CURS I

NOTIUNEA DE DREPT UMANITAR

1 Argument (introducere)
2 Definitia si obiectul dreptului umanitar;
3 Dreptul umanitar, ramura a dreptului international public.

1 Argument (introducere)

Conflictele violente au fost si au ramas, inca de la aparitia fiintei umane si

pana in zilele noastre, o modalitate constanta de solutionare a litigiilor dintre
indivizi, grupuri si state. Cu o puternica functie de mediere care incearca sa
demonstreze inutilitatea pierderilor colaterale de vieti omenesti sau bunuri
materiale, dreptul international umanitar (DIU) devine un instrument teoretic
facil pentru semnatarii unor tratate sau conventii internationale, dar foarte greu
de respectat in situatii de conflict armat, in cadrul carora perfidia, disimularea
situatiilor si manipularea opiniei publice se dovedesc argumente puternice
pentru motivarea incalcarilor acestuia.
Dreptul international umanitar (sau dreptul conflictelor armate)
recunoaste doua categorii de conflicte armate:
- internationale;
- neinternationale.
Un conflict armat international se caracterizeaza prin folosirea fortelor
armate ale unui stat impotriva altui stat. Un conflict armat neinternational se
caracterizeaza prin ostilitati intre fortele armate ale unui guvern si grupuri
armate organizate sau intre astfel de grupuri in interiorul unui stat.
Dreptul international autorizeaza membrii fortelor armate ai unui stat parte la
un conflict armat international, precum si pe acela ai altor state asociate care
indeplinesc conditiile necesare, sa angajeze in mod direct ostilitatile. Acestia
sunt in mod general considerati ca fiind combatanti legali sau privilegiati
si nu pot fi urmariti pentru participarea lor la ostilitati, atat timp cat respecta
prevederile dreptului international umanitar.
In cazul in care sunt capturati, acestia beneficiaza de statutul de prizonier de
razboi. Daca civilii participa in mod direct la ostilitati, sunt considerati
combatanti sau beligerantii ilegali ori neprivilegiati (tratatele de drept
umanitar nu mentioneaza acesti termeni). Ei pot fi judecati pentru actele comise
potrivit dreptului intern al statului detentor.
Atat combatantii legali, cat si cei ilegali pot fi internati in tabere de detentie,
interogati pentru crime de razboi, avand insa dreptul, in toate cazurile, la un
tratament uman.
In sensul general al termenului, un combatant inamic este o persoana
care, intr-o maniera ilegala, participa la ostilitati pentru tabara adversa, in cadrul
unui conflict armat international. Termenul este utilizat in mod curent pentru a
desemna persoanele despre care se banuieste ca apartin unor unor grupuri
teroriste ori s-au asociat acestora, oricare ar fi circumstantele capturarii. Se
poate observa instabilitatea unor termeni foarte controversati, des intalniti in
lucrari de specialitate, dar mai ales in declaratii, comunicate ale oficialilor, etc.
Marea dilema a implicatiilor folosirii acestor noi concepte in DIU este aceea
de a stabili linia mediana care poate fi acceptata de catre partile semnatare ale
tratatelor si conventiilor in vigoare si modul in care aceste noi concepte vor
completa si modela pe viitor dreptul international umanitar.

2 Definitia si obiectul dreptului umanitar

DIU reprezinta ansamblul normelor juridice menit sa asigure protectia, in

timpul conflictelor armate, a persoanelor afectate de aceste conflicte si a
bunurilor care nu au legatura cu operatiunile militare. El este fondat pe
principiile libertatii, democratiei, respectului pentru drepturile si libertatile
fundamentale ale omlului si suprematiei dreptului.
DIU cuprinde reguli care tind spre protejarea persoanelor care nu participa
sau nu mai participa direct la ostilitati - precum civilii, prizonierii de razboi,
ranitii si bolnavii, precum si la restrangerea mijloacelor si metodelor de razboi,
incluzand tactici si armament, in scopul evitarii de suferinte sau distrugeri
inutile.
Termenul polemologie, provine din limba greaca (polema - razboi si logos-
stiinta). El nu a fost definit foarte clar, specialistii avand pareri diferite cu
privire la obiectul acestei discipline.
Dupa unii specialisti, palemologia ar fi o disciplina aparte, care s-ar ocupa in
mod expres cu cercetarea factorilor beligeni (in stare de razboi). Altii, in
schimb, apreciaza ca ar fi o parte integranta a unei alte discipline mai vaste,
irenologia, sau cercetarea pacii. In sfarsit, o a treia categorie de specialisti,
considera ca intre cei doi termeni n-ar fi posibila nicio distinctie si, ca atare, ei
ar fi sinonimi.
Prin urmare, in timp ce palemologia isi propune ca obiect de studiu
cercetarea fenomenului razboiului, ireologia urmareste, in special,
dobandirea de cunostinte despre pace.
Actualmente, dreptul razboiului face o distinctie operationala clara intre
agresiunea armata (interzisa) si actiuni militare in legitima aparare individuala si
colectiva (admise), existand in Dreptul international public un adevarat drept al
pacii care sanctioneaza crimele contra pacii. Din acest motiv, se apreciaza ca
dreptul international constituie o evolutie lenta, dar ferma, de la dreptul
razboiului admis in primele epoci istorice, pana la dreptul pacii, recunoscut
astazi in mod universal.
Expresii echivalente ale conceptului de drept al razboiului, sunt dreptul
de la Haga, care stabileste drepturile si obligatiile beligerantilor in conducerea
actiunilor militare, precum si dreptul de la Geneva, care cuprinde normele
referitoare la protectia victimelor conflictelor armate, a populatiei si bunurilor
civile, a organismelor care au grija acestora.
Observam ca dreptul de la Haga se completeaza cu cel de la Geneva, astfel
incat impreuna formeaza dreptul razboiului traditional, dreptul de la Haga
continand si norme umanitare, iar cel de la Geneva reglementand, intr-o
oarecare masura, comportamentul formelor armate in actiune.
Scopul dreptului umanitar, in sens obiectiv, nu este de a interzice
razboiul, ci de a-i micsora urmarile distructive si de a elimina pierderile si
pagubele inutile, deci de a asigura protectia drepturilor omului in caz de conflict
armat.

3 Dreptul umanitar, ramura a dreptului international public

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care

guverneaza raporturile care se stabilesc in cadrul societatii. Principala functie a
dreptului international public este asigurarea pacii si cooperarii internationale si
a aparut odata cu statele si relatiile dintre ele.

Principalele izvoare sunt tratatele internationale si cutuma internationla.

Tratat intelegere scrisa incheiata intre doua sau mai multe state, n vederea
determinarii, intr-un anumit domeniu, a drepturilor si a obligatiilor partilor
contractante sau in scopul stabilirii unor norme juridice ce trebuie respectate n
relatiile dintre ele; acord international, conventie internationala.

Clasificarea tratatelor internationale:

a Dupa numarul partilor contractatnte, se clasifica in:
- tratate bilaterale (incheiate de doua state sau organizatii internationale);
- tratate multilaterale la care participa mai mult de doua subiecte de drept
international;
b Dupa durata valabilitatii lor, se impart in:
- tratate cu termen - prevazut in textul lor: 5, 10, 20 ani, etc;
- tratate fara termen de regula, tratatele de pace, tratatele de delimitare
teritoriala, etc.;
c Dupa posibilitatea de aderare la tratatul international, se impart in:
- tratate deschise, care permit statelor sa adere la ele;
- tratate inchise, care nu permit statelor sa adere la ele;

d Dupa calitatea partilor:

- tratate internationale incheiate intre state;
- tratate internationale incheiate intre state si organizatii internationale;
- tratate incheiate intre organizatii internationale;
 e Dupa obiectul pe care il reglementeaza:
- tratate politice - reglementeaza relatii politice;
- tratate economice - tratate de comert, acorduri comerciale, tratate de
navigatie aeriana etc.
In concluzie, putem spune ca, tratatul este actul juridic incheiat de state sau
de alte subiecte de drept international, prin care se creeaza, se modifica sau se
sting raporturi juridice internationale. Tratatul este considerat inerent relatiilor
internationale.

Cutuma internationala

Cutuma constituie un izvor nescris al dreptului internaional, cel mai vechi

izvor al dreptului internaional, ca i al dreptului n general. Pentru a ne afla n
fata unei cutume sunt necesare, deci, att un element de ordin obiectiv (faptic) -
un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate si relativ
indelungat si uniform, ct i unul subiectiv (psihologic) - convingerea statelor ca
regula pe care o respecta a dobandit caracterul unei obligatii juridice.

Normele dreptului international public se impart in:

- norme imperative obligatorii pentru toate subiectele de drept
international public contemporan si de la care nu se admite nicio
derogare;
- norme supletive, de la care statele pot deroga prin tratate incheiate de
ele.
Normele dreptului international public se mai pot clasifica in:
- norme generale, obligatorii pentru toate subiectele de drept international
public si ele constituie parte esentiala a acestui drept, din aceasta
categorie de norme fac parte, in primul rand, principiile fundamentale ale
dreptului international public;
- normele cu caracter regional, care se aplica numai relatiilor dintre
anumite state.
In contextul actualei comunitati internationale si a relatiilor internationale
actuale care sunt in plina schimbare si de o mare complexitate, dreptul
international public se afla in plin proces de innoire si de accentuare a
caracterului sau umanitar. El apare ca o garantie specifica a pacii si securitatii
internationale, a colaborarii intre state si a stimularii progresului lor.
 CURS II
IZVOARELE SI PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI
INTERNATIONAL UMANITAR

