Tema: viziunea tinerilor despre eforturile întreprinse de conducerea

Republicii Moldova (pe plan intern și internațional) de cooperare în domeniul

Dreptului Internațional Umanitar.

Istoria începe într-un mod de-a dreptul violent și halucinat. Antropologic vorbind, individul e
cunoscut, de la geneză încoace, ca având o fire imanent violentă. Violența, la o adică, era un
mijloc și un expedient propice prin care se putea subzista și prospera. Statele , de la apariția lor
ca entități de sine stătătoare, au căutat în mod continuu să-și impună autoritatea prin violență sau
să se extindă teritorial cu ajutorul războaielor. Drept urmare, proliferarea războaielor a generat
exoduri în masă și, prin chiar acest fapt, a dus în mod vertiginos la scăderea demografiei și la
sărăcirea populațiilor. Istoria e plină, la propriu, de imaginele terifiante ale unor războaie care s-
au succedat necontenit și care au produs, pe tot parcursul istoriei, adevărate flageluri și masacre.
Pe scurt spus, istoria a dat naștere unor monștri ahtiați de putere, dornici să cucerească și să
domine peste întreaga umanitate. Se știe dintotdeauna că există cei care fac istoria și cei care o
suportă. În acest sens, secolul al XX-lea ilustrează într-o manieră sinistră și de-a dreptul frapantă
un lung șir de orori ce aveau să marcheze istoria omenirii pentru totdeauna. Se întâmpla, în lume,
ceva fără precedent. În mai puțin de câteva decenii, declanșarea celor două conflagrații mondiale
au provocat moartea a zeci de milioane de oameni și a produs imense prejudicii materiale.
Implicit, a dus la stagnarea economiei și la încetinirea mersului progresiv al istorie, căci, în fapt,
războaiele stopează progresul economic și social, îngheață orice tip de activitate care se
desfășoară în țările implicate în război. Este dovedit, iar politica o confirmă cu prisosință că
niciodată, în lunga și oripilanta istorie a omenirii, războaiele, conflictele sau diferendele și
violența n-au constituit o soluție viabilă pentru ca pacea dintre statele lumii să poată fi înfăptuită
până la capăt. Pe acest fond, dialectica istoriei capătă o nouă dimensiune prin care reușește să
pună la dispoziția vieții internaționale și a tuturor societăților civile mijloace necesare pentru
înlăturarea, în mod pașnic, a conflictelor armate, pentru abolirea războaielor și pentru instaurarea
păcii în întreaga lume. Până la urmă, oamenii au reușit să găsească soluția optimă și efectivă
pentru reglementarea diverselor conflicte armate, să elaboreze reguli după care să practice sau
exercite tipurile de ostilități în care au fost angrenați. Rapid spus, războaiele internaționale sau
conflictele armate interne se vor exercita după anumite reguli și principii, chiar dacă nu există un
consens unanim cu privire la astfel de operațiuni, căci anumite state, după o practică cutumiară,
iau parte la respectivele intervenții umanitare fără a fi chemate sau solicitate. Ținând cont că
dreptul internațional umanitar este, poate, domeniul cel mai definitoriu a dreptului internațional
public, el este totodată și cel mai vechi. Dreptul internațional umanitar a apărut, la început, într-o
formă rudimentară și foarte simplistă, iar prevederile sale au existat doar într-o formă cutumiară,
la originea cărora au stat norme ce reflectă umanitatea și corectitudinea morală, valori pe care se
