîrilor O.I.
Actele organizaţiilor internaţionale sunt desemnate printr-o serie de termeni, cum ar fi:
rezoluţii, decizii, declaraţii, hotărâri, recomandări etc. În general, nu există o legătură directă
între denumirea acestor acte şi valoarea lor juridică. Aceasta rezultă, de regulă, din actele
constitutive ale organizaţiilor şi din practica lor subsecventă. Din punct de vedere al efectului
produs, unele din aceste acte privesc funcţionarea organizaţiei, ca structură instituţională
autonomă, iar altele se referă la conduita statelor membre, în vederea realizării obiectivului
pentru care organizaţia a fost constituită.
În procesul de adoptare a acestor acte întâlnim mai multe etape: lansarea unei iniţiative,
negocierea şi redactarea textului hotărârii propuse şi mecanismul adoptării ei.
1.Iniţiativa. Este evident că orice decizie a unei organizaţii internaţionale este urmarea
iniţiativei uneia din entităţile implicate în activitatea organizaţiei. Dintre acestea, guvernele
statelor membre sunt principalii iniţiatori ai actelor ce se adoptă de organizaţiile internaţionale.
Dreptul lor de iniţiativă în cadrul acestora este îngrădit numai de limitele competenţei
organizaţiei: nu se pot prezenta iniţiative pentru acţiuni ce nu intră în competenţa organizaţiei,
aşa cum este aceasta stabilită prin actul constitutiv. De regulă, pentru a-şi asigura sprijinul altor
state şi a evita un eventual eşec, guvernele iniţiatoare informează şi consultă guvernele altor ţări
membre.
Lansarea unei iniţiative poate aparţine şi secretariatelor unor organizaţii, în cazul în care actul
constitutiv le abilitează. Secretarul General al ONU, de pildă, poate propune înscrierea unor
probleme pe ordinea de zi, atât a principalelor organe ale ONU (Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate etc.), cât şi a celor subordonate. Competenţa secretariatelor instituţiilor specializate, în
această privinţă, este diferită. Unele dintre ele, cum ar fi secretariatele OMM, UPU sau OACI,
nu au putere de iniţiativă. în schimb, alte secretariate, ca cele ale FAO, OMS sau UNESCO, pot
face propuneri în legătură cu punctele înscrise pe ordinea de zi, sau pot propune înscrierea unor
noi puncte pe agendă, dar numai împreună cu unii membri ai organizaţiilor respective ori ai altor
organizaţii internaţionale.
Este posibilă şi situaţia în care o organizaţie internaţională poate să ia iniţiativa înscrierii unui
punct pentru dezbateri pe agenda unui organ al altei organizaţii internaţionale. De asemenea, în
unele organizaţii cu un pronunţat caracter tehnic, cum este, de exemplu, cazul UIT, unde
companiile private specializate participă, ca membri, în comisiile consultative ale acestei
organizaţii, aceste companii, reprezentând grupuri specifice de interese, pot beneficia de dreptul
de iniţiativă.
2. Propuneri de hotărâri. Procesul de pregătire și dezbatere a propunerilor de hotărâri (acte)
ale organizaţiilor internaţionale este deosebit de complex şi depinde, în bună măsură, de natura
hotărârii ce urmează a se adopta, respecţiv dacă va fi o simplă recomandare sau o decizie cu
caracter obligatoriu, presupunând, eventual, şi adoptarea de măsuri legislative sau administrative
pe plan intern. Obiectul activităţii şi interesele în joc sunt, de asemenea, în măsură să influenţeze
procesele decizionale dintr-o organizaţie internaţională.
Pentru a-şi defini poziţia în cadrul lucrărilor diferitelor organe ale organizaţiilor
internaţionale, statele membre trebuie să cunoascâ, în avans, cel puţin cele mai importante
propuneri ce urmează a fi dezbătute de sesiunile respective. De aceea, regulile anumitor
organizaţii internaţionale impun, în mod expres, ca anumite categorii de propuneri să fie
circulate înainte de deschiderea unei sesiuni. Astfel, potrivit actelor constitutive ale UNESCO,
OMS şi OMM, propunerile de amendare a acestor acte trebuie să fie trimise tuturor membrilor
cu cel puţin şase luni înainte de deschiderea sesiunii în care aceste propuneri urmează a fi
discutate. În cazul AIEA, termenul este de 90 de zile, iar la UPU, toate propunerile ce urmează a
fi prezentate Congresului trebuie comunicate cu şase luni înainte de deschiderea acestuia. După
această dată, mai pot fi prezentate propuneri doar dacă suni înaintate de doi membri, cu patru
luni în avans, sau de opt membri, după această dată.
În cazul Adunării Generale a ONU, termenele de prezentare a unor propuneri sunt mai puţin
stricte: propunerile privind ordinea de zi se pot înainta cu 30 de zile înaintea sesiunii, iar cele
privind diverse probleme specifice, nu mai târziu de data şedinţei în care acestea urmează să fie
discutate. Avantajul prezentării propunerilor în avans constă în faptul că oferă posibilitatea
statelor membre de a le discuta cu autorităţile naţionale, inclusiv cele parlamentare, şi de a
exprima, pe această bază, poziţia oficială a statului. Dintre alte cerinţe, de care trebuie să se ţină
seama la iniţierea unor propuneri de hotărâri în cadrul unei organizaţii internaţionale, am putea
menţiona următoarele:
- propunerea să privească domeniul de activitate al organizaţiei şi să nu depăşească
competenţele organului organizaţiei ce urmează să ia decizia;
- lansarea iniţiativei să fie precedată de consultări cu organele altor state sau cu delegaţiile
acestora la sesiune, care ar putea avea un interes similar sau ar putea să sprijine iniţiativa
respectivă în momentul votului. Uneori, consultările şi cererile de sprijin se realizează pe plan
regional;
- iniţial, propunerea nu trebuie neapărat să conţină toate elementele de detaliu, care pot fi
adăugate într-o fază ulterioară, după ce ideea de principiu a fost studiată într-un organ
subordonat al organizaţiei şi luând în considerare eventualul raport al acestuia.
Ca regulă generală, o iniţiativă, în funcţie de problema abordată şi de specificul organizaţiei,
îmbracă forma unui proiect de rezoluţie, recomandare, hotărâre sau declaraţie. În majoritatea
cazurilor, în redactarea proiectelor actelor menţionate se implică, pe lângă delegaţia căreia îi
aparţine iniţiativa, şi alte delegaţii. Este vorba, în primul rând, de delegaţiile ţărilor membre care
sunt interesate să se asocieze, în calitate de coautori, la iniţiativa respectivă şi, în al doilea rând,
de alte state membre pe care iniţiatorii unei hotărâri doresc să le atragă în susţinerea acţiunii lor.
Atragerea unui număr cât mai larg de coautori măreşte şansele de adoptare a iniţiativei, dar,
uneori, întârzie luarea deciziei, orice amendament al unui coautor la propunerea iniţială trebuind
să fie acceptat de ceilalţi coautori.
Întrucât, de regulă, propunerile de hotărâri sunt distribuite, aşa cum am arătat, înainte de data
când ar urma să se dezbată, orice altă delegaţie poate propune amendamente. Acestea pot fi
prezentate însă şi în cursul dezbaterilor. În unele situaţii, pentru a se depăşi riscul blocării
lucrărilor, se recurge la aşa-numitele „înţelegeri pachet”, în baza cărora propunerile unui grup de
state sunt acceptate de către un alt grup de state, în schimbul acceptării de către primul grup a
propriilor propuneri. Propunerile ambelor grupe devin astfel susceptibile de a obţine acordul
general. Ca exemplu de înţelegere pachet („package deal”), notăm admiterea, în decembrie 1995,
în calitate de noi membri ai ONU, a unui număr de 16 state, al căror acces în ONU fusese blocat,
până la această dată, fie de către URSS, fie de către SUA ori alte state occidentale, membre
permanente ale Consiliului de Securitate.