1 Izvoarele formale ale DIU;

2 Principiile generale ale DIU.

1 Izvoarele formale ale DIU

Prezent si azi pe intreg cuprinsul planetei, razboiul a ramas o parte

importanta a istoriei omenirii, o modalitate de rezolvare a litigiilor dintre state
pe calea armelor, de aceea se spune, intr-un mod cinic, ca tratatele de istorie
sunt o insiruire de razboaie, iar pacea ramane visul filozofilor. Plecand de la
permanenta razboiului in relatiile interumane, inca din antichitate s-a considerat
ca el este starea normala a popoarelor, ba chiar o necesitate in evolutia societatii
umane care, in cei 5.600 de ani de istorie n-a cunoscut decat 292 de ani de pace.
Atenuarea rigorilor razboiului si protejarea victimelor acestora, cat si a
persoanelor care nu iau parte la ostilitati, este o preocupare straveche a omenirii.
In relatiile lor internationale statele se conduc dupa anumite norme de
conduita, create prin acordul lor de vointa, prin consensul lor. In acceptiune
generala, termenul de izvor de DIU, defineste acele forme prin care se exprima
normele acetui drept, create prin acordul dintre state, ca reguli de conduita
obligatorii.
Doctrina contemporana apreciaza pe aceasta baza ca izvoarele principale
ale regulilor de DIU sunt: tratatele, cutuma, principiile de drept si echitatea;
la acestea, doctrina mai adauga, in mod intemeiat, actele adoptate in cadrul
organizatiilor internationale, in special rezolutiile Adunarii Generale a O.N.U.,
ca si unele acte unilaterale ale statelor, susceptibile sa produca anumite efecte
juridice in raporturile cu alte state.
In ordinea cronologica a izvoarelor DIU, cutuma este cea mai veche forma
de exprimare a regulilor umanitare in timp de razboi. Ea reprezinta practica
generala, constanta, relativ indelungata si repetata a statelor, aplicata cu
convingerea ca este conforma unei obligatii internationale, fiind considerata ca
exprima o regula de conduita cu forta juridica obligatorie. Odata cu aparitia
conventiilor si includerea regulelor de protectie a drepturilor omului in
instrumentele internationale, rolul cutumei incepe sa se diminueze, fara a se
pierde cu totul din practica relatiilor interstatale.
Principalul izvor de drept in dreptul international general este tratatul,
considerat si definit ca actul juridic ce exprima acordul de vointa intervenit intre
state, ca principale subiecte de drept international sau intre acestea si alte
subiecte de drept international, in scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi
si obligatii in raporturile dintre ele. Avantajele pe care le ofera, oarecum precizia
si accesibilitatea, ce faciliteaza interpretarea si aplicarea unitara a unor reguli,
au facut din tratatul international izvorul fundamental al dreptului umanitar.
Dintre izvoarele subsidiare ale DIU este important sa reliefam valoarea
deosebita a principiilor generale de drept, a jurisprudentei si a doctrinei
internationale.

2 Principiile geneale ale DIU

Normele de DIU reprezinta acele reguli de conduita obligatorie pentru

subiectele de drept international, stabilind drepturile si indatoririle lor in
protectia omului in timp de conflict armat. Pentru prima data principiile DIU au
fost formulate in 1966 de elvetianul Jean Pictet. Conform conceptiei elaborate
de el, in DIU exista 4 principii fundamentale:
1 al dreptului uman exigentele militare si mentinerea ordinii publice
sunt intotdeauna compatibile cu respectul persoanei umane;
2 al dreptului conflictelor armate beligerantii nu vor cauza adversarului
pierderi decat proportional cu scopul razboiului;
3 al dreptului de la Geneva persoanele in afara luptei vor fi respectate,
protejate si tratate cu umanitate;
4 al dreptului de la Haga dreptul partilor la conflict de a-si alege
mijloacele si metodele de razboi nu este nelimitat.
La baza DIU stau urmatoarele principii generale derivate din principiile
fundamentale ale dreptului international public:
a principiul inviolabilitatii si securitatii persoanei in timpul
conflictelor armate se impune ca exigentele militare sa fie intotdeauna
compatibile cu respectul fiintei umane, integritatii sale fizice si morale,
toate persoanele trebuind sa fie tratate fara nicio distinctie fondata pe
rasa, sex, nationalitate, limba, clasa sociala, avere, opinii politice,
filozofice, religioase sau pe oricare alt criteriu analog;
b principiul proportionalitatii indica partilor participante la conflict de
a nu cauza adversarilor lor pagube si pierderi decat in proportia necesara
atingerii scopului actiunilor militare, care este de a distruge sau a slabi
potentialul militar al inamicului; el obliga beligerantii sa nu foloseasca
forta peste limitele necesare obtinerii victoriei;
c principiul discriminarii sau al limitarii atacurilor la obiectivele
militare prevede ca membrilor fortelor armate, care au dreptul exclusiv
de a ataca inamicul si de a-i rezista, li se interzice atacarea populatiei si a
bunurilor civile, bunurilor culturale si a altor categorii de persoane si
bunuri protejate;
d principiul limitarii mijloacelor si metodelor de lupta in conformitate
cu care dreptul beligerantilor de a-si alege armele si modalitatile de
 razboi nu este nelimitat, excluzandu-se utilizarea armamentelor, tehnicii
si metodelor de lupta excesive ca si cele fondate pe tradare si perfidie;
e principiul protectiei victimelor razboiului si al populatiei civile contra
pericolelor ce decurg din actiunile militare, impune ca persoanele aflate
in afara luptelor, ca si cele care nu participa la ostilitati, sa fie respectate,
protejate si tratate cu umanitate, statele trebuind sa asigure protectia
persoanelor cazute in puterea sa;
f principiul neutralitatii asistentei umanitare, potrivit caruia se
considera si trebuie acceptata situatia ca activitatea de sprijin si ajutor
desfasurata de personalul sanitar si religios, de organizatiile nationale si
internationale umanitare, nu reprezinta o ingerinta in conflictul armat,
motiv pentru care trebuie lasate sa-si indeplineasca obiectivele, fiind
asigurata si respectata de toti beligerantii.
Principiilor fundamentale si principiilor generale derivate din principiile
fundamentale ale dreptului international public, li se adauga alte 9 principii si
anume:
- 3 principii comune dreptului de la Geneva;
- 3 principii proprii victimelor;
- 3 principii proprii dreptului razboiului.

CURS III
 INCEPEREA OSTILITATILOR SI INSTITUIREA STARII DE
BELIGERANTA

1 Instituirea starii de razboi si efectele juridice instituiri starii de razboi;

2 Combatanti, necombatanti si combatanti ilegali.

1 Instituirea starii de razboi si efectele juridice instituiri starii de

razboi

Starea de razboi poate fi definita ca fiind situatia care rezulta pe plan extern
si intern din faptul ca, doua sau mai multe state recurg la forta armelor in
solutionarea unui conflict care exista intre ele. Trecerea de la starea de pace la
starea de razboi presupune marcarea momentului exact cand se produce acest
lucru, deoarece odata cu aceasta instituire, se marcheaza momentul cand dreptul
conflictelor armate isi produce efectele.
Uzanta avertizarii prealabile prin declaratia de razboi a instituirii starii de
beligeranta este foarte veche. Originea acestei reguli se regaseste deopotriva
intr-un spirit de loialitate care marcheaza diferenta dintre actiunile militare duse
de fortele armate oficiale ale statului si atrocitatile comise de simple bande
inarmate; de asemenea, prin acest avertisment unilateral si public, beligerantii
declarau implicit ca vor mentine relatii pasnice cu cei care nu participa la
razboi.
Pana la inceputul sec.XX, regula avertizarii prealabile era o norma cutumiara
a dreptului razboiului. In momentul in care apar primele modalitati de
organizare ale societatii internationale, practica obisnuita a avetizarii prealabile
se institutionalizeaza prin Conferinta de la Haga din 1907, cand se adopta
Conventia a III-a privnd inceperea ostilitatilor. Potrivit acesteia, scopul
notificarii starilor de razboi este asigurarea securitatii relatiilor pasnice dintre
state, care nu trebuie sa inceapa ostilitatile, fara un avertisment prealabil
neechivoc, notificare ce va avea forma, fie a unei declaratii de razboi motivata,
fie pe aceea a unui ultimatum.
Declaratia de razboi este un act juridic international care produce efecte
imediate, autoritatea publica competenta fiind stabilita de dreptul intern, de
obicei parlamentul sau guvernul. Conditia ca declaratia de razboi sa fie motivata
n-a eliminat din relatiile internationale folosirea abuziva a fortei, caci statele
care erau pregatite sa faca razboi au gasit pretexte pentru aceasta.
Ultimatumul (ultimul cuvant) este o somatie formulata in termeni
neindoielnici, adresata de un stat altui stat, prin care se arata conditiile ce
trebuie indeplinite intr-o anumita perioada de timp, in caz contrar, starea de
razboi dintre ele urmand a se naste automat.
Intre state, in general, ca urmare a instituirii starii de beligeranta, rezulta o
situatie juridica noua, diferita din timp de pace, care le imparte in state
beligerante (cobeligerante), nebeligerante si neutre, fiecare cu un statut bine
precizat.
Statele beligerante sunt statele angajate direct in conflict, fie individual, fie
in cadrul unor aliante militare, caz in care vorbim de cobeligeranta; in fapt,
membrii aliantelor militare nu devin in mod automat beligeranti, ci numai daca
declara in mod expres acest lucru.
Neutralitatea este conditia juridica a unui stat, care la izbucnirea
conflictului armat doreste sa ramana in afara acestuia: ea este guvernata de
dreptul neutralitatii, caracterizat prin doua principii juridice, impartialitatea si
abtinerea de a interveni in cadrul conflictului.
Spre deosebire de neutralitate, nebeligeranta este situatia juridica a unui stat
care nu ia parte directa la ostilitati, dar sustine una dintre parti (ex. Spania si, o
anumita perioada, Italia si SUA in cursul ultimului razboi mondial).
Intre statele parti la un conflict armat, instituirea starii de beligeranta
inseamna inceperea si desfasurarea actiunilor militare, ruperea relatiilor
diplomatice si consulare, ca si incetarea altor legaturi economice, culturale, de
navigatie, de credit, etc. Au existat si cazuri cand raporturile dintre beligeranti
n-au fost desfiintate, ca in cazul razboiului dintre Irak si Iran, in 1980. Ruperea
relatiilor diplomatice este consecinta logica a starii de razboi, situatie in care
misiunile diplomatice raman fara obiect, ceea ce face ca la declansarea
razboiului, personalul diplomatic si consular sa fie retras in conditii de deplina
curtoazie, iar arhivele care nu pot fi conservate sau distruse se vor sigila si lasa
spre pastrare statului acreditar.
In ceea ce priveste tratatele bilaterale dintre beligeranti, acestea isi inceteaza
in mod automat aplicabilitatea, in special cele cu caracter politic, cele cu
caracter economic, de navigatie sau de interes privat, raman suspendate pana la
incetarea ostilitatilor iar conventiile postale, telefonice, de telecomunicatie etc.,
se pot aplica chiar si in timp de razboi.
Intre cetatenii statelor aflate in razboi, instituirea starii de beligeranta
presupune stabilirea unor raporturi guvernate de principiul ca aceasta chestiune
se reglementeaza de fiecare stat prin propriile legi si, de regula, autoritatile
publice competente pot interzice persoanelor fizice si juridice sa intretina relatii
comerciale sau de alta natura cu cetatenii statului inamic.
In fiecare stat beligerant, pe plan intern, odata cu instituirea starii de razboi,
intra in vigoare legile interne privind starea de asediu, mobilizarea populatiei,
teritoriului si economiei pentru razboi, restrictii privind drepturile si libertatile
publice, unele reglementari penale si procesuale aplicabile doar in caz de
conflict armat.
 2 Combatanti, necombatanti si combatanti ilegali

