Societatea Națiunilor și protecția drepturilor omului

student: Stănescu Oana-Melania

Studii Europene, an II

Motto: De fapt istoria nu ne aparţine, dar noi îi aparţinem ei.

(Hans-Georg Gadamer)

Prima conflagrație mondială a marcat profund societatea începutului de secol XX.

Consecințele războiului s-au făcut simțite în toate domeniile, de la mentalul individual și colectiv
până la evoluția economică și politică a statelor beligerante. După fiecare conflict major, de
regulă, învingătorii au imaginat și au impus lumii o formulă de organizare a păcii care la rândul
ei a determinat o arhitectură a granițelor și a generat o suită de instituții politice, militare și
sociale. Dar informaţia istorică nu joacă întotdeauna un rol central în gândirea prezentului,
viziunea trecutului de multe ori limitându-se doar la o istorie evenimenţială. Şi tot istoria ne
învaţă că acele evenimente de mare însemnătate în ochii contemporanilor, chiar şi catastrofele,
fie ele naturale ori provocate, în pofida puternicului impact pe care l-au avut în conştiinţa
generaţiilor asupra cărora s-au manifestat, cu timpul au tendinţa de a se estompa uneori până la a
se şterge din memorie. Mai grav, nu se estompează numai faptele din trecut, evenimente care
păreau enorme, ci şi mentalităţile.1
Urmaşilor le este din ce în ce mai greu să înţeleagă comportamentul predecesorilor, dacă
între timp cercetarea nu se îndreaptă spre acele cazuri neobservate de contemporani şi
neconsemnate de cronicile vremii dar care au stat la baza marilor evenimente petrecute de-a
lungul timpului. În această perspectiva se încadrează şi problematica drepturilor şi libertăților
fundamentale ale individului.
Deşi constituţiile moderne au înscrise drepturile omului şi libertăţile fundamentale, de o
instituţionalizare pe plan internaţional putem vorbi doar o dată cu crearea Societăţii Naţiunilor
(numită şi Liga Naţiunilor). Amintim, însă, că acţiuni de protecţie a unor anumite drepturi se
impuseseră pe plan internaţional şi anterior. Este situaţia Convenţiilor de la Geneva, numite ale
Crucii Roşii, sau cele de la Haga din 1899 şi 1907 care urmăreau umanizarea războaielor prin
atenţia ce trebuia acordată răniţilor, bolnavilor, prizonierilor, populaţiei civile ş.a.

1
Neagu Djuvara, Există o istorie adevărată? Ed Humanitas Bucureşti 2011, p. 142.

1
 În condiţiile Pactului Ligii Naţiunilor, fondată ca o "Societate a Naţiunilor" în scopul
menţinerii păcii, pact încorporat în Tratatul de pace semnat la Versailles la 28 aprilie 1919,
problematica drepturilor omului nu a fost însă urmărită consecvent decât sub anumite aspecte 2.
Societatea Naţiunilor, organizație creată în urma Conferinței de pace de la Paris din 25
ianuarie 1919, a fost înființată prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie
1919. Scopul principal a fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectivă,
rezolvarea disputelor dintre state prin negociere și îmbunătățitrea prosperității mondiale.
Astfel, s-a încercat și internaționalizarea unor categorii de drepturi precum: statutul
străinilor, drept umanitar și protecția victimelor războaielor, eliminarea sclaviei și a comerțului
cu sclavi, protecția minorităților naționale și drepturi sociale și la muncă.3
O dată cu finalizarea Primului Război Mondial, harta politică a lumii se modificase
radical fapt ce a contribuit şi la schimbări esenţiale din punct de vedere demografic. Grupuri
importante majoritare au devenit minoritare şi invers. Astfel, apăruse necesitatea unei protecţii
internaţionale a drepturilor omului, dar nu numai în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor
naţionale ci şi a altor drepturi. Partea a XIII-a a Tratatului de la Versailles, care cuprinde Carta
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, reprezintă şi o adevărată declaraţie a drepturilor
muncitorului(art. 427).4
În contextul negocierilor de pace, la cererea sindicatelor din mai multe ţări, Conferinţa de
pace din 1919 a stabilit o Comisie a legislaţiei internaţionale a muncii. După 10 săptămâni de
activitate, Comisia(formată din 15 membri, dintre care personalităţi ale mişcării sindicale
americane, franceze, belgiene etc.) a adoptat, pe baza unui proiect prezentat de delegaţia Marii
Britanii, un text care, la 11 aprilie 1919, a devenit partea a XIII-a a Tratatului de pace de la
Versailles. Cu unele modificări, acest text reprezintă şi astăzi Constituţia Organizaţiei
Internaţionale a Muncii. Filosofia şi misiunea noii organizaţii internaţionale rezultă cu claritate
din Preambulul Constituţiei sale, unde ideea că "pacea universală... nu poate fi întemeiată decât
pe baza justiţiei sociale" se completează fericit cu cea potrivit căreia "neadoptarea de către o

