1.

Câteva consideraţii istorice

Conturarea actuală a acestei ramuri a dreptului, oricât de nouă ar fi ea şi oricât de
modernă, la o privire mai atentă îşi poate găsi izvoarele “primare” înainte de uimitorul secol
XX.
Texte juridice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului pe care tocmai l-
am încheiat se îngrijeau de protecţia vânatului şi de terenurile de vânătoare, de anumite reguli
de salubritate şi igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să respecte o serie de
reguli ce nu intrau în dezacord cu natura.
Istoria dreptului, privită din punctul de vedere al cercetătorului care caută rădăcinile
dreptului mediului în reglementările care, la vremea respectivă, aparţineau net altor ramuri de
drept, poate să ne furnizeze numeroase exemple de conservare şi gestionare a resurselor
naturale biotice.
Dar ceea ce numim, astăzi, dreptul mediului, reflectă o viziune contemporan ă colectiv ă şi
globală a problematicii mediului. Aşa după cum am mai arătat, finalitatea acestuia este
constituită de protecţia împotriva poluării şi a altor efecte negative datorate activităţilor
antropice şi de prezervarea resurselor naturale. Existenţa sa a fost determinat ă de politicile
naţionale şi internaţionale care au avut ca obiectiv protecţia mediului şi asumarea de către stat
a acestor sarcini de interes general.
Dreptul mediului este însoţit de conştiinţa colectivă contemporană, ca expresie a unei
mişcări mondiale de opinie publică, care, desigur prefigurează într-un viitor nu prea îndepărtat
recunoaşterea unui drept universal al mediului.

2. Contribuţia dreptului internaţional şi a dreptului comparat

Ţinând seama de tinereţea şi de caracterul universal al dreptului mediului, este firesc ca
acesta să prezinte un interes major pentru întreaga planetă. Astfel, experien ţa legislativ ă şi
conceptele doctrinei, chiar mai presus decât configuraţia sistemelor economice, culturale şi
sociale diferite, pun, în fapt, aceeaşi problemă, aceea a categoriilor de norme juridice de care
avem nevoie pentru un mediu viabil.
De asemenea, activitatea diferitelor organizaţii internaţionale deosebit de penetrante în
materie a condus la internaţionalizarea luptei pentru protecţia mediului şi la crearea unei
solidarităţi între popoare. Ca urmare a Conferinţei de la Stockholm din 1972, urmată, după 20
de ani, de Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992, majoritatea
statelor lumii s-au angajat la nivel internaţional să îndeplinească un Plan de măsuri (Agenda
21), care are în vedere întreaga planetă.
Menţionăm, însă, că la 10 ani de la Conferinţa de la Rio a avut loc Reuniunea Mondial ă la
vârf, tot sub egida ONU, având ca obiectiv declarat un bilanţ al rezultatelor ob ţinute în cei 10
ani şi amplificarea cooperării internaţionale pentru realizarea în fapt a documentelor adoptate