3. Modalităţi de adoptare a hotărârilor.
3.1.Consensul. În cadrul procesului de adoptare a deciziilor în organizaţiile internaţionale,
consensul apare ca o modalitate de a ajunge la un acord între membrii organizaţiei asupra unei
anumite probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot. Rezultatul acestei proceduri, respectiv
hotărârea prin care se materializează un asemenea acord, nu conduce însă la apariţia unor
categorii distincte de hotărâri. Documentele adoptate prin consens poartă aceleaşi denumiri ca şi
documentele adoptate prin vot - declaraţie, decizie, rezoluţie etc.
Consensul, ca modalitate de luare a unei decizii în organizaţiile internaţionale, nu a fost avut
în vedere în momentul constituirii principalelor organizaţii internaţionale, inclusiv ONU. În
consecinţă, actele constitutive ale acestora nu conţin prevederi referitoare la consens. Această
procedură de adoptare a hotărârilor s-a impus treptat în practica mai recentă a organizaţiilor şi
conferinţelor internaţionale, mai ales în domenii cum sunt garantarea păcii şi securităţii, ori
diminuarea inegalităţii economice, unde acomodarea intereselor tuturor statelor participante s-a
impus ca o condiţie vitală a colaborării internaţionale.
Primul text de drept internaţional pozitiv, care identifică, în termeni expreşi, consensul ca o
procedură autonomă de adoptare a hotărârilor, îl constituie „Regulile de procedură ale
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa”. Din coroborarea prevederilor art. 4 ale
acestui document cu prevederile altor documente internaţionale, se pot desprinde următoarele
elemente definitorii ale consensului ca modalitate de decizie distinctă de vot: a) constatarea unui
acord general fără a se recurge la vot; b) absenţa oricărei obiecţiuni din partea vreunui
reprezentant faţă de adoptarea hotărârii; c) nu orice observaţie lormulată faţă de o anumită
propunere trebuie considerată „obiecţiune”, ci numai acelea pe care autorii lor le prezintă ca un
obstacol în adoptarea unei propuneri.
3.2.Unanimitate. Elaborat sub influenţa dreptului international clasic, potrivit căruia
egalitatea suverană a statelor impune unanimitatea şi dreptul de veto în adoptarea hotărârilor,
Pactul Societăţii Naţiunilor prevedea, pentru adoptarea celor mai multe dintre deciziile sale,
aplicarea regulii unanimităţii.
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, exceptând Consiliul de Securitate, în cadrul căruia
procesul decizional implică unanimitatea membrilor permanenţi ai acestui organ, toate hotărârile
sunt luate, atunci când nu se propune realizarea consensului, sau acesta nu se poate atinge, cu
majoritate de voturi. Cea mai mare parte a instituţiilor specializate ale ONU, ca şi unele
organizaţii regionale, cum ar fi Organizaţia Statelor Americane şi Organizaţia Unităţii Africane,
decid, de asemenea, prin vot majoritar.
Votul în unanimitate este prezent, însă, ca modalitate de adoptare a unor hotărâri, în actele
constitutive ale anumitor organizaţii internaţionale, cum sunt Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (OECD), Asociaţia Europeană de Liber Schimb (EFTA), Asociaţia
Latino-Americană de Liber Schimb (LAFTA) şi Uniunea Europeană. În Tratatul asupra Uniunii
Europene, rămân încă dispoziţii care prescriu recursul la unanimitate de voturi în cadrul
Consiliului.
În legătură cu problema votului unanim, jurisprudenţa şi practica subsecventă au impus
regula după care părţile în dispută nu pot bloca, prin votul lor, adoptarea unei decizii pentru care
este cerută unanimitatea.
În perioada interbelică, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, chemată să-şi dea
avizul asupra poziţiei Turciei, care bloca în cadrul Consiliului Societăţii Naţiunilor obţinerea
unanimităţii, în reglementarea conflictului său de frontieră cu Irakul (reprezentat de Marea
Britanie), a arătat că: „... în conformitate cu Pactul (Societăţii Naţiunilor), în anumite cazuri, şi în
mod particular în cazul reglementării unei dispute, regula unanimităţii este aplicabilă, cu condiţia
ca votul reprezentanţilor părţilor interesate să nu afecteze unanimitatea cerută.”
Potrivit art. 27 alin. 3, al Cartei ONU, în cazurile în care, pentru luarea unei decizii, în cadrul
Consiliului de Securitate se impune unanimitatea membrilor permanenţi ai Consiliului, părţile
direct implicate în diferend trebuie să se abţină de la vot asupra deciziilor privind reglementarea
acestuia.
3.3. Votul ponderat. În marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, inclusiv ONU şi cele
mai multe din instituţiile sale specializate, fiecare stat membru dispune de un vot. Există însă şi
organizaţii ale căror acte constitutive conferă anumitor state membre o putere de vot sporită.
Aceste state dispun, în comparaţie cu alte state membre ale organizaţiilor respective, de un
număr mai mare de voturi cu care participă la adoptarea hotărârilor.
Sistemul votului ponderat este aplicat în prezent în organizaţiile financiare cu caracter
universal sau regional (FMI şi BIRD, inclusiv organizaţiile afiliate acesteia din urmă - AID şi
SFI; băncile regionale de dezvoltare), în cadrul acordurilor pe produse şi a organizaţiilor de
integrare. Sistemul nu este nou, el a fost aplicat şi la Conferinţa de pace din 1919, în cadrul
căreia votul marilor puteri era ponderat de cinci ori, al puterilor medii de două sau trei ori, în
timp ce statele mici dispuneau de un singur vot.
Sistemul votului ponderat este specific pentru organizaţiile ale căror funcţiuni sunt destul de
bine circumscrise şi suficient definite încât alegerea criteriilor de ponderare să poată întruni
acordul membrilor organizaţiei respective. Un criteriu aplicabil într-o anumită organizaţie îşi
pierde valabilitatea în altele. În general, din criteriile de ponderare care s-au impus, enumerăm:
mărimea populaţiei, forţa economică şi politică, în ansamblu, mărimea venitului naţional pe
locuitor şi contribuţia la capitalul sau activităţile specifice unei anumite organizaţii.
În Uniunea Europeană, voturile statelor sunt ponderate în funcţie de un criteriu general,
bazat pe date demografice, economice şi politice, prin aplicarea căruia, în cadrul Consiliului,
Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie dispun de zece voturi, Spania de opt, Belgia, Grecia,
Olanda şi Portugalia de cinci, Austria şi Suedia de patru, Danemarca, Islanda şi Finlanda de trei,
iar Luxemburgul de două (în total, deci, 87 de voturi).
În cadrul celor două instituţii financiare create la Bretton - Woods (FMI şi BIRD), votul
ponderat are ca indicator de ponderare un singur element: mărimea capitalului subscris de către
fiecare membru. Se acordă astfel un număr fix de voturi fiecărui stat, în calitatea sa de membru
al organizaţiei, care se suplimentează cu un număr variabil de voturi, determinat de mărimea
capitalului subscris. în exerciţiul financiar 1995 - 1996, cele cinci state membre cu dreptul de a
numi directori executivi - SUA, Germania, Japonia, Franţa şi Marea Britanie - dispuneau de
32,82% din totalul voturilor Ia FMI (dintre care voturile revenind SUA reprezentau 17,78%) şi
de 42,22% din totalul voturilor la BIRD (dintre care voturile atribuite SUA echivalau cu 15,08%
din acest total).
Desigur că sistemul votului ponderat poate crea uneori anumite tensiuni în procesul
decizional, în cazul în care nu sunt luate în considerare, în mod corespunzător, şi interesele
statelor mai mici, sau a căror subscripţie este mai mică. În cazul Consiliului Uniunii Europene,
de pildă, din totalul celor 87 de voturi, majoritatea calificată de 2/3, cerută pentru principalele
decizii pe care urmează să le ia Consiliul, reprezintă 58 de voturi. Aceasta înseamnă că nici unul
şi nici chiar două dintre statele membre împreună, nu dispun de minoritatea necesară blocării
unei decizii. La FMI şi BIRD, votul ponderat nu acţionează în mod automat pentru orice hotărâre
ce urmează a fi luată. Marea majoritate a hotărârilor, atât la nivelul consiliului guvernatorilor cât
şi al consiliului executiv, se adoptă prin consens, fără vot, ceea ce implică armonizarea poziţiilor
şi luarea în considerare a intereselor tuturor membrilor. Este evident că tratativele şi consultările
pentru armonizarea poziţiilor, ca şi consensul rezultat, nu se pot realiza cu ignorarea puterii de
vot de care dispun unele din statele membre ale respectivelor organizaţii.