2
Irina Moroianu Zlatescu, Drepturile omului - un sistem în evoluție, București, 2007, p. 16.
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor
4
Principiile generale stabilite de Constituția OIM sunt înscrise în Preambul, conform căruia: "Există condiţii de
muncă care implică pentru un mare număr de persoane injustiţie, mizerie şi privaţiuni, ceea ce dă naştere unei
asemenea
nemulţumiri încât pacea şi armonia universală sunt în pericol şi... este urgent de îmbunătăţit condiţiile de muncă,
de a reglementa durata ei, remunerarea, de a proteja muncitorii împotriva bolilor, accidentelor..., de a afirma
libertatea sindicală şi dreptul la învăţământul profesional şi tehnic"

2
naţiune a unui regim de muncă cu adevărat uman împiedică eforturile celorlalte naţiuni, doritoare
de a ameliora situaţia muncitorilor în propriile lor ţări"5.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, O.I.M. a funcţionat ca organism autonom
al Societăţii Naţiunilor. În prima sa sesiune(deschisă la 29 octombrie 1919, la Washington),
Conferinţa O.I.M. a adoptat, prin voturile delegaţiilor celor 42 de ţări membre fondatoare, nu mai
puţin de 6 convenţii internaţionale (prima intrând în vigoare la 1 iulie 1921). Problemele
principale care au făcut obiectul documentelor adoptate de organizaţie au fost: limitarea la 8 ore
a zilei de muncă, lupta contra şomajului, protecţia maternităţii, reglementarea muncii femeilor şi
tinerilor. Sub raportul activităţii concrete, organizaţia s-a consacrat în această perioadă,
procesului de elaborare şi adoptare a unui număr de 67 convenţii şi 66 recomandări. Într-o primă
etapă, s-a pus accentul mai ales pe colectarea, analiza şi sistematizarea unor informaţii referitoare
la raporturile de muncă pe plan mondial, pentru ca, în etapa următoare, pe această bază, să se
treacă la elaborarea unor instrumente internaţionale operaţionale în materie. Au fost, totodată,
anii în care s-au stabilit, completat, verificat şi aşezat mecanismele şi procedurile specifice, s-a
intensificat colaborarea dintre statele membre6.

Existența drepturilor și a libertăților muncitorești a avut drept efect, asigurarea

sindicatelor a unui cadrul formal pe care să își poată desfășura activitatea. În acest context, de
exemplu, mișcarea sindicală din România a dezvoltat o bogată activitate de popularizare a
neajunsurilor clasei muncitoare prin care să atragă atenția politicienilor și să reușească să impună
adoptarea legilor care să acopere aceste insuficiențe. În anul 1920, s-a accentuat însă atitudinea
statului român cu privire la înfrânarea grevelor muncitorești, cu scopul de a-și proteja scopurile
economice și producția. Prin urmare, în 1920 a fost adoptată Legea pentru reglementarea
conflictelor colective de muncă, supranumită și legea „Trancu-Iași”7. Nevoia adoptării acestei
legi a avut la bază condițiile internaționale după anii războiului, când s-a dorit protejarea
producției și refacerea economică a statelor afectate de război, lucru greu de realizat în cazul
unor serii de proteste și greve muncitorești care ar fi afectat economia.

5
Popescu, Andrei, Duțu Mircea , Convențiile Organizației Internaționale a Muncii ratificate de România, ediția a
doua, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1997, p. 7.
6
Ibidem
7
Nicolae Petreanu, Ilie Ceaușescu (coord.), Mișcarea muncitorească și legislația muncii în România. 1864-1944,
Editura Științifică, București, 1972, p. 83.

3
 Totodată, statul român s-a temut și de influența ideilor bolșevice, venite dinspre
Moscova, și a dorit stăvilirea înființării oricăror organizații de acest tip. Una din prevederile legii
ocrotea „spărgătorii de greve”, meniți să întrerupă orice legătură între muncitori și acțiunile
organizate de sindicate8. Ba mai mult, se interzicea întreruperea lucrului în întreprinderile statului
și în cele de interes public, și se propunea procedeul arbitrajului public. Procedeul amintit, avea
rolul de a judeca disensiunile dintre muncitori și patronat, iar pentru rezolvarea conflictelor de
muncă s-au creat comisiile de împăciuire și arbitraj9.