Desi sunt instrumentele de ducere a razboiului, combatantii se bucura de

protectia DIU, ei fiind singurele persoane autorizate juridic sa comita acte de
ostilitate (violenta) impotriva adversarilor. Se stie ca violenta, omorul sau
distrugerea sunt infractiuni pedepsite in orice cod penal; in timp de razboi insa,
combatantii legali sunt abilitati de statul lor sa savarseasca, in anumite conditii,
astfel de fapte si chiar in cazul capturarii lor de adversarul impotriva caruia au
actionat, au dreptul la statutul lor de prizonier de razboi, a carui existenta consta
tocmai in neurmarirea penala pentru actele de violenta comise.
Astazi, in definirea generala din Protocolul din 1977, combatantii sunt
membrii fortelor armate ale unei parti la conflict cu exceptia personalului
sanitar si religios; iar fortele armate ale unei parti la conflict se compun din
toate fortele, toate grupurile si toate unitatile armate si organizate care sunt puse
sub comanda, care raspunde de conduita subordonatilor sai fata de acea parte,
chiar daca aceasta este reprezentata de un guvern sau o autoritate nerecunoscuta
de partea adversa.
Combatantii pot indeplini misiuni si pe teritoriile controlate de adversar: este
vorba de cercetasii care culeg informatii in vederea luarii deciziilor militare sau
fortele de comando (speciale) care executa raiduri, acte de sabotaj si alte atacuri
in spatele liniilor adversarului. In astfel de cazuri, recunoasterea legalitatii
misiunilor depinde de purtarea propriei uniforme si respectarea legilor si
obiceiurilor razboiului: bineinteles ca cei imbracati in haine civile sau in
uniforma adversarului pot fi judecati si condamnati.
Necombatantii sunt persoanele care fac parte din fortele armate dar in
virtutea reglementarilor nationale, nu au misiuni de lupta; intra in aceasta
categorie juristii, functionarii si muncitorii, militarii si salariatii civili ai armatei
si organismelor asimilate armatei. Cu toate ca nu sunt combatanti, avand
uniforma militara si dreptul de a purta arme, acestia beneficiaza de statutul de
prizonier, in caz de capturare.
O situatie speciala de drept umanitar o are personalul militar al serviciului
sanitar si religios al fortelor armate - nefiind combatanti, in cazul in care ajung
in puterea adversarului ei ar trebui sa fie returnati fortelor armate. Totusi, ei pot
fi retinuti de puterea detinatoare pentru a acorda asistenta prizonierilor, dar vor
beneficia de avantajele si protectia oferita prizonierilor pe care ii ingrijesc
medical si ii asista religios.
In legatura cu statutul persoanelor autorizate sa participe la ostilitati mai
trebuie precizat ca, fiecare stat este liber sa incadreze sau nu femei in fortele
sale armate, statutul de combatant sau necombatant al acestora fiind determinat
de aceleasi principii ca in cazul barbatilor. In schimb, beligerantii trebuie sa ia
toate masurile posibile pentru ca la ostilitati sa nu ia parte direct copiii care au
implinit varsta de 15 ani si, mai ales, sa se abtina de a-i recruta in fortele lor
armate.
 Intr-o definitie generala, este combatant ilegal acela care in timp de conflict
armat, detinand arme, comite acte de violenta impotriva adversarului. Ca atare,
combatantul ilegal nu face parte din fortele armate ale beligerantilor, dar
participa la ostilitati, fapt pentru care el nu are dreptul la statutul de prizonier de
razboi si, in consecinta, el va fi judecat si condamnat pentru actele sale de catre
puterea captoare.
Intr-o definitie doctrinara, nu poate fi considerat combatant (si implicit
prizonier de razboi) spionul, mercenarul si criminalul de razboi.
Spionii sunt persoanele care i-au in mod clandestin parte la actiunile
militare, cautand sub pretexte inselatoare, sau in mod deliberat clandestin, sa
culeaga informatii de interes militar in zona de operatii a unui beligerant, cu
intentia de a le comunica partii adverse. Nu raspund definitiei de spioni, militari
nedeghizati care au ptruns in zona de operatii a armatei inamice in scopul de a
culege informatii, si nici militarii care-si indeplinesc pe fata misiunea, fiind
insarcinati sa transmita telegrame fie propriei armate, fie armatei inamice, sau
indivizii trimisi sa intretina comunicatiile intre diferitele parti ale unei armate
sau ale unui teritoriu.
Mercenarul este considerat un combatant ilegal, care nu beneficiaza de
statutul de prizonier de razboi in caz de capturare, si poate fi judecat si
condamnat pentru incalcarea legilor razboiului. Protocolul din 1977 defineste
mercenarul ca fiind persoana care este special recrutata in tara sau in strainatate,
pentru a lupta intr-un conflict armat, ia parte directa la ostilitati, participa la
ostilitati in vederea obtinerii unui avantaj personal ce ii este, efectiv, promis de
o parte la conflict, o remuneratie superioara celeea platite combatantilor
obisnuiti. Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat mai multe rezolutii care au
condus in anul 1989 la elaborarea Conventiei Internationale impotriva recrutarii,
folosirii, finantarii si instruirii mercenarilor.
Criminalul de razboi este combatant ilegal, in sensul ca, reprezinta o
persoana care a participat la ostilitati militare fara a respecta una din conditiile
fundamentale de acces la statutul de combatant legal, si anume aceea referitoare
la respectarea legilor si obiceiurilor razboiului, fiind scos de sub protectia
legilor internationale, judecarea si condamnarea autorului incalcarilor
respective.
Fara a fi reglementate de DIU, statutele dezertorilor si tradatorilor ridica
unele probleme. Conform dreptului intern al statelor, dezertorul este cel care,
avand mijloace de a lupta, trece la adversar incetand lupta, iar tradatorul este
cel care se pune in slujba unei puteri straine, in fapt, dezertarea se poate
combina uneori cu tradarea, avand multe elemente comune.
 CURS IV
MIJLOACE SI METODE DE RAZBOI

1 Reguli generale;
2 Mijloace de lupta;
3 Metode de razboi.

1 Reguli generale

Statutul de combatant implica utilizarea legala a diferitelor arme si metode

de utilizare a acestora. Dreptul de Haga poate fi rezumat ca fiind constituit din
regulile care limiteaza desfasurarea ostilitatilor militare:
- cine poate fi supus atacului;
- ce obiective pot constitui tinta atacului;
- care sunt armele si metodele de razboi permise.
Ilegalitatea anumitor mijloace si metode de razboi s-a realizat in raport cu
efectele lor distructive, cu persoanele impotriva carora sunt indreptate, locurile
si bunurile vizate. Pe aceasta baza, s-au conturat, in decursul timpului, patru
principii de actiune:
a partile la un conflict armat n-au un drept nelimitat in ceea ce priveste
alegerea mijloacelor si metodelor de razboi;
b in utilizarea acestora trebuie sa se faca intotdeauna o distinctie neta intre
obiectivele militare, pe de o parte, populatia si persoanele civile si
bunurile cu caracter civil, pe de alta parte, astfel incat atacurile sa nu fie
indreptate decat impotriva primelor;
c sa se limiteze, pe cat posibil, suferintele pe care le-ar putea indura
combatantii si proportiile distrugerilor;
d sa existe intre combatanti posibilitatea unei minime increderi, in ceea ce
priveste statutul juridic al persoanelor si bunurilor aflate sub protectia
dreptului umanitar.
Notiunea de mijloace de razboi defineste armele si sistemele de arme prin
care se exercita materialmente violenta impotriva inamicului, iar conceptul de
metode de razboi indica procedeele si strategiile utilizate in caz de conflict
armat pentru a realiza scopurile actiunilor militare.
Sunt interzise a fi utilizate intr-un conflict armat metodele si mijloacele de
razboi care produc daune intense, crude si barbare, grave si durabile mediului
natural, adica inseala buna credinta a adversarului in legatura cu statutul de
protectie legala. Mijloacele si metodele de razboi care nu se includ in aceste
categorii sunt considerate ca fiind legitime. Competenta de reglementare in
acest domeniu apartine statelor.
 2 Mijloace de razboi

In domeniul interzicerii sau limitarii armelor se aplica, in primul rand, regula

generala de prohibitie (interdictie, interzicere), bazata pe efectele armelor care
produc rau inutil sau superfluu (crude, barbare si perfide), sau care au efecte
nediscriminate.
Este vorba de:
proiectile explozibile sau incarcate cu materii fulminante sau inflamabile
cu greutate mai mica de 400 grame;
gloante care se latesc sau turtesc usor corpul omenesc;
gazele asfixiante, toxice sau similare si alte arme chimice;
otrava si armele otravitoare;
minele si torpilele submarine;
aruncatoare de flacari si armele incendiare;
armele bacteriologice;
tehnicile de modificare a mediului in scopuri militare;
proiectile cu schije nelocalizabile cu raze X;
minele si capcanele terestre;
arme laser care provoaca orbirea.

