DREPTUL MEDIULUI

De Tzancă Uraganu

1
Anul III, semestrul I 02.10.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL MEDIULUI

Secțiunea 1. Importanța dreptului mediului

Dreptul mediului se impune prin importanța deosebită a valorilor pe care le ocrotește, reprezentând
o disciplină de actualitate în condițiile în care criza ecologică cunoaște o acutizare fără precedent,
precum și în contextul politicii active a Uniunii Europene de protecția mediului, politică
implementată și în România. Practic, cerințele de protecție a mediului trebuie luate în considerare
în desfășurarea oricărei activități.

Dreptul mediului este în contextul actual și în deplină concordanță cu cerințele de pe piața muncii,
oferirea de specialiști cu cunoștințe juridice în domeniu reprezentând o soluție adecvată
implicațiilor pe care le au în plan practic multiplele obligații impuse în domeniul dreptului
mediului pentru derularea activităților economico-sociale atât persoanelor fizice, cât și persoanelor
juridice. De asemenea, cauzele în materie de mediu sunt din ce în ce mai numeroase atât la nivel
național, cât și la nivel regional și internațional.

În cadrul acestei discipline se studiază atât aspecte generale, cât și speciale, privind conservarea,
dezvoltarea și protecția componentelor naturale ale mediului, raporturile juridice privind protecția
factorilor creați prin activități umane, răspunderea juridică în dreptul mediului.

Secțiunea 2. Probleme generale privind protecția mediului

a) Contextul crizei ecologice

În contextul crizei ecologice fără precedent s-a conștientizat importanța deosebită a protejării
mediului, acesta devenind o prioritate la nivel național, regional și internațional.

b) Conferința de la Stockholm
Începând cu Conferința Organizației Națiunilor Unite (ONU) privind mediul, desfășurată în
anul 1972 la Stockholm, s-a recunoscut faptul că problemele mediului înconjurător sunt
inseparabile de cele ale bunăstării și de procesele economice în general.

2
În acest sens, Comisia Mondială asupra Mediului și Dezvoltării de pe lângă ONU a finalizat o
serie de recomandări, una dintre acestea referindu-se la implementarea conceptului de dezvoltare
durabilă care a fost definit ca acel tip de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerințelor
generațiilor prezente fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface
propriile cerințe.

1° Aspecte care au fost supuse dezbaterii

Ordinea de zi a Conferinței de la Stockholm a cuprins, printre altele, următoarele aspecte:
planificare și gestionarea așezărilor umane în vederea asigurării calității mediului înconjurător,
gestionarea resurselor naturale ale mediului, determinarea poluanților de importanță
internațională, dezvoltarea și mediul, aspecte educative, sociale și culturale ale problemelor de
mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora.

2° Documente adoptate
În cadrul acestei conferințe au fost adoptate mai multe documente; cel mai important document
adoptat în cadrul conferinței de la Stockholm este Declarația asupra mediului înconjurător care
cuprinde 26 de principii privind drepturile și obligațiile statelor în acest domeniu, precum și căile
și mijloacele de dezvoltare a cooperării internaționale. În același timp, declarația menționată
subliniază legătura dintre protecția mediului și progresul economic și social în condițiile eliminării
efectelor negative ale subdezvoltării. Prin Declarația asupra mediului înconjurător s-au pus bazele
dezvoltării dreptului internațional al mediului.

În cadrul aceleiași conferințe, un alt document adoptat a fost Planul de acțiune privind mediul
înconjurător care cuprinde 109 recomandări adresate statelor în vederea protecției mediului.
În cadrul aceleiași conferințe, ziua de 5 iunie a fost proclamată ca fiind ziua mondială a mediului
înconjurător.

b) Conferința de la Rio de Janeiro

A doua conferință importantă a ONU pentru mediu și dezvoltare s-a desfășurat la Rio de
Janeiro în anul 1992. Această conferință a avut ca scop elaborarea de strategii și măsuri care să
contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate statele în contextul dezvoltării
durabile.

1° Aspecte care au fost supuse dezbaterii

În intenția organizatorilor, la conferința de la Rio trebuia să se realizeze un nou consens
internațional asupra unor teme, precum: protecția resurselor de apă dulce, a mărilor și zonelor de
coastă, protecția atmosferei, a resurselor terestre și diversității biologice, gestiunea rațională din
punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, dar și a deșeurilor, creșterea calității vieții și sănătății
umane, ameliorarea condițiilor de muncă, de viață, stoparea degradării mediului.

3
2° Documente adoptate
În cadrul acestei conferințe au fost adoptate anumite documente ca și în cadrul celei dintâi.
Documentele adoptate în cadrul acestei conferințe au avut un rol important în evoluția dreptului
mediului. Unul dintre documentele adoptate la această conferință este reprezentat de Declarația
de principii, numită și Carta Pământului, în care sunt enumerate principiile după care omenirea
trebuie să se conducă în relațiile interumane, precum și în relațiile dintre om și natură.

Declarația de la Rio completează în mod armonios Declarația de la Stockholm. Pentru realizarea

obiectivelor generale pe care le presupune dezvoltarea durabilă și asigurarea dreptului la un mediu
sănătos, în principiul 27 al Declarației de la Rio se susține că “statele și popoarele trebuie să
coopereze cu bună-credință într-un spirit de solidaritate pentru aplicarea tuturor celorlalte
principii consacrate în declarație, precum și la dezvoltarea dreptului internațional în domeniul
dezvoltării durabile”.

Un alt document adoptat în cadrul aceleiași conferințe îl constituie Agenda 21.

Agenda 21 reprezintă un program de acțiune aplicat de guverne, de agenții de dezvoltare, de
organizații ale națiunilor unite, precum și de grupuri sectoriale independente în fiecare sector unde
activitatea economică a omului afectează mediul înconjurător. Documentul analizează premisele
și posibilitățile de punere în aplicare a principiilor Declarației de la Rio, referindu-se în cadrul
celor 4 secțiuni ale sale la aspecte precum dimensiunile sociale și economice, conservarea și
gestionarea resurselor în scopul dezvoltării, întărirea rolului organismelor internaționale și
mijloacele de execuție.

Un alt document adoptat în cadrul acestei conferințe constă în Convenția privind schimbările
climatice, un document foarte important dacă ținem cont de contextul în care ne aflăm în prezent.
Această convenție a avut în vedere asumarea unui angajament ferm ca părțile semnatare să-și
reducă emisiile de dioxid de carbon până în anul 2000 la nivelul anului 1990. Acest angajament a
avut și are repercusiuni directe asupra dezvoltării industriale, a producerii de energie, a traficului
rutier ș.a.m.d.

O altă convenție adoptată în cadrul acestei eveniment important a constat în Convenția privind
diversitatea biologică. Acest instrument juridic internațional prevede măsurile ce trebuie luate
pentru protejarea ecosistemelor și a diverselor forme de viață. Statele semnatare s-au angajat să
stabilească zone protejate, să integreze problemele de mediu în sistemele de dezvoltare economică
și socială pe plan național, să asigure comunității umane avantajele ce decurg din utilizarea
resurselor naturale, inclusiv a resurselor genetice, prin asigurarea transferului de tehnologii de la
țările dezvoltate spre țările în curs de dezvoltare.

4
Tot în cadrul conferinței de la Rio a fost adoptată și Declarația de principii asupra conservării
și exploatării pădurilor. Această declarație s-a dorit a fi o convenție, însă, datorită imposibilității
de realizare a unui acord, a rămas doar o declarație de principii privind conservarea pădurilor
tropicale. Ulterior, mai exact în anul 2002 la Johannesburg, s-au desfășurat lucrările celei de-a
treia conferințe mondiale a ONU asupra mediului, fiind dedicată dezvoltării durabile. Pe ordinea
de zi a conferinței de la Johannesburg s-au aflat mai multe probleme precum: apa și sistemul de
salubritate publică, energia, sănătatea, agricultura, managementul ecosistemelor.

Cel mai important document adoptat în cadrul acestei conferințe este Declarația de la
Johannesburg ce cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova și de a consolida
principiile de bază ale dezvoltării durabile, respectiv dezvoltarea economică, dezvoltarea socială
și protecția mediului la nivel local, național, regional și global.
Un alt document adoptat în cadrul acestei conferințe constă în Planul de implementare a
sarcinilor socioeconomice și de mediu. În ciuda eforturilor depuse de participanți, această
conferință nu s-a ridicat la nivelul celei anterioare.

Secțiunea 3. Îndatorirea de a proteja mediul înconjurător

a) Context actual
Trebuie să reținem că, în prezent, cerințele de protecție a mediului trebuie să fie luate în
considerare în toate domeniile de activitate, îndatorirea de a proteja mediul înconjurător
revenind tuturor persoanelor fizice și juridice.

b) Consacrare
Această îndatorire este consacrată la nivel constituțional (art. 35 din Constituție), de asemenea
este reluată și în reglementarea-cadru în domeniul protecției mediului (O.U.G. nr. 195/2005
privind protecția mediului - act normativ ce a suferit multiple modificări și completări).
O.U.G. nr. 195/2005 a fost aprobată prin Legea nr. 265/2006. Dar ceea ce ne interesează este
faptul că această obligație generală cunoaște și o consacrare constituțională.

Secțiunea 4. Poluarea și implicațiile sale

a) Poluarea
1° Noțiuni introductive
Poluarea reprezintă o lege naturală generală potrivit căreia orice ființă vie produce deșeuri care
neeliminate la timp din mediul său de viață îi fac imposibilă continuare activității și chiar a vieții
însăși.

5
2° Definiție
Reglementarea-cadru în domeniul protecției mediului pe care tocmai am amintit-o vine și definește
această noțiune.
Așadar, potrivit O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările
ulterioare, prin poluare se înțelege introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate
aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, poate dăuna bunurilor materiale ori
poate cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte
scopuri legitime.

b) Poluant
Prin poluant se înțelege orice substanță preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă
de vapori, ori de energie, radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații care
introdusă în mediu modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce
daune bunurilor materiale.