Protecția minorităților naționale a devenit un domeniul de interes al dreptului

internațional al drepturilor omului după Primul Război Mondial, în timpul Conferinței de pace de
la Paris, deşi preocupări şi iniţiavite în acest domeniu au existat şi înaintea Războiului Naţiunilor,
acestea fiind legate în principal de aspecte religioase.10
Tratatele speciale, denumite „pentru minorități”, au pus bazele unui sistem pentru
protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, religioase şi lingvistice în
cadrul Societății Națiunilor.
8
Ibidem, p. 84.
9
Ibidem.
10
Amintim în acest sens, printre alte evenimente legate de protecţia minorităţilor religioase, tratatele de pace
semnate în anul 569 e.n. de către împăratul Imperiului Bizantin şi cel al Persiei, războaiele civile religioase purtate
în Germania în prima jumătate a secolului al XV-lea, războiul de 30 de ani, tratatul încheiat între Turcia şi Austria în
1615, intervenţia lui Cromwel în favoarea sectanţilor „vaudois” din 1655, Tratatul de la Oliva din 1660, Tratatul de
la Carlowitz din 1699, Tratatul de la Ryswick din 1763, Tratatul de pace de la Paris din 1763, Revoluţia franceză din
1789, Congresul de la Viena din 1815, Protocolul numărul 3 al Conferinţei de la Londra din 1830 (care impunea
Greciei să respecte libertăţile politice şi civice ale tuturor cetăţenilor, indiferent de religie), Tratatul de la Paris din
1856, Tratatul de la Londra din 1863, Tratatatul de la Berlin din 1878, Convenţia internaţională de la
Constantinopol din 1881 care conţine prevederi referitoare la musulmani, Tratatul de la Bucureşti din 1913 (prin
care Bulgaria, Grecia şi Serbia au consimţit la autonomia şcolară şi religioasă a cuţo-vlahilor de pe teritoriul lor).
Congresul de la Viena (1815) şi cel de la Berlin (1878) au adus în prim plan şi protecţia etno-naţională.
Primul Tratat internaţional care conţinea prevederi de protecţie pentru alte minorităţi decât cele religioase, este
Documentul final al Congresului de la Viena, din 9 iunie 1815, încheiat între Austria, Franţa, Spania, Marea Britanie,
Potugalia, Prusia, Rusia şi Suedia, care marchează sfârşitul războaielor napoleoniene. Trasarea frontierelor la Viena
a ignorat aproape total tradiţiile, etniile, limba şi cultura popoarelor. Independenţa Greciei a fost condiţionată prin
Protocolul din februarie 1830, semnat de Franţa, Marea Britanie şi Rusia, de acordarea libertăţii religioase
musulmanilor. Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de
patru puteri: Austria, Prusia, Rusia şi Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorinţele
şi aspiraţiile naţiunilor care doreau să-şi creeze state proprii, naţionale, monarhii Prusiei, Austriei şi Rusiei creau, în
1815, Sfânta Alianţă, un pact de asistenţă mutuală între monarhii absoluţi europeni îndreptată împotriva
frământărilor revolţionare. Sfânta Alianţă a permis, până în 1823, împiedicarea tuturor mişcărilor liberale sau
naţionale europene. Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, a condiţionat recunoaşterea independenţei noilor state
din Balcani de aplicarea principiului egalităţii religioase, prevederile sale din articolul 44 vizând România. Convenţia
Internaţională cu privire la Constantinopol, din mai 1881 cuprindea garanţii pentru minoritatea musulmană din
teritoriile care treceau sub jurisdicţie grecească. [9]