bazează, mai mult sau mai puțin, orice societate. De-a lungul istoriei, noțiunea de „dreptul
războiului” a căpătat, prin extensiune semantică, un șir de accepțiuni variate, dar care, împreună,
păstrează tangențe comune cu înțelesul originar. Mai târziu, noțiunea de „dreptul războiului” va
fi substituită cu „dreptul conflictelor armate, iar recent cu sintagma „dreptul internațional
umanitar”. În fond, această triadă constituie o subsumare pe care le încorporează dreptul
internațional public, căci acesta vizează toate particularitățile dreptului internațional umanitar. La
rigoare, ambele instituie prevederi și practici de coordonare a comunității internaționale și ne-
internaționale, însă după alt mecanism procedural, dreptul internațional umanitar prevede un
conținut specific mai variat și mai amplu în practicile cutumiare belicoase. Strict vorbind, dreptul
internațional umanitar prevede un acord consensual care se stabilește prin consimțirea statelor
care iau parte la război, de aceea el trebuie să fie clar și direct aplicabil în vreme de restriște sau
în cazul conflictelor militare, și nicidecum după ce acestea au luat sfârșit. Tratatul internațional
bilateral sau multilateral constituie izvorul de bază al dreptului internațional umanitar. În altă
ordine de idei însă, certe informații confirmă că izvoare ale dreptului internațional umanitar pot
fi considerate chiar și documentele Conferințelor Internaționale ale Comitetului Crucii Roșii cum
ar fi, de exemplu, declarațiile, rezoluțiile, etc. În acest sens, o definiție a acestui domeniu a fost
dată exact așa: „dreptul internațional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu
de norme de drept internațional, de sorginte cutumiară sau convențională, destinate a reglementa
în mod special probleme survenite în situații de conflict armat internațional și ne-internațional”3.
Tot în acest context, Ionel Cloșca afirmă că același drept cuprinde ambele ipostaze ale
războiului: ura și înfrățirea, astfel reglementând, pe de o parte, mijloacele prin care persoanele
se pot nimici reciproc, iar, pe de altă parte, impunând respectul pentru răniții aflați în captivitate
sau pentru alte categorii de persoane neimplicate în conflict. De fapt, ceea ce vrea să spun e că
trăim într-o lume a schimbărilor sau, cum spunea undeva Serafim Rose, singurul principiu
neschimbător din lume este schimbarea însăși. Războaiele „clasice” au fost substituite cu noi
tipuri de provocări – războaie hibride, asimetrice, terorismul – care generează conflicte armate
non-internaționale. Confruntările cu grupările teroriste internaționale, conflictul din Donbass,
demonstrează actualitatea și importanța reglementărilor de obținerea a accesului la prizonieri, de
acordare a ajutorului medical celor răniți sau bolnavi, de satisfacerea necesităților civililor aflați
sub regim de ocupație. Cu alte cuvinte, am în vedere pertinența prevederilor convenției de la
Geneva și a
dreptului internațional umanitar.
3
Dr. Ionel Cloșca. Dr. Ion Suceava. Dreptul internațional umanitar. Casa de editură și Presa
„Șansa” – S.R.L.
După o cercetare amplă și minuțioasă, am constat că pentru Republica Moldova procesul de
familiarizare cu Dreptul internațional umanitar a pornit în condițiile unui vacuum juridic, pe de o
parte și declanșarea conflictului armat de pe Nistru în primăvara anului 1992, pe de altă parte.
