Izvoarele formale ale dreptului internaţional

umanitar
Cuprins:

1. Prezentare generala: 1.1 Geneza si denumirea Dreptului

umanitar internaţional
1.2 Definiţia Dreptului umanitar
internaţional
2. Izvoarele formale: 2.1 Aspecte generale
2.2 Cutuma
2.3 Tratatele
2.4 Principiile generale de drept
2.5 Echitatea si jurisprudenţa
3. Concluzii
4. Bibliografie

1 Prezentare generala
 1.1. Evoluţia şi denumirea Dreptului internaţional umanitar

Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au intrat în relaţii

unele cu altele, la început sporadic şi accidental, pentru ca, pe măsura trecerii
timpului, raporturile dintre ele să se extindă treptat, ajungând la dimensiunile
actuale, care cuprind toate domeniile vieţii social-economice, politic, cultural,
medical, sportiv etc. Aceste relaţii au îmbrăcat de la început două forme
principale: de colaborare si de luptă, de confruntare. Relaţiile de colaborare sunt
guvernate de norme juridice, făcând parte din dreptul internaţional public, cele
de luptă, de norme ce alcătuiesc dreptul internaţional umanitar. 1
Sun Tzu în „Arta Războiului” precizează că: „Războiul este o problemă de o
importanţă vitală pentru stat, domeniul vieţii şi al morţii, calea care duce spre
nimicire sau supravieţuire”. Este evident că natura şi modalităţile de purtare ale
războiului au evoluat în funcţie de evoluţia generală a societăţii omeneúti, iar
consecinĠele sale au fost diferite pe parcursul istoriei3. Alvin úi Heidi Toffler4
disting trei moduri de utilizare a violenţei armate organizate. Chiar şi în comuna
primitivă, colectivităţile umane se luptau pentru a răzbuna omoruri, pentru a răpi
femei sau pentru accesul la vânat; această violenţă însă era sinonimă cu războiul.
Abia când revoluţia agricolă a lansat primul mare rol de schimbări în istoria
omenirii şi s-au constituit statele antice au apărut şi războaiele ca ciocniri
sângeroase între state. Până în Evul Mediu, războaiele din primul val poartă
pecetea inconfundabilă a economiilor agrare care le-au dat naştere, nu numai în
sens tehnologic, ci şi în sens al organizării, comunicaţiilor, logisticii, administraţiei,
structurilor de recompensare, stilurilor de comandă şi ipotezelor culturale.
Cel de-al Doilea Val de schimbări istorice lansat de revoluţia industrială a
făcut ca distrugerile de masă să devină esenţa beligeranţei din epoca producţiei
industriale de masă bazată pe tehnologia coşului de fum. Elementele acestei
schimbări revoluţionare a războiului au fost: înlocuirea războiului „limitat” cu cel
„nelimitat”; transformarea lui dintr-o ciocnire între conducători într-o ciocnire
între popoare, între armate regulate bazate pe serviciul militar obligatoriu;
organizarea şi doctrina; creşterea puterii de foc a armamentelor şi apariţia unor

1
I. Closcă, I. Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Ed. V.I.S. Print, Bucureşti 2000
noi tactici; extinderea teatrului de război. Punctul culminant al celui de-al Doilea
Val a fost apariţia armelor de distrugere în masă.
Fondatorul polemologiei remarca faptul că războiul este o formă de
violenţă, cu trăsătura esenţială de a fi metodic şi organizat în ceea ce priveşte
grupările luptătoare şi modalităţile de ducere, mai mult, el este limitat în timp şi
spaţiu fiind supus unor reguli speciale foarte variabile, o altă caracteristică a sa
fiind aceea că este sângeros, căci dacă nu implică distrugeri de vieţi umane, el
rămâne doar un schimb de ameninţări.
Totalitatea normelor juridice referitoare la conflictele armate formează
dreptul războiului. Războiul, ca stare conflictuală între state, este reglementat de
norme de drept internaţional şi, pe cale de consecinţă, dreptul internaţional a fost
definit ca fiind chiar un "drept al războiului". Prin dreptul războiului, în înţeles
subiectiv, înţelegem formalitatea statelor de a-şi reglementa relaţiile reciproce şi
prin violenţă armată, ca mijloc de promovare a intereselor naţionale. Romanii
numeau acest drept "jus ad bellum" (dreptul la război"). In legitimarea acestui
drept, doctrinele politico juridice apelează la motivări "juridice" de genul
"ocrotirea intereselor vitale", "autoapărarea preventivă", "necesitatea", etc. În
Romania s-a încetăţenit denumirea de Drept umanitar, utilizată atat de instituţii
publice si fundaţii ( Asociaţia Romana de Drept Umanitar, A.R.D.U) cat si in
lucrarile de specialitate.