3.4. Majorităţi. Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, completate prin reguli de
funcţionare, conţin prevederi clare referitoare la modul de luare a deciziilor. În terminologia
organizaţiilor internaţionale, noţiunea de majoritate exprimă numărul de voturi necesar pentru
adoptarea hotărârilor în cadrul organelor plenare sau restrânse ale unei organizaţii internaţionale,
ori în cadrul unei reuniuni multilaterale (conferinţe, congres). Din acest punct de vedere
distingem patru genuri de „majorităţi”, şi anume: majoritate simplă, majoritate absolută,
majoritate relativă şi majoritate calificată.
- majoritate simplă, o hotărâre este luată cu majoritate simplă atunci când în favoarea ei
votează numai jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi şi votanţi;
- majoritate absolută: în acest caz, necesarul voturilor în favoarea unei hotărâri se
raportează la totalul membrilor organizaţiei. O hotărâre întruneşte majoritatea absolută atunci
când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul total al votanţilor, adică al membrilor
organizaţiei;
- majoritate relativă: se aplică în cazul propunerilor în mai multe variante, dar acţionând în
acelaşi sens. Când din trei variante una întruneşte 40% din voturi, iar celelalte două câte 30%,
este adoptată prima, cu condiţia ca natura problemei să nu impună un alt gen de majoritate;
- majoritate calificată: o hotărâre este adoptată cu majoritate calificată dacă întruneşte votul
afirmativ al unei majorităţi măi mari decât cea simplă.
În general, actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale stabilesc precis problemele în
legătură cu care hotărârile trebuie adoptate cu majoritate calificată, pentru restul hotărârilor
impunându-se votul cu majoritate simplă. Majoritatea calificată de două treimi este cel mai
adesea avută în vedere. În cazul ONU, de pildă, amendamentele la Cartă trebuie adoptate cu o
majoritate de două treimi din membrii Adunării Generale. Aceeaşi majoritate este cerută şi
pentru convocarea unei Conferinţe Generale a membrilor Naţiunilor Unite în scopul revizuirii
Cartei, aprobarea bugetului, admiterea de noi membri, alegerea membrilor nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate etc.
În unele organizaţii internaţionale, cum este, de exemplu, FMI, pentru deciziile care privesc
actul constitutiv al acestei organizaţii sau mărimea capitalului său, se cere o majoritate calificată
diferită, mai mare de două treimi. Astfel, amendarea actului constitutiv impune o majoritate de
patru cincimi din voturile membrilor, iar aceste voturi să provină de la trei cincimi din numărul
total al membrilor. Hotărârea de majorare periodică a cotelor de subscripţie la capital se poate
lua cu o majoritate de 85% din numărul total al voturilor. O majoritate calificată de patru cincimi
a fost cerută şi de Convenţia OACI, pentru admiterea ca membri ai acestei organizaţii a statelor
care au luptat împotriva puterilor aliate în cel de-al doilea război mondial.
Recurgerea la vot în cadrul organizaţiilor internaţionale ridică o serie întreagă de
aspecte de ordin procedural dintre care, vom înfăţişa, pe scurt, următoarele: ordinea supunerii la
vot, metode de votare, abţinerea şi absenţa de la vot.
- Ordinea supunerii la vot. Pentru limitarea conflictelor privind ordinea votării, practica
organizaţiilor internaţionale a condus la stabilirea următoarelor reguli, general acceptate, şi
anume: 1) propunerile sunt votate în ordinea în care au fost prezentate; 2) amendamentele la
propuneri se votează înaintea acestora; 3) când două sau mai multe amendamente privesc aceeaşi
propunere, se pune mai întâi la vot amendamentul care se îndepărtează cel mai mult de substanţa
propunerii în cauză.
- Metode de votare. Practica organizaţiilor internaţionale a impus diferite proceduri de
votare: votul simultan deschis, apel nominal, vot secret şi vot prin corespondenţă. Votul deschis
este cel mai frecvent folosit. Indiferent dacă este înregistrat electronic sau nu, în documentele
reuniunii se înscrie numai numărul de voturi înregistrate, nu şi modul în care fiecare delegaţie a
votat. În cazul votului prin apel nominal, care poate fi cerut de una sau mai multe delegaţii, se
înregistrează fiecare vot şi modul cum a votat fiecare delegaţie. Votul secret este folosit de către
marea majoritate a organizaţiilor internaţionale la alegerile de persoane în organele lor de
conducere dar şi în legătură cu unele probleme de procedură. Votul prin corespondenţă este
folosit de organele unor organizaţii internaţionale atunci când nu se află în sesiune, pentru luarea
unoi decizii care prezintă o anumită urgenţă şi nu pot aştepta sesiunea ordinară a organului
respectiv. Voturile prin corespondenţă se înregistrează prin intermediul secretariatelor
organizaţiilor.
- Abţinerea. În procedura de vot a conferinţelor internaţionale, se înregistrează situaţii în care
un membra al adunării, solicitat să voteze, nu se pronunţă nici pentru, nici contra unei anumite
probleme în dezbatere, ci declară că se abţine. Efectul abţinerii este diferit, în funcţie de
procedurile de vot stabilite în regulamentele organizaţiilor. În practica Consiliului de Securitate,
de pildă, abţinerea unui membru permanent al Consiliului și adoptarea unei hotărâri, care
necesită unanimitatea membrilor permanenţi, nu este considerată vot negativ. Aceeaşi regulă este
valabilă şi în cazul altor organizaţii internaţionale, pentru hotărârile care impun unanimitatea. În
situaţia în care regulile procedurale impun luarea unei decizii prin sistemul majorităţii simple,
abţinerea echivalează cu un vot negativ, iar în alte situaţii, abţinerile nu sunt luate în considerare
în calculul majorităţii, cei care s-au abţinut nefiind socotiţi votanţi.
- Absenta. Absenţa de la vot influenţează negativ procesul decizional în cadrul unei
organizaţii, în cazul hotărârilor care impun votul majoritar al membrilor organizaţiei (nu a celor
prezenţi şi votanţi). În aceste cazuri, absenţa de la vot echivalează cu un vot negativ. Dacă luăm
însă în considerare un precedent din practica Consiliului de Securitate, absenţa de la vot este
echivalată cu abţinerea.
Astfel, în anul 1950, în urma refuzului URSS de a participa la întâlnirile Consiliului de
Securitate, nu mai era posibilă aplicarea prevederii art. 27 alin. 3 al Cartei, potrivit căruia votul
afirmativ al membrilor Consiliului trebuie să includă voturile concordante ale tuturor membrilor
săi permanenţi. În consecinţă, Consiliul a decis că absenţa ar putea fi echivalată cu abţinerea
astfel că deciziile pot fi luate chiar fără prezenţa tuturor membrilor săi permanenţi.
 4.Valoarea hotăririlor O.I. Controlul şi supravegherea executării hotărîrilor
O.I.