În alte cuvinte, poluantul este un factor care, aflat în mediu în cantități și concentrații care depășesc
limita de toleranță a uneia sau mai multor specii de viețuitoare, împiedică înmulțirea și dezvoltarea
lor normală printr-o acțiune toxică.

c) Activități umane care contribuie la producerea poluării

Se consideră că cel puțin trei activități umane contribuie cel mai mult la producerea poluării și
anume: industria, agricultura intensivă și transporturile.

Se apreciază că poluarea în agricultură este mai periculoasă decât poluarea industrială pentru
următoarele considerente:
1. Poluarea în agricultură are ca rezultat contaminarea cu substanțe toxice a
produselor agroalimentare.
2. Poluarea în agricultură vizează solul care este principalul mijloc de producție, este limitat ca
întindere și are caracter de fixitate.
3. Poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât cea industrială, adică întreaga
suprafață de teren pe care au fost introduse mecanizarea și chimizarea.
4. Dacă, de regulă, poluarea industrială are un caracter accidental, cea din agricultură este rezultatul
introducerii intenționate în sol a unor substanțe absolut necesare producției agricole.
5. Dacă, în general, poluarea industrială privește în principal un număr restrâns de persoane (ne
referim la personalul expus la diferite radiații, substanțe chimice etc.), cea din agricultură vizează
întreaga populație consumatoare a produselor agroalimentare infestate.

6
d) Feluri de poluare
Poluarea poate fi de două feluri:
- pe de-o parte, poluarea naturală - determinată de deșeurile activității vitale fiecărei specii de
viețuitoare, care la rândul lor permit dezvoltarea unor organisme parazite (dar care poate consta și
în rezultatul erupțiilor vulcanice sau a furtunilor de praf și de nisip);
- iar pe de altă parte, poluarea antropică - care este de natură fizică, chimică, estetică, și altele
asemenea.

Secțiunea 5. Noțiunile de mediu și de resurse naturale

a) Noțiunea de mediu
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare,
definește mediul ca fiind ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei (aerul, apa, solul,
subsolul), aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și
condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.

b) Noțiunea de resurse naturale

Prin resurse naturale legiuitorul desemnează totalitatea elementelor naturale ale mediului care
pot fi folosite în activitatea umană, respectiv resurse neregenerabile-minerale și combustibili
fosili, resurse regenerabile-apă, aer, sol, floră, faună sălbatică, inclusiv cele inepuizabile-energia
solară, eoliană, geotermală și a valurilor).

c) Definiția dreptului mediului

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează
relațiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de mediu în procesul folosirii în
scopuri economice, sociale și culturale a componentelor sale naturale și artificiale, precum și
relațiile legate de protecția, conservarea și dezvoltarea lor durabilă.

Din definiția expusă anterior rezultă că avem de-a face cu o ramură distinctă în cadrul sistemului
juridic, care cuprinde norme ce reglementează o categorie complexă de relații interumane, născută
în procesul utilizării, conservării și dezvoltării mediului și a componentelor sale, precum și relațiile
legate de protecția lor. Fiecare dintre aceste aspecte- utilizare, conservare, protecție și dezvoltare-
au dimensiuni și semnificații proprii.

7
b) Dimensiuni și semnificații ale utilizării, conservării, protecției și dezvoltării
1. Utilizarea privește folosirea componentelor și resurselor naturale ale mediului de către om, care
trebuie să fie rațională și în limitele capacității de suport ale acestuia.

2. Conservarea privește în mod deosebit menținerea și reproducerea factorilor naturali și antropici

prin instituirea unor măsuri speciale de ocrotire.

3. Dezvoltarea are ca scop asigurarea unor condiții de viață din ce în ce mai bune pentru generațiile
prezente și viitoare prin ameliorarea calității factorilor naturali și antropici și prin dezvoltarea
valorilor naturale.

4. Protecția exprimă necesitatea prevenirii și combaterii poluării a efectelor dăunătoare a

fenomenelor naturale, refacerea elementelor afectate.

Secțiunea 6. Izvoare ale dreptului mediului

a) Particularitățile izvoarelor formale ale dreptului mediului

• Toate normele de drept al mediului au caracter imperativ.
• O parte însemnată din normele dreptului mediului au caracter tehnic, fiind sancționate pe cale
juridică și constituind o adevărată ordine publică tehnologică.

b) Categorii de izvoare ale dreptului mediului

1° Constituția României:
Legea fundamentală a României din 1991 a consfințit la momentul intrării sale în vigoare noua
ordine politică apărută în România în urma revoluției din decembrie 1989. Ulterior, în anul 2003,
Constituția a fost revizuită din necesitatea eliminării unor imperfecțiuni ale textului observate în
practică, dar mai ales pentru a permite integrarea României în structurile euro-atlantice.

Constituția revizuită consacră pentru prima dată la acest nivel recunoașterea de către stat a
dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat, drept cu un conținut
complex pentru a cărui exercitare statul asigură cadrul legislativ necesar.
Corelativ, persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și de a ameliora mediul
înconjurător.

Consfințirea și garantarea altor drepturile fundamentale cum sunt dreptul la viață și la integritate
fizică și psihică (art. 22 din Constituție), dreptul la ocrotirea sănătății (art. 34 din Constituție),
dreptul la informație (art. 31 din Constituție), dreptul de asociere (art. 40 din Constituție), dreptul
de petiționare (art. 51 din Constituție), dreptul de proprietate privată (art. 44 din Constituție) și
accesul liber la justiție (art. 21 din Constituție) completează și îmbogățesc dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos.

8
Sub aspect juridic, Constituția stabilește în sarcina statului trei categorii de obligații de mediu și
anume:
a) Exploatarea rațională în concordanță cu interesul național a resurselor naturale.
b) Refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic.
c) Crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

Art. 44 alin. 7 din Constituție, stipulând că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini
care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului, creează o adevărată servitute legală de
mediu.

În conformitate cu modificările care au fost aduse regimului proprietății publice prin Legea de
revizuire a Constituției, proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului
sau unităților administrativ-teritoriale, făcând obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de
interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte
bunuri stabilite de legea organică.

2° Tratatele și convențiile internaționale:

În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituție, tratatele ratificate de Parlament
potrivit legii fac parte din dreptul intern. Ca urmare, tratatele și convențiile internaționale
referitoare la mediu pe care România le-a ratificat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern
și constituie izvoare ale dreptului mediului. Dintre acestea menționăm:
• Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei, accesul la
justiție în probleme de mediu- semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și ratificată de România
prin Legea nr. 86/2000.
• Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier- adoptată
la Espoo la 25 februarie 1991 și ratificată de România prin Legea nr. 22/2001.
• Convenția privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale- adoptată la Helsinki în
1992 la care România a aderat prin Legea nr. 92/2003.
• Convenția privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și al
eliminării acestora- adoptată la Basel la 20 martie 1989 la care România a aderat prin Legea
nr. 6/1991.

3° Reglementări ale U.E. cu caracter obligatoriu și aplicabilitate directă:

• Regulamentul nr. 66/2010 privind eticheta U.E. ecologică
• Regulamentul nr. 1013/2006 privind transferurile de deșeuri
• Regulamentul nr. 1907/2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea
substanțelor chimice
9
4° Tot în categoria izvoarelor dreptului mediului menționăm:
• Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)
TFUE stabilește că cerințele de protecția mediului trebuie integrate în definirea și punerea în
aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile. Astfel,
politica de mediu reprezintă astăzi în Uniunea Europeană o politică ce trebuie luată în considerare
în elaborarea și aplicarea tuturor celorlalte politici ale Uniunii și ale statelor membre.

• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)

Asigurarea unui nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului este expres
menționată și în acest tratat.

• Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a U.E. stabilește că politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel
ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia care să fie asigurat în
conformitate cu principiul dezvoltării durabile.

• Tratatul de aderarea a României la Uniunea Europeană

Tratatul de aderare a României la U.E. a fost ratificat prin Legea nr. 157/2005; aspectele sale
legate de protecția mediului ocupă o pondere însemnată.

5° Legea propriu-zisă
Legea propriu-zisă este un izvor frecvent al dreptului mediului. Astfel de reglementări, cu titlu de
exemplu, sunt:
• Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare
• Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic
• Legea nr. 101/2011 pentru prevenirea și sancționarea unor fapte privind degradarea mediului
• Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător
• Legea nr. 11/2011 privind regimul deșeurilor

6° Codul/Codurile (ca act normativ)

Fiind o reglementarea de ansamblu într-un anumit domeniu, Codul ar fi o opțiune care ar răspunde
cel mai bine nevoii de abordare globală a problemelor protecției mediului. Până în prezent, încă
nu s-a ajuns la elaborarea unui Cod al mediului, însă putem exemplifica în acest domeniu ca
reprezentând izvoare ale dreptului mediului Codul silvic, precum și norme din Codul civil, din
Codul penal, din Codul de procedură penală și din Codul de procedură civilă.

10
7° Ordonanțele de urgență ale Guvernului
Menționăm că reglementarea-cadru în domeniul protecției mediului este reprezentată de o
ordonanță de urgență, și anume O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările
și completările ulterioare, care conține reglementări generale referitoare la principii ale dreptului
mediului, procedura de reglementare a activităților cu impact asupra mediului, factorii de mediu,
elementele de mediu, atribuții ale autorităților publice, obligații ale persoanelor fizice și juridice,
principalele reguli privind răspunderea de mediu și sancțiuni.