1.2. Definiţia Dreptului Umanitar Internaţional

Cea mai simplă definiţie a dreptului internaţional umanitar este aceea de
ansamblu al normelor care asigură protecţia omului în conflictul armat. Dar
definiţia dată în literatura de specialitate este aceea că dreptul internaţional
umanitar al conflictelor armate este ansamblul de norme de drept internaţional,
de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţiile de conflict armat internaţional public.2

Dreptul internaţional umanitar reprezintă un ansamblu de reguli care din

considerente de ordin umanitar caută să limiteze efectele unui conflict armat.
Dreptul internaţional umanitar protejează acele persoane care nu participă sau
2
Ion Dragoman , David Ungureanu, Tratat de drept international umanitar, editura: Universul Juridic
care nu mai participă la ostilităţi şi restricţionează mijloacele şi metodele de
război. De-a lungul timpului, regulile referitoare la dreptul conflictelor armate s-
au referit în mod special la aspecte privind protecţia victimelor conflictelor
armate şi protecţia bunurilor culturale în caz de producere a unui conflict armat.3

2. Izvoarele formale ale Dreptul internaţional umanitar

2.1. Aspecte generale

Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele mijloace juridice de
exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.
Practica relaţiilor internaţionale a creat de-a lungul istoriei, iar ştiinţa
dreptului a consacrat mai multe categorii de instrumente prin care anumite
norme ale societăţii umane capătă caracter de norme de drept internaţional sau
prin care se crează noi asemenea norme.
În dreptul internaţional, izvoarele specifice acestuia exteriorizează acordul
de voinţa al statelor cu privire la elaborarea şi aplicarea unor norme juridice, cu
caracter obligatoriu după ratificarea lor.4
Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, referindu-se la
principalele categorii de izvoare ale dreptului internaţional, reuseşte să
stabilească cea mai corectă clasificare a acestora, stipuland că:
a. În rezorvarea, conform dreptului internaţional, a diferendelor ce-i vor
fi supuse, Curtea va aplica:
-conveţiile internaţionale, fie generale, fie speciale,care stabilesc reguli
recunoscute in mod expres de statele in litigiu
-cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca
drept
-sub rezerva art 59, hotărarile juridecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi
specialişti în dreptul public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.

3
www.mae.ro, https://www.mae.ro/node/1503, 5.04.2018 18:15
4
Ion Dragoman, Dreptul internaţional umanitar, editura Fundaţia Andrei Şaguna
 b. Prezenta dispoziţie nu va aduce atingere dreptului Curţii de a
soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.
Doctrina contemporană apreciază pe această bază că izvoarele principale
ale dreptului internaţional sunt:
-tratatele
-cutumele
-principiile generale de drept
-echitatea.
La aceasta, doctrina mai adaugă, in mod întemeiat, actele adoptate in
cadrul organizaţiilor internaţionale, în special rezoluţiile Adunării Generale a
O.N.U., ca şi unele acte unilaterale ale statelor, susceptibile să producă anumite
efecte juridice în raport cu alte state.

2.2. Cutuma
În ordinea cronologica a izvoarelor Dreptului umanitar, cutuma este cea
mai veche formă de exprimare a regulilor umanitare in timp de război. Ea
reprezintă practica generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor,
aplicată cu convingerea ca este conformă unei obligaţii internaţionale, fiind
considerată ca exprimand o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Generalizarea regulilor intre entităţile statale si repetarea lor îndelungată si
constantă au condus la formarea uzanţelor razboiului, iar instituirea convingerii că
o anumită uzanţă trebuie respectată, a format cutuma ca izvor al dreptului
războiului.5
Cutuma este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor
al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii
contemporane marea majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate
prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în
care iteresele divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor
cutumiare, precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a
ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare pe cale convenţională.