Interdependenţa crescândă dintre naţiuni şi caracterul tehnic al unor domenii în care îşi
desfăşoară activitatea anumite organizaţii internaţionale - telecomunicaţii, trafic aerian, navigaţie
maritimă etc., cât şi faptul că, în alte domenii, cum ar fi mediul înconjurător ori explorarea
spaţiului cosmic, imperativele cooperării dintre state, pe o bază permanentă, apar tot mai
evidente, au impus acţiuni coordonate şi armonizate, la nivel global, în a căror pregătire şi
materializare principalelor organizaţii internaţionale şi, în primul rând, ONU, le revine un
important rol. Acţiunile cu caracter global presupun un grad sporit de concertare la nivelul
instituţiilor internaţionale, impun recurgerea la reglementări unitare, materializate în acorduri
internaţionale, pentru a căror elaborare unele organizaţii internaţionale sunt abilitate prin actele
lor constitutive. Organizaţiile internaţionale au fost astfel treptat angajate într-o acţiune
normativă la scară internaţională. Temeiul juridic al activităţii unor organizaţii internaţionale în
această privinţă, dat de actele lor constitutive, este reiterat şi extins de Convenţia de la Viena din
1969 asupra dreptului tratatelor, ale cărei prevederi se aplică şi „oricărui tratat adoptat în sânul
unei organizaţii internaţionale, sub rezerva oricărei reguli pertinente a Organizaţiei”.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite nu dispune de autoritate legislativă. Ea nu este
abilitată să impună membrilor ONU o convenţie ale cărei prevederi să aibă forţă juridică
obligatorie, pentru că rezoluţiile sale au caracter de recomandări, pe care statele sunt libere să le
pună sau nu în aplicare. Cu toate acestea, în cadrul ONU se desfăşoară o impresionantă activitate
normativă. Prin articolul 13 al Cartei, Adunarea Generală are mandatul de a iniţia studii şi de a
face recomandări pentru a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional.
În acest scop, în anul 1948, Adunarea Generală a hotărât înfiinţarea Comisiei de drept
internaţional (CDI), ca organ specializat al ONU în acest domeniu. CDI urmăreşte, pe de o parte,
elaborarea unor proiecte de convenţii asupra unor probleme care nu sunt încă reglementate în
dreptul internaţional sau asupra cărora dreptul internaţional nu este încă suficient dezvoltat în
practica statelor (dezvoltare progresivă) şi, pe de altă parte, formularea mai precisă şi
sistematizarea unor reguli de drept internaţional în domenii în care există deja o practică
constantă a statelor, precedente şi opinii doctrinare (codificare).
Activitatea Comisiei de drept internaţional, începută în anul 1949, s-a materializat în 14
convenţii adoptate, dintre care cinci în domeniul dreptului mării - între care se include şi cea mai
completă dintre acestea, Convenţia de la Montego Bay din 1982 -, trei în domeniul dreptului
tratatelor, două referitoare la dreptul diplomatic şi consular, trei în legătură cu relaţiile statelor cu
organizaţiile internaţionale şi una privind reducerea cazurilor de apatridie.
 Printre temele care figurează actualmente pe agenda CDI, în vederea codificării, menţionăm:
răspunderea statelor, imunitatea de jurisdicţie a statelor, rezervele la tratate, actele unilaterale ale
statelor, utilizarea cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia.
În afara activităţii normative desfăşurată de CDI, în Adunarea Generală a ONU sunt
introduse rezoluţii prin care se adoptă, se aprobă sau se deschid spre semnare, ratificare sau
aderare, după caz, instrumente internaţionale, normative, pregătite în cadrul ONU. Cu titlu de
exemplu, din această categorie de instrumente, putem cita: Pactul internaţional privind drepturile
economice şi culturale şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Tratatul asupra
principiilor guvernând activităţile statelor în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului extra-
atmosferic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti, ş.a.
Activităţi normative se desfăşoară, în funcţie de specificul obiectivelor lor, şi în alte
organizaţii internaţionale. Astfel, Oirganizaţia Internaţională a Muncii adoptă convenţii şi
recomandări, primele devenind obligatorii după ratificare, iar recomandările producând efecte
juridice în măsura în care statele membre le dau urmare sub formă de legi naţionale sau în alt
mod. Organizaţia Maritimă Internaţională, în afara convenţiilor elaborate de ea sau sub
patronajul său (cu privire Ia securitatea maritimă, protecţia mediului marin etc.), adoptă, printre
altele, „coduri de conduită” care, deşi nu obligă juridic statele membre, sunt aplicate de către
acestea. Codul internaţional de semnale, adoptat de această organizaţie în 1965, vizând
operaţiunile de salvare a vieţii omeneşti în largul mării, este socotit, de exemplu, ca un ansamblu
de norme internaţionale general acceptate. Acelaşi calificativ poate fi atribuit şi normelor vizând
securitatea navigaţiei aeriene, elaborate în cadrul OACI ori al regulamentelor de carantină,
adoptate de OMS.
În afară de această activitate normativă, materializată în convenţii cu forţă obligatorie ori în
„coduri”, „regulamente” ori „norme”, a căror aplicabilitate internaţională rezultă din acceptarea
lor generală de către state, cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale au caracter
de recomandare. Aşa cum s-a arătat, unele dintre aceste acte poartă chiar această denumire.
Altele sunt desemnate prin termeni diferiţi - rezoluţii, declaraţii, decizii etc., între denumire şi
valoarea juridică a actului respectiv neexistând întotdeauna o legătură directă. Privite din punctul
de vedere al urmărilor lor, actele organizaţiilor internaţionale produc efecte fie cu privire la
funcţionarea organizaţiei, ca structură instituţională autonomă, fie referitor la conduita statelor
membre, în scopul îndeplinirii obiectivelor pentru care organizaţia a fost constituită.
Actele care privesc funcţionarea organizaţiei, mecanismele sale interne, se adresează fie
statelor membre, fie unor organe subordonate ale organizaţiei şi au ca obiect probleme cum ar fi:
primirea de membri, suspendarea sau pierderea calităţii de membru, acordarea statutului de
observator sau de membru asociat, adoptarea bugetelor şi repartiţia cheltuielilor între statele
membre, crearea de organe subsidiare, modul de desfăşurare a proceselor decizionale, validarea
deplinelor puteri ş.a.m.d. Actele din această categorie sunt, în general, comune, deşi nu identice,
tuturor organizaţiilor internaţionale, diferenţierile rezultând din natura şi scopurile fiecărei
organizaţii. Condiţiile admiterii de noi membri la OACI, de pildă, nu sunt identice condiţiilor de
admitere la AIEA. De regulă, actele organizaţiilor internaţionale incluse în această categorie au
caracter obligatoriu şi formează ceea ce în literatura de specialitate se numeşte ordinea juridică
internă a organizaţiilor internaţionale. Doctrina, confirmată în multe cazuri şi de jurisprudenţă,
reţine existenţa acestei ordini juridice, distinctă atât prin raport cu ordinea juridică internă a
statelor membre, cât şi prin raport cu ordinea juridică internaţională generală, ai cărei principali
„actori” sunt statele suverane.
Cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale privesc însă realizarea obiectivelor
organizaţiilor şi se adresează statelor membre. Aceste acte creează fie drepturi sau obligaţii
concrete adresate unora sau altora din statele membre, fie reguli generale de comportament în
raporturile dintre statele membre, decurgând din calitatea de membru, ori dintre acestea şi
organizaţie, în virtutea aceleiaşi calităţi. Din punct de vedere al valorii lor juridice, autoritatea
acestor acte este variată. Unele pot avea caracter obligatoriu, altele doar valoare de recomandări
adresate statelor, a căror punere în aplicare depinde deci de voinţa acestora de a le da curs.
Astfel, potrivit art. 25 al Cartei ONU, în problemele păcii şi securităţii internaţionale,
Consiliul de Securitate poate adopta rezoluţii obligatorii pentru statele membre. Prevederi
similare privind caracterul obligatoriu al hotărârilor conţin şi statutele unor instituţii financiare,
Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ori a Organizaţiei Maritime Internaţionale.
Articolul 189 al Tratatului privind Comunitatea Europeană instituie un regim juridic particular
actelor adoptate de organele comunitare, în baza căruia regulamentele, directivele şi deciziile
acestora sunt obligatorii pentru statele membre şi chiar direct pentru unele subiecte din ordinea
juridică internă a acestor state.
În marea majoritate a cazurilor, însă, organizaţiile internaţionale își realizează obiectivele
prin intermediul unor acte lipsite, în principiu, de forţă obligatorie. Ele reprezintă recomandări
adresate statelor membre, care sunt libere de a le aplica sau nu. Astfel, în baza art. 10 al Cartei
ONU, Adunarea Generală poate luce recomandări membrilor Naţiunilor Unite în orice probleme
care intră în competenţa sa.