la Rio şi în special a Agendei 21 privind dezvoltarea durabilă.
S-au adoptat în acest sens Declaraţia de la Johanesburg privind dezvoltarea durabil ă şi Planul
de punere în aplicare.
Documentele adoptate pot pune în evidenţă următoarele aspecte:
- dezvoltarea durabilă ca element principal al agendei internaţionale, cu corolarul
său, protecţia mediului;
- lupta împotriva sărăciei;
- folosirea resurselor naturale.
Cu alte cuvinte noţiunea de dezvoltare durabilă îmbrăţişează toate aceste aspecte, fiind
o noţiune integratoare.
Paşi concreţi îi reprezintă stabilirea unui fond mondial pentru eradicarea sărăciei şi un
Parteneriat pentru dezvoltarea Africii în scopul sprijinirii nevoilor de dezvoltare, parteneriatul
2
între guverne, oameni de afaceri şi societatea civilă (concretizarea resurselor financiare înainte
şi în timpul reuniunii, cifrate la aproximativ 300 miloane dolari SUA) pentru Declaraţia de la
Johanesburg – dezvoltarea durabilă (37 puncte) desigur fără forţă juridică, la fel cu toate
declaraţiile, reprezintă totuşi un izvor de drept prin respectarea sa în cadrul mecanismelor de
cooperare şi prin pătrunderea „spiritului” acestui act cu caracter programatic în prevederile
tratatelor şi convenţiilor internaţionale. Planul de punere în aplicare cuprinde o serie de aspecte
politice, strategice, administrative, juridice pentru realizarea principiilor şi obiectivelor
dezvoltării durabile stabilite în Declaraţia de principii şi în Agenda 21 adoptate la Rio de
Janeiro
în 1992.
Ca remarcă personală, „Rio +10” pare o verigă mai slabă a conferinţelor mondiale
organizate de Naţiunile Unite, mai ales prin faptul că nu s-a izbutit adoptarea unor măsuri
obligatorii atât de necesare pentru protecţia şi conservarea mediului la nivel mondial.
Organizaţia Naţiunilor Unite a constituit, încă de la Conferinţa de la Stockholm, pe plan
instituţional, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), care permite la nivel mondial
nu numai coordonarea tehnică şi ştiinţifică (cercetarea), dar şi armonizarea sub aspectul
dreptului.
La nivel regional, o asemenea sarcină este completată de activitatea desf ăşurat ă de
Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.
Deloc de neglijat, în acest proces, sunt cele două caractere ale dreptului mediului şi
anume:
- vocaţia universală a acestuia, şi
- caracterul tehnic al normelor.
Acestea conduc la utilizarea metodelor comparative şi la uniformizarea normelor de
drept, sub presiunea opiniei publice, pe de o parte şi prin necesitatea înscrierii normelor în
cadrul aceloraşi parametri tehnici şi ştiinţifici, pe de altă parte.
Cât priveşte România, prin încheierea Acordului de aderare cu Comunităţile Europene,
armonizarea legislativă cu cea a UE este o obligaţie asumată şi o condiţie de aderare.