Dincolo de aceste arme interzise prin conventii, exista si o categorie de

mijloace de razboi care nu sunt reglementate in mod special. Literatura de
specialitate include in aceasta categorie armele radiologice, mijloacele si
metodele de razboi electronic, dispozitivele cu ultrasunete, dispozitivele cu
fulgere luminoase s.a.
Un caz aparte il reprezinta armele nucleare, utilizarea lor fiind o crima
impotriva umanitatii. Teza occidentala conform careia arma nucleara ar putea fi
utilizata, se fondeaza pe caracterul vag al dreptului existent in materie, pe
absenta oricarei reguli speciale de interzicere a armei nucleare, pe practica
statelor in materie de dezarmare nucleara si de dreptul de a utiliza forta in caz
de legitima aparare, de represalii sau in stare de necesitate.
Ramane, in continuare, deasupra omenii aceasta sabie, umanitatea trebuind
sa insiste sa ilegalizeze arma nucleara, proces care in final trebuie sa continuie
cu distrugerea acestui arsenal sinucigas.
 3 Metode de razboi

Intre metodele de razboi limitate sau interzise, de-a lungul timpului, fie prin
reguli cutumiare, fie prin dispozitii conventionale se numara:
perfidia cu intentia de inselare, la buna credinta a unui adversar pentru
a-l face sa creada ca are dreptul sa primeasca sau obligatia sa acorde
protectia prevazuta in regulile dreptului international aplicabil in
conflictele armate;
refuzul de a lua prizonieri ca atare, este interzis de a se ordona sa nu
existe supravietuitori, de a ameninta cu aceasta adversarul sau de a
conduce ostilitatile in functie de aceasta decizie, chiar daca astfel de
ordine au fost date, cum a fost cazul celui emis de Hitler, in 1942,
conform caruia, nimeni nu va fi crutat;
inrolarea fortata a resortimentelor (sentimente ostile, pica, ura) partii
adverse;
distrugerile de bunuri protejate fara necesitate militara;
actele sau amenintarile al caror obiect principal este de a raspandi
teroarea in populatia civila - indiferent daca efectul a fost atins sau nu,
ceea ce conteaza la aceasta metoda de razboi, este intentia expresa de a
teroriza civilii cu distrugerea totala, dar nu este aplicabila in cazul atacarii
unui obiectiv militar legitim;
atacurile nediscriminate, indiferent de forma lor, terestra,
bombardament aerian sau naval, ori de navele folosite (proiectile, bombe,
rachete, torpile etc.);
represaliile armate ca metoda de obligare a adversarului de a respecta
legile razboiului dar prin incalcarea acestora.
Este evident ca incalcarea regulilor regimului juridic al mijloacelor si
metodelor de razboi, reprezinta incalcari grave ale conventiilor speciale care
interzic sau limiteaza utilizarea unora dintre ele de catre combatanti. De altfel,
aceste interdictii si limitari se completeaza cu autorizarea de a utiliza anumite
arme, fiindca altfel razboiul n-ar mai exista. Regimul juridic al mijloacelor si
metodelor de razboi este o tentativa de a echilibra necesitatea militara cu
principiile umanitare, cu alte cuvinte, o incercare de umanizare a conflictului
armat.
Conflictul armat poate fi:
- conflict armat maritim, care se compune din totalitatea actiunilor
militare duse pe mare, putand avea un rol dominant, important sau
secundar in ansamblul razboiului;
 - conflict armat aerian, fiind acea forma de purtare a razboiului in care
fortele aeriene constituie principalul mijloc pentru obtinerea succesului.

CURS V
OCUPATIA MILITARA SI NEUTRALITATEA

1 Ocupatia militara;
2 Neutralitatea;
3 Incetarea ostilitatilor.

1 Ocupatia militra

Prin ocupatie militara se intelege invadarea unui teritoriu inamic si punerea

lui sub regim de ocupatie, in scopul de a exercita asupra-i, in mod efectiv, o
autoritate temporara. Ocupatia apare sub raport material ca o consecinta a
ostilitatilor militare, mai exact, al invaziei; rezistenta suveranului teritorial a
incetat si fortele militare ale inamicului au luat in posesie teritoriul respectiv.
Ocupatia nu se extinde decat asupra teritoriilor unde aceasta autortate este
stabilita si in masura sa se exercite. Efectivitatea ocupatiei militare nu impiedica
o incetare completa, totala si definitiva. Ea presupune numai ca inamicul sa fi
luat in posesie efectiva teritoriul respectiv si sa-i organizeze guvernarea si
administrarea. Daca el nu reuseste sa-si stabilieasca autoritatea de fapt si sa
exercite in efectiv, teritoriul respectiv este considerat ca invadat si nu ocupat, in
sensul dreptului international umanitar.
Nu orice posesiune a unui teritoriu poate fi considerata ocupatie militara. Un
teritoriu este considerat ocupat cand se gaseste de fapt sub autoritatea armatei
inamice, de unde rezulta faptul ca, elementul esential al ocupatiei militare este
acela al efectivitatii posesiunii. Odata teritoriul efectiv ocupat, se creeaza o
situatie juridica noua, care implica noi drepturi si noi obligatii de ordin
international atat pentru ocupant, pentru populatia civila aflata pe acest teritoriu,
cat si pentru statele terte si unele organizatii internationale umanitare (ex.
Crucea Rosie).
In ceea ce-i priveste pe locuitorii teritoriului ocupat, onoarea si drepturile de
familie, viata indivizilor si proprietatea privata precum si credintele religioase si
exercitiul cultelor trebuie respectate, iar proprietatea privata nu poate fi
confiscata. De asemenea, orice discriminare pe motive de rasa, nationalitate,
limba, convingeri si practici religioase, opinii, origine sau pozitie sociala ori alte
considerente este ilegala. Civilii si proprietatea lor sunt protejati, in special,
contra oricaror acte de violenta, represaliilor, jafului, pedepselor colective si
masurilor de intimidare si terorism; nimeni nu poate fi pedepsit pentru o fapta
daca nu a savarsit-o, iar luarea de ostatici este interzisa.
 In regimul ocupatiei militare, de multe ori, puterea ocupanta are rolul de
subiect activ, impunandu-i-se anumite obligatii si avand drepturi specifice in
legatura cu autoritatea efectiva pe care o exercita asupra teritoriului ocupat si
locuitorilor sai. Legislatia penala a teritoriului ocupat ramane in vigoare, in
afara de cazul in care, fiind o amenintare pentru securitatea ocupantului sau, un
obstacol in aplicarea dreptului umanitar, va putea fi abrogata sau suspendata.
Aceasta inseamna ca tribunalele teritoriului ocupat vor continua sa functioneze
pentru toate infractiunile prevazute in legislatia penala locala, iar administratiei
teritoriului ocupat i se vor crea conditii sa-si desfasoare activitatea (invatamant,
sanatate, primarii si consilii locale etc.). Puterea de ocupatie poate, totusi, sa
infiinteze organe administrative proprii, din ratiuni de ordin militar, sau ca
urmare a obligatiei de a mentine ordinea publica.
In legatura cu puterea de legiferare si jurisdictia in teritoriile ocupate trebuie
mentionat ca, in cazul in care elaboreaza dispozitii penale de catre ocupant,
acestea nu pot avea caracter retroactiv si vor intra in vigoare abia dupa ce au
fost publicate si aduse la cunostinta populatiei in limba acesteia.

2 Neutralitatea

Neutralitatea este situatia juridica a statelor care nu participa la un conflict

armat, este optiunea lor de a nu participa la un razboi si de a nu influenta
izbucnirea unui conflict armat. Spre deosebire de statele nebeligerante, dar care
nu si-au declarat neutralitatea, statele neutre au drepturi si indatoriri specifice,
proprii starii de neutralitate, asumate in mod expres, ca un reflex legitim al
drepturilor de razboi ale beligerantilor, caracterizate prin abtinerea de a
interveni in vreun fel in cadrul conflictului si prin impartialitatea fata de ambele
parti.
Obligatiile principale ale statelor permanent neutre sunt urmatoarele:
- obligatia de neparticipare la aliante politice, militare, economice care au
ca scop pregatirea unui razboi;
- obligatia de a nu permite folosirea teritoriului lor in scopuri militare (cum
ar fi plasarea de baze militare);
- obligatia de a intretine relatii de colaborare pasnica cu toate statele.
In functie de natura zonei pe care o vizeaza, neutralitatea poate fi terestra,
maritima si aeriana.

3 Incetarea ostilitatilor

Revenirea la starea de pace prin incetarea conflictului armat se face, in mod

traditional, prin doua operatii distincte, carora le corespund doua tehnici juridice
diferite. Incetarea ostilitatilor este prima dintre aceste opratiuni si are ca efect
incheierea luptelor dintre fortele armate opuse, realizandu-se, de obicei, prin
armistitiu sau capitulare.
 Ele se realizeaza printr-o noua operatie care consta in semnarea tratatului de
pace de catre autoritatile guvernamentale in formele autorizate de constitutia
statelor respective. Prin dispozitiile sale politice, tratatul de pace genereaza un
nou echilibru intre invingator si invins, face sa inceteze starea de beligeranta si
permite reluarea raporturilor normale din timp de pace intre toate statele.
Conflictele armate inceteaza prin:
- armistitiu;
- capitulare;
- tratat de pace si prin acord tacit;
- act unilateral si debellatio (subjugarea).
Armistitiul - ca situatie de fapt, se prezinta ca o suspendare temporara si
conventionala a ostilitatilor, incheindu-se prin conventii scrise, fiind rezultatul
unor negocieri de lunga sau scurta durata, de obicei organizate din initiativa
unor terte state.
Capitularea este o incheiere a ostilitatilor unilaterala, sau negociata intre
parti, care trebuie sa tina seama de regulile onoarei militare, capitularea odata
incheiata (declarata) trebuie respectata in mod scrupulos de catre parti, cei care
incalca termenii avand responsabilitatea faptelor lor.
Capitularea neconditionata o alta modalitate de incetare a ostilitatilor,
conform careia statele invingatoare nu mai sunt legate la sfarsitul ostilitatilor de
nici un impediment juridic fata de statele invinse, singurele conditii fiind cele de
ordin moral.
Incetarea ostilitatilor prin ordin tacit este considerata fapta de simpla
incetare a luptelor. De regula, procedura incheierii tacite a ostilitatilor este
precedata de declaratia unilaterala a uneia dintre parti care, daca nu adopta o
pozitie contrara, inseamna ca ostilitatile au incetat.
Incetarea starii de beligeranta prin debellatio reprezinta actul prin care
statul invingator in razboi isi substituie in intregime autoritatea asupra
teritoriului invins, fapt ce duce la disparitia acestuia din urma. Debellatio
presupune existenta a doua elemente:
- un element material - ocuparea totala a teritoriului inamic, insotita de
distrugerea si disparitia aparatului statal;
- un element psihologic - vointa de a distruge complet organizarea statala a
adversarului.
Tratatul de pace instrumentul juridic care pune capat oficial starii de
beligeranta, marcand data exacta de la care efectele juridice ale razboiului
inceteaza (data semnarii acordului de armistitiu marcheaza momentul incetarii
ostilitatilor, dar starea de beligeranta se mentine).
Constitutia prevede ca Presedintele incheie tratate internationale, in numele
Romaniei, negociate de Guvern si le supune spre ratificare Parlamentului.
 CURS VI
PROTECTIA MILITARA IN CONFLICTELE ARMATE