8° Alte izvoare
Alte izvoare ale dreptului mediului sunt reprezentate de ordonanțe și hotărâri ale Guvernului,
ordine ale miniștrilor și acte ale autorităților publice locale. În privința actelor autorităților publice
locale facem mențiunea că este vorba, în principal, de hotărârile adoptate de consiliile locale în
exercitarea atribuțiilor ce le revin pentru asigurarea cadrului necesar furnizării serviciilor publice
de interes local privind protecția și refacerea mediului, conservarea, restaurarea și punerea în
valoare a parcurilor, a grădinilor publice și rezervațiilor naturale și de actele consiliilor județene,
respectiv ale Consiliului General al Municipiului București, referitoare la dezvoltarea durabilă.

În acest scop, autoritățile administrației publice județene adoptă strategii, prognoze și programe de
dezvoltare economico-socială și de mediu pe baza propunerilor primite de la consiliile locale,
dispun, aprobă și urmăresc în cooperare cu autoritățile administrației publice locale, comunale și
orășenești interesate măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora.

11
Anul III, semestrul I 09.10.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 2

DREPTUL MEDIULUI CA RAMURĂ AUTONOMĂ DE DREPT

Secțiunea 1. Caracterele dreptului mediului

Dreptul mediului prezintă următoarele caractere:

1. Caracter preponderent preventiv
Majoritatea normelor de protecție a mediului urmăresc prevenirea degradării mediului deoarece,
odată deteriorat, acesta este aproape imposibil de adus în starea inițială.

2. Caracter dinamic
Are un caracter dinamic pentru că trebuie să dea răspunsuri rapide problemelor legate de protecția
mediului, fiind un domeniu marcat de schimbări legislative frecvente.

3. Caracter mixt
Dreptul mediului are caracter mixt de drept public și de drept privat.

4. Drept de sinteză
Dreptul mediului este un drept de sinteză cuprinzând instituții, principii, tehnici și metode și din
alte ramuri ale dreptului adaptate specificului obiectului său de reglementare. Mediul nu poate
fi gestionat eficace fără contribuția conjugată a unui ansamblu de reglementări.

5. Dimensiunea națională, regională și internațională

Totodată, dreptul mediului are dimensiune națională, regională și internațională. Există unele
elemente de mediu care, din punct de vedere juridic, se află sub jurisdicția unui stat și au astfel
caracter național, local și altele care depășesc jurisdicția unui stat având astfel caracter regional
sau internațional, cu atât mai mult cu cât poluarea nu cunoaște frontiere.

6. Caracter orizontal
Dreptul mediului are caracter orizontal întrucât trebuie luat în considerare în toate domeniile de
activitate.

12
 Secțiunea 2. Funcțiile dreptului mediului

Funcțiile dreptului mediului sunt următoarele:

1. Funcția de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile
2. Funcția de organizare și instituționalizare a acțiunii sociale în scopul protecției și ameliorării
mediului
3. Funcția de protecție, conservare și ameliorare a mediului
4. Funcția de promovare a cooperării internaționale în domeniul protecției mediului

Secțiunea 3. Raportul juridic de drept al mediului

a) Definiția raportului juridic de drept al mediului

Raportul juridic de drept al mediului sau raportul juridic de mediu constă în relația socială care
ia naștere între persoane în legătură cu prevenirea și combaterea poluării, protecția, conservarea,
utilizarea și dezvoltarea durabilă a elementelor de mediu, relații reglementate de normele
dreptului mediului.

Raportul juridic de drept al mediului, ca orice raport juridic, are o serie de trăsături comune cu
celelalte raporturi juridice din sistemul nostru de drept, dar și o serie de trăsături proprii, dintre
care amintim:
- raporturile juridice de drept al mediului se nasc, în general, prin voința statului, exprimată prin
lege;
- raportul juridic de drept al mediului ia naștere între persoane în legătură cu protecția, utilizarea,
conservarea și dezvoltarea mediului;
- complexitatea protecției mediului determină și complexitatea și varietatea acestor raporturi în
funcție de felul activității în legătură cu care au luat naștere;
- în principiu, în raportul juridic de drept al mediului participă atât ca subiect activ, cât și ca subiect
pasiv orice persoană, statul prin organele sale, alte persoane juridice și persoanele fizice; subiectele
raportului juridic de drept al mediului sunt, de regulă, pe poziție juridică de subordonare.

b) Categorii de raporturi juridice de drept al mediului

Raporturile juridice de drept al mediului/de mediu diferă în funcție de felul și natura activității în
legătură cu care iau naștere, se modifică sau se sting. Întâlnim, de exemplu:
• Raporturi juridice în legătură cu diminuarea sau eliminarea efectelor păgubitoare ale poluării
mediului care intervin între cel ce poluează și organul competent sau deținătorul elementului
de mediu supus refacerii

13
• Raporturi juridice în legătură cu prevenirea poluării mediului cum sunt cele născute în cadrul
procedurii de reglementare (de autorizare) a realizării obligațiilor ce revin persoanelor fizice și
juridice de a nu crea poluare prin activitățile desfășurate
• Raporturi juridice de drept internațional al mediului atunci când apare un element de
extraneitate
• Raporturi juridice de sancționare a agentului poluator în virtutea principiului „poluatorul
plătește”, care iau naștere între cel ce poluează și organul de stat competent sau victima poluării
• Raporturi juridice născute în procesul de realizare a activităților de dezvoltare durabilă a
mediului între organele de stat competente și persoanele fizice și juridice care participă la acest
proces

c) Trăsăturile proprii raportului juridic de drept al mediului

1° Conținutul raportului juridic de drept al mediului
Conținutul raportului juridic de drept al mediului sau de mediu este dat de drepturile și obligațiile
ce aparțin subiectelor de drept în legătură cu protecția, conservarea, utilizarea și dezvoltarea
diferitelor componente ale mediului sau cu mediul în ansamblul său, drepturi și obligații prevăzute
în reglementarea-cadru, precum și în reglementările sectoriale.

2° Obiectul raportului juridic de drept al mediului

În privința obiectului raportului juridic de drept al mediului menționăm că acesta constă în
conduita subiectelor raportului juridic, adică în acțiunile sau inacțiunile pe care aceste subiecte
sunt obligate sau îndreptățite să le săvârșească.

Obiectul raportului juridic de drept al mediului este deosebit de variat și complex datorită faptului
că atât poluarea în sine, cât și activitățile pentru prevenire și combaterea ei sunt complexe și
diversificate.

d) Mijloacele de protecție a mediului

În categoria mijloacelor de protecție a mediului includem următoarele:
- educația și informarea
- mijloacele juridice
- măsurile economice și financiare cum sunt subvențiile, impozitele și taxele, îndeosebi asupra
combustibililor și carburanților, amenzile, penalizările și constituirea de fonduri speciale
- alte mijloace de protecție a mediului înconjurător constau în mijloacele tehnice de control și
stopare la sursă a emisiilor poluante

14
Anul III, semestrul I 16.10.2020

Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 3

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Secțiunea 1. Noțiuni introductive

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esențiale de maximă aplicabilitate care se află la
baza acestei ramuri de drept. Principiile prezintă o importanță deosebită în această materie
deoarece normele de dreptul mediului se găsesc în general în izvoare foarte diverse, principiile
fiind acelea care asigură coeziunea internă a ramurii de drept.

Dreptul mediului, fiind o ramură relativ nouă, dinamică și evolutivă trebuie să găsească rapid
răspuns la problemele degradării mediului și pentru aceasta, atunci când nu au fost încă adoptate
norme juridice într-o anumită materie, se aplică principiile.
Principiile dreptului mediului au un rol important în interpretarea normelor tehnice care, uneori,
ridică dificultăți pentru practicienii dreptului.
Principiile dreptului mediului au caracter complex, juridic, economic și decizional, caracter perfect
adaptat naturii complexe a acestei ramuri de drept. Sunt specifice dreptului mediului, reprezentând
argumente pentru autonomia acestei ramuri de drept.

Secțiunea 2. Clasificarea principiilor dreptului mediului

Principiile dreptului mediului pot fi clasificate în următoarele categorii:

1. Principii afirmate expres în lege și principii doctrinare

2. Principii de maximă generalitate în dreptul mediului și principii speciale care se aplică numai
într-un anumit domeniu
-spre exemplu principiul proximității este specific regimului juridic al deșeurilor

3. Principii interne și principii internaționale

-important de reținut este faptul că unele principii au deopotrivă caracter intern și internațional

4. Principii de bază și principii decizionale care au un rol mai important în decizia de mediu,
existând strânse legături între aceste două categorii

15
5. Principii tradiționale considerate deja clasice în materie și principii noi
- spre exemplu, principiul poluatorul plătește (principiu tradițional)
- spre exemplu, principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale, principiul
conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural, principiul
precauției în luarea deciziei, principiul reținerii poluanților la sursă, principiul informării și
participării publicului la luarea deciziilor, precum și al accesului la justiție în probleme de mediu.
(principii noi)

Între diferitele categorii de principii ale mediului nu există o departajare absolută, existând
principii care se pot regăsi, în același timp, clasificate după mai multe criterii.

Secțiunea 3. Analizarea principiilor generale

În cele ce urmează vom analiza câteva din principiile generale, urmând clasificarea lor în interne
și internaționale.