Tot în acest an, la data de 2 martie, Moldova a devenit membru ONU, odată cu adoptarea de
către Adunarea Generală ONU a Rezoluției ce prevedea chestiunea în cauză. Datorită faptului că
această organizație se ocupă cu dezbaterea problemelor globale, Republica Moldova conferă o
însemnătate deosebită rolului ONU în promovarea democrației și a drepturilor omului,
respectarea principiilor dreptului internațional și a supremației legii, menținerea păcii și
securității internaționale. Puțin mai târziu, Republica Moldova va adera la Conferința pentru
Securitate și Cooperare în Europa. Această aderare a fost un pas fundamental pentru autoritățile
Republicii Moldova, ținând cont că OSCE este principalul actor implicat deplin în procesul de
reglementare a conflictului armat din Transnistria. Republic Moldova a semnat și ratificat o
seamă de tratate internaționale cu implicații în dreptul internațional umanitar. „În prezent,
Republica Moldova este parte la un șir de tratate internaționale (30) în domeniul dreptului
internațional umanitar, 9 dintre care se referă la victimele conflictelor armate, 13 la metode și
mijloace de purtare a războiului, 2 la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, 2 la
crimele internaționale iar, 4 la alte domenii.4 În Republica Moldova, în anul 1999, a fost creat
Comitetul de consultanță și coordonare a punerii în aplicare a dreptului internațional umanitar,
„care este un organ consultativ permanent al Guvernului, creat în scopul examinării problemelor,
legate de realizarea obligațiunilor juridice internaționale ale Republicii Moldova ce decurg din
Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 și cele două protocoale adiționale5. În fapt, acest
Comitet are obligațiunea de a respecta dreptul internațional umanitar și, în mod special, de a
implementa normele sale în legislația Republicii Moldova, ceea ce, cu părere de rău, nu s-a
realizat. Însă, pentru a face funcțional acest Comitet, reprezentanții din Republica Moldova și cei
din România ai Comitetului național de consultanță și coordonare a punerii în aplicare a
dreptului umanitar , s-au întâlnit în cadrul sesiunii extraordinare comune România – Republica
Moldova, pentru a discuta despre modul de implementare a educației juridice în școli, precum și
identificarea soluțiilor de diseminare a dreptului internațional umanitar în școli și licee, însă dat
fiind faptul că activitatea respectivului Comitet a fost considerat nu tocmai utilă, și asta din cauza
anumitor acte normative care o reglementează, acest Comitet a fost substituit cu Comisia
națională de drept internațional umanitar, aceasta având rol de organ interinstituțional consultativ
și permanent. Cu alte cuvinte, această Comisie are drept scop să asigure respectarea dreptului

4
http://particip.gov.md/public/documente/131/anexe/ro_4959_NFPHG300118.pdf

5
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=296015
internațional umanitar, dar și implementarea normelor acestora în legislația Republicii Moldova.
În alt context, expert al DIU, Vitalie Gamurari , afirmă că Republica Moldova la data de
10.09.2010 a ratificat Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 1998, în baza căruia
și-a asumat obligația să-și racordeze cadrul legal autohton, este vorba în special despre legislația
penală, la prevederile statului. La etapa actuală, în Republica Moldova, eforturile care sunt
întreprinse pentru respectarea drepturilor omului ca preocupare prioritară în cadrul comunității
internaționale și celor interne capătă o conotație tot mai extinsă.
Voi încerca, acum, să fac o mică retrospectivă a conflictului transnistrean. La data de 2
septembrie 1990 Transnistria își declară independența față de Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească și apoi, după dezmembrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de
Republica Moldova. La începutul lunii martie 1992 cei din Transnistria deschideau focurile de
armă împotriva forțelor armate regulate de la Chișinău, însă ținând cont de faptul că forțele din
Transnistria au fost bine orânduite, dar și foarte bine înarmate, forțele armate moldovenești n-au
reușit să facă față insurgenților din Tiraspol. Pe de altă parte, trebuie să ținem cont de faptul că
acestea au luptat sub un comandament competent și responsabil, reușind astfel să gestioneze
mult mai bine ostilitățile decât forțele armate de la Chișinău. Factorul decisiv a fost, însă, armata
a IV-a a fostei URSS, care a intervenit, de partea separatiștilor, într-un moment providențial,
sprijinindu-i pe aceștia militar și economic. De atunci, această armată a rămas în Transnistria.
Cinci luni mai târziu, conflictului i se punea capăt prin încetarea focului, iar astfel, Transnistria
se impunea în acest conflict și, totodată, reușea să își păstrează independența de facto. La 21 iulie
1992, la Moscova, Mircea Snegur și Boris Elțin vor semna convenția moldo-rusă cu privire la
principiile reglementării pașnice a conflictului armat transnistrean. Chiar dacă ostilitățile au
încetat de aproape două decenii, se pare că situația conflictuală din regiunea transnistreană
rămâne, cel puțin încă pentru o perioadă de timp, într-o stare tensionată și ambiguă. Faptul că
anumite forțe obscure se opun ca stavilă în calea soluționării respectivului conflict se știe,
probabil, de multă vreme. În prezent, conflictul transnistrean a fost înghețat ca urmare a lungilor
tratative dintre cele două părți aflate în conflict, Republica Moldova și, respectiv, Transnistria.