3. Dreptul internaţional al mediului ca sursă a dreptului

naţional
Numeroasele texte internaţionale care au ca obiect protecţia mediului se concretizeaz ă
în convenţii internaţionale, rezoluţii obligatorii ale organelor internaţionale (hard/ law) şi texte
neobligatorii, cum sunt declaraţiile de principii, planurile de măsuri, etc. - (soft-law), texte care
sunt de o importanţă excepţională pe plan mondial şi desigur naţional şi care alimentează
permanent substanţa dreptului mediului la nivelul fiecărei ţări.
Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt, prin natura lor, juridică, obligatorii
pentru statele semnatare. Tratatele şi convenţiile din domeniul mediului, acordurile şi
protocoalele cuprind aproape toate sectoarele de protecţie a mediului, unele cu caracter general,
adevărate legi cadru, cum ar fi de exemplu, Convenţia privind protecţia mării, (1982) şi care
cuprind şi mecanismele de aplicare, control şi cooperare. Am mai putea enumera, tot astfel şi
alte convenţii cu vocaţie universală care privesc clima, conservarea biodiversit ăţii, atmosfera,
fauna şi flora, solurile etc.
În ceea ce priveşte România, după ratificarea lor de către Parlament, în conformitate cu
dispoziţiile art.11 din Constituţie, tratatele respective fac parte din dreptul intern.
Subliniem că alin.1 al aceluiaşi articol precizează că statul român se obligă să respecte
întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Alineatul (2)
al respectivului articol precizează că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern”
Rezoluţiile obligatorii sunt relativ rare, din lipsa de competenţă a organelor
internaţionale. Dimpotrivă, rezoluţiile care nu au forţă obligatorie şi care
3
emană de la organisme interguvernamentale sau conferinţe internaţionale, sunt numeroase şi
au o importanţă din ce în ce mai mare în cadrul mecanismelor de cooperare la nivel mondial.
Acestea pot îmbrăca forma unor recomandări-directive, declaraţii de principii sau programe de
acţiune.
Recomandările-directive joacă, în general, un rol primordial în cadrul
activităţilor organismelor mondiale şi regionale privitoare la protecţia mediului.
Un rol deosebit la nivel regional european l-a jucat şi îl joacă Organizaţia pentru
Dezvoltare şi Cooperare Economică şi Consiliul Europei. Cu titlu de exemplu, ne-am putea
referi la actele elaborate de Consiliul Europei în domeniul protecţiei faunei şi florei s ălbatice,
în amenajarea teritoriului sau în ceea ce priveşte răspunderea civilă pentru daunele aduse
mediului prin activităţi periculoase.
Declaraţiile de principii nu se referă la acţiuni precise care trebuiesc
îndeplinite; ele fixează, însă, limite generale ce trebuiesc urmate de către state în cadrul
acţiunilor de cooperare internaţională sau pe plan intern, în cadrul politicilor şi strategiilor de
protecţie a mediului. Principiile se realizează prin încheierea unor convenţii interna ţionale cu
respectarea acestora sau în cadrul legislaţiei naţionale adoptate de fiecare stat în parte şi care de
asemenea receptează aceste principii în mod expres sau prin textele legale care le fac aplicabile
în mod concret. Printre declaraţiile de principii, menţionăm Declaraţia de la Stockholm (1972)
şi Declaraţia de la Rio (1992), ca adevărate precepte fundamentale, linii directoare, atât pe plan
internaţional, cât şi în plan naţional, guvernând întreaga activitate de protecţie a mediului în
toate domeniile, inclusiv în cel legislativ.
Programele de acţiune sunt de dată ceva mai recentă, fiind adoptate pentru
prima oară după Conferinţa de la Stockholm din 1972 ("Plan de acţiune pentru mediu"). În
urma Conferinţei de la Rio de Janeiro din 1992 - Agenda 21 sau Planul de Ac ţiune pentru
secolul următor reprezintă o strategie mondială cuprinzând toate domeniile vieţii economice şi
sociale în care este integrată protecţia mediului ca o condiţie esenţială pentru asigurarea unei
dezvoltări durabile.
În plan european putem menţiona faptul că în domeniul protecţiei mediului s-a ajuns la cel de
al VI-lea Plan de Acţiune.

4. Dreptul naţional al mediului (izvoare)

Este reprezentat în principal, nu numai de normele care au ca obiect protec ţia şi
conservarea mediului, ci şi de normele care, neavând ca obiect protecţia mediului, se adreseaz ă
altor domenii, dar care în reglementarea raporturilor sociale din acele domenii, fac referiri la
protecţia mediului, cum ar fi, de pildă, exploatarea minieră sau petrolieră, industria chimică,
activitatea comercială etc.
Aceste reglementări constituie dreptul pozitiv. Desigur, pe lângă acest izvor principal se
înscriu, fiecare cu rolul său determinat, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina.
Reglementările legale, într-un sens larg, cuprind toate categoriile de norme juridice,
începând cu Constituţia şi continuând cu legea, ordonanţa guvernamentală, hotărârea
Guvernului, ordinul ministrului, deciziile Consiliilor organelor administraţiei publice locale,
regulamente şi altele asemenea.
4.1. Constituţia României, adoptată în decembrie 1991, prevedea, cu titlu de principiu,
în articolul 134, alineatul 2, unele activităţi specifice ale Statului în domeniul de care ne
preocupăm, şi anume:
- exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (alin.2, lit.d);
- refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic (alin.2, lit.e);
- crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (alin.2, lit.f).