1° Principii interne:
a) Principiul potrivit căruia protecția mediului constituie un obiectiv de interes public major
Un prim principiu din categoria principiilor interne este principiul potrivit căruia protecția
mediului constituie un obiectiv de interes public major. O.U.G. 195/2005 privind protecția
mediului, cu modificările și completările ulterioare, statuează expres că ocrotirea mediului
reprezintă un obiectiv de interes public major. Actul normativ menționat consacră caracterul de
interes public major nu numai pentru valorile generale ale mediului, ci și pentru ceea ce constituie
obiectul reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale.
Constituția României din 1991 revizuită, deși nu consacră expres acest principiu, prevede în art.
135 alin. 2 lit. d obligația statului de a exploata resursele naturale ale țării în concordanță cu
interesul național. Acest principiu are o serie de consecințe juridice, precum:
1. În privința limitării dreptului de proprietate rezultată din folosirea subsolului unei proprietăți
private imobiliare, art. 44 alin. 5 din Constituție prevede că pentru lucrări de interes general,
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare cu respectarea anumitor
condiții.
2. Activitățile de înlăturare a consecințelor grave ale poluării sunt activități de interes general
3. În materia asociațiilor și fundațiilor, una dintre condițiile prevăzute de lege pentru ca o
asociație/fundație să fie recunoscută ca fiind de utilitate publică este ca activitatea acesteia să se
desfășoare în interes general sau al unei comunități (asociațiile de protecție a mediului îndeplinesc
această condiție)
4. În domeniul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, legea stabilește ca fiind de
utilitate publică, între altele, instalațiile pentru protecția mediului, sistemele de avertizare și
prevenire a fenomenelor naturale periculoase, lucrările de combatere a eroziunii în adâncime

16
b) Principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale
Acest principiu este consacrat expres în art. 3 lit. a din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția
mediului, cu modificările și completările ulterioare, și fundamentează caracterul orizontal al
dreptului mediului.

Necesitatea acestui principiu rezultă din aceea că nu se poate realiza o protecție reală a mediului
numai prin măsuri speciale în acest domeniu, fiind necesară integrarea cerințelor de mediu în toate
celelalte acțiuni specifice politicilor sectoriale. Integrarea politicilor de mediu în politicile
sectoriale, cum sunt agricultura, transportul, industria, sănătatea au drept scop îmbunătățirea
calității mediului și realizarea dezvoltării durabile.

Conceptul de dezvoltare durabilă impune armonizarea protecției mediului cu dezvoltarea

economică și socială astfel încât să se asigure satisfacerea cerințelor generațiilor prezente fără a
compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului coordonează activitatea de integrare a

cerințelor privind protecția mediului în celelalte politici sectoriale în concordanță cu cerințele și
standardele europene și internaționale. În acest scop, în cadrul autorității publice centrale pentru
protecția mediului funcționează comitetul interministerial pentru coordonarea integrării
domeniului protecției mediului în politicile și strategiile sectoriale la nivel național, organism
consultativ fără personalitate juridică.

c) Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic

natural
Ecosistemele și organismele, ca de altfel și resursele pământului și apelor ce sunt folosite de om
trebuie utilizate în mod controlat pentru a obține o productivitate optimă fără a periclita integritatea
altor sisteme sau specii cu care coexistă. În acest scop, trebuie menținute procesele ecologice
esențiale ale ecosistemelor pentru o bună funcționare a biosferei, pentru prezervarea diversității
biologice și a resurselor naturale de viață.

Acest principiu are în vedere biodiversitatea sub 3 aspecte principale:

1. Menținerea proceselor ecologice esențiale ale sistemelor de suport al vieții
2. Prezervarea diversității genetice
3. Utilizarea durabilă a speciilor și ecosistemelor

17
Toate aceste aspecte sunt prevăzute în Convenția privind diversitatea biologică adoptată în
cadrul Conferinței ONU de la Rio din 1992. În convenția menționată se precizează că statele au
dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse în conformitate cu politicile lor de mediu și cu
responsabilitățile pe care le au de a nu produce pagube mediului. Fiecare parte la convenție se
obligă să integreze conservarea și utilizarea rațională a resurselor biologice în deciziile adoptate la
nivel național, să protejeze și să încurajeze utilizarea resurselor în conformitate cu practicile
culturale tradiționale care sunt compatibile cu conservarea sau utilizarea rațională, să adopte
măsuri legale de utilizare a resurselor biologice pentru a evita sau pentru a micșora impactul
negativ asupra diversității biologice, să susțină populațiile locale în dezvoltarea și influențarea
acțiunilor de remediere în zonele degradate unde s-a redus diversitatea biologică și altele
asemenea. Conform art. 135 alin. 2 lit. e din Constituția României din 1991 revizuită, statul
trebuie să asigure refacerea și ocrotirea mediului înconjurător și menținerea echilibrului ecologic.

Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural este

expres prevăzut în art. 3 lit. f din O.U.G. 195/2005 privind protecția mediului. Acest principiu
este avut în vedere atât sub aspect general, cât și sub aspect special, reglementând în detaliu
protecția resurselor naturale și a biodiversității. Răspunderea în aplicarea acestui principiu revine,
în primul rând, autorităților de protecție a mediului.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, împreună cu autoritățile publice centrale și
locale după caz, elaborează reglementări tehnice privind măsurile de protecție a ecosistemelor de
conservare și utilizare durabilă a componentelor diversității biologice și raportează Comisiei
Europene stadiul îndeplinirii măsurilor prevăzute în normele Uniunii Europene referitoare la
protecția mediului.

În proiectarea lucrărilor care pot determina modificări ale cadrului natural al unei anumite zone,
legea prevede obligativitatea efectuării procedurii de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată
de avansarea unor soluții tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a
funcțiilor ecosistemelor vegetale și animale.

Suprafețele terestre supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere
ecologică pot fi gestionate de către deținătorii acestora numai cu obligația de a aplica măsurile de
conservare stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, beneficiind în acest
scop de scutiri de impozite și de compensații pentru lucrările de refacere întreprinse.

În scopul protejării unor specii și organisme rare, amenințate cu dispariția și pentru conservarea
biodiversității se instituie arii protejate.

18
d) Principiul acțiunii preventive (principiul prevenirii)
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare,
prevede acest principiu în art. 3 lit. c. Acest principiu este expres prevăzut și în Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE) în art. 191 alin. 2.

Acest principiu servește protecției mediului prin anticiparea consecințelor unui proiect sau plan
asupra mediului. Principiul acțiunii preventive este fundamentat pe ideea conform căreia
activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai puțin costisitoare decât repararea
daunelor ecologice care de multe ori au un caracter ireversibil.

Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de-o parte, reglementarea unor obligații cu caracter
preventiv și, pe de altă parte, promovarea unor activități care să conducă la evitarea producerii
unor modificări negative asupra calității mediului.

S-a afirmat necesitatea de a se ține cont cât mai devreme posibil de eventualele incidente asupra
mediului în toate procesele tehnice de planificare și de decizie și, în acest scop, au fost prevăzute
proceduri pentru evaluarea potențialelor riscuri pentru mediu.

Un rol important revine evaluării impactului asupra mediului prin care se asigură identificarea,
descrierea și evaluarea într-o manieră adecvată, în funcție de specificul fiecărui caz, a efectelor
unui proiect asupra oamenilor, florei, faunei, solului, apei, aerului, climei și peisajului, asupra
bunurilor materiale și patrimoniului cultural, precum și interacțiunea dintre acești factori.
Evaluarea se realizează atât în context național, cât și internațional sau regional, în situația în care
activitatea propusă are potențiale consecințe transfrontaliere.

e) Principiul precauției în luarea deciziei

Principiul precauției în luarea deciziei este un principiu nou desprins din principiul prevenirii (sau
principiul acțiunii preventive), fiind expres prevăzut în reglementarea-cadru în domeniul protecției
mediului, respectiv în O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, cu
modificările și completările ulterioare, în art. 3 lit. b. Acest principiu este prevăzut expres și în
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Principiul precauției în luarea deciziei justifică luarea unor măsuri chiar și în condițiile în care din
datele științifice existente nu rezultă cu exactitate dacă o activitate este periculoasă pentru mediu.
În alte cuvinte, atunci când actele științifice sunt neconcludente în privința efectelor unei activități,
decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii respectivei activități, întrucât pericolul
degradării mediului, inclusiv asupra vieții și sănătății este prea mare pentru a risca o decizie care
se poate dovedi ulterior greșită. Dacă principiul acțiunii preventive presupune o evaluare a
riscurilor în raport cu cunoștințele existente la un moment dat, ceea ce înseamnă că riscurile există
și că se pot produce daune ecologice dacă nu se întreprind măsuri corespunzătoare, principiul

19
precauției presupune necesitatea de a se acționa chiar în lipsa unei certitudini științifice vizând
existența vreunui risc.

Fundamentul principiului precauției constă în aceea că absența certitudinii științifice nu

constituie o piedică pentru a întreprinde măsurile necesare în scopul evitării atentatelor grave
asupra mediului. În consecință, spre deosebire de principiul prevenirii sau principiul acțiunii
preventive, în cazul principiului precauției riscul în sine nu este demonstrat.

Principiul precauției în luarea deciziilor poate fi considerat un principiu al incertitudinii, în sensul

că se iau decizii pe baza unor cunoștințe științifice incomplete. Soluțiile adoptate în baza acestui
principiu trebuie să fie revizuibile în funcție de evoluția cunoștințelor științifice.
Noutățile științifice și descoperirile tehnologice pot pune capăt incertitudinilor, iar pe baza acestora
măsurile luate în aplicarea principiului precauției se mențin, se modifică sau se înlătură, după caz.

f) Principiul poluatorul plătește

Acest principiu este prevăzut în mod expres în O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind
protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, în art. 3 lit. e. Acesta este de
asemenea prevăzut expres și în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), fiind deci
un principiu legislativ.

Acesta a fost afirmat pentru prima data în Declarația Consiliului Europei din anul 1968 privind
lupta împotriva poluării aerului. De asemenea, este prevăzut expres și în Declarația de la Rio de
Janeiro adoptată în cadrul Conferinței pentru mediu și dezvoltare durabilă din anul 1992, precum
și în numeroase convenții internaționale.

În mod generic, obiectul plății îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de către
autorul acesteia, iar în mod particular, executarea și suportarea de către întreprinzătorul poluator
a obligațiilor ce converg spre evitarea, limitarea și eliminarea poluării.

Principiul poluatorul plătește are la bază elemente din teoria economică, potrivit căreia costurile
sociale externe care însoțesc producția trebuie să fie internalizate, adică să fie luate în calcul de
agenții economici în costurile lor de producție.