Stagnarea tratativelor se datorează, în mare parte, autorităților transnistrene. Deși, pe marginea
acestui conflict, au fost demarate mai multe inițiative, încercări și chiar planuri ce vizau
soluționarea conflictului sau ameliorarea relațiilor în cadrul unei mai eficiente cooperări dintre
părțile respective, cu toate acestea, eforturile autorităților moldovenești s-au dovedit a fi
zadarnice. Și chiar dacă Republica Moldova și-a proclamat neutralitatea, „pe teritoriul său
continuă să fie amplasate trupe militare ale unui stat, care deși de jure au statut de forțe
pacificatoare, de facto cad sub termenul de forțe de ocupație”6. Ce-i drept, nici autoritățile de la

6
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/9-17.pdf
Chișinău n-au forțat prea mult, în acest sens, lucrurile. De-a lungul anilor s-au perindat la cârma
statului moldav o mulțime de guvernări, însă niciuna nu s-a dovedit a fi capabilă în a putea
soluționa conflictul transnistrean. Pe de altă parte, Transnistria s-a opus și se opune în mod
vehement la orice fel de inițiativă venită din partea autorităților de la Chișinău pentru ca,
conflictul din zona respectivă, să poată fi tranșat. Dar cine și din ce cauză, de fapt, se opune? De
a cui opreliști se izbește Moldova de mai bine de două decenii? Cine stă în spatele acestor
opuneri rezistente și pentru ce motive? Se pare că există o entitate terță, o mână de fier nevăzută
care intervine de fiecare dată atunci când se încearcă neutralizarea sau soluționarea conflictului.
Pentru început, cred, e nevoie să identificăm actorii implicați în procesul de negociere a acestui
conflict. Cine sunt ei și ce scopuri urmăresc? Acesta conflict armat e perceput, și nu întâmplător,
ca fiind punctul nevralgic în relația dintre Rusia și Republica Moldova. Rusia a continuat, chiar
și după dezmembrarea URSS-ului, să fie un opresor al Republicii Moldova. Invadând în mod
abuziv spațiul moldovenesc cu trupele pacificatoare și GOTR, Rusia reușește, în continuare, să
exercite un control de aproape asupra Moldovei. „În ceea ce privește situația particulară a
Republicii Moldova, deși aceasta beneficiază de un statut de neutralitate permanentă consfințită
prin Constituție, nu poate fi afirmat cu certitudine că ea nu este expusă riscurilor de violență
armată, în special celor regionale. Conflictul înghețat din regiunea transnistreană, prezența
ilegală a trupelor Federației Ruse pe teritoriul Republicii Moldova, precum și conflictul din
raioanele de est ale Ucrainei reprezintă factorii ce necesită o atenție sporită din partea
autorităților, în special sub aspectul aplicării dreptului internațional umanitar7. Un rol aparte în
medierea conflictului transnistrean îi revine misiunii OSCE. Misiunea OSCE are ca scop
prioritar facilitarea negocierilor pașnice, dar și anihilarea acestui conflict.