Actele organizaţiilor internaţionale, având caracter de recomandări, sunt adoptate prin
consens sau vot, în organele lor deliberative, formate din reprezentanţii statelor membre, care
sunt astfel, simultan, autori şi destinatari ai acestor acte. Uneori, aceste acte, cum sunt multe
dintre actele UNCTAD sau ale OIM, poartă chiar denumirea de „recomandări”. În cadrul ONU,
recomandările Adunării Generale şi ale ECOSOC, îmbracă, de regulă, forma şi poartă denumirea
de „rezoluţii”. în alte organizaţii, adele organelor deliberative ale acestora sunt denumite
hotărâri, decizii, programe etc. Dar, indiferent de denumirea pe care o poartă - rezoluţii,
declaraţii, decizii etc. - aceste acte, odată adoptate, impun obligaţii de comportament. În primul
rând, calitatea de membru al unei organizaţii internaţionale determină o anumită solidaritate între
membrii organizaţiei, pentru realizarea obiectivelor acesteia şi, ca o consecinţă, cooperarea în
punerea în aplicare a hotărârilor adoptate în acest scop.
În al doilea rând, tot ca o obligaţie de comportament, statele care votează în favoarea unor
anumite rezoluţii adoptate cu majoritatea necesară de voturi, pot fi considerate ca fiind obligate
să o respecte, în baza consimţământului dat, iar cele care s-au abţinut, în temeiul
consimţământului tacit, de vreme ce abţinerea nu reprezintă un vot negativ. În plus, nici un stat
membru al unei organizaţii nu poate ignora, în mod sistematic, recomandările organelor acesteia.
În afara unor asemenea obligaţii de comportament, de ordin general, recomandările
organelor deliberative ale organizaţiilor internaţionale, indiferent de denumirea pe care o poartă,
au o valoare juridică intrinsecă. Luând în considerare, cu titlu de exemplu, rezoluţiile adoptate în
cadrul ONU, în principiu lipsite de caracter obligatoriu, se pot reţine în acest sens următoarele
aspecte:
a) măsurile recomandate de Consiliul de Securitate prin rezoluţiile sale, privind soluţionarea
paşnică a diferendelor îşi pot schimba ulterior acest caracter. Atunci când, prin nerespectaren lor,
se consideră că este ameninţată pacea sau securitaten internaţională, rezoluţiile respective devin
obligatorii. Consiliul poate impune aplicarea măsurilor decise, prin recurgerea la mijloacele de
constrângere prevăzute în capitolul VII al Cartei, mergând până la utilizarea, în anumite condiţii,
a forţei armate;
b) unele rezoluţii ale Adunării Generale, adoptate sub formă de declaraţii, cum sunt
declaraţiile privind decolonizarea, drepturile omului, discriminarea rasială, soluţionarea paşnică
a diferendelor, conţin norme de comportament adresate ansamblului statelor membre ale ONU,
sau confirmă şi extind principiile generale ale Cartei în diverse domenii. Din acest punct de
vedere, aceste declaraţii ar putea fi considerate ca „mijloace auxiliare de determinare a regulilor
de drept” alături de „hotărârile judecătoreşti şi doctrină”..., menţionate expres în art. 38 al
Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie;
c) în unele situaţii, rezoluţii ale Adunării Generale pot dobândi ulterior adoptării un caracter
convenţional şi, deci, forţă juridică obligatorie, dacă părţile cărora li se adresează le acceptă
formal şi le materializează în instrumente juridice corespunzătoare. Se poate cita, în acest sens,
declaraţia Adunării Generale privind regimul spaţiului cosmic, din 13 decembrie 1963, ale cărei
principii au fost consacrate şi dezvoltate în tratatul din ianuarie 1967. În acelaşi sens pot fi privite
şi rezoluţiile Adunării Generale, prin care se prezintă statelor spre semnare, ratificare sau
aderare, proiecte de tratate internaţionale elaborate în cadrul unor organisme ONU;
d) rezoluţiile Adunării Generale prin care se adoptă „Declaraţii" al căror conţinut se
particularizează prin prescrierea unor principii sau chiar a unor norme particulare de
comportament, ca şi cele adoptate prin consens sau cu o mare majoritate de voturi, pot fi
considerate ca reprezentând „etape” sau „acumulări” în procesul de formare a unor norme noi de
drept internaţional, sau pot contribui la îmbogăţirea conţinutului unor norme existente.
În lumina celor înfăţişate, se poate aprecia că actele ONU au o anumită valoare normativă
şi, din acest punct de vedere, joacă un rol semnificativ în influenţarea comportamentului statelor,
Concluzia poate fi extinsă la actele organizaţiilor internaţionale, în general, care, prin domeniile
pe care le abordează, au un caracter novator şi stimulează dezvoltarea unui cadru juridic tot mai
bine articulat al cooperării dintre state în aceste domenii.
Activităţile de control şi supraveghere. Odată cu dezvoltarea activităţii normative în cadrul
organizaţiilor internaţionale, se înregistrează şi o creştere a rolului acestora în supravegherea şi
controlul punerii în aplicare a normelor astfel elaborate. Obiectul acestei activităţi este deci, în
primul rând, verificarea executării de către state a angajamentelor internaţionale asumate în mod
formal, rezultând din prevederile instrumentelor internaţionale la care au devenit părţi. Controlul
devine operaţional, are deci caracter obligatoriu, doar pentru statele care au ratificat
instrumentele internaţionale în cauză şi mimai atunci când aceste state recunosc competenţa în
materie a mecanismului care, potrivit instrumentelor respective (convenţii, pacte, acorduri), este
împuternicit să exercite controlul.
În al doilea rând, deşi mai puţin evident, supravegherea şi controlul exercitat de organizaţiile
internaţionale se realizează prin promovarea şi punerea în practică a unor norme internaţionale
de comportament, de largă generalitate, cum ar fi, de pildă, unele standarde în domeniul
drepturilor omului, a combaterii poluării, utilizării unor resurse partajabile, independent de
obligaţiile formale asumate de către state în aceste domenii.
Sistemele de control, ca şi limitele acestora, diferă de la o organizaţie la alta. Ele depind de o
serie de factori, printre care compoziţia organizaţiei (dacă are caracter universal sau regional),
domeniul activităţii sale şi, ca o consecinţă, aspectele ce urmează a fi supuse controlului, ca şi
cadrul în baza căruia este acceptat şi instituit controlul. Diferite sunt şi procedurile de control. În
general, ele prevăd raportări, la intervale regulate, din partea guvernelor interesate, înregistrări şi
soluţionări de plângeri şi, în anumite situaţii, anchete ori misiuni informative.
Temeiul juridic al activităţilor de supraveghere şi control ale organizaţiilor internaţionale
rezultă, pe de o parte, din actele lor constitutive şi, pe de altă parte, din alte tratate internaţionale,
care le conferă atribuţii în acest sens.
 Dintre actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, Carta ONU stă la baza unora
dintre cele mai evidente mecanisme de supraveghere şi control. Pe lângă atribuţiile mai sus
menţionate, conferite prin Cartă Consiliului de Securitate, în domeniul menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale, reţinem pe acelea care revin Consiliului Economic şi Social în privinţa
„respectării universale şi efective a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Referindu-ne numai la acest ultim aspect, menţionăm că pentru asigurarea unei protecţii
efective a drepturilor omului, în temeiul art. 62-65 din Cartă, s-au înfiinţat în 1946, şi
funcţionează sub egida ECOSOC, ca principal organ al acestuia în domeniu, Comisia drepturilor
omului, care, la rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia de luptă împotriva măsurilor
discriminatorii şi protecţia minorităţilor. Sub egida aceluiaşi organ au mai luat fiinţă Comisia
privind condiţia femeii şi Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, creat de
ECOSOC în 1985, pentru a analiza şi urmări măsurile luate de state pentru asigurarea drepturilor
recunoscute în Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, care nu
prevedea un mecanism propriu de monitorizare.