1 Protectia umanitara a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor;

2 Persoanele disparute si decedate;
3 Statutul juridic al prizonierilor de razboi.

1 Protectia umanitara a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor

In dreptul umanitar, ranitii si bolnavii au reprezentat prima categorie de

persoane protejate. Asa se face ca, atat definirea ranitilor si bolnavilor, cat si
ameliorarea protectiei ce le este acordata a evoluat pe parcursul a mai bine de un
secol, adaugand categorii noi de persoane, noi situatii in care se aplica protectia,
cat si noi forme de asistenta a acestora.
Cea mai recenta definitie a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor este data de
Protocolul din 1977, potrivit caruia, prin raniti si bolnavi se inteleg
persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau
a altor incapacitati sau tulburari fizice sau mentale, au nevoie de ingrijiri
medicale si se abtin de la orice act de ostilitate. Aceasta definitie include
deopotriva lauzele, nou-nascutii si alte persoane care ar avea nevoie de ingrijiri
medicale imediate, cum ar fi infirmii si femeile insarcinate si care se abtin de la
orice act de ostilitate.
Prin notiunea de naufragiati se inteleg persoanele, militari sau civili, care
se afla intr-o situatie periculoasa pe mare sau in alte ape, ca urmare a unui
eveniment de natura obiectiva sau subiectiva ori a unui accident ce afecteaza
integritatea operationala a navei sau aeronavei ce-i transporta, si care se abtin de
la orice act de ostilitate. Aceste persoane, cu conditia abtinerii in continuare de
la acte ostile, vor continua sa fie considerate ca naufragiati si in timpul salvarii
lor, pana cand vor dobandi un alt statut. De cate ori imprejurarile o vor permite,
se poate conveni asupra unui armistitiu local sau temporar care sa ingaduie
ridicarea, schimbul si transportul ranitilor si bolnavilor cazuti pe campul de
lupta.
In ceea ce priveste protectia, tratamentul si ingrijirea ranitilor, bolnavilor si
naufragiatilor, datorita situatiei dificile in care se afla, acestia vor fi respectati si
protejati in toate imprejurarile, indiferent de situatia tactica sau strategica, de
aprovizionarea si asigurarea logistica etc.
Protectia acordata ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor se bazeaza pe
aplicarea principiilor generale ale dreptului international si anume pe ideea ca,
acestia nemaiparticipand la ostilitati, nu mai pot fi considerati dusmani.
Normele de DIU, aflate permanent intr-o evolutie, au incercat si incearca, nu
fara succes, sa rezolve problematica complexa a protectiei ranitilor, bolnavilor si
naufragiatilor, ca si a altor categorii de persoane neparticipante la ostilitati.

2 Persoane disparute sau decedate

Ocupandu-se, in special, de protectia persoanelor in viata si avand tot timpul

in vedere pericolele la care oamenii sunt expusi in caz de conflict armat, DIU nu
neglijeaza nici problemele ridicare de disparutii si decedatii din cauza
razboiului. Exista un numar impresionant de disparuti si decedati necunoscuti
din randul populatiei civile deportate si carora, din cauza imprejurarilor
razboiului, nu li se mai cunoaste nici soarta si nici locul de inhumare. Pe baza
de reciprocitate, celor cazuti pe campul de lupta trebuie sa li se acorde respectul
cuvenit si sa fie comemorati ca pierzandu-si viata pentru patria lor.

3 Statutul juridic al prizonierilor de razboi

Prin definitie, prizonier de razboi este orice combatant care cade in mainile
Puterii adverse. Conditiile cerute pentru ca o persoana sa beneficieze de statutul
de prizonier, se rezuma la calitatea de combatant si la scoaterea ei din lupta prin
caderea in mainile inamicului, sau prin examinarea in mod clar a intentiei de a
se preda. Astfel de persoane nu trebuie sa faca obiectul unui atac. Desi calitatea
de combatant este esentiala pentru acordarea statutului de prizonier, sunt totusi
exclusi de la beneficiul acestuia:
a combatantii care stimuleaza statutul de civil sau necombatant;
b combatantii inarmati care, nediferentiindu-se de populatia civila, poarta
armele la vedere pe timpul pregatirii si desfasurarii actiunilor militare;
c spionii, mercenarii, sabotorii (impiedica desfasurarea unei actiuni) si cei
care au comis crime de razboi, dupa ce un tribunal competent a pronuntat
o sentinta in acest sens impotriva lor.
Prizonierii de razboi trebuie sa fie tratati tot timpul cu omenie, fiind interzise
actiunile si omisiunile Puterii detinatoare care ar putea cauza moartea sau
periclita sanatatea captivului.
La capturare, prizonierii nu pot fi obligati sa declare alte informatii decat
cele necesare identificarii lor, si pot pastra obiectele de uz personal, inclusiv
sume de bani, insemne de grad si nationalitate, decoratii si obiecte de valoare
sentimentala. Ei vor fi imediat evacuati in lagare situate destul de departe de
zona luptelor pentru a fi in afara de pericol. Evacuarea trebuie facuta cu omenie
si in conditii asemanatoare celor create deplasarii trupelor Puterii detinatoare. In
lagare, prizonierii pot fi grupati in functie de nationalitate, limba si obiceiuri,
asigurandu-se conditii de cazare, imbracaminte si hrana tot atat de favorabile ca
acelea pe care le au trupele proprii ale capturatorului.
 Beligerantii isi vor comunica reciproc amplasarea lagarelor de prizonieri in
vederea evitarii atacarii acestora, scop in care ele vor fi astfel dispuse, incat
semnele distinctive ale lagarelor sa poata fi vazute de la inaltime. Puterea
detinatoare trebuie sa ia toate masurile de igiena si sa asigure ingrijirea medicala
necesara folosind personalul medical si religios retinut pentru asistarea
prizonierilor de razboi.
Evadarea sau tentativa de evadare este reglementata sub forma permisiunii
pe care o are statul capturator de a folosi armele contra celor care incearca sa
evadeze. Aceasta constituie un mijloc extrem, care va fi intotdeauna precedat de
somatiille cerute de imprejurari. Evadarea unui prizonier este considerata ca
reusita daca se alatura fortelor sale armate (sau aliate), daca a parasit teritoriul
adversarului sau daca ajunge pe o nava a statului sau.
Fiind supusi legilor, regulamentelor si ordinelor generale in vigoare in fortele
armate ale Puterii detinatoare, prizonierilor care comit infractiuni la aceste acte
normative li se pot aplica sanctiuni penale si disciplinare.
Informatiile referitoare la inhumari si morminte trebuie inregistrate la
Serviciul Mormintelor al Puterii detinatoare, spre a fi transmise statului de
origine. Statul pe teritoriul caruia se afla morminte ale prizonierilor, are
obligatia de a le ingriji si a inregistra orice mutare ulterioara a osemintelor.
Eliberarea si trimiterea prizonierilor in patria lor, reprezinta sfarsitul
captivitatii si poate avea loc atat in timpul conflictului armat, cat si la incetarea
ostilitatilor. Nimeni nu poate fi repatriat contra vointei sale. In scopul repatrierii
si spitalizarii prizonierilor raniti si bolnavi in tari neutre, Puterile interesate vor
colabora, vor incheia acorduri si vor desemna comisii medicale pentru
examinarea ranitilor in vederea luarii unei decizii.
Beligerantii pot cadea de acord si asupra repatrierii sau internarii intr-o tara
neutra, inclusiv a prizonierilor valizi care au suportat o lunga captivitate.
Eliberarea si repatrierea prizonierilor la sfarsitul captivitatii se face fara
intarziere, atat din initiativa Puterii detinatoare cat si in conditiile prevazute in
conventia de armistitiu. Cheltuielile de repatriere se impart intre cele doua parti
interesate.
De la inceputul captivitatii si pana la eliberare, protectia prizonierilor se
realizeaza prin intermediul Birourilor Nationale de Informatii, a societatilor de
ajutorare si CICR (Comitetul International al Crucii Rosii), si al puterilor
Protectoare recunoscandu-li-se si dreptul la vizita, in vederea controlarii
tratamentului la care sunt supusi prizonierii de razboi.
In acest sens, delegatii Puterilor protectoare vor fi autorizati sa mearga, la
libera lor alegere, in toate locurile de internare, de detentie si de munca ale
prizonierilor si sa discute, fara martori, cu acestia ori cu reprezentantii lor.
Durata si frecventa acestor vizite nu vor fi limitate si nu vor putea fi interzise
decat din motive de necesitate militara imperioasa ( imediata) si numai cu titlu
exceptional si temporar.
 CURS VII
PROTECTIA POPULATIEI CIVILE SI A PERSONALULUI
ORGANISMELOR UMANITARE