4
 Analizând consacrarea la nivel constituţional a responsabilităţilor statului în domeniul
protecţiei mediului nu este greu de observat că aceste atribuţii erau menite să răspund ă unor
sarcini de interes general.
Urmând logica reglementării constituţionale, considerăm necesar să punem în evidenţă
faptul că, în acelaşi context, statul era ţinut să asigure crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea nivelului calităţii vieţii.
Calitatea vieţii, înţeleasă adeseori ca o noţiune complementară mediului înconjurător,
marchează, în opinia noastră, aspectul sociologic al mediului în care omul trăieşte,
proiectându-l şi pe planul raporturilor sociale de muncă şi de folosire a timpului liber. Calitatea
vieţii, considerată de unii autori22 ca neputând face obiectul dreptului, ar fi putut, credem, să
constituie, prin consacrarea constituţională şi un puternic fundament moral şi social al
protecţiei mediului.
Prin Legea de revizuire a Constituţiei, nr.429/2003, aprobată prin referendum-ul
naţional din 18-19 noiembrie 2003 reglementarea la nivel constituţional a protecţiei mediului a
cunoscut cu adevărat o consacrare la nivelul cerinţelor actuale, am îndrăzni să afirm ăm, o
adevărată revoluţie conceptuală.
Consacrarea la nivel constituţional a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, printre drepturile şi libertăţile fundamentale23, semnifică în fapt ridicarea interesului
general de protecţie a mediului la acela de principiu şi drept garantat şi ocrotit prin legea
fundamentală.
La alineatul (2) al articolului 35 se prevede expres că „statul asigură cadrul
legislativpentru exercitarea acestui drept”.
Tot la nivel constituţional se consacră şi faptul că titularul dreptului la mediu este în
acelaşi timp şi titularul îndatoririi de a proteja şi ameliora mediul înconjurător (alin.3).
Desigur în noua Constituţie nu se regăsesc dispoziţiile fostului art. 134 (Constituţia din
1991), pe care le-am descris mai sus, obligaţiile statului privind protecţia mediului fiind
prevăzute laconic la art.135 (alin.2) sub dispoziţia generică „Statul trebuie să asigure: la litera.
„e” – „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului
ecologic”.
Tot la nivel constituţional este consacrată, în cadrul art. 44 (alin.7), o dispoziţie
prevăzută în Constituţia din 1991 (la alin.6) care reglementează protecţia proprietăţii private,
obligaţia titularilor acestui drept de a respecta sarcinile privind protecţia mediului înconjurător,
alături deasigurarea bunei vecinătăţi şi a altor obligaţii ce le revin potrivit legii.
Semnificativă şi încurajatoare, această reglementare constituţională ni se pare, că se
completează cu dispoziţiile art.135 (alin.3) privind obligaţia de a proteja mediul a tuturor
persoanelor fizice şi juridice, indiferent de calitatea lor, inclusiv de faptul c ă sunt sau nu
proprietari. Această obligaţie este de, altfel, reglementată şi prin dispoziţiile art. 6 şi 7 din
Legea cadru pentru protecţia mediului, nr.137/1995 cu modificările ulterioare cu referire
expresă la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
4.2. Legea, ca izvor al dreptului mediului este cea mai întâlnită modalitate de
reglementare a raporturilor juridice din acest domeniu. De mai mult de un sfert de veac,
legislaţia românească de protecţie a mediului a adoptat soluţia unei legi-cadru, care s ă statueze
cadrul legal general, principiile, atribuţiile şi răspunderile autorităţilor competente în acest
domeniu.
După Conferinţa de la Stockholm din 1972 a fost adoptată Legea pentru protecţia
mediului nr.9/1973, lege-cadru care reprezenta, pentru acel moment, un progres considerabil,
stabilind un regim juridic general pentru elementele componente ale mediului şi activităţile cu
impact negativ asupra acestuia; legea a creat, de asemenea, într-o anumit ă m ăsur ă, un sistem
instituţional, stabilind totodată şi principii generale în acest domeniu.
Legea pentru protecţia mediului nr.137/1995, republicată în Monitorul Oficial al