5
Niculae Lupulescu, Drept umanitar, Editura C.H. Beck
 Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi
uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă
juridică obligatorie.
Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci, atât un element de
ordin obiectiv (faptic) – un anumit comportament al statelor cu caracter de
generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) –
convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei
obligaţii juridice.6
Epoca modernă aduce cu sine primele codificări ale cutumelor preexistente,
ca şi includerea lor în convenţiile de drept umanitar, care au fost apreciate la
început ca fiind adevărate colecţii de cutume. Odata cu apariţia convenţiilor si
includerea regulilor de protecţie a drepturilor omului în aceste instumente
internaţionale, rolul cutumei începe sa se diminueze, fără a dispărea cu totul din
practica relaţiilor interstatale.
Datorită faptului că dreptul cutumiar are un conţinut imprecis, după
primele convenţii de drept umanitar, obiceiul juridic, practica, uzanţele sau
cutuma aveau rol subsidiar in raport cu normele convenţionale. De aceea,
Convenţiile de la Geneva din 1949 au reconfirmat cutumei statutul de izvor
autonom de drept umanitar, prin precizarea că statele care denunţă convenţiile
respective vor fi obligate in continuare să-şi îndeplinească îndatoririle „în virtutea
dreptului ginţilor, aşa cum ele rezultă din uzanţele stabilite între naţiunile
civilizate, din legile umanitaţii si din imperativele conştiintei publice”.

2.3. Tratatul
Principalul izvor de drept în dreptul internaţional umanitar este tratatul,
considerat si definit ca actul juridic ce exprimă acordul de voinţă intervenit între
state, ca principale subiecte de drept internaţional sau intre acestea si alte
subiecte de drept internaţional sau intre acestea din urmă, în scopul de a crea,
modifica sau stinge drepturi si obligaţii în raporturile dintre ele.

6
www.dreptmd.wordpress.com, https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-international-
public/izvoarele-si-codificarea-dreptului-international/, 14.05.2018, 19:10
 Este cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan, atât
datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise
folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de
voinţă dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica
sau a abroga norme de drept internaţional.
Tratatele internaţionale se împart, din punct de vedere al subiecţilor
participanţi, în tratate bilaterale sau multilaterale.Distincţia nu afectează, însă,
forţa juridică a acestora.
În condiţiile vieţii internaţionale contemporane, confruntată cu numeroase
probleme care trebuie rezolvate prin colaborarea intre state, tratatele
internaţionale au devenit principala formă juridică în care se concretizează
această colaborare, in variate domenii: politic, economic, ştiinţific etc.
Rezultat al unor conferinţe multilaterale, cum ar fi cele de la Haga din 1907
ori de la Geneva din 1949, tratatele internaţionale de protecţie a drepturilor
omului în timp de conflict armat au întrunit adeziunea tot mai multor state, astfel
încat putem spune ca astazi ele au valoarea universală, făcand parte din
patrimoniul juridic al întregii omeniri, chiar daca eficacietatea lor nu se dovedeşte
întodeauna a fi pe masura aşteptărilor.
Tratatele multilaterale încheiate între state, aşa cum sunt Convenţiile de la
Geneva şi Protocoalele lor Adiţionale, pentru a fi obligatorii, presupun două
proceduri separate:
-semnarea, urmată de ratificare
-aderarea
Numărul tratatelor a crescut enorm în epoca modernă.Astfel, dacă în 1914
erau considerate în vigoare aproximativ 8000 de tratate iar în perioada Societăţii
Naţiunilor au fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite
au fost înregistrate peste 20.000 tratate (unii autori apreciază numărul lor la
30.000-40.000).
Această realitate are explicaţii multiple.O primă cauză o constituie apariţia
pe scena internaţională de după al doilea război mondial a unui mare număr de
state, cu deosebire ca o consecinţă a decolonizării şi afirmării depline a dreptului
popoarelor la autodeterminare şi la constituirea de state noi.
 O altă cauză rezidă în împrejurarea că în condiţiile vieţii contemporane, în
care contactele dintre state au devenit tot mai frecvente, iar problemele de
interes comun tot mai numeroase, tratatul internaţional a devenit principalul
instrument juridic de concretizare a colaborării internaţionale în variate domenii:
politic, economic, cultural, ştiinţific, protecţia mediului, reprimarea criminalităţii
etc.
Principalele tratate elaborate in materia Dreptului umanitar, în ordinea
cronologică a adoptarii lor, sunt urmatoarele:
1. 1864- Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor
răniţi din forţele armate în campanie
2. 1868- Declaraţia de la St. Petersburg pentru interzicerea utilizării
anumitor proiectile in timp de război
3. 1899- Convenţiile de la Haga privitoare la legile şi obiceiurile
războiului terestru si la adaptarea principiilor Convenţiilor de la Geneva la razboiul
maritim
4. 1906- Revizuirea şi dezvoltarea Convenţiei de la Geneva din 1864
5. 1907- Revizuirea convenţiei de la Haga din 1899 si adoptarea unor
noi Convenţii privind:

-deschiderea ostilităţilor

-conducerea operaţiilor militare terestre si maritime

-protecţia militarilor răniţi în războiul maritim

-neutralitatea terestră si maritimă

6. 1923- Regulile de la Haga privind războiul aerian

7. 1925- Protocolul de la Geneva referitor la prohibiţia întrebuinţării în timp

de razboi a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor de război
bacteriologice

8. 1929- Două convenţii de la Geneva:

-Revizuirea si dezvoltarea convenţiilor de la Geneva

 -Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război

9. 1949- Cele patru convenţii de la Geneva:

-Îmbunătăţirea soartei răniţilor si bolnavilor din forţele armate in campanie

- Îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor si naufragiaţilor din forţele

armate pe mare

-Tratamentul prizonierilor de război

-Protecţia persoanelor civile în timp de război

10. 1954- Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz

de conflict armat

11. 1972- Convenţia privind interzicerea dezvoltării, a producerii şi a stocării

armelor bacteriologice sau a armelor toxice si asupra distrugerii lor

12. 1977- Două Protocoale Adiţionale la cele patru Convenţii de la Geneva

din 1949, care consolidează protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
( Protocolul I) si neinternaţionale (Protocolul II)

13. 1980- Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme
clasice, care pot fi considerate ca producand efecte traumatizante excesive sau ca
lovind fără discriminare, care include:

-Protocolul I- referitor la schijele nelocalizabile

-Protocolul II- asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane si

alte dispozitive

-Protocolul III- asupre interzicerii sau limitării folosirii de arme incendiare

14. 1993- Convenţia asuprea interzicerii perfecţionării, producerii, stocării si

folosirii armelor chimice si asupra distrugerii lor

15. 1995-Protocoalele privind armele laser care prodic orbire

 16. 1996- Protocolul revizuirit cu privire la interdicţiile si restricţiile folosirii
de mine, capcane sau alte dispozitive

17. 1997- Convenţia asupra interzicerii folosirii, stocării, producerii şi

transferului minelor anti-personal si asupra distrugerii lor.

Protecţia asigurată prin convenţiile umanitare se realizează fie direct, prin

regelmentările destinate special victimelor conflictelor armate, fie indirect, prin
reglementarea modului de utilizare a mijloacelor de război, prin limitarea sau
interzicerea anumitor arme ori prin sancţionarea încalcării normelor de drept
umanitar.

2.4. Principiile generale de drept

Dintre izvoarele subsidiare ale Dreptului umanitar este important să
reliefăm valoarea deosebită a principiilor generale de drept, a jurisprudenţei si a
doctrinei internaţionale. Remarcăm, în această ordine de idei, Clauza Martens,
integrată in majoritatea convenţiilor internaţionale în materie, conform căruia
clauzele neacoperite de dreptul pozitiv, persoanele civile şi combatanţii răman
sub acoperirea şi autoritatea principiilor dreptului internaţional, aşa cum rezultă
din uzanţele stabilite, din principiile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei
publice.7

Alături de clauza Martens sau principiul umanităţii, au fost formulate

principiile distincţiei dintre civili şi combatanţi, al necesităţii militare, al
proporţionalităţii şi al independenţei lui jus ad bellum de jus in bello.