Fundamentul acestui principiu rezultă și din dreptul la un mediu sănătos, cetățeanul neputând să
fie obligat să plătească accesul la mediu nici direct, nici indirect, prin subvenționarea din fonduri
publice a cheltuielilor legate de poluare.

20
În sens larg, conținutul acestei reguli principale generale presupune că orice cheltuieli legate de
poluare, cum sunt cele legate de repararea prejudiciului ecologic, de diminuare a efectelor
poluării, respectiv de prevenire a poluării trebuie să fie suportate de cel care cauzează poluarea,
iar nu de societate.

În plan juridic, acest conținut larg influențează materia răspunderii civile pentru mediu și
determină definirea noțiunii de prejudiciu într-un sens specific dreptului ecologic. Astfel, noțiunea
de prejudiciu ecologic are un sens mai larg decât noțiunea de prejudiciu în dreptul comun, autorul
acestuia trebuind să suporte și cheltuielile legate de prevenirea poluării, precum și pe cele de
limitare sau de eliminare a efectelor poluării.

În sens restrâns, principiul poluatorul plătește presupune eliminarea subvențiilor destinate

protecției mediului astfel încât costurile legate de poluare să nu cadă în sarcina societății.
Aceasta nu înseamnă că statul nu trebuie să își îndeplinească obligația de a asigura cetățenilor un
mediu sănătos, întrucât autoritățile au îndatorirea de a înlătura efectele poluării, ci înseamnă că
trebuie găsite mijloacele legale care să permită identificarea poluatorului și obligarea acestuia
să plătească.

Identificarea autorului poluării reprezintă una din problemele centrale ale aplicării acestui
principiu, greu de realizat atunci când este vorba de o poluare difuză, emanând de la mai multe
surse.

Această problemă devine uneori chiar imposibil de rezolvat- spre exemplu, atunci când suntem în
prezența deversării a unor materiale interzise de către nave în mare. Pentru depășirea unor
asemenea situații se procedează la instituirea unor fonduri din anumite taxe, fonduri destinate
acoperirii cheltuielilor specifice în situația în care autorul poluării nu poate fi identificat.

Acest principiu se regăsește ca fundament al răspunderii pentru mediu atât în reglementarea-cadru

în domeniul protecției mediului, atunci când ne referim la răspunderea de mediu, cât și în O.U.G.
nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu, cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului
asupra mediului.

g) Principiul reținerii poluanților la sursă

În trecut, reziduurile nu se produceau în cantități atât de mari ca în prezent, ele putând să fie
deversate ca atare în apă, pe sol și în aer, fiind neutralizate datorită marilor posibilități de integrare
în ciclurile de transformare naturală din factorii de mediu, fiind ca urmare nepericuloase pentru
om, însă marele avânt al civilizației din ultimele secole, dezvoltarea agriculturii, industriei și
transporturilor au condus la schimbarea fundamentală a naturii și cantității reziduurilor.

21
Invadând și alterând starea naturală a mediului, se produc dezechilibre naturale, dispar specii de
plante și de animale, întreaga existență a lumii vii fiind supusă unor riscuri de distrugere. De aceea,
reținerea poluanților la sursă reprezintă unul dintre principiile importante ale dreptului mediului.
Evitarea poluării trebuie să înceapă de la sursă, acționând direct în procesul de apariție a
reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de fabricație care să nu genereze evacuări
de poluanți sau să le reducă la minimum.

Reținerea poluanților la sursă se poate realiza pe deplin numai prin asocierea măsurilor de ordin
juridic și administrativ cu cele de ordin educațional. Aceste din urmă măsuri sunt menite să
dezvolte conștiința ecologică a oamenilor astfel încât fiecare membru al societății să devină
conștient de locul și de rolul său în natură și în colectivitatea din care face parte.

În evitarea poluării un rol important revine sistemelor de supraveghere și de evidențiere a

schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de mediu. În acest scop, în România a fost
creat sistemul național de monitoring integrant care are la bază sistemul național de supraveghere
a calității apelor, rețeaua de radioactivitate pentru supravegherea calității aerului, rețeaua de ploi
acide precum și alte informații periodice privind calitatea faunei, a sănătății umane, a solului.

h) Principiul informării și participării publicului la luarea deciziilor, precum și al accesului la

justiție în probleme de mediu

Fundamentat pe 3 piloni, și anume pe informare, pe participarea publicului la luarea deciziilor și

pe accesul la justiție în probleme de mediu, acest principiu este consacrat expres în art. 3 lit. h din
O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările
ulterioare. Totodată, acest principiu este prevăzut și în documentele Conferinței Națiunilor Unite
pentru mediu și dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992, respectiv în Declarația de la Rio și
Agenda 21, precum și în majoritatea convențiilor și tratatelor internaționale cu incidență în
domeniul protecției mediului.

În cadrul Conferinței de la Aarhus din 1998, intitulată „Un mediu pentru Europa” a fost adoptată
Convenția pentru accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la
justiție în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.

Această Convenție garantează dreptul de a avea acces la informație fără ca solicitantul să declare
un anumit interes. Totodată, Convenția prevede situațiile când poate fi refuzată o informație de
mediu și anume:
- autoritatea publică nu deține informația solicitată;
- cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală;
- cererea se referă la documente în curs de elaborare sau privește sistemul de comunicații interne
al autorității publice în cazul în care o astfel de excepție este prevăzută de legislația națională sau
de practica obișnuită, luându-se în considerare interesul public în cazul unei asemenea dezvăluiri;

22
- cererea de furnizare a unei informații de mediu mai poate fi refuzată dacă dezvăluirea ar afecta
confidențialitatea procedurilor autorităților publice, relațiile internaționale, siguranța națională,
securitatea publică, confidențialitatea informațiilor comerciale și industriale, cursul justiției,
dreptul de proprietate intelectuală, confidențialitatea unor date personale, mediul la care se referă
informația, în condițiile legii.

Convenția de la Arhus prevede că refuzul unei solicitări de furnizare a informației de mediu trebuie
să fie făcut în scris, dacă solicitarea a fost făcută în scris ori dacă solicitantul cere acest lucru.
Refuzul trebuie să fie motivat și să ofere informații privind accesul la procedura de recurs.
Răspunsul cuprinzând refuzul solicitării trebuie dat cât mai curând posibil fără a se depăși o lună,
în afara cazului când complexitatea informației justifică o prelungire a acestei perioade până la 2
luni de la data înregistrării cererii.

În cadrul legislației naționale, fiecare parte la convenție trebuie să asigure posibilitatea pentru
orice persoană care consideră că solicitarea de furnizare a informației de mediu a fost ignorată,
greșit refuzată sau care consideră că a primit un răspuns inadecvat de a avea acces la o procedură
de recurs în fața unei instanțe de judecată sau a altui organism independent și imparțial prevăzut
de lege. Statul trebuie să ia măsuri pentru ca respectiva persoană să aibă acces și la o procedură de
fond, nefiind exclusă nici posibilitatea unei proceduri prealabile în fața unei autorități
administrative (dublu grad de jurisdicție).

În privința pilonului referitor la participarea la luarea deciziei, facem precizarea că publicul

interesat trebuie să fie informat prin anunț public ori în mod individual, când este cazul, despre
demararea unei proceduri de luare a deciziei de mediu într-o manieră adecvată și în timp util,
printre altele, despre următoarele aspecte: activitatea propusă, natura deciziei posibile, autoritatea
publică responsabilă de luarea deciziei, procedura inițiată, incluzând modul și momentul în care o
asemenea informație poate fi furnizată, autoritatea publică la care pot fi adresate comentarii sau
întrebări, perioada în care sunt primite aceste comentarii ori întrebări, faptul că activitatea face
obiectul unei proceduri naționale sau transfrontaliere de evaluare a impactului asupra mediului și
altele asemenea.

Procedurile pentru participarea publică trebuie să permită publicului să înainteze în scris sau, când
este cazul, la o audiere publică ori un sondaj cu solicitantul, orice comentarii, informații, analize
sau opinii considerate relevante pentru activitatea propusă.

2° Principii internaționale/externe
a) Principiul sic utere tuo
Principiul sic utere tuo presupune obligația statelor de a se asigura că prin activitățile desfășurate
în limitele jurisdicțiilor lor naționale nu cauzează daune mediului altor state, fiind recunoscut
pentru prima dată în a doua jumătate a sec. al 19-lea, ca un principiu specific dreptului fluvial.

23
În anul 1935 acest principiu a constituit o clauză într-un tratat încheiat între Canada și SUA, în
sensul că un stat nu trebuie să altereze condițiile naturale ale propriului său teritoriu în dezavantajul
condițiilor naturale ale teritoriului statului vecin, iar în anul 1941 și-a găsit aplicarea într-un
diferend privind poluarea aerului, tot între Canada și SUA, ocazie cu care tribunalul de arbitraj a
afirmat existența unei reguli de drept internațional, impunând statelor obligația de a se abține de la
orice acte care pot cauza prejudicii pe teritoriile vecine.

În actul final de la Helsinki din anul 1975 se precizează că fiecare dintre statele participante, în
acord cu principiile de drept internațional, trebuie într-un spirit de cooperare să se asigure că
activitățile desfășurate pe teritoriul lor nu cauzează degradarea mediului într-un alt stat sau în
regiuni situate dincolo de jurisdicțiile naționale.

În proiectul de articole al Comisiei de drept internațional a Organizației Națiunilor Unite privind

prevenirea daunelor transfrontiere datorate activităților periculoase se subliniază datoria statelor
de a lua măsurile necesare pentru a preveni sau pentru a reduce daunele transfrontaliere, pentru a
repara sau compensa eventualele prejudicii.

b) Principiul cooperării și informării între state

Necesitatea de cooperare și de informare între state în domeniul protecției mediului s-a accentuat
datorită intensificării și diversificării tipurilor de poluare a surselor poluante și mai ales a gradului
ridicat de periculozitate a unor poluanți.