Un aspect la fel de important al misiunii OSCE în Republica Moldova, ține de colaborarea
acesteia cu Comisia Unificată de Control (CUC) în zona de securitate. Cooperarea acestora din
urmă se bazează pe principii ce au fost stabilite în 1995 și sunt prelungite la fiecare jumătate de
an. Și chiar dacă OSCE-ul s-a implicat de-a lungul timpului în soluționarea conflictului
transnistrean, întocmind mai mult de 20 de rapoarte și elaborând diverse proiecte în cazul
raioanelor de est a Republicii Moldova, cu toate acestea, lucrurile n-au evoluat deloc în mod
progresiv. Comisia unificată de control este o entitate trilaterală de menținere a păcii și o
structură de comandament militar formată din trimișii Republicii Moldova, Transnistriei și
Federației Ruse. Începând cu anul 1994 negocierile privind soluționarea conflictului
transnistrean se desfășurau în formatul „5”, însă după semnarea Planului de Acțiuni UE –
Republica Moldova, SUA și Uniunea Europeană au dat acordul să participe la formatul de
negocieri în calitate de observatori, astfel căpătându-se formula „5+2”. Acesta include: două

7
http://particip.gov.md/public/documente/131/anexe/ro_4959_NFPHG300118.pdf
părți implicate – Republica Moldova și Transnistria; mediatori – OSCE, Federația Rusă, Ucraina
și observatori – SUA și UE. Faptul că Transnistria încearcă să se rupă în mod samavolnic de
statul căruia îi aparține de jure, constituie o ilegalitate și un atentat la stutus quo-ul acesteia. Or,
prin pierderea acestui teritoriu, Republica Moldova devine, militar vorbind, un stat mai
vulnerabil în fața potențialilor atacatori. „Anul 2017 a fost unul de răscruce pentru interesele
Republicii Moldova în procesul de soluționare a conflictului transnistrean. După o perioadă
îndelungată (din 2001), în timpul căreia, au opus o rezistență presiunilor Rusiei să ofere cedări
unilaterale în negocierile pe marginea conflictului, în ultima perioadă Guvernul Republicii
Moldova și-a limitat semnificativ setul de pârghii în negocieri, prin semnarea așa-numitelor
protocoale de la Viena și de la Roma, făcând un șir de concesiuni, pe care această analiză le
apreciază în principiu unilaterale.8 Se pare că, pentru Moldova, soluționarea conflictului
transnistrean va mai dura ceva timp. În orice caz, tergiversarea acestui conflict creează
împrejurări favorabile ruperii Transnistriei de Moldova. Acum, revenind la Dreptul internațional
umanitar, mă întreb: înțeleg oare tinerii din Republica Moldova ce este DIU, cu atât mai mult în
condițiile staționării în Moldova a unor trupe militare străine? Din câte mi-au fost dat să aud, se
pare că mulți tineri nici măcar n-au habar de acest domeniu. De fapt, niciunul nu cunoștea nimic
despre eforturile și realizările instituțiilor statului întreprinse pe aceste domenii. Situația însă,
este una diferită în rândul oamenilor, în special al bătrânilor, care au trecut printr-un război. De
altfel, am constatat că după destrămarea URSS-ului – ținând cont că societatea în acea perioadă
era una destul de militarizată – cunoașterea de către masele largi a Dreptului Internațional
umanitar a cunoscut o diminuare destul de masivă. Această involuție se referă cu atât mai mult și
la cei tineri, majoritatea născuți după conflictul transnistrean. Având în zona transnistreană trupe
străine, predispuse ostil în raport cu Chișinăul, cât și conflictul din țara vecină – mă refer aici la
Ucraina – argumentează posibilitatea iscării unor scenarii armate în Republica Moldova. Pe acest
fundal, cunoașterea de către cetățeni și, în mod special de către tineri, a Dreptului internațional
umanitar ar putea să genereze efecte de atenuare a suferințelor, cât și nedumerirea încălcărilor
Convenției de la Geneva. Or, presiunile din partea opiniei publice, a societății civile în albia
respectării ei sunt dominante. Însă, dacă e să revin la concluzia că tinerii din Republica Moldova
au o percepție vagă asupra realizărilor Republicii Moldova în domeniul Dreptului internațional
umanitar, în continuare, mă voi referi la faptul că instituțiile și, implicit, statul au fost incapabile
să instruiască tinerii, dar și populația de rând.

8
http://ipre.md/themencode-pdf-viewer-sc/?lang=en&file=http%3A%2F%2Fipre.md%2Fwp-content%2Fuploads
%2F2018%2F10%2FCPP_nr.-4-2018_Conflictul-
transnistrean_04.10.2018_Final_Final_11.20.pdf&settings=111111111#page=&zoom=auto