5
României, Partea I, nr.70 din 17 februarie 2000, modificată prin OUG 91/2002 aprobată prin
Legea 294/2003, înlocuieşte precedenta Lege-cadru, arătând ca obiectiv proclamat c ă
reglementarea protecţiei mediului este socotită a fi de “interes public major pe baza principiilor
şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societ ăţii “.
Legea consacră principiile şi elementele strategice ce stau la baza propriilor sale
dispoziţii, reglementează sub aspectul protecţiei mediului activităţile economice şi sociale cu
impact asupra mediului şi abordează într-o viziune ştiinţifică atât metoda reglementării
transversale (regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor chimice
şi al pesticidelor, regimul privind asigurarea împotriva radiaţiilor ionizante şi securităţii
surselor de radiaţii), cât şi cea a reglementării sectoriale (protecţia resurselor naturale şi
conservarea biodiversităţii, a atmosferei, a apei şi a ecosistemelor acvatice, a solurilor şi a
ecosistemelor terestre etc.).
Reglementările generale din Legea-cadru sunt dezvoltate în legi speciale, din diferite
domenii, cum ar fi, de exemplu:
- Legea nr.17/1990 privind regimul apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al
zonei contigue a României;
- Legea nr.82/1993, cu modificările ulterioare, privind constituirea Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării;
- Legea apelor, nr.107/1996;
- Legea 462/2001 pentru aprobarea OUG 236/2000 privind regimul ariilor protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice;
- Legea 214/2002 privind aprobarea OUG 49/2000 privind regimul de obţinere, testare,
utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic;
- Legea 426/2001 pentru aprobarea OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor;
- Legea 481/2001 privind aprobarea OUG 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi
ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
- Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura;
- Legea 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene a peisajului adoptate la
Florenţa la 20 octombrie 2000;
- Legea 645/2002 pentru aprobarea OUG nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea şi
controlul integrat al poluării.
- Legea privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, nr.103/1996, republicată în 2002;
- Legea nr.26/1996 privind Codul silvic;
- Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, etc
Există, de asemenea, legi speciale care, fără să se refere în principal la protec ţia şi
conservarea mediului, cuprind şi unele dispoziţii interesând acest domeniu. Un exemplu în
acest sens îl poate constitui Legea nr.18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, a
fondului funciar, care se referă la categoriile de folosinţă ale terenurilor şi la ameliorarea şi
conservarea solurilor, stabilind dispoziţii imperative în acest sens pentru toate categoriile de
deţinători de terenuri.
4.3. Actele guvernamentale care cuprind reglementări ce nu emană de la puterea
legislativă, pot fi:
- Hotărâri ale Guvernului,
- Ordonanţe, în baza împuternicirii date de Parlament şi ordonanţe de urgenţă.
Ele sunt acte normative adoptate de către Guvern potrivit Constituţiei. Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor, iar Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale
de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta ori în situaţii deosebite.
Exemplificăm în acest sens:
- Hotărârea Guvernului nr.248/1994 pentru adoptarea unor măsuri în vederea aplicării
Legii 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării;
- Hotărârea Guvernului nr.267/1995 privind constituirea şi utilizarea Fondului de
6
Ameliorare a Fondului Funciar (prevăzut de Legea nr.18/1991, a fondului funciar);
- Ordonanţa Guvernului nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea
produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în
agricultură şi silvicultură, aprobată prin Legea nr.85/1995, precum şi alte exemple cum ar fi
cele de la punctele 4.4.2.1.;
Exemplele ar putea continua, actele normative din această categorie fiind foarte