Este firesc că fără o cooperare între state nu se poate concepe și realiza în mod eficace protecția și
conservarea mediului. Imperativul cooperării statelor a unor acțiuni concertate pentru protecția
mediului, inclusiv a dezvoltării dreptului internațional în acest domeniu, a fost subliniat în mod
deosebit de lucrările Conferinței Organizației Națiunilor Unite privind mediul de la Stockholm
din anul 1972, Conferință care a constituit un prim semnal de alarmă pentru politica națională a
statelor în ceea ce privește mediul înconjurător și dezvoltarea.

Potrivit planului de acțiune al Conferinței de la Stockholm din 1972, statele sunt invitate să
participe la un schimb de informații ori consultări bilaterale sau regionale de fiecare dată când
condițiile mediului unei țări sau anumite activități ale acesteia pot avea efecte păgubitoare în una
sau mai multe țări. Rezoluția Consiliului Europei asupra poluării aerului în zonele de frontieră
prevede obligația statelor de a se informa reciproc și în timp util despre orice proiect de activitate
susceptibilă să cauzeze poluarea aerului în afara granițelor naționale. Notificarea constituie o
măsură necesară de avertizare în cazul unui pericol care poate amenința alte state.

În anul 1986, după accidentul de la Cernobîl, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a
adoptat Convenția cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear care impune statelor părți
obligația să notifice imediat, direct sau prin intermediul Agenției Internaționale pentru Energie

24
Atomică, acele state care sunt sau pot fi afectate în mod fizic, precum și Agenția asupra
Accidentului Nuclear, a naturii sale, a momentului apariției și a localizării exacte.

Împreună cu informarea, cooperarea interstatală cunoaște o importanță însemnată în privința

protejării mediului, mai ales pentru factorii de mediu situați în afara jurisdicției naționale pentru
care protecția are loc în conformitate cu tratatele internaționale în vigoare. Subliniem că în anumite
cazuri cooperarea statelor este reclamată/impusă de configurarea specifică a domeniului supus
protecției, putând să ne referim, spre exemplu, la diminuarea stratului de ozon, schimbările
climatice, ploile acide, poluarea electromagnetică și altele asemenea care constituie probleme
globale ale mediului.

c) Principiul protejării patrimoniului comun al umanității

Prin sintagma patrimoniu comun al umanității se înțelege, pe de o parte, bunurile naționale care
prezintă la nivel mondial o importanță deosebită sub raport științific, estetic și conservativ, iar pe
de altă parte, zonele ori spațiile aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale care necesită măsuri
specifice de protecție, de conservare și de utilizare în interesul întregii comunități internaționale.
Protecția juridică a acestor bunuri are ca scop prevenirea și eliminarea tensiunilor internaționale
care ar putea fi periculoase pentru menținerea păcii, respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale oamenilor, împiedicarea exploatării neraționale a resurselor naturale.

În acest sens, Convenția UNESCO privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural al
umanității proclamă că degradarea sau dispariția unui bun al patrimoniului cultural și natural
constituie o sărăcire nefastă a patrimoniului tuturor popoarelor lumii. Această Convenție își
propune o reunificare și reconciliere între patrimoniul cultural și cel natural pe care le consideră
componente ale patrimoniului unic.

De asemenea, Convenția din 1979 de la Bonn cu privire la conservarea speciilor migratoare

aparținând faunei sălbatice prevede că fauna sălbatică, în numeroasele sale forme, constituie un
element de neînlocuit în cadrul sistemelor naturale ale planetei care trebuie conservat pentru binele
umanității, precum și că fiecare generație umană deține resursele planetei și pentru generațiile
viitoare și are misiunea de a face în așa fel încât acestea să fie protejate, iar când sunt întrebuințate,
acest lucru să se realizeze cu prudență.

Într-o altă convenție, respectiv în Convenția din anul 1974 de la Paris cu privire la prevenirea
poluării marine de origine telurică se prevede că mediul marin cu fauna și flora pe care le
condiționează are o importanță vitală pentru toate națiunile. Necesitatea protejării patrimoniului
comun al umanității este consacrată și în alte instrumente internaționale, cum ar fi: Convenția de
la Geneva privind marea liberă din anul 1958, Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica
din anul 1959, Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării din anul 1982 și multe alte
convenții cu incidență în domeniu.

25
d) Principiul interzicerii poluării
Interzicerea poluării reprezintă o problemă de maximă importanță care necesită o cooperare
susținută între toate statele în vederea prevenirii sau limitării prejudiciilor aduse mediului
înconjurător. Problemele complexe ale mediului înconjurător sunt direct legate de progresul unei
țări, precum și de starea ei de dezvoltare. Oprirea sau limitarea poluării implică costuri uriașe care
nu pot fi suportate de țările mai puțin dezvoltate, în timp ce țările industrializate sunt nevoite să
găsească soluții pentru combaterea unor fenomene determinate de ploile acide, de deșertificare, de
despădurit, de poluarea electromagnetică, de eliminarea deșeurilor periculoase și altele asemenea.

Cu toată dificultatea găsirii unor soluții optime, au fost adoptate mai multe mijloace care privesc
controlul și combaterea poluării, punându-se accent pe tehnologiile antipoluante, precum și pe
utilizarea optimă a fondurilor afectate acestui scop.
Stoparea și limitarea efectelor poluării mediului înconjurător au format obiect al preocupărilor
Conferinței Organizației Națiunilor Unite privind mediul de la Stockholm din anul 1972, ocazie
cu care au fost elaborate și au fost recomandate statelor o serie de instrumente în scopul menționat.

Pentru situațiile în care substanțele poluante nu pot fi asimilate de mediu s-a recomandat măsura
interdicției activității generatoare de poluare, iar pentru alte situații mai puțin grave s-a recomandat
instituirea anumitor restricții care se pot prezenta sub forma licențelor, a autorizațiilor sau a
permiselor.

În cadrul aceleiași Conferințe (Stockholm, 1972) s-a propus și un sistem de mijloace stimulative,
constând din acordarea de împrumuturi favorabile a unor avantaje fiscale concretizate în amortizări
avantajoase ale investițiilor destinate protecției mediului sub forma reducerii de impozite,
reducerea sub prețul de cost a prețurilor dispozitivelor noi antipoluante și suportarea unei părți de
către stat, precum și altele asemenea.

În literatura de specialitate s-a vorbit și despre eficacitatea sancțiunilor în domeniul împiedicării

sau atenuării poluării, admițându-se că în elaborarea și aplicarea sancțiunilor administrative și
penale trebuie să se țină seama de natura cel mai adesea ireversibilă a daunelor ecologice , accentul
punându-se pe latura preventivă.

În evitarea poluării un rol însemnat revine sistemelor de supraveghere și evidențiere a schimbărilor

survenite în calitatea factorilor de mediu. Astfel, sistemul global de monitoring al mediului
înconjurător creat în anul 1972 în cadrul Conferinței Organizației Națiunilor Unite de la
Stockholm, ca parte integrantă a programului „observarea planetei”, reprezintă un sistem complex
de achiziție a datelor privind calitatea mediului obținute pe baza unor măsuri sistematice de lungă
durată la un ansamblu de parametri și indicatori, menit să asigure posibilitatea controlului poluării
și luarea măsurilor pentru evitarea sau lichidarea efectelor acesteia.

26
În cadrul consfătuirii interguvernamentale de la Nairobi din anul 1974, convocată de programul
Națiunilor Unite pentru mediul înconjurător, au fost formulate principiile și scopurile sistemului
global de monitoring al mediului înconjurător, propunându-se următoarele domenii de aplicare a
monitorizării: controlul continuu al poluării atmosferei, controlul continuu al poluării mărilor și
oceanelor, controlul continuu al poluării solului. Un rol important în evitarea poluării revine și
studiilor de impact ecologic. În dreptul internațional al mediului una din obligațiile cu caracter
general se referă la angajamentul statelor de a preveni și de a reduce poluarea, și astfel impactul
asupra sănătății umane și mediului. În acest scop este obligatoriu să fie luate măsurile necesare și
să se folosească mijloace adecvate în legătură cu activitățile care pot avea efecte nocive asupra
sănătății umane și mediului.

27
Anul III, semestrul I 23.10.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 4

DREPTUL FUNDAMENTAL LA UN MEDIU SĂNĂTOS

Secțiunea 1. Consacrarea la nivel internațional

Consacrarea dreptului omului la un mediu sănătos a fost realizată în plan internațional pentru
început în Declarația de la Stockholm din anul 1972 care a prevăzut în art. 1 dreptul omului la
un mediu a cărui calitate să îi permită să trăiască în demnitate și în bună stare.

Declarația de la Stockholm a prevăzut în același timp obligația cu caracter universal a statelor ca

prin activitățile desfășurate în limitele teritoriului și ale jurisdicției naționale să nu producă pagube
mediului altor state sau în regiuni situate dincolo de limitele jurisdicțiilor naționale.

Acest drept al omului la un mediu sănătos a fost prevăzut ulterior cu un conținut asemănător în
Carta Africană a Drepturilor Omului și ale popoarelor din anul 1981, în protocolul adițional la
Convenția Americană privind Drepturile Omului din anul 1998, în Proiectul de Declarație
Internațională cu privire la drepturile omului și mediului din anul 1994, precum și în alte
instrumente juridice internaționale cu incidență în domeniu.

Precizări importante cu privire la conținutul dreptului la un mediu sănătos au fost aduse prin
Proiectul de Declarație Internațională cu privire la drepturile omului și mediului, adoptat la
Geneva în anul 1994.

Acest document are la bază principiile celor mai importante acte internaționale în materia
drepturilor omului, inclusiv principiile din Declarația de la Stockholm adoptată în cadrul
Conferinței din 1972, din Declarația de la Rio și din Agenda 21, documente adoptate în cadrul
Conferinței de la Rio de Janeiro din anul 1992.