1 Protectia populatiei civile, copiilor, femeilor si reintregirea familiilor;

2 Protectia refugiatilor si apatrizilor;
3 Protectia personalului organismelor umanitare si a ziaristilor.

1 Continutul protectiei populatiei civile

Statutul populatiei aflata sub regim de ocupatie este determinat de dublu

raport juridic - cu statut national, care-si conserva atributele necesare, si cu
puterea de ocupatie care, in virtutea DIU, exercita temporar si limitat anumite
competente administrative si jurisdictionale. In aceasta situatie, locuitorii
teritoriului ocupat vor ramane, pe de o parte supusi datoriei de fidelitate fata de
statul lor national, suveranul teritorial, iar pe de alta parte, vor trebui sa se
conformeze ordinelor ocupantului, fondate pe competentele de care aceasta
dispune.
DIU instituie un regim de protectie pentru doua categorii de civili o
protectie generala pentru ansamblul populatiei civile si o protectie speciala
pentru anumite categorii vulnerabile. Pe un teritoriu ocupat se pot afla
urmatoarele categorii de persoane:
- cetatenii statului al carui teritoriu este ocupat, care formeaza marea
majoritate;
- cetateni ai statelor neutre sau nebeligerante;
- cetateni ai statelor cobeligerante;
- cetateni ai statelor inamice;
- cetateni ai statelor aliate;
- cetateni ai puterii de ocupatie;
- apatrizi;
- refugiati.
Pentru anumite categorii de persoane vulnerabile femei insarcinate sau
mame cu copii pana la 15 ani, orfani, batrani, infirmi, raniti, bolnavi etc., se
instituie masuri de protectie speciale.
Protectia copiilor pe timp de razboi a fost, este si va fi problema centrala a
oricarui stat si a oricarui combatant sau necombatant. Si asta, pentru simplul
motiv ca aceste persoane inocente nu au puterea sa se apere singure.
Problematica drepturilor copilului s-a aflat destul de timpuriu in atentia statelor,
inca din perioada interbelica adoptandu-se prima Declaratie a drepturilor
copilului, iar ONU, in 1959, in documentul cu acelasi obiect, recunoaste ca
drepturile copilului sunt diferite calitativ de cele ale adultilor, fapt ce impune ca
in orice circumstanta copiii sa primeasca printre primii protectie si ajutor,
ratiunea acestei protectii constand, pe de o parte, in vulnerabilitatea copilului
care reclama un sprijin special, si pe de alta parte, in caracterul deplin al
drepturilor copiilor.
Dreptul umanitar contine norme speciale de protectie a drepturilor femeii in
caz de conflict armat. Femeile fiind protejate contra oricarei atingeri a onoarei
lor si, mai ales, contra violului, constangerii la prostitutie si contra oricarui
atentat. Obligatii speciale sunt impuse autoritatilor statului ocupat, mai ales in
caz de internare a femeilor, cand acestea trebuie tinute in localuri separate si
puse sub supravegherea directa a gardienilor-femei. Cazurile de femei
insarcinate sau cu copii mici care depind de ele, care sunt arestate, detinute sau
internate pentru motive in legatura cu conflictul armat, vor fi examinate cu
prioritate absoluta.
De asemenea, partile in conflict se vor stradui ca, in masura posibilului, sa
evite ca pedeapsa cu moartea sa fie pronuntata impotriva femeilor insarcinate
sau a mamelor cu copii mici, pentru o infractiune comisa in legatura cu
razboiul, iar condamnarea la moartea pentru o astfel de infractiune sa nu fie
executata impotriva acestor femei.
Un alt obiectiv al protectiei drepturilor omului in timp de conflict armat este
reintregirea familiilor separate din cauza si in timpul razboaielor. Partile la
conflict vor facilita cercetarile intreprinse de membrii familiilor dispersate de
razboi, pentru a relua legaturile si a se reuni, grupurile familiare pot fi internate
laolalta spre a evita dispersarea lor si, nu in ultimul rand, celor internati trebuie
sa li acorde posibilitatea de a se adresa prin corespondenta familiilor lor, direct
sau prin intermediul Agentiei Centrale de Informatii a C.I.C.R.(Crucea Rosie).

2 Protectia refugiatilor si apatrizilor

Desi o putem considera la fel de veche pe cat sunt razboaiele, problema

refugiatilor apare in practica internationala dupa Primul Razoi Mondial, ca o
consecinta a acestuia, dar si a Revolutiei din Rusia si a luptelor interne din
Imperiul Otoman aflat in dezvoltare, fenomene ce au produs deplasari in masa
ale populatiei civile din Europa si Asia Mica. Numai Primul Razboi Mondial a
lasat mostenire, in afara prizonierilor de razboi, un numar de 1,5 milioane de
refugiati si persoane stramutate, dispersate in numeroase tari.
Astazi, notiunea de refugiat are un inteles mai larg, de o persoana care si-a
parasit tara de origine, cautand adapost in alte state, pe considerente de
persecutie datorate rasei, religiei, nationalitatii, apartenentei la un grup social
sau opiniilor politice. Se apreciaza ca astazi in lume exista milioane de refugiati
pe toate continentele, astfel incat implicatiile acestei probleme sunt multe si
tragice, iar statele nationale au adoptat legi si mecanisme speciale de protectie,
cum ar fi Legea privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, din 1996.

3 Protectia personalului organismelor umanitare si a ziaristilor

Personalul serviciilor sanitare si religioase dobandeste dreptul de a fi protejat

in timp de conflict armat in virtutea necesitatii de a ingriji raniti, bolnavi si
naufragiati, intr-un mod derivat din caracterul umaniitar al misiunii lor. Fata de
protectia genarala a altor categorii de persoane, protectia personalului sanitar si
religios este una speciala, realizata prin intermediul insemnului distinctiv al
Crucii Rosii pe fond alb. Asigurarea asistentei acestor categorii de persoane
(raniti, bolnavi, naufragiati, persoane civile, prizonieri de razboi), care nu (mai)
participa la ostilitati, impune garantarea securitatii celor care se ingrijesc de
soarta lor.
Prin expresia personal sanitar se inteleg persoanele ce se ocupa exclusiv in
scop sanitar cu administratia unitatilor sanitare. Acestora li se adauga, pe timp
limitat sau nelimitat, functionarii sau admnistratorii mijloacelor de transport
sanitar. Personalul sanitar poate fi militar sau civil.
Notiunea de personal religios! este extinsa si ea, astfel incat sa cuprinda
atat pe militari cat si pe civili, mentionandu-se cu titlu, de exemplu, preotii.
Preotii militari si civili ca si ajutoarele lor (dascali, cantareti, soferi), isi vor
exercita misiunile de asistenta spirituala in conformitate cu legile si
regulamentele militare ale puterii detinatoare si cu morala profesionala, putand
indeplini si functii de duhovnic, de primire si transmitere a ultimei dorinte a
muribunzilor si de oferire de ajutoare materiale.
Protectia speciala acordata personalului sanitar si religios se refera atat la
neatacarea acestuia, la respectarea statutului lor, cat si la inlesnirile ce trebuie sa
li se acorde pentru indeplinirea misiunilor lor umanitare. In Romania, personalul
organismelor umanitare s-a bucurat intotdeauna de o protectie legala in timp de
conflict armat.
Doctrina apreciaza moartea unui ziarist ca fiind o crima comisa deopotriva,
impotriva unui individ si impotriva libertatii de informare al carui instrument
este ziaristul. Masurile protectoare ale dreptului umanitar fata de ziaristi sunt
apreciate de doctrina ca fiind absolut necesare si profund umane deoarece chiar
daca vocea sau camera de filmat sunt arme care uneori fac mai mult zgomot
decat un bombardament, acesta nu-i autorizeaza pe beligeranti sa atace
reporterul sau cameramanul care se limiteaza in a depune marturie asupra a ceea
ce el constata. Se apreciaza ca, din ce in ce mai frecvent, in multe tari sunt
acuzati comandantii militari de protectia insuficienta acordata ziaristilor in cazul
mortii, al sechestrarii sau al disparitiei acestora.
 CURS VIII

PROTECTIA BUNURILOR

1 Protectia bunurilor civile;

2 Protectia bunurilor cu caracter sanitar si a bunurilor culturale;
3 Protectia speciala a unor zone si localitati.

1 Protectia bunurilor civile

Protectia acordata bunurilor consta in faptul ca obiectivele atacurilor militare

sunt bunurile materiale utilizate in timp de conflict armat si care pot face
obiectul distrugerilor, jafului, confiscarii si capturarii.
DIU contemporan a instituit treptat o adevarata protectie a bunurilor civile,
impunand limitari si restrictii in conducerea actiunilor militare si in
comportamentul combatantilor.
Doctrina juridica precizeaza ca sunt obiective militare:
a fortele armate, inclusiv organismele auxiliare sau complementare si
persoanele care, fara a apartine acestora, i-au totusi parte la lupte;
pozitiile, instalatiile sau constructiile ocupate de fortele armate indicate
mai sus, ca si obiectivele luptelor, adica acelea care fac parte direct din
obiectivul luptelor dintre fortele terestre sau maritime, inclusiv fortele
aeroportuare;
b instalatiile, constructiile si alte lucrari cu caracter militar, cum ar fi
cazarmile, fortificatiile, ministerele militare si alte organe de conducere si
administrare militara;
c depozitele de arme sau de materiale de razboi cum ar fi: depozitele de
munitii, de echopamente militare, de carburanti, parcurile de vehicule;
d aeroporturile, rampele de lansare a rachetelor si instalatiilor bazelor
navale militare;
e caile si mijloacele de comunicatie, cum ar fi: caile ferate, drumurile,
podurile, tunle, canale care sunt de un esential interes militar;
f instalatiile sanitare si statiile de radiodifuziune si de televiziune,
centralele telefonice si telegrafice de interes militar cert;
g industriile de interes esential pentru ducerea razboiului: industriile
destinate fabricarii de armamente, munitii, rachete, blindate, aeronave de
razboi, constructii navale; industriile de fabricare a mijloacelor de
transport, comunicatii si transmisiuni; uzinele si instalatiile de productie
 esentiale pentru ducerea razboiului; instalatiile producatoare de energie
destinate in special razboiului.
Instrumentele internationale precizeaza ca un obiectiv militar poate fi tacat
chiar daca in apropierea lui se afla si bunuri civile, precum si in situatia in care,
in teritoriul lui se gasesc persoane civile, deoarece prin prezenta lor in preajma
obiectivelor militare, civilii si bunurile civile se expun pericolelor la care
acestea sunt supuse, intrand in ceea ce literatura militara denumeste pierderi si
pagube colaterale, care sunt in general admise.
De aceea, statele semnatare sunt obligate sa evite amplasarea obiectivelor
militare in interiorul sau in apropierea zonelor dens populate, sa indeparteze
populatia si bunurile civile din vecinatatea obiectivelor militare, pentru a le
proteja de pericole ce rezulta pentru acestea din operatiile militare. Esenta
acestor norme generale protectoare consta in faptul ca daca obiectivele militare
pot fi atacate in timp de razboi, celelalte categorii de bunuri ce nu se includ in
categoria obiectivelor militare, nu trebuie sa fie atacate.