numeroase, dar nu multitudinea lor, ci importanţa cuprinsului normativ le legitimează ca
izvoare formale ale dreptului pozitiv al mediului.
Menţionăm, însă, că Ordonanţele Guvernului se impun aprobării prin lege de către
Parlament.
4.4. Actele de reglementare ale autorităţilor publice locale sunt hotărârile adoptate de
consiliile locale în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în limitele competenţelor lor, pentru
protecţia şi conservarea mediului. În acest sens se pot adopta hotărâri privind monumentele
istorice şi arhitecturale, monumentele naturii, parcuri şi arii protejate de interes local,
amenajarea teritoriului etc.
Menţionăm că în unele situaţii aceste hotărâri sunt luate pentru conservarea acestora pân ă la
reglementarea protecţiei lor pe calea legii.
Atribuţiile lor reglementare sunt prevăzute în Legea nr.215/2001, privind administraţia
publică locală.
În această perioadă de creare a unui Sistem Legislativ Integrat pentru protec ţia mediului
găsim încă în vigoare unele acte normative mai vechi, cum ar fi, de pildă, Decrete sau Decrete-
legi.
4.5. Ordine şi reglementări departamentale. Acestea sunt acte
normative subordonate legii în diferite domenii de activitate şi sunt emise de diverse organe ale
administraţiei publice centrale. Ele pot fi ordine ale miniştrilor, instrucţiuni, regulamente,
normative etc. În acest sens exemplificăm:
- Ordinul Ministrului 860/2002 pentru aprobarea procedurii de evaluare a impactului
asupra mediului;
- Ordinul Ministrului 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile
etapelor procedurii cadru de evaluare a impactului şi de participare a publicului la luarea
deciziei în cazul proiectelor cu impact transfrontieră;
- Ordinul Ministrului 1388/2003 privind constituirea şi funcţionarea colectivului de
analiză tehnică la nivel central;
-Ordinul Ministrului 1182/2002 privind metodologia de gestionare şi furnizare a
informaţiei de mediu deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului;
- Ordin Ministrului nr.1041/12.11.2003 – constituirea sistemului de informaţii privind
sănătatea în relaţie cu mediul;
- Ordin Ministrului nr. 818/17.10.2003 – aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei
integrate de mediu;
- Ordin Ministrului nr.370/19.06.2003 – activităţile şi sistemul de autorizare a
laboratoarelor de mediu.
4.6. Alte izvoare ale dreptului mediului înconjurător pot fi, desigur cele ale dreptului în
general sau ale oricărei ramuri a acestuia, cum ar fi:
- cutuma sau obiceiul, ori dreptul creat de moravuri, care poate avea un rol
deosebit în protecţia mediului, având în vedere că se referă la mijloace tradiţionale ale
populaţiilor autohtone;
- uzanţele internaţionale stabilite într-o anumită regiune şi care se referă în
special la interpretarea contractelor din mediul comercial. Pot fi, de pildă, acelea din cadrul
comerţului internaţional cu exemplare din specii exotice din faună sau floră şi se pot referi la
condiţiile de transport pentru supravieţuirea acestora.

7
 Cât priveşte jurisprudenţa şi doctrina ca izvoare auxiliare de drept, ele pot
avea un rol deosebit în acest domeniu, cu o natură socială, filosofică, ştiinţifică şi care se
regăsesc în cadrul politicilor şi strategiilor de mediu.
Credem că am putea, cu acest prilej să ne îngăduim un demers pentru susţinerea
elaborării unui cod al mediului, care să sistematizeze, printr-o reglementare de ansamblu,
legislaţia, extrem de stufoasă, greu de cuprins, din domeniul protecţiei mediului, mai cu seamă
după avalanşa de acte normative adoptate în vederea armonizării reglementărilor române şti cu
legislaţia UE din acest domeniu.

8
Bibliografie
1. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2003
2. Eliodor Tanislav, Nicolae Turdean, Protectia juridica a mediului, Editura Semne,
Bucuresti, 2002
3. Lect.Univ Dr Baran Nicolae ,Teoria Generala a Dreptului
4. Adam Popescu , Teoria Generala a Dreptului , Ed.Fundatia Romania De Maine ,
Buc , 2001
5. Dorin Clocotici ,Teoria Generala a Dreptului , Ed.Europolis , Ct , 2002