Acest document reafirmă dreptul omului la un mediu sănătos, accentuând legătura acestuia cu
celelalte drepturi fundamentale ale omului. În lumina acestuia, dreptul la un mediu sănătos
presupune în principal dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului,
dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nealterat de activități ce pot afecta mediul, bunăstarea
oamenilor și dezvoltarea durabilă, dreptul la un mediu de muncă sănătos, dreptul la condiții de
locuit, la condiții de folosire a terenurilor și la condiții de viață într-un mediu sănătos, accesul la
resurse de hrană și la resurse de apă adecvate, dreptul la conservarea elementelor reprezentative
ale naturii, dreptul la asistență în caz de catastrofă de mediu naturală sau produsă de om, dreptul
de a beneficia de folosința durabilă a naturii și a resurselor acesteia.

28
 Secțiunea 2. Conținutul dreptului la un mediu sănătos

În conținutul dreptului la un mediu sănătos surprindem 2 dimensiuni:

→ o dimensiune individuală care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea
activității care produce poluare și la repararea pagubei suferite în urma acestei poluări;
→ o dimensiune colectivă care implică obligația statelor de a coopera în vederea prevenirii și
combaterii poluării, a protejării mediului la nivel regional și internațional.

Dreptul la un mediu sănătos presupune în același timp și îndeplinirea obligațiilor referitoare la

protecția mediului. Astfel, este prevăzută obligația generală a statelor de a lua măsuri legale,
administrative și orice alte măsuri necesare pentru implementarea dreptului la un mediu sănătos.
Aceste măsuri trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor
necesare și reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. Între aceste măsuri un loc
important îl ocupă autorizarea prealabilă a activităților cu impact asupra mediului, stabilirea de
măsuri administrative și judiciare privind prejudiciile de mediu, precum și participarea publicului
la elaborarea și la aplicarea deciziilor de mediu. O importanță aparte revine de asemenea
cooperării internaționale în domeniu.

Secțiunea 3. Consacrarea la nivel intern

Pe plan național dreptul la un mediu sănătos apare fie consacrat în constituțiile naționale ca drept
fundamental, fie în legile organice. În România, Constituția din anul 1991 nu a prevăzut inițial
dreptul la un mediu sănătos, acest drept fiind consacrat expres la nivel constituțional după
revizuirea Constituției din anul 2003, în art. 35, care are următorul conținut: „Statul recunoaște
dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic”. Statul asigură
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a
proteja și a ameliora mediul înconjurător.

De asemenea, art. 135 alin. (2) lit. e din Constituție instituie obligația statului de a asigura
refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic.

Dreptul la un mediu sănătos este prevăzut expres și în O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005
privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare. Trebuie avut în vedere
totodată că, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, protecția mediului
constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și locale,
precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.

29
 Secțiunea 4. Jurisprudența CEDO în materia dreptului la un mediu sănătos

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de la Roma din anul
1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu prevede în mod expres dreptul la un mediu
sănătos, însă acest drept a fost recunoscut pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg.

Din analiza jurisprudenței CEDO reiese că s-a pus în discuție încălcarea dreptului la un mediu
sănătos în legătură cu alte drepturi expres prevăzute în Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, cum sunt dreptul la viață, dreptul la viață privată, de familie
și domiciliu, dreptul de proprietate.

1° BRÂNDUȘE contra ROMÂNIEI

În cauza Brândușe contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a arătat,
făcând trimitere la principiile sale jurisprudențiale privind atingerile grave aduse dreptului la viață
privată și de familie, că autorităților nu le revine numai o obligație negativă de a nu acționa de o
manieră care să aducă atingere acestor drepturi, ci și obligația pozitivă de a adopta și de a pune în
aplicare reglementările legale necesare pentru desfășurarea activităților cu impact asupra mediului,
în așa fel încât să fie asigurată o protecție efectivă a cetățenilor.

Deciziile luate trebuie să asigure păstrarea unui just echilibru între interesele concurente, fiind
important ca publicul să poată avea acces la concluziile studiilor efectuate. CEDO a arătat în
această cauză că spațiul de viață al reclamantului reprezentat de o celulă din penitenciarul în care
își executa pedeapsa privativă de libertate este afectat de o manieră suficient de gravă care nu
constituie o simplă consecință a privării de libertate.

Autoritățile și-au încălcat obligația pozitivă de a acționa de o manieră care să conducă la rezolvarea
situației create ca urmare a faptului că rampa de deșeuri care a funcționat efectiv într-o anumită
perioadă în apropierea locului de detenție al reclamantului a fost folosită în continuare de proprietar
fără ca autoritățile competente să intervină în mod eficient.

2° TĂTAR contra ROMÂNIEI

Într-o altă cauză, respectiv în cauza Tătar contra României, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (CEDO) a arătat că poluarea cauzată de societatea Aurul S.A. Baia-Mare poate deteriora
calitatea vieții persoanelor care locuiesc în zonă, aducând atingere vieții private și de familie a
acestora. Statul trebuia să își îndeplinească obligațiile pozitive de a lua toate măsurile pentru a
preveni și a stopa această situație, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

30
3° BĂCILĂ contra ROMÂNIEI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a apreciat că, în ciuda marjei de apreciere
recunoscute statului pârât, acesta nu a știut să păstreze un echilibru just între interesul bunăstării
economice a orașului Copșa Mică, adică acela de a menține activitatea principalului angajator din
oraș, societatea Sometra (uzină specializată în producția de metale neferoase) și dreptul efectiv al
reclamantei la respectarea domiciliului său și al vieții sale private și de familie, constatând că a
fost încălcat art. 8 din Convenția europeană a Drepturilor Omului.

Deși recunoaște interesul pe care autoritățile interne îl pot avea în a menține activitatea economică
a celui mai mare angajator dintr-un oraș deja destabilizat prin închiderea altor industrii, totuși
Curtea de la Strasbourg apreciază că acest interes nu poate să prevaleze asupra dreptului
persoanelor interesate de a beneficia de un mediu echilibrat și care să nu le afecteze sănătatea.
Existența unor consecințe grave și dovedite asupra sănătății reclamantei și a celorlalți locuitori din
Copșa Mică impunea statului obligația pozitivă de a adopta și de a pune în aplicare măsuri
rezonabile și adecvate capabile să le protejeze bunăstarea.

4° LOPEZ OSTRA contra SPANIEI

Într-o altă cauză, respectiv în cauza Lopez Ostra contra Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor
omului (CEDO) a stabilit că atingeri grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane și
o pot lipsi de bucuria folosinței domiciliului său dăunând vieții sale private, fără ca prin aceasta
să-i pună în pericol mare sănătatea.

De asemenea, în aceeași cauză, s-a arătat că dreptul la un mediu sănătos are legătură cu dreptul la
viață privată, domiciliu și viață de familie prevăzut de art. 8 din Convenție, precum și că în toate
cazurile trebuie să fie avut în vedere echilibrul just care trebuie menținut între interesele concurente
ale persoanei și ale societății în ansamblul său.

31
Anul III, semestrul I 30.10.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 5

GARANȚIILE PROCEDURALE ALE DREPTULUI FUNDAMENTAL LA

UN MEDIU SĂNĂTOS

Reglementarea-cadru în domeniul protecției mediului, respectiv O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie
2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, în art. 5, pornind de la
consacrarea principiului conform căruia statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu
sănătos și echilibrat ecologic, prevede garanțiile acestui drept, respectiv:

- accesul la informația privind mediul cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de

legislația în vigoare;
- dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului;
- dreptul de a fi consultat în procesul de luarea deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației
de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor
- dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului
autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-
a produs sau nu un prejudiciu;
- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Secțiunea 1. Accesul la informația privind mediul cu respectarea condițiilor de

confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare

Dreptul la informația privind mediul își are izvorul în mai multe reglementări, exemplificând în
acest sens O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările
ulterioare, Convenția de la Aarhus din anul 1998 privind accesul la informație, participarea
publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu ratificată de România prin
Legea nr. 86/2000, H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul,
Directiva 2003/4/CE privind accesul publicului la informațiile despre mediu, majoritatea
tratatelor și convențiilor internaționale cu incidență în domeniu, legi cu caracter sectorial la nivel
național.

32
Informația privind mediul cuprinde orice informație scrisă, vizuală, audio, electronică și sub orice
formă materială despre starea elementelor de mediu, despre factorii care pot afecta sau care
afectează elementele de mediu, despre măsurile, inclusiv cele administrative, cum sunt politicile,
legislația, activitățile care afectează sau care pot afecta elementele de mediu, precum și despre
măsurile destinate să protejeze elementele de mediu, rapoartele referitoare la implementarea
legislației privind protecția mediului, starea sănătății și siguranței umane, condițiile de viață,
siturile arheologice, monumentele istorice și orice construcții, în măsura în care acestea sunt/sau
pot fi afectate de starea elementelor de mediu.

În conformitate cu H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul,
solicitarea și furnizarea informației privind mediul se realizează potrivit prevederilor Convenției
de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la
justiție în probleme de mediu din anul 1998.

Primirea cererilor de informații privind mediul și furnizarea răspunsurilor la acestea se realizează

de către compartimentele specializate de informare și relații publice organizate în cadrul
autorităților publice.

Autoritățile publice sunt obligate să pună la dispoziția oricărui solicitant, la cererea acestuia,
informația privind mediul deținută de ele, fără justificarea scopului în care această informație a
fost cerută. Cererile pentru furnizarea informațiilor privind mediul, modalitatea și termenul de
rezolvare a acestora se înscriu într-un registru pentru înregistrarea solicitărilor de informații la
nivelul fiecărei autorități publice.

Autoritățile publice raportează lunar evidența cererilor menționate până la data de 10 a lunii
ulterioare celei pentru care se face raportarea la autoritatea publică centrală în a cărei subordine,
coordonare sau autoritate se află, precum și la autoritatea publică locală pentru protecția mediului
în a cărei rază teritorială își au sediul.