4
 Tratatele au fost semnate de Puterile Aliate, pe de o parte, şi de Bulgaria, Polonia,
Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Grecia, pe de altă parte. Reglementările teritoriale realizate
în urma Conferinței de pace de la Paris, care determinaseră mutații importante şi respectiv
apariția unor grupuri naționale minoritare în diferite state din Europa impuneau necesitatea
asumării unor obligații menite să protejeze minoritățile împotriva discriminărilor. Adoptarea
însă a unei formule de protecție selectivă, în pofida faptului că starea de neomogenitate a
populației era înregistrată în aproape toate statele prezente la Conferință, precum şi faptul că
sistemul de protecție a minorităților nu era unul imperativ pentru toate statele, au constituit
cauzele ineficacității şi, în final, a eşecului acestui sistem. De altfel, înțelegând că standardele
duble în materia minorităților pot genera riscuri politice importante, tratatele de pace de după cel
de-al Doilea Război Mondial n-au mai restabilit sistemul conceput de Societatea Națiunilor 11.
Toate obligaţiile referitoare la minorităţi se aflau sub garanţia Consiliului Ligii
Naţiunilor. Dreptul de a atrage atenţia Consiliului în legătură cu orice încălcare a clauzelor din
tratate a fost iniţial rezervat doar membrilor Consiliului. Curând, acest drept a fost acordat de
facto minorităţilor însele şi statelor care nu aveau reprezentanţi în Consiliu. Această soluţie a fost
aprobată de către Consiliu la 22 octombrie 1920. Ea a fost completată de către rezoluţia
Consiliului din 25 octombrie 1920, care a anulat responsabilitatea individuală a statelor membre
ale Consiliului de a atrage atenţia asupra violărilor sistemului de protecţie a minorităţilor 12.
O altă decizie importantă a fost aceea de a se numi un organism intern special al
Consiliului, sub forma unui Comite du Conseil, care este cunoscut în literatura de specialitate
drept Comitetul celor Trei. Într-adevăr, el era format din trei membri ai Consiliului: preşedintele
său (care se schimba regulat) şi alţi doi membri aleşi la întîmplare. Primind un ajutor substanţial
din partea membrilor Secretariatului, ei examinau toate petiţiile sau informaţiile trimise la
Geneva în legătură cu toate cazurile de încălcare sau pericol de încălcare a oricăreia dintre
prevederile tratatelor referitoare la minorităţi. Şedinţele Comitetului celor Trei erau secrete.
Comitetul putea transmite rezultatele muncii sale Consiliului pentru continuarea procedurii sau
putea închide chestiunea printr-un document semnat de toţi membrii săi. Reclamanţii nu erau
informaţi nici despre desfăşurarea lucrărilor Comitetului, nici despre rezultate. Activităţile

11
Titus Corlățeanu, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic,
București, 2015, p. 10.
12
Lucian Leuștean, Conferința de pace de la Paris (1919-1920) Liga Națiunilor și problema minorităților, în
Xenopolina, vol V, nr, 1-4, 1997, p. 188.

5
Comitetului celor Trei au scutit în mod efectiv membrii Consiliului de datoria de a se ocupa de
problemele referitoare la legislaţia cu privire la minorităţi13.
Aşadar, după Primul Război Mondial, societatea europeană a evoluat într-o nouă ordine
internaţională, expresia schimbării raportului de forţe între marile puteri. Consecinţa principiului
autodeterminării în condiţiile victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale, a fost o Europa a
naţionalităţilor. Cu precădere în Europa Centrală şi de Est se exprimă dreptul popoarelor la o
viaţă politică de sine stătătoare, urmare a destrămării Imperiului Austro-Ungar şi a Imperiului
Rus, a năruirii Imperiului otoman şi a înfrângerii Imperiului german.
Pe lângă preocupările legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului, protecţia
drepturilor minorităţilor a ocupat un loc aparte, deşi la început nu din cauze umanitare, ci din
dorinţa de a preveni izbucnirea unui nou război mondial. Problematica drepturilor minorităţilor
religioase a fost extinsă apoi spre problemele naţionale din estul şi sud-estul Europei.

Eliminarea sclaviei şi a comerțului cu sclavi a constituit un alt domeniu al dezvoltării

dreptului internațional al drepturilor omului, în concordanță cu progresul societății în direcția
recunoaşterii depline a valorii umane. Primele convenții bilaterale şi multilaterale în acest
domeniu au apărut în secolul al XIX-lea. Pot fi menționate Actul general al Conferinței de la
Berlin din 1885, care prevedea suprimarea sclaviei şi mai ales a comerțului cu sclavi în zona
fluviilor Congo şi Niger; Actul General al Conferinței antisclavagiste de la Bruxelles (1889-
1890), care prevedea suprimarea comerțului cu sclavi în toată Africa şi în zona maritimă a
Oceanului Indian; Convenția de la Geneva (1925), încheiată în cadrul Societății Națiunilor, care
extinde suprimarea sclaviei în toate regiunile lumii14.
Protecția femeii şi a copilului și lupta împotriva comerțului cu sclavi au fost reglementate
prin articolul 23 care stipula că „Membrii Societăţii Naţiunilor însărcinează Societatea cu
controlul general al acordurilor privitoare la comerțul de femei şi copii“. Această dispoziție a
conferit Societăţii o competență generală de protecţie socială; protecția femeii și copilului
prevăzută în acest text se referă la măsurile de ocrotirea femeii şi copiilor în contra sclaviei,
sau a așa zisului comerţ de femei“, acest mijloc imoral de prostituare în contra căruia civilizaţia a
încercat să lupte încă de la 1599; convenţiile şi acordurile din 1904 și 1910, în acest sens,
angajau pe semnatari să supravegheze porturile lor, să pedepsească pe infractori etc. "Societatea
13
Ibidem, p. 189.
14
Titus Corlățeanu, op.cit., p. 9.