Ulterior, dreptul de la Geneva a dezvoltat principiul distincţiei (art. 4 din

Convenţia de la Geneva IV, art. 44 şi art. 48 din Protocolul adiţional I), principiul
necesităţii militare, precum şi cel al proporţionalităţii (Protocolul adiţional I art. 51
şi 57).

Principiul distincţiei dintre civili şi combatanţi în timpul conflictelor armate

implică obligaţia combatanţilor de a distinge între ei şi civili, dar şi de distinge
între obiectivele civile şi militare.
7
Nicolae Lupulescu, op. cit.
 Principiul necesităţii militare este în strânsă legătură cu principiul
proporţionalităţii şi al necauzării de suferinţe nenecesare. Conform acestui
principiu, în sensul său larg, într-un conflict armat poate fi întreprins numai ceea
ce este necesar pentru îndeplinirea unui scop militar. Aşadar, mijloacele militare
folosite pentru atingerea scopului militar trebuie să fie proporţionale cu scopul
militar urmărit. Scopul dreptului umanitar este de a stabili un echilibru între
necesitatea militară şi exigenţele umanitare.

Principiul independenţei lui jus ad bello de jus in bellum consacră aplicarea

dreptului internaţional umanitar în toate conflictele armate, indiferent de
caracterul licit sau ilicit al declanşării acestor conflicte armate prin raport la
dreptul internaţional umanitar. Acest principiu capătă importanţă mai ales în
ordinea juridică internaţională creată după cel de-al Doilea Război Mondial, în
care recurgerea la forţa armată este interzisă cu excepţia exercitării dreptului la
autoapărare (art. 51 din Carta ONU) şi a declanşării mecanismului centralizat de
securitate internaţională (Capitolul VII din Carta ONU).8

2.5 Echitatea şi jurisprudenţa

Echitatea are, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puţin un important
rol în crearea şi aplicarea normelor de drept, care trebuie să se bazeze
întotdeauna pe principiile echităţi.

Din domeniul jurisprudenţei internaţionale, amintim lucrările Tribunalelor

internaţionale militare de la Nurenberg si Tokyio, ori pe cele mai recente, care
judecă crimele comise in fosta Iugoslavie si in Rwanda.

Dincolo de discuţiile care se poartă asupra calificării lor ca izvoare de drept,

rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. in materie au o mare încarcatură juridică.

În final, putem aprecia că, in prezent, principalele instrumente

internaţionale şi izvoare ale Dreptului umanitar sunt Convenţiile de la Geneva din
1949 si Protocoalele lor Adiţionale din 1977, cu cele aproape 600 de articole pe
care le conţin.

8
Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar- Note de curs, editura Universul Juridic
 3. Concluzii
Complexitatea relaţiilor internaţionale şi dezvoltarea intensă a cooperării
dintre state impun ca soluţionarea problemelor importante să se facă pe baza
principiilor şi normelor dreptului internaţional, cu participarea tuturor statelor.

Mutaţiile survenite pe plan politic, economic, social şi tehnico-ştiinţific au

făcut ca activitatea de cooperare să reprezinte o necesitate stringentă a înfăptuirii
relaţiilor dintre state. Toate acestea definesc rolul fundamental al tratatelor ca
mijloc juridic unic prin care se finalizează raporturile interstatale.

Atât Curtea Internaţională de Justiţie, cât şi alte instanţe internaţionale

precum tribunalele penale internaţionale au recunoscut rolul deosebit de
important pe care cutuma îl joacă în dezvoltarea dreptului internaţional umanitar.
Bibliografie
1. I. Closcă, I. Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Ed.
V.I.S. Print, Bucureşti 2000
2. Ion Dragoman , David Ungureanu, Tratat de drept international
umanitar, editura: Universul Juridic
3. Ion Dragoman, Dreptul internaţional umanitar, editura Fundaţia
Andrei Şaguna
4. Niculae Lupulescu, Drept umanitar, Editura C.H. Beck
5. Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar- Note de curs,
editura Universul Juridic
6. www.mae.ro

7. www.dreptmd.wordpress.com