Dintre instituţiile specializate, ale căror acte constitutive conferă structurilor lor atribuţii
privind supravegherea şi controlul punerii în aplicare, de către statele membre, a obligaţiilor
asumate prin actele organizaţiei, cel mai avansat sistem de control internaţional aparţine OIM.
Obiectivul principal al acestei organizaţii constă în formularea de norme internaţionale privind
raporturile de muncă şi urmărirea aplicării efective a convenţiilor intervenite între state, ca şi a
recomandărilor adoptate în cadrul OIM în acest domeniu, al căror număr, cumulat, se ridică la
peste trei sute.
Activitatea de supraveghere şi control exercitată de OIM se realizează prin utilizarea a două
tipuri de proceduri: a) proceduri bazate pe examinarea rapoartelor; b) proceduri bazate pe
examinarea reclamaţiilor (plângerilor). Primul tip de proceduri priveşte în primul rând statele
care au ratificat convenţiile adoptate în cadrul OIM, care sunt obligate să întocmească periodic
(anual sau o dată la doi ani, după caz) rapoarte, însoţite de o documentaţie pertinentă, asupra
măsurilor întreprinse pe plan naţional pentru punerea în aplicare a convenţiilor la care au devenit
parte. Rapoartele sunt analizate în instanţele OIM (Comitete de experţi) şi, în cazul unor
divergenţe, au loc discuţii directe între reprezentanţi ai guvernelor interesate şi ai Directorului
general al OIM.
Procedura reclamaţiilor intervine în situaţiile de încălcare a convenţiilor. Plângerile pot fi
declanşate de un stat împotriva altui stat, în cazul în care ambele au ratificat convenţia ce se
pretinde că nu a fost respectată ori, din oficiu, de către Consiliul de administraţie al OIM.
Consiliul OIM solicită observaţiile statului reclamat şi, în cazul în care acestea sunt socotite
nesatisfăcătoare, se numeşte o comisie de anchetă independentă. Împotriva concluziilor şi
recomandărilor acesteia, statul reclamat poate face recurs la Curtea Internaţională de Justiţie. În
afara statelor membre, pot prezenta reclamaţii împotriva oricărui stat membru, care nu a reuşit să
asigure respectarea efectivă a vreuneia din convenţiile la care este parte, organizaţiile patronale
sau cele sindicale. Plângerile în materie de libertate sindicală pot fi îndreptate şi împotriva
statelor care n-au ratificat convenţiile privind libertatea sindicală pentru că principiul libertăţii
sindicale este consacrat în textele constitutive ale OIM.
În cadrul UNESCO, actul constitutiv - Convenţia UNESCO - prevede obligaţia de ordin
general ca statele să prezinte rapoarte asupra îndeplinirii convenţiilor adoptate de această
organizaţie. În cazul anumitor convenţii (de exemplu Convenţia pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat, din 1954, Convenţia şi recomandările privind lupta împotriva
discriminării în domeniul învăţământului, din 1960), sunt create mecanisme proprii de urmărire a
aplicării acestora: comisar general neutru, ori comitet privind convenţiile şi recomandările.
Activităţi de supraveghere şi control desfăşoară şi OMS, pentru convenţiile sau
regulamentele adoptate, cum ar fi, de exemplu, Regulamentul sanitar internaţional, ori FAO,
pentru normele alimentare cu caracter tehnic (cum ar fi, de pildă, Codex-ul alimentar, instrument
complex care, în anumite situaţii, poate da naştere la obligaţii). O trăsătură particulară o întâlnim
în activitatea de control exercitată de AIEA, în legătură cu „garanţiile” oferite Agenţiei, care se
realizează prin acorduri separate intervenite între acestea şi statele membre.
În legătură cu activităţile de supraveghere şi control ale organizaţiilor internaţionale,
rezultând din alte tratate internaţionale decât actele lor constitutive, menţionăm organele create şi
acţionând sub egida Adunării Generale ONU şi ECOSOC pentru punerea în aplicare a
convenţiilor pertinente adoptate în această materie în cadrul ONU. Este vorba despre: Comitetul
pentru drepturile omului, creat în baza art. 28 al Pactului privind drepturile civile şi politice;
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, creat în baza art. 8 al Convenţiei internaţionale
privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; Comitetul pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare faţă de femei, constituit în aplicarea art. 22 al Convenţiei internaţionale
din 1979, cu acelaşi titlu, şi Comitetul împotriva torturii, care a luat fiinţă în 1987 în baza art. 17
al Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse și tratamente crude, inumane sau degradante. În
general, aceste organe nu au atribuţii de tip jurisdicţional, nu pot lua decizii obligatorii pentru
statele părţi, iar procedurile folosite se încadrează în schemele clasice utilizate în cadrul ONU.
 Tema 6 - Organizații internaționale universale:
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
1. Istoricul constituirii, scopurile și principiile ONU. Membrii ONU.
2. Organele principale ale ONU.
3. Reforma ONU: oportunitate, domenii, perspective.
4. Activitatea ONU. Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă.

1. Istoricul constituirii, scopurile și principiile ONU. Membrii ONU.

Cea mai importantă organizaţie internaţională, atît prin caracterul său universal -
cuprinzînd aproape toate statele lumii, cît şi prin scopurile ce i-au fost conferite, prin vastitatea şi
multitudinea activităţilor sale, este Organizaţia Naţiunilor Unite, instituită în 1945, după
încheierea celui de-al doilea război mondial.
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată pentru remedierea „defectelor" Societăţii
Naţiunilor (creată după primul război mondial) şi pentru stabilirea unei noi ordini internaţionale,
atît în planul asigurării păcii şi eliminării forţei din relaţiile internaţionale, cît şi în cel al
dezvoltării economice, sociale, culturale şi umanitare, obiective formulate în articolul l din Carta
ONU.
Ca organizaţie interstatală, în Cartă se prevede că organizaţia este întemeiată pe principiul
egalităţii suverane a membrilor săi şi - după cum s-a mai arătat - nici o dispoziţie din Cartă nu va
autoriza Naţiunile Unite să intervină în probleme interne ale statelor membre. Carta mai prevede
obligaţia statelor membre de a rezolva diferendele dintre ele pe cale paşnică şi statuează
interzicerea folosirii forjei.
 Planurile concrete pentru crearea ONU au fost trasate la Conferinţa de la Dumbarton Oaks.
Conferinţa s-a desfăşurat în două faze: în prima fază, de la 21 august la 28 septembrie 1941,
întâlnirile au avut loc între reprezentanţii SUA, Marii Britanii şl URSS, iar în cea de a doua fază,
de la 29 septembrie la 7 octombrie, au participat şi reprezentanţii Chinei.
La 7 octombrie 1944 au fost date publicităţii, din partea celor patru mari puteri „Propunerile
pentru stabilirea unei organizaţii internaţionale generale”. (Cele patru Puteri s-au pus de acord în
legătură cu scopurile, structura şi funcţionarea organizaţiei. Ele au preconizat că în păstrarea
păcii mondiale, rolul cheie trebuie atribuit Consiliului de Securitate, ai cărui membri permanenţi
urmează să fie China, Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS).
La Conferinţa tripartită la nivel înalt de Ia Yalta, din februarie 1945, conducătorii celor trei
mari puteri - SUA, Anglia şi URSS - au exprimat punctul de vedere potrivit căruia constituirea
unei organizaţii internaţionale generale pentru menţinerea păcii şi securităţii este esenţială „atât
pentru prevenirea agresiunii cât şi pentru înlăturarea cauzelor politice, economice şi sociale ale
războiului, printr-o strânsă şi continuă colaborare a tuturor popoarelor iubitoare de pace".
Cei trei s-au pus de acord asupra formulei de vot în cadrul Consiliului de Securitate şi au
enunţat data începerii Conferinţei Naţiunilor Unite (25 aprilie 1945), dedicată redactării Cartei
ONU (lucrările Conferinței au durat 2 luni).