6
Naţiunilor, în executarea sarcinei asumate prin Pact, a creiat o secțiune specială a Secretariatului
pentru a se ocupa de aceste chestiuni ale comerțului de femei și copii. În 1921 a întrunit o
conferință internațională, ale cărei rezultate au condus la elaborarea convenţiei din 1921, care:
reglementează condiţiile acestui comerț, ridicând la 21 de ani vârsta consimțâmântului permis al
femeii; pedepseşte proxenetismul; ia măsuri de priveghere comună a regimului de protecție și
consacră infracțiunile derivate din nerespectarea acestor reguli15.
După ce Adunarea VI a fost sesizată de un proiect de convenție pentru reprimarea
sclaviei, Adunarea VII a adoptat textul definitiv al convenției din 25 Septembrie 1926,
deschizându-l semnătrii şi adeziunii Statelor. Această convenţie, care a fost semnată şi de
România prin persoana lui Nicolae Titulescu, și ratificată ulterior, completează și dezvoltă
Actul general de la Bruxelles din 1889-1890 care revizuia actul de la Berlin din 1885 şi
Convenţia cu același scop din 1919 de la St. Germain en Laye, și definește sclavia ca fiind starea
unui individ asupra căruia se exercită toate sau unele din atributele dreptului de proprietate“,
definește traficul de sclavi (orice „act de capturare, de achizițiune sau de cesiune a unui individ
în vederea vânzării, schimbului sau reducerii în sclavie precum și orice act de comerț sau
transport de sclavi, consacră angajamentul contractanților de a preveni şi reprima traficul și de a
urmări suprimarea completă a sclaviei sub toate formele sale, în mod progresiv şi cât măi
neîntârziat, prin împiedicarea şi reprimarea îmbarcării, debarcării şi transportului de sclavi în
apele lor teritoriale şi în genere pe toate vasele lor, dându-și concurs reciproc 16.
Sfărşitul Primul Război Mondial marchează borna de început în ascensiunea aspiraţiilor
omului spre modernitate. Trasformările ce se produc în sfera drepturilor în tot acest interval de
timp la nivelul societăţilor sunt radicale și ireversibile. Deşi normele stabilite n-au fost
întotdeauna consecvente, totuşi ele au reuşit ca, pe lânga accentuarea în principiu a egalităţii, să
elaboreze instituţii şi forme juridice noi, originale, de concretizare a dispoziţiilor generale.
Societatea Naţiunilor, reuşeşte să influențeze în mod decisiv reglementarea pe scară largă în
problemele legate de unele drepturi individuale şi colective considerate de interes general şi
uman. Astfel un număr însemnat de ţări europene pun bazele unei noi organizări constituţionale,
în care şi reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului reflectă progres faţă de
constituţiile anterioare.
Romania la Societatea Națiunilor
15
Mihai Antonescu, Organizarea păcii şi Societatea Naţiunilor : Vol. II, București 1929, p.287.
16
Ibidem, p. 289.