2 Protectia bunurilor cu caracter sanitar si a bunurilor culturale

Protectia bunurilor sanitare a evoluat in stransa legatura cu protectia ranitilor,

bolnavilor si naufragiatilor, precum si a personalului sanitar si misiunilor
medicale. Prin expresia de unitati sanitare aflate sub protectie se inteleg
asezamintele si alte formatii militare sau civile, permanente sau temporare,
organizate in scopuri sanitare, cum sunt cautarea, evacuarea, transportul,
diagnosticul sau tratamentul ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor. Expresia
include spitale si alte unitati similare, centre de transfuzie sangvina, centrele si
institutele de medicina preventiva si centrele de aprovizionare sanitara, precum
si depozitele de material sanitar si produse farmaceutice din aceste unitati.
Prin expresia transport sanitar se intelege transportul rutier, pe apa sau
aerian al ranitilor, bolnavilor, naufragiatilor, personalului sanitar si al
materialului sanitar. Respectarea, protejarea si neatacarea, inclusiv interzicerea
represaliilor contra bunurilor cu caracter sanitar, sunt asigurate prin protectia,
respectul si neatacarea de care se bucura intotdeauna toate unitatile sanitare.
In ceea ce priveste unitatile sanitare civle, acestea sunt protejate si respectate
daca apartin beligerantilor, fiind autorizate si recunoscute de acestia sau daca
aprtin statelor neutre ori societatilor de ajutor voluntare. Aceasta protectie nu
poate inceta decat daca unitatile sanitare civile sunt utilizate pentru a comite, in
afara destinatiei lor umanitare, acte daunatoare inamicului si doar dupa ce
somatia care propune un termen rezonabil de incetare a actelor daunatoare nu
este luata in considerare.
In timp de pace, bunurile culturale sunt protejate de legislatia interna a
fiecarui stat, dar si de dreptul international, statele incheind in acest sens
acorduri bilaterale sau multilaterale, obligatorii intre partile semnatare, ce
capata astfel valoarea unor instrumente internationale.
 Protectia generala a bunurilor culturale are doua elemente: ocrotirea si
respectarea, ambele fiind acordate automat tuturor bunurilor. Ideea de ocrotire
implica obligatia partilor contractante de a face, adica a lua masurile
corespunzatoare pe propriul lor teritoriu. Ideea de respectare implica obligatia
partilor de a nu face ceva, atat pe propriul teritoriu, cat si pe acela al altei(altor)
parti contractante.

3 Protectia speciala a unor zone si localitati

Protectia drepturilor omului in caz de conflict armat se realizeaza si prin

crearea unor zone speciale in care victimele de razboi sa fie ferite de efectele
ostilitatilor militare si sa li se acorde asistenta umanitara. Astfel de spatii
protejate si de siguranta sunt zonele si localitatile sanitare si de securitate,
localitatile neaparate si zonele demilitarizate. Functia principala a instituirii
acestor zone este protejarea dreptului la viata si sanatate al necombatantilor in
cursul conflictului armat.
Zonele de securitate delimiteaza arii umanitare ce pot fi create inca din timp
de pace sau imediat dupa inceperea ostilitatilor militare, pe propriul teritoriu sau
pe teritoriile ocupate. Scopul lor manifest este de a pune la adapost de
consecintele razboiului ranitii, bolnavii, infimii, persoanele in varsta, copiii sub
15 ani, femeile insarcinate etc.
Zonele neutralizate sunt destinate sa puna la adapost ranitii si bolnavii,
combatantii si necombatantii, precum si persoanele civile care nu participa la
ostilitati si care nu desfasoara nicio activitate cu caracter militar, cat timp se afla
pe teritoriul acestor spatii. Zonele neutralizate se instituie pe teritorii in care au
loc lupte efective si operatiunile militare continua si pot fi create direct de
beligeranti sau indirect, prin intermediul unui stat neutru sau al unui organism
umanitar. De indata ce beligerantii s-au pus de acord asupra situatiei geografice,
administratiei, aprovizionarii si controlului zonelor neutralizate propuse, se va
incheia un acord scris si semnat de reprezentantii lor, care vor fixa inceputul,
statutul si durata neutralizarii zonei.
Zonele demilitarizate au un regim juridic special de protectie, care
stipuleaza ca ele sunt create prin acord expres intre beligerantii care-si asuma
obligatia de a nu extinde operatiunile lor militare in spatiile respective. Acordul
va putea fi incheiat verbal sau scris, direct sau prin intermediul unei Puteri
protectoare, atat in timp de pace cat si dupa inceperea ostilitatilor, el va trebui sa
indice si sa determine, in modul cel mai precis cu putinta, limitele zonei si va
putea fixa modalitatile de control. In cazul in care una dintre partile la conflict
incalca termenii acordului, zona isi va pierde statutul protector si poate fi
atacata, dar va beneficia in continuare de protectia Dreptului umanitar general.
 CURS IX
APLICAREA DREPTULUI INTERNATIONAL UMANITAR

1 Implementarea normelor dreptului international umaniatar;

2 Aplicarea normelor dreptului international umanitar.

1 Implementarea normelor dreptului international umanitar

Conventiile de drept umanitar, odata ratificate, trebuie aplicate cu buna-

credinta de catre statele contractante, iar valoarea lor universala ar trebui sa
asigure universalitatea respectarii lor. De aceea, receptand legile si obiceiurule
razboiului in legislatia militara nationala, statele ar trebui sa-i determine pe
combatanti si necombatanti sa inteleaga ca incalcarea acestora constituie o
infractiune ce va fi pedepsita.
Literatura de specialitate consemneaza existenta la baza aplicarii dreptului
umanitar a unor principii generale rezultate din textele conventionale si
confirmate de practica internationala. Astfel, in conflictele armate
internationale, un prim principiu general este acela al egalitatii juridice a
beligerantilor fata de DIU, in sensul ca partile la un conflict armat trebuie sa
respecte la fel legile si obiceiurile razboiului, indiferent de legitimitatea si
legalitatea motivului pentru care desfasoara actiunile militare, victima unei
agresiuni neavand posibilitatea sa justifice utilizarea unor mijloace si metode de
lupta intersize, prin faptul ca duce un razboi de aparare.
Un alt principiu general al aplicarii DIU este acela al respingerii clauzei care
restrangea aplicarea dreptului clasic al razboiului la acele conflicte, in care toate
partile beligerante ratificasera conventiile respective. Este evident ca
respingerea clauzei are valoare doar in cazul instrumentelor juridice care contin
norme cu caracter cutumiar sau al acelora care sunt acceptate si aplicate de
statele care nu le-au ratificat prin declaratia unilaterala.
Intr-o situatie asemanatoare este si principiul general al caracterului
unilateral si nereciproc al angajamentului asumat de state de a respecta si a
face respectat dreptul international aplicabil conflictelor armate, independent de
respectarea acestuia de catre adversari. Un ultim principiu general este clauza
Martens, care impune respectarea legilor si obiceiurilor razboiului in situatiile
neprevazute de instrumentele juridice, asa cum rezulta din uzantele stabilite, din
principiile umanitatii si din exigentele constiintei publice.
Implementarea normelor DIU implica insusirea si integrarea obligatiilor
prevazute de conventiile internationale, ce sunt impuse statelor, care au devenit
parti la ele inca din timp de pace, pe perioada desfasurarii conflictului armat si
la incheierea ostilitatilor militare. Inca din timp de pace, dreptul international
obliga statele sa conceapa atat masuri politico-strategice de prevenire a
eventualelor conflicte armate, cat si masuri de strategie militara privind
asigurarea cunoasterii si respectarii legilor si obiceiurilor razboiului. Necesitatea
acestora din urma este impusa de faptul ca inceperea ostilitatilor militare
presupune aplicarea imediata a dispozitiilor DIU, lucru ce nu poate fi realizat
fara existenta prealabila a unor masuri de executare si administrative adecvate
acestui scop.