Carta a intrat în vigoare patru luni mai târziu, la 24 octombrie 1945, atunci când membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate şi majoritatea celorlalte state semnatare au depus
instrumentele de ratificare (inițial 51 membri fondatori).
Înainte chiar de ţinerea Conferinţei de la San Francisco şi de constituirea unei organizaţii
politice generale, s-au organizat mai multe conferinţe ale Naţiunilor Unite care au pus bazele
unor agenţii specializate pe probleme specifice. Dintre acestea reţinem:
a) Conferinţa Naţiunilor Unite privind alimentaţia şi agricultura, ţinută în primăvara anului
1943 la Hot Springs, Virginia, în Statele Unite ale Americii, ale cărei lucrări au fost urmate de
crearea Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).
b) Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite, ţinută la Bretton Woods, New
Hampshire, în SUA, în iulie 1944, care a redactat actele constitutive ale Fondului Monetar
Internaţional (FMI) şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD);
c) Conferinţa internaţională a aviaţiei civile, ţinută la Chicago, Illinois, în Statele Unite, în
ultima parte a anului 1944, în urma căreia s-a constituit Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale (OACI);
d) Conferinţa miniştrilor învăţământului din ţările aliate, care şi-a desfăşurat lucrările la
Londra, în două sesiuni (1942 şi 1943), şi a redactat actul constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).
 2. Organele principale ale ONU.
ONU are şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

I. Adunarea Generală:
- este organul reprezentativ principal al Organizaţia Naţiunilor Unite, format din
reprezentanţii tuturor statelor membre ale organizaţiei (în prezent 193 state).
- reprezentanţele statelor sunt formate din cel mult 5 membri. Fiecare stat membru are
dreptul la un singur vot în Adunarea Generală, indiferent de mărimea teritoriului sau a numărului
populaţiei.
- activitatea Adunării Generale este desfăşurată în cadrul sesiunilor anuale ordinare -
convocate de Secretarul general al organizaţiei la cererea Consiliului de Securitate sau a
majorităţii membrilor organizaţiei, sau în cadrul sesiunilor extraordinare care sunt convocate în
regim de urgenţă de către Secretarul General la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii
statelor membre.
- adoptă hotărîri obligatorii (cu două treimi din membrii prezenţi şi votanţi) în cazul
alegerii membrilor nepermanenţi în Consiliul de Securitate, alegerea membrilor ECOSOC,
primirea noilor membri în cadrul ONU, numirea Secretarului general al ONU, aplicarea
sancţiunilor faţă de membrii organizaţiei, soluţionarea problemelor bugetare şi administrative.
- celelalte probleme, inclusiv cele ce ţin de menţinerea păcii şi securităţii sunt soluţionate
prin adoptarea unor rezoluţii şi declaraţii, ce au caracter de recomandare, cu o majoritate simplă
a membrilor prezenţi şi votanţi.
- la activitatea Adunării Generale sunt admise şi state care nu sunt membre ale ONU, dar
care au observatori permanenţi la ONU, reprezentanţii organizaţilor internaţionale şi a
instituţiilor specializate ale ONU.
- în cadrul Adunării Generale funcţionează 7 comitete principale: comitetul politic special;
comitetul pentru problemele economice şi financiare; comitetul pentru probleme politice şi de
securitate; comitetul pentru probleme sociale,umanitare şi culturale; comitetul pentru probleme
de tutelă; comitetul pentru probleme juridice; comitetul pentru probleme administrative şi
bugetare.
Competenţele Adunării Generale:
• examinarea problemelor ce se referă la puterile şi funcţiile organelor prevăzute de Carta
ONU;
• examinarea principiilor generale ale cooperării pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, discutarea problemelor din acest domeniu, adoptînd recomandări statelor
interesateşi atenţionînd Consiliul de Securitate asupra situaţiilor ce periclitează pacea şi
securitatea internaţională;
• iniţierea de studii şi facerea de recomandări avînd drept scop promovarea cooperării
internaţionale în domeniul politic, economic, social, cultural,al educaţiei şi sănătăţii, al
dezvoltării progresive şi codificării dr. internaţional;
• primeşte şi examinează rapoarte anuale şi speciale ale Consiliului de Securitate şi
rapoartele celorlalte organe ale ONU;
• aprobă bugetul ONU;
• îndeplineşte funcţii referitoare la sistemul internaţional de tutelă;
• poate înfiinţa organe subsidiare necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale etc.

II. Consiliul de Securitate

- este un organ investit cu competenţe principale în domeniul menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.
- este alcătuit din 15 membri, dintre care 5 permanenţi (China, Franţa, Rusia, Regatul Unit
al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, SUA) şi 10 membri nepermanenţi aleşi de către Adunarea
Generală pe o perioadă de doi ani de zile, ţinîndu-se cont în primul rînd de contribuţia membrilor
la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la înfăptuirea scopurilor Organizaţiei.
- Alegerea membrilor nepermanenţi se face şi în dependenţă de criteriul geografic. Din cele
zece locuri în Consiliul de Securitate cinci sunt destinate ţărilor din Africa şi Asia, două pentru
America Latină, două pentru Europa Occidentală, un loc pentru Europa de Est. La lucrările
Consiliului de Securitate pot fi invitate să participe şi alte state dar fără drept de vot. Consiliul de
Securitate spre deosebire de Adunarea Generală este un organ cu activitate permanentă, fiecare
stat-membru al Consiliului desemnînd un reprezentant permanent la sediul organizaţiei.
- lucrările desfăşurate de Consiliul de Securitate sunt conduse de către un Preşedinte, care
este desemnat din membrii Consiliului o dată la o lună de zile, pe rînd din fiecare stat.
Convocarea Consiliului se face de către Preşedinte la sesizarea oricărui stat membru ONU,
Adunării Generale, Secretarului General al ONU, ori unui stat nemembru al ONU, dar care este
parte la diferendul care este supus dezbaterii Consiliului.
- Consiliul de Securitate se poate examina din oficiu o situaţie sau diferend, atunci cînd nu
este sesizat de alte entităţi. În cadrul şedinţelor Consiliului pot fi adoptate hotărîri.
- toate hotărîrile se adoptă cu o majoritate calificată de nouă voturi (art.27, alin.2, Charta
ONU). Problemele de procedură sunt adoptate cu nouă voturi afirmative ale oricăror membri ai
Consiliului. Celelalte hotărîri se adoptă cu nouă voturi afirmative, însă dintre care 5 trebuie să
aparţină membrilor permanenţi. În cazul în care Consiliul se pronunţă în privinţa unui diferend la
care participă şi un membru votant, acesta se abţine de la votare.
Atribuţiile Consiliului de Securitate:
• menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (prevenirea războiului, prevenirea izbucnirii
unor conflicte etc.)
• soluţionarea paşnică a diferendelor ; anchetarea oricărui diferend sau oricărei situaţii;
• recomandarea procedeelor sau metodelor de aplanare a diferendelor;
• atribuţii în cazul unor ameninţări contra păcii, încălcări ale păcii sau de agresiune
(întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor maritime, aeriene,
feroviare,poştale, telegrafice, prin radio sau altor mijloace de comunicare şi ruperea relaţiilor
diplomatice), putînd întreprinde orice acţiune cu forţe vamale, aeriene sau terestre pe care o
consideră necesară pentru menţinerea şi restabilirea păcii;
• atribuţii în raporturile dintre ONU şi organizaţii sau acorduri regionale avînd ca obiect
menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită zonă geografică;
• alături de alte organe ale ONU (Adunarea Generală, instituţiile specializate ale ONU etc.)
Consiliul de Securitate poate solicita Curţii Internaţionale de Justiţie avize consultative şi poate
interveni în cazul în care o parte la o cauză nu-şi execută obligaţiile ce-i revin în temeiul hotărîrii
Curţii;
• participă la alegerea membrilor Curţii Internaţionale de Justiţie etc.
III. Consiliul Economic şi Social:
- este organul principal al ONU de coordonare a activităţii sale şi a cooperării statelor
membre în domeniul economic, social, cultural, de educaţie şi sănătate publică.