7
 România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor. În anul 1918 lua
fiinţă la Paris Asociaţia română pentru Societatea Naţiunilor, care era condusă de un Comitet
executiv, preşedinte fiind Constantin Dissescu, profesor de drept la Universitatea din Bucureşti,
iar membri erau Ermil Pangrati, matematician, inginer, profesor la aceeaşi universitate, juristul
Demetru Negulescu şi scriitoarea Elena Văcărescu. Comitetul a acţionat prin biroul presei
române, prezentându-şi opiniile în cadrul Conferinţelor Asociaţiilor Liber Aliate pentru
Societatea Naţiunilor desfăşurate în ianuarie şi martie 1919 la Paris şi Londra.
Principalele contribuţii ale membrilor asociaţiei s-au concretizat în elaborarea şi susţinerea
unui program propriu ce conţinea 6 articole. Demetru Negulescu susţinea în faza pregătirii
Pactului, că trebuie creat un parlament internaţional, care să elaboreze legi privind relaţiile între
naţiuni şi interesele comune ale acestora. El releva şi necesitatea instituirii unui tribunal
internaţional al păcii, iar în problema dezarmării cerea ca pactul să cuprindă măsuri de
dezarmare nu numai pentru statele membre, ci şi nemembre.17
La Ministerul de Externe, încă de la debutul Ligii, s-a creat un serviciu special pentru studierea
lucrărilor acesteia, iar printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri s-a instituit Comisia pentru
executarea tratatelor de pace începând din 22 decembrie 1919. De asemenea, la Bucureşti se
înfiinţa în 1926 un Comitet ce avea ca obiectiv promovarea în rândul populaţiei a idealurilor de
pace ale Societăţii Naţiunilor. Din acesta făceau parte V. Pârvan, D. Gusti, N. Iorga, Gh. Ţiţeica.
S-a hotărât introducerea unor informaţii despre Societatea Naţiunilor în manualele şcolare de
geografie, istorie, instrucţie civică şi sociologie, precum şi iniţierea unor conferinţe, simpozioane
şi concursuri şcolare pe teme ale păcii. Publicaţiile forumului de la Geneva erau diseminate în
şcoli.
România devine unul dintre cele mai active state din categoria celor mici şi mijlocii datorită
diplomaţilor şi unor personalităţi remarcante antrenate în această activitate. Trimişii României au
manifestat fermitate şi stăruinţă în pregătirea, elaborarea şi aprobarea unor texte şi decizii.
România a fost reprezentată la Geneva de personalităţi politice de prim rang precum : Nicolae
Titulescu, I.G. Duca, G.G. Mironescu, Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu, N. Petrescu-Comnen,
18
Vespasian V. Pella etc. şi au asigurat acesteia, la Geneva, între anii 1920-1929, unul dintre
locurile fruntaşe în privinţa personalului ales onorific în instituţiile Ligii, deşi a fost slab

17
https://istpedia.blogspot.com/2012/12/romania-la-societatea-natiunilor.html
18
Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor (1919-1929), Editura Academiei, 1988, București, pp. 113-
116

8
reprezentată sub raportul salariaţilor permanenţi. Apărarea independenţei şi suveranităţii
naţionale au reprezentat principii esenţiale ale politicii româneşti la Geneva. Din aceste două
principii decurgea şi acela al recunoaşterii egalităţii juridice a statelor membre. D. Negulescu a
cerut înscrierea acestui principiu în Pactul Societăţii Naţiunilor.19
În vederea asigurării obiectivului major al Societăţii Naţiunilor, pacea, ca unicul context
geopolitic necesar respectării drepturilor fundamentale ale omului dar şi ale popoarelor,
naţiunilor, România a susţinut la Geneva principiul limitării şi reducerii cheltuielilor militare şi
armamentelor. Cu prilejul elaborării şi definitivării Pactului, delegaţia română evidenţia faptul că
nu s-a acordat atenţia necesară raportului dintre dezarmare şi securitate. D. Negulescu propunea
înzestrarea Societăţii Naţiunilor cu mijloacele necesare pentru asigurarea şi consolidarea păcii,
controlul armamentelor şi al producţiei militare, comerţul cu arme, să prevină şi să împiedice
orice act agresiv. El propunea crearea unei poliţii internaţionale permanente, fără de care
Societatea Naţiunilor va rămâne o alianţă defensivă care nu va răspunde scopului propus, acela de
a împiedica războiul.20
La prima adunare din 1920, D. Negulescu a înaintat o propunere privind crearea unui organism
permanent de control şi investigare pentru a asigura buna credinţă a statelor în respectarea şi
aplicarea prevederilor din Pact cu privire la problemele militare. La şedinţa din 10-12 aprilie
1920, Consiliul hotăra crearea Comisiei Tehnice Consultative pe probleme militare, navale şi
aeriene, însărcinată cu aplicarea tuturor prevederilor din Pact referitoare la dezarmare şi
securitate. Din partea României a făcut parte această comisie cu începere din 1920 şi până în
1926 D. Iancovici. Comisia a trimis statelor membre un chestionar, cerând informaţii despre
efectivele militare, materialul de război, producţia de armament, sumele prevăzute în bugetul
pentru nevoile apărării. Delegaţi ai României au participat la Comisia Economică şi Financiară a
Ligii. Principalii mesageri ai idealului cooperării economice prin intermediul Ligii au fost Virgil
Madgearu şi Nicolae Titulescu.
Între 1921-1928, Comisia a adoptat în scopul apărării şi consolidării păcii, măsuri economico-
financiare pentru restaurarea Austriei, Ungariei, Estoniei, oraşului liber Danzig, Greciei şi
Bulgariei. România era interesată de refacerea Austriei şi Ungariei, deoarece era vorba de
complexe probleme financiare între statul român şi ele. În privinţa Ungariei, Nicolae Titulescu a
pus problema principiului reciprocităţii, care a fost acceptat în sensul că Ungaria renunţa la
19
19 https://istpedia.blogspot.com/2012/12/romania-la-societatea-natiunilor.html
20
Ibidem