2 Aplicarea normelor dreptului international umanitar

Statele neutre pot contribui la limitarea conflictului armat si la aplicarea DIU

in urmatoarele ipostaze:
- ramanand in afara conflictului;
- prin actiuni directe in cadrul conflictului sau oferindu-si sprijinul la
actiunea organizatiilor umanitare la favoarea populatiei sau bunurilor
civile;
- admitand beligerantii in spatiul neutru pentru actiuni fara scopuri militare
(ex. pentru repararea navelor de razboi, transportul de raniti etc.);
- prin actiuni directe de restabilire a pacii sau de limitare si localizare a
conflictelor armate sau sprijinind astfel de actiuni, cooperand cu partile
beligerante in reprimarea infractiunilor grave la dreptul razboiului.
Prin notiunea de Putere Protectoare se intelege , in principal, un stat neutru
sau un alt stat nebeligerant, care a fost desemnat de o parte la conflict si care,
acceptat fiind de adversar, este de acord sa-si asume functii de reprezentare a
intereselor partii la conflict pe baza dreptului international. Puterile protectoare
vor fi desemnate fara intarziere inca de la inceperea ostilitatilor.
DIU va fi aplicat in cursul desfasurarii razboiului cu concursul si sub
controlul Puterilor Protectoare. Activitati de Putere Protectoare vor fi efectuate
de catre statul desemnat prin intermediul personalului sau diplomatic, consular
sau orice alta persoana desemnata special in acest scop. Pentru indeplinirea
functiilor sale, personalului desemnat de Puterea Protectoare trebuie sa i se
faciliteze accesul la organele si agentii guvernamentali si administrativi ai
partilor la conflict.
Atributiile Puterilor Protectoare sunt multiple si variate, inclusiv posibilitatea
de a controla tratamentul aplicat ranitilor, bolnavilor, naufragiatilor,
prizonierilor de razboi si internautilor civili. In ceea ce-i priveste pe prizonierii
si internautii civili, Puterea Protectoare poate alege liber locurile de vizitare,
poate discuta fara martori cu acestia si doar cazurile de necesitate militara
imperioasa, invocata cu buna-credinta, temporar si exceptional, pot limita aceste
drepturi.
 Aplicarea dreptului umanitar este o problema atat de respectare a
dispozitiilor acestuia de catre state si agentiile lor, dar si de atitudine fata de
eventualele violari ale legilor si obiceiurilor razboiului. Statul lezat de o violare
a DIU are la dispozitie una dintre urmatoarele masuri:
- aducerea faptelor incriminate la cunostinta statului responsabil, fie pe cale
diplomatica (prin Puterea Protectoare), fie direct in zona actiunilor
militare (mai ales prin parlamentari);
- initierea unei anchete bilaterale de stabilire a faptelor care constituie
incalcari grave ale conventiilor internationale;
- cererea adresata statului responsabil pentru pedepsirea vinovatilor si,
eventual, acordarea de despagubiri;
- propunerea de constituire a unei comisii internationale de anchetare a
faptelor;
- cererea catre organismele internationale sau statele neutre de a interveni
pe langa statul culpabil, in sensul de a-l determina sa puna capat violarilor
sau sa impiedice repetarea lor;
- judecarea vinovatilor de savarsirea de crime de razboi care ar cadea in
puterea sa;
- aducerea faptelor la cunostinta opiniei publice internationale;
- trecerea la utilizarea de represalii cu respectarea regulilor instituite de
conventiile internationale.
In legatura cu represaliile, acestea constau intr-o amenintare si o presiune
exercitata asupra inamicului, in scopul de a-l face sa inceteze savarsirea de acte
de razboi ilicite si sa respecte normele DIU. Ele constituie singura procedura
directa de obligare a adversarului de a-si desfasura actiunile militare in
conformitate cu legile si obiceiurile razboiului. Din pacate, represaliile se
transforma in acte de razbunare, de la care combatantii au indatorirea sa se
abtina. A nu comite acte de razbunare impotriva persoanelor care nu participa la
razboi si a bunurilor care nu sunt obiective militare este o obligatie inscrisa in
multe regulamente militare.
Deficientele anchetei bilaterale au determinat statele participante la
Conferinta de reafirmare si dezvoltare a DIU sa propuna, ca in cazul in care
Puterile Protectoare nu-si pot indeplini sarcinile de a controla aplicarea
conventiilor umanitare, sa realizeze acest control din oficiu, un organ stabilit de
ONU. Propunerea a fost respinsa pe motiv ca ONU are caracter politic si nu
poate actiona impartial in domeniul umanitar, fapt ce a determinat avansarea
ideii instituirii unei Comisii Internationale de Stabilire a Faptelor (C.I.S.F.).
Acest mecanism de control al aplicarii DIU este prevazut doar pentru conflictele
armate internationale, in cele neinternationale nu se pot aplica decat, eventual,
regulile generale ale dreptului international general si ale dreptului international
penal comun.
Aceasta procedura de control reprezinta un progres fata de alte sisteme de
control, cu conditia ca ea sa functioneze trecand prin proba practicii. Pana in
momentul in care vom putea dispune de o jurisprudenta in acest domeniu,
putem afirma ca mecanismul de control instituit prin intermediul C.I.S.F., ar
putea sa-i descurajeze pe beligeranti cu privire la violarea DIU.

CURS X

INFRACTIUNILE INTERNATIONALE SI REPRIMAREA LOR

1 Notiune si clasificari;
2 Reprimarea nationala a infractiunilor internationale.

1 Notiune si clasificari

Infractiunile internationale sunt faptele penale prevazute de normele

dreptului international, constand in actiuni sau inactiuni grave, savarsite cu
intentie, al caror element esential este periculozitatea manifestata pentru pacea
si securitatea internationala si pentru celelalte valori supreme ale umanitatii, si
care atrag in mod obligatoriu responsabilitatea si aplicarea de sanctiuni.
Stabilirea si reprimarea infractiunilor internationale ai caror autori, coautori
si complici trebuie sa raspunda individual, reprezinta obiectul unei ramuri
distincte a dreptului international, si anume, dreptul international penal.
Pentru calificarea infractiunilor internationale au fost identificate
urmatoarele elemente constitutive:
a elementul material, un act material elementar, voluntar, de natura fizica.
Un asemenea act nu poate fi comis decat de catre o persoana fizica.
Astfel, de cate ori ne aflam in fata unei infractiuni comise de unul sau mai
multe state, raspunderea penala incumba persoanelor fizice care au
actionat in numele si pe seama statelor.
Actul infractional se manifesta sub doua forme:
- ca actiune pozitiva;
- ca omisiune sau comportare pasiva.
Evolutia dreptului international in aceasta materie se caracterizeaza prin
extinderea raspunderii de la stat la individ. Astfel, in timp ce in trecut
raspunderea pentru omisiune nu angaja decat statul, antrenand numai consecinte
de ordin patrimonial (daune), in prezent, raspunderea a fost extinsa si asupra
persoanelor fizice, imbracand pentru acestea din urma caracterul penal.
b elementul injust (ilicit) conditioneaza existenta infractiunii prin aceea ca
ilegalitatea este unul dintre elementele fundamentale ale infractiunii, cel
care atrage raspunderea penala.
Infractiunile internationale nu pot fi santionate atata timp cat au fost
savarsite in exercitarea unui drept (ex. legitima aparare) sau in limitele unei
obligatii rezultand din legi si tratate internationale.
 c Elementul moral este indispensabil existentei infractiunii, in considerarea
faptului ca pentru a constitui o infractiune de natura a antrena
raspunderea penala, actul incriminat trebuie sa fie imputabil autorului.
Acesta presupune nu numai vointa de a comite actul, dar si constiinta
asupra caracterului lui ilicit.
Clasificarea infractiunilor internationale poate fi facuta in functie de mai
multe criterii:
- in functie de subiectul infractiunii, se pot distinge infractiuni al caror
subiect nu poate fi decat statul, respectiv infractiuni comise de catre
organele statului in numele si pe seama statului, si infractiuni al caror
subiect este individul, ca persoana particulara;
- dupa scopul umarit de autor - un rezultat politic sau ideologic (in
aceasta categorie sunt incadrate crimele contra umanitatii, inclusiv
genocidul, crimele de razboi si terorismul international, pirateria,
traficul de stupefiante etc.);
- in functie de timp, dupa cum infractiunile au fost comise in timp de
pace sau razboi.
Printre subiectele infractiunii internationale figureaza in primul rand
statul, principalul subiect de drept international. Statul devine subiect al
infractiunii internationale ori de cate ori violeaza un angajament asumat sau
nesocoteste o norma de drept international. O infractiune specifica al carei
subiect nu poate fi decat statul, este declansarea razboiului de agresiune. In
general, infractiunile internationale care tin, prin insasi natura lor, de calitatea
statala a subiectului, sunt cele comise printr-o masura decurgand printr-o decizie
sau act de stat.
Organizatiile internationale pot deveni subiecte ale infractiunii
internationale in masura in care comit acte ilicite generatoare de daune, cum ar
fi neindeplinirea unor obligatii rezultand dintr-un tratat incheiat cu un stat, cu un
grup de state sau cu alta organizatie internationala.
Cum actul ilicit, in sens juridic, este opera unei persoane fizice, pot
deveni subiecte ale infractiunii internationale sefii de state, ministrii si orice alte
persoane oficiale, care comit infractiuni in calitatea lor de reprezentanti ai
statului.
Persoanele particulare pot deveni si ele subiecte active ale infractiunii
internationale, in masura in care actiunile lor ilicite sunt incuviintate sau tolerate
de catre statul caruia ii apartin, precum si in cazul in care savarsesc crime
internationale.
Astfel, in functie de apartenenta lor, infractiunile internationale pot fi
clasate in trei grupe:
- infractiuni comise de catre state;
- infractiuni comise de catre organe ale statului;
- infractiuni savarsite de catre persoane particulare.
 In incercarea de clasificare a nenumaratelor infractiuni internationale
prevazute de dreptul international, putem deosebi:
1 Crimele contra pacii, care constau in:
a planuirea, pregatirea sau purtarea unui razboi de agresiune cu violarea
tratatelor, a garantiilor sau acordurilor internationale;
b participarea la un plan deliberat ori complot pentru savarsirea crimelor de
mai sus;
c propaganda de razboi.
2 Crimele contra umanitatii, care pot fi savarsite atat in timp de pace, cat si
in timp de razboi, precum si de alte cai decat folosirea directa a violentei
si a fortei;
3 Crimele de razboi comise in timpul conflictelor armate internationale si in
timpul conflictelor fara caracter international;
4 Alte crime internationale, ca genocidul, colonialismul, dominatia straina,
terorismul, pirateria maritima si aeriana, traficul ilicit de stupefiante,
falsificarea de moneda, tortura etc.

2 Reprimarea nationala a infractiunilor internationale

Daca unele state au preluat in legislatia nationala clasificarea infractiunilor

grave prevazute in instrumentele internationale, altele au adoptat un sistem
propriu de clasificare, fondandu-si legislatia represiva pe criterii particulare
internationale si, astfel, neacoperind toate cazurile de crime de razboi prevazute.
Aceeasi masura de a aborda prevederile conventionale umanitare o regasim
si in reglementarea altor infractiuni sau a delictelor si abaterilor disciplinare la
dreptul umanitar, care ar trebui sa fie prevazute si sanctionate, cel putin, prin
regulamente militare. Sunt diferite si instantele de judecata abilitate sa
urmareasca persoanele care au comis crime de razboi.
In unele state aceste persoane sunt judecate numai de tribunale militare,
indiferent daca sunt militari sau civili (Elvetia, Italia), in altele militarii sunt
judecati de tribunale militare, iar civilii de catre instante de drept comun
(Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda, Spania, SUA etc.). Exista si state in
care tribunalele militare sunt imputerncite sa judece si infractiunile comise de
civili, daca s-au savarsit pe teatrele de operatiuni militare (Norvegia, Marea
Britanie).
In codul penal roman se regasesc incriminate o mare parte din crimele si
delictele de Drept umanitar, pe care legiuitorul le pedepseste in functie de
gradul de pericol pe care il prezinta pentru societate si pentru intreaga ordine de
drept interna si internationala.