- este alcătuit din 54 membri aleşi de Adunarea Generală, pe un termen de 3 ani de zile. 18
membri sunt aleşi anual pentru a înlocui alţi 18 membri a căror mandat de 3 ani a expirat
(art.61).
- în practică membrii permanenţi ai Consiliului Economic sunt realeşi la expirarea fiecărui
mandat. Celelalte locuri sunt divizate conform principiului geografic: 14 locuri pentru Africa, 11
pentru Asia, l0 pentru America Latină, 6 pentru Europa de Est, 13 pentru Europa Occidentală şi
alte state. La lucrările ECOSOC pot participa şi state nemembre, dar fără drept de vot. Consiliul
Economic şi Social îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare, care se ţin de 2 ori pe an.
- în cadrul activităţii sale el adoptă recomandări adresate Adunării Generale, membrilor
organizaţiilor sau instituţiilor specializate. Aceste recomandări se adoptă cu majoritatea simplă
de voturi.
Atribuţiile Consiliului Economic şi Social:
• efectuiază studii şi rapoarte cu privire la problemele ce ţin de competenţa sa şi
formulează recomandări către Adunarea Generală privind aceste probleme;
• face recomandări pentru asigurarea respectării eficiente a drepturilor fundamentale ale
omului;
• pregăteşte proiecte de convenţii internaţionale privind problemele ce ţin de competenţa sa
şi le prezintă spre aprobare Adunării Generale;
• convoacă conferinţe internaţionale;
• furnizează informaţii Consiliului de securitate;
• poate consulta ONG ce se ocupă de probleme ce ţin de competenţa Consiliului Economic
şi Social.
În cadrul ECOSOC activează numeroase comisii şi comitete permanente.
Comisii: Comisia economică pentru Europa, Comisia Economică pentru Asia şi Extremul
Orient, Comisia economică pentru America Latină, Comisia economică pentru Africa, Comisia
economică pentru Asia de Vest; Comisia pentru populaţie şi dezvoltare, Comisia pentru
drepturile omului cu subcomisia pentru lupta împotriva discriminării şi protecţia minorităţilor,
Comisia pentru stupefiante, Comisia pentru dezvoltarea socială, Comisia privind statutul femeii,
Comisia pentru prevenirea criminalităţii, Comisia pentru ştiinţă şi tehnologie în scopul
dezvoltării etc.
Comitete permanente: Comitetul pentru programe şi coordonare, Comitetul pentru organizaţii
nonguvernamentale, Comisia pentru aşezările umane, Grupul interguvernamental de experţi
privind standardele de gestiune contabilă şi raportare.
ECOSOC-ului îi sunt subordonate comitetele executive sau birourile unor organe ONU ca:
Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), Oficiul înaltului Comisariat al ONU pentru
Refugiaţi (ICNUR), Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Programul
Alimentar Mondial, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie etc.

IV. Consiliul de Tutelă

Este organul ce desfăşoară controlul pentru îndeplinirea obligaţiilor, care le au statele ce
administrează popoare aflate pe teritorii ce nu se autoguvernează. Consiliul de Tutelă este
alcătuit din 5 membri (Rusia, SUA, Marea Britanie, Franţa şi China). Lucrările Consiliului se
desfăşoară într-o sesiune anuală. De competenţa Consiliului este de a supraveghea respectarea
principiului că "interesele locuitorilor din aceste teritorii au întîietate", că statele respectă
bunăstarea locuitorilor din aceste teritorii; că statele respectă şi asigură respectful cuvenit culturii
popoarelor în cauză, programul lor politic, economic, social şi în domeniul educaţiei (art.73).
Însă din teritoriile iniţial puse sub tutela ONU la momentul actual nu a rămas nici unul. De acea
sistemul de tutelă instituit de Carta ONU la capitolul XII nu se mai aplică nici unui teritoriu.
Consiliul de Tutelă şi-a pierdut utilitatea sa şi a decis să se convoace numai dacă vor exista
motive pentru aceasta.

V. Curtea Internaţională de Justiţie

- este principalul organ judiciar al ONU.
- activitatea Curţii se desfăşoară în baza prevederilor statutului său, document anexat la Carta
ONU şi care este parte integrantă a sa. În art.53 se stabileşte că toţi membrii Organizaţiei sunt şi
părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. Un stat nemembru al ONU poate deveni parte la
statutul Curţii numai la recomandarea Consiliului de Securitate, prin decizia Adunării Generale.
- Curtea Internaţională de Justiţie este un organ restrîns alcătuit din 15 judecători
independenţi, aleşi dintre persoane cu înalte calităţi morale, care sunt jurişti de o competenţă
recunoscută în dreptul internaţional, sau care îndeplinesc condiţiile cerute în ţările lor pentru a fi
numiţi în funcţiile judiciare cele mai înalte. La alegerea judecătorilor nu se ţine cont de cetăţenia
lor (art.2 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie).
- Membrii Curţii sunt aleşi de către Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate dintr-o
listă de candidaturi propuse de grupurile naţionale ale Curţii Permanente de Arbitraj sau de
grupurile naţionale desemnate de guvernele statelor lor. Alegerile sunt făcute în aşa mod ca
corpul judecătorilor să asigure reprezentarea principalelor forme de civilizaţie şi a principalelor
sisteme juridice ale lumii.
- Membrii Curţii sunt aleşi pentru o perioadă de 9 ani cu o eventuală posibilitate de a fi realeşi.
Pentru perioada exercitării funcţiei sale, judecătorii nu pot îndeplini nici o funcţie politică sau
administrativă, nu se pot îndeletnici cu vreo altă ocupaţie cu caracter profesional. Curtea
Internaţională de Justiţie îşi desfăşoară lucrările sale în permanenţă, cu excepţia vacanţelor
judiciare. La fiecare trei ani Curtea îşi alege un birou compus dintr-un preşedinte şi doi
vicepreşedinţi. Pentru judecarea cauzelor Curtea se întruneşte în sesiune plenară sau în camere .
- competenţa Curţii este divizată în competenţa contencioasă şi consultativă.
• Competenţa contencioasă presupune soluţionarea diferendelor de ordin juridic adică
contradicţii ce apar în privinţa unei situaţii de drept. Potrivit art.36 diferendele judiciare care sunt
de competenţa Curţii se referă la: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept internaţional;
existenţa oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale;
natura sau întinderea despăgubirilor cuvenite pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
• Competenţa consultativă - presupune acordarea de avize consultative la cererea organelor
principale ale ONU sau instituţiilor specializate cu aprobarea Adunării Generale. Nu se pot
adresa Curţii pentru avize consultative statele membre ale ONU şi al Statutului (cap. IV).
 VI. Secretariatul:
- este organul administrativ şi executiv al ONU, compus din Secretarul general şi alt
personal necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
- Secretarul general, ales pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea unei noi pre¬lungiri pe 5
ani, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, exercită o serie de
funcţii administrative, executive, tehnice şi cu caracter financiar. El poate să sesizeze Consiliului
de Securitate orice problemă care, în opinia sa, poate pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională.
- Secretariatul îşi desfăşoară activitatea la sediul central al ONU la New-York, dar există şi
subdiviziuni ale Secretariatului care funcţionează la Geneva, Viena, Nairoby, Bangcoc şi alte
oraşe.
Competenţele Secretarului General sunt următoarele :
• asistarea la toate şedinţele organelor principale ale ONU, în afară de Curtea Internaţională
de Justiţie şi să îndeplinească toate funcţiile încredinţate de aceste organe;
• să întocmească şi să prezinte Adunării Generale un raport anual privind activitatea
organizaţiei;
• să conducă Secretariatul ONU;
• să pregătească lucrările tuturor organelor principale ale ONU, să execute rezoluţiile
acestor organe şi să informeze Organizaţia despre modul de executare a acestora;
• să asigure elaborarea de studii şi proiecte;
• realizează atribuţia de reprezentare a ONU;
• este abilitat să sesizeze Consiliul de Securitate asupra oricăror chestiuni ce periclitează
pacea şi securitatea internaţională.