9
reclamaţia sa pentru plata despăgubirilor cauzate de operaţiunile militare din 1919-1920, iar
România semna acordul pentru reeşalonarea plăţii reparaţiilor între anii 1927-1943.
O altă coordonată a diplomaţiei româneşti a fost promovarea principiului bunei vecinătăţi,
pornind de la acţiuni regionale spre cele cu caracter internaţional. Aplicarea acestui principiu s-a
materializat într-o vastă reţea de alianţe concepute în spiritul Pactului Ligii Naţiunilor cu statele
vecine, cu interese identice cu ale României, ca de pildă Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia,
Polonia, dar şi U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria.
Problema organizării şi menţinerii păcii a pus în faţa diplomaţiei româneşti şi chestiunea
războiului. România a pledat la Geneva pentru ca simultan cu criteriile de reducere a
armamentelor şi efectivelor să se elucideze şi problema perfecţionării sistemului de sancţionare a
agresorului şi mijloacele reale de securitate. D. Iancovici aprecia că reducerea concretă a
armamentelor trebuia să parcurgă două etape: o dezarmare morală a spiritelor prin diminuarea
propagandei revizionist-revanşarde şi o dezarmare militară propriu-zisă.
Alegerea României la 17 septembrie 1935 ca membru permanent în Consiliul Societăţii
Naţiunilor cu 50 de voturi din 52 de votanţi, caz fără precedent în istoria organizaţiei, a fost
interpretată ca un merit al lui Titulescu, ales presedinte al acestei organizatii in 1930.

Concluzii
În ciuda scopurilor şi realizărilor sale, Societatea Națiunilor a fost adesea criticată pentru
diverse aspecte, iar unele dintre cele mai obiective critici, care privesc “eşecul” acesteia includ:
- Lipsa puterii coercitive. Mai exact, Societatea Națiunilor a fost apreciată ca fiind ineficientă
din punct de vedere al capacității sale de a-şi impune hotărârile și sancțiunile. Membrii săi nu
erau obligați să urmeze deciziile organizației și această caracteristică a slăbit capacitatea sa
de a preveni conflicte și războaie.
- Neimplicarea sau retragerea unor state importante . Astfel, unele țări importante, cum ar fi
Germania, Japonia, Italia şi Spania, au părăsit organizația, ceea ce a afectat capacitatea
acesteia de a exercita o influență globală și de a preveni conflicte majore. 21 Astfel, s-a dovedit

21
Câteva state au părăsit Societatea Națiunilor (SN) în diverse momente din istorie, fie din motive politice, fie ca
urmare a unor schimbări în guvernanță sau strategii naționale. De exemplu:
1. Germania: Germania a fost una dintre primele țări care a părăsit Societatea Națiunilor. Aceasta s-a întâmplat în
1933, la scurt timp după ce Adolf Hitler a devenit cancelar al Germaniei. Guvernul nazist a decis să se retragă,
considerând că condițiile impuse prin Tratatul de la Versailles și prezența internațională limitau suveranitatea
Germaniei.

10
 ineficientă în prevenirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Mecanismele sale de aplicare a
sancțiunilor au fost ineficiente, iar unele state membre au acționat în mod unilateral,
subminând eforturile organizației de menținere a păcii.22
- Sistemul de vot. Mecanismul de vot al Societății Națiunilor a fost criticat pentru că acorda un
vot egal tuturor membrilor, indiferent de mărimea sau importanța lor. Aceasta a slăbit
capacitatea organizației de a răspunde adecvat la provocările mondiale.
- Lipsa de resurse. Societatea Națiunilor a avut resurse limitate și a fost dependentă de
contribuțiile statelor membre, ceea ce a afectat capacitatea sa de a răspunde eficient la
provocări majore. Eșecul la abordarea problemelor economice, în perioada interbelică aceasta
nu a reușit să abordeze eficient problemele economice globale, cum ar fi Marea Depresiune,
a afectat stabilitatea politică și socială la nivel mondial. 23
În concluzie, analizând principalele reglementări internaţionale, constatăm că primele forme
de protecţie au fost acordate unor grupuri minoritare, în timp ce drepturile omului au fost
teoretizate şi protejate mult mai târziu24.
Dacă înainte de Primul Război Mondial problema protecţiei acestor grupuri apare doar în
câteva tratate, începând cu perioada Societăţii Naţiunilor putem vorbi de un prim sistem de
protecţie a drepturilor minorităţilor naţionale. După cel de-Al Doilea Război Mondial, sistemele
de protecţie a drepturilor minorităţilor naţionale pot fi caracterizate prin desprinderea acestora din
protecţia drepturilor omului, relativizarea rolului statului, controversele cu privire la natura
colectivă sau individuală a drepturilor minorităţilor naţionale sa apariţia unor fenomene noi cum
ar fi federalismul, federalizarea sau cooperarea transfrontalieră.

2. Japonia: Japonia a părăsit Societatea Națiunilor în 1933, din cauza dezacordurilor cu organizația privind politica
imperialistă a Japoniei în China și conflictul din Manciuria.
3. Italia: În 1937, Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, a părăsit Societatea Națiunilor. Acest pas a fost luat în
urma condamnării internaționale a agresiunii italiene în Etiopia (Abisinia).
4. Spania: Sub conducerea lui Francisco Franco, Spania a părăsit Societatea Națiunilor în 1939. Aceasta a fost o
consecință a Războiului Civil Spaniol și a instaurării regimului fascist în țară.
Aceste retrageri au reflectat, în general, nemulțumirile și dezacordurile țărilor respective cu privire la politicile și
acțiunile desfășurate în cadrul Societății Națiunilor. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Societatea Națiunilor a
fost dizolvată, iar Organizația Națiunilor Unite (ONU) a fost înființată pentru a prelua rolul de promovare a
cooperării internaționale și menținere a păcii.
22
Winston Churchill Discursul lui de la Zürich, https://op.europa.eu/webpub/com/eu-pioneers/transcripts/eu-
pioneers-transcript-ro.txt
23
John Maynard Keynes: Economistul britanic Keynes a fost implicat în negocierile de la Conferința de la Versailles
și a criticat dur termenii duri impuși Germaniei. A argumentat că condițiile draconice ar putea duce la instabilitate
economică și politică, contribuind la izbucnirea unui alt război
24
Jura, Cristian, Drepturile minorităţilor naţionale, editura CH Beck, 2006, p. 2

11
 Bibliografie şi Webografie

1. Antonescu, Mihai, Organizarea păcii şi Societatea Naţiunilor : Vol. II, București 1929.

12
2. Corlățeanu, Titus, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura
Universul Juridic, București, 2015.
3. Djuvara, Neagu, Există o istorie adevărată? Ed Humanitas Bucureşti 2011.
4. Jura, Cristian, Drepturile minorităţilor naţionale, editura CH Beck, 2006
4. Leuștean, Lucian, Conferința de pace de la Paris (1919-1920) Liga Națiunilor și problema
minorităților, în Xenopolina, vol V, nr, 1-4, 1997.
6. Petreanu, Nicolae, Ilie Ceaușescu (coord.), Mișcarea muncitorească și legislația muncii în
România. 1864-1944, Editura Științifică, București, 1972.
7. Popescu, Andrei, Duțu, Mircea , Convențiile Organizației Internaționale a Muncii ratificate
de România, ediția a doua, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1997.
8. Zlătescu, Irina Moroianu, Drepturile omului - un sistem în evoluție, București, 2007.
[1] https://irdo.ro/irdo/pdf/800_ro.pdf accesat la 25. nov. 2023, ora 22
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Brussels_Anti-Slavery_Conference_1889%E2%80%9390 accesat la 25 nov. 2023,
ora 22.30
[3] https://istpedia.blogspot.com/2012/12/romania-la-societatea-natiunilor.html accesat la 30 nov. 2023, ora 17
[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Discursul_lui_Winston_Churchill_de_la_Z%C3%BCrich accesat la 30 nov 2023,
ora 18
[5] https://op.europa.eu/webpub/com/eu-pioneers/transcripts/eu-pioneers-transcript-ro.txt, accesat la 30 nov. 2023,
ora 18.20
[6] https://ro.historylapse.org/liga-natiunilor accesat la 01.12.2023, ora 10
[7] https://ro.historylapse.org/liga-natiunilor accesat la 01.12. 2023, ora 11
[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor accesat la 01.12.03, ora 15
[9] file:///C:/Users/Niculescu/Downloads/SSRN-id1959401.pdf accesat la data de 02.12.023, ora 10
[10] https://irdo.ro/irdo/pdf/175_ro.pdf accesat la 03.1.2023, ora 22

13