Autoritățile publice locale pentru protecția mediului centralizează rapoartele și transmit autorității
publice regionale pentru protecția mediului situația centralizată a acestora până la data de 15 a
lunii ulterioare celei pentru care se face raportarea.

Autoritățile regionale pentru protecția mediului întocmesc evidența centralizată pe regiuni și o

transmit Agenției Naționale pentru Protecția Mediului în termen de 5 zile de la primirea
rapoartelor.

33
Agenția Națională pentru Protecția Mediului întocmește evidența centralizată la nivel național a
rapoartelor transmise de autoritățile regionale pentru protecția mediului pe care o reactualizează
lunar și o afișează pe propria pagină de internet până la sfârșitul lunii ulterioare celei pentru care
se face raportarea.

Autoritățile publice sunt obligate să organizeze informația privind mediul relevantă activității lor
și care este deținută de acestea în scopul realizării diseminării active și sistematice către populație.

În cazul unor amenințări iminente asupra sănătății umane sau asupra mediului, datorate fie unor
activități umane, fie unor cauze naturale, autoritățile publice sunt obligate să asigure în mod gratuit
diseminarea imediată fără întârziere a tuturor informațiilor privind mediul deținute de aceste
autorități care ar permite publicului, posibil a fi afectat, să ia măsurile de prevenire sau de
ameliorare a daunelor rezultate din acea amenințare.

În scopul diseminării active a informației privind datele sau rezumatele datelor rezultate din
monitorizarea activităților ce afectează sau pot afecta mediul, operatorii economici care își
desfășoară activitatea în baza unei autorizații de mediu sau a unei autorizații integrate de mediu au
obligația de a informa trimestrial publicul prin afișare pe propria pagină de internet sau prin orice
alte mijloace de comunicare despre consecințele activităților și/sau ale produselor lor asupra
mediului.

• Autoritățile au obligația de a asigura accesul publicului la informațiile privind mediul prin două
modalități: (i) la cerere și (ii) din oficiu.

În privința accesului la justiție, H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind
mediul prevede că orice solicitant care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informații
privind mediul a fost respinsă nejustificat parțial/ în totalitate, a fost ignorată ori rezolvată cu un
răspuns necorespunzător din partea unei autorități publice, se poate adresa cu plângere prealabilă
conducătorului respectivei autorități publice, solicitând reconsiderarea actelor sau a omisiunilor.

Procedura administrativă prealabilă este scutită de taxe; solicitatul care consideră că a primit un
răspuns nefavorabil sau care nu a primit răspuns la plângerea sa prealabilă în termenul stabilit de
lege poate să depună o cerere la instanța de contencios administrativ competentă, unde sunt
examinate actele sau omisiunile autorității publice în cauză.

Soluționarea cererilor se realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârile judecătorești
definitive prin care s-au admis acțiunile formulate constituie titluri executorii împotriva autorității
publice care deține informația privind mediul.

34
 Secțiunea 2. Dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului

Această garanție a dreptului fundamental la un mediu sănătos este prevăzută în O.U.G. nr.
195/2005 privind protecția mediului în art. 5 lit. b, dispoziții care reprezintă o aplicare a
prevederilor constituționale ce garantează dreptul la asociere (art. 40 din Constituție). Dincolo de
dreptul de asociere în organizații privind protecția mediului este important rolul pe care
organizațiile neguvernamentale îl pot avea în protecția mediului, acesta fiind influențat de un
complex de factori, printre care recunoașterea acestora ca parteneri în procesul de decizie.

O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului obligă autoritatea publică centrală în domeniul
protecției mediului să realizeze consultări cel puțin o dată pe an cu reprezentanții organizațiilor
neguvernamentale pentru stabilirea strategiei protecției mediului.
Un alt factor constă în finanțarea, respectiv sprijinirea prin orice modalitate a acestora organizații;
un alt factor important constă în rolul organizațiilor neguvernamentale în justiție.

În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului,
organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au drept la acțiune în justiție
în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecția
mediului.

Secțiunea 3. Dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea

politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu și elaborarea
planurilor și programelor

Această garanție a dreptului fundamental la un mediu sănătos este prevăzută în art. 5 lit. c din
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. Art. 20 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2005 prevede
că modalitățile de realizare a participării publicului la elaborarea unor planuri și programe în
legătură cu mediul se stabilesc prin Hotărâre de Guvern. În aplicarea prevederilor menționate a
fost adoptată Hotărârea de Guvern nr. 564/2006 privind cadrul de realizare a participării
publicului la elaborarea anumitor planuri și programe în legătură cu mediul.

Potrivit art. 20 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului consultarea publicului
este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor de reglementare (includ avizele de
mediu, acordurile de mediu și autorizațiile de mediu), potrivit legislației în vigoare.

Procedura de participare a publicului la luarea deciziilor este stabilită prin acte normative specifice;
aceste dispoziții din legislația națională se completează cu prevederile Convenției de la Aarhus
privind accesul al informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în
probleme de mediu.

35
Potrivit dispozițiilor Convenției de la Aarhus participarea publicului în procesul decizional
presupune mai multe componente și anume:
1. Participarea publicului la deciziile privind activitățile specifice, adică la deciziile de autorizare
în sens larg
Autoritățile au obligația (i) de a pune la dispoziția publicului informațiile necesare expres
prevăzute privind modalitatea de desfășurare a procedurii de consultare și (ii) de a furniza
informații privind descrierea activității propuse a efectelor semnificative asupra mediului, a
măsurilor inițiate, a posibilităților alternative studiate de solicitant și altele asemenea.

Autoritățile trebuie să se asigure că în decizia luată se ține seama de rezultatul participării

publicului. În momentul în care decizia a fost luată de către autoritatea publică, publicul trebuie să
fie informat prompt despre aceasta, în concordanță cu procedurile legale. De asemenea, trebuie să
se asigure accesul publicului la textul deciziei, inclusiv la motivele care au stat la baza acesteia.

2. Participarea publicului la deciziile privind introducerea pe piață a organismelor modificate

genetic
În acest scop, fiecare parte la Convenție trebuie să asigure informare adecvată și din timp, precum
și participarea publicului înainte de a lua decizii privind autorizarea introducerii pe piață a
organismelor modificate genetic.

3. Participarea publicului în timpul pregătirii regulamentelor de aplicare a normativelor și

instrumentelor legale obligatorii general aplicabile
Fiecare parte la Convenție trebuie să promoveze o participare efectivă a publicului într-o etapă
adecvată, atât timp cât opțiunile sunt încă deschise în perioada pregătirii regulamentelor de aplicare
și a altor reglementări legale obligatorii general aplicabile, care pot avea efecte semnificative
asupra mediului.
La acest nivel trebuie să fie făcuți următorii pași:
(i) Trebuie fixată o perioadă suficientă pentru realizarea unei participări publice efective;
(ii) Proiectele reglementărilor legale trebuie să fie puse la dispoziția publicului într-o manieră
adecvată prin publicare sau prin alte metode;
(iii) Trebuie să se ofere publicului posibilitatea de a face comentarii direct sau prin intermediul
unor organisme consultative reprezentative. Rezultatul participării publicului trebuie să fie luat în
considerare cât mai mult posibil.

4. Participarea publicului în timpul pregătirii planurilor, programelor și politicilor legate de mediu

Potrivit Convenției de la Aarhus, fiecare parte trebuie să ia măsuri practice adecvate și să adopte
prevederi pentru ca publicul să participe în timpul pregătirii planurilor și programelor legate de
mediu într-un cadru transparent, după ce i-a fost furnizată informația necesară.

36
În aceeași măsură, fiecare parte la Convenție trebuie să asigure oportunitățile necesare în vederea
participării publicului în timpul pregătirii politicilor legate de mediu.

Potrivit H.G. nr. 564/2006 (art. 5) publicul este informat prin anunț public, făcut prin orice
mijloace, inclusiv prin mijloace electronice, despre aspecte precum:
a) inițierea procesului de elaborare a unui plan sau program sau despre orice modificare ori
revizuire a unui plan sau program, după caz;
c) despre dreptul publicului de a participa la luarea deciziei;
d) autoritățile publice care dețin informații referitoare la propunerea de plan sau program în
legătură cu mediul ori la modificare sau revizuirea unui astfel de plan sau program;
e) despre autoritatea competentă la care pot fi transmise comentarii, întrebări sau opinii.

Potrivit H.G. nr. 564/2006 (art. 6) autoritatea competentă trebuie să identifice publicul îndreptățit
să participe la elaborarea, revizuirea sau modificare unui plan ori program, organizațiile
neguvernamentale care promovează protecția mediului sunt considerate ca fiind organizații
relevante și sunt incluse în categoria publicului îndreptățit.

Exercitarea dreptului de participare a publicului se realizează din momentul elaborării propunerii

planului sau programului legat de protecția mediului, ori din momentul propunerii modificării sau
revizuirii acestuia și până la transmiterea sa spre adoptare sau aprobare, după caz.

În procesul de luare a deciziei, autoritatea competentă examinează comentariile și opiniile

exprimate de public și ia în considerarea rezultatele participării acestuia la elaborarea, modificarea
sau revizuirea planurilor și programelor. După luarea deciziei, autoritatea competentă trebuie să
informeze publicul despre următoarele aspecte:
- decizia luată
- motivele pe care se întemeiază decizia
- procesul de realizare a participării publicului la luarea deciziei, inclusiv modul în care au fost
luate în considerare rezultatele participării publicului
- posibilitatea contestării deciziei la instanța competentă

37
 Secțiunea 4. Dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul organizațiilor pentru
protecția mediului autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme
de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu

Această garanție a dreptului la un mediu sănătos este prevăzută în art. 5 lit. d din O.U.G. nr.
195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit
prevederilor acestui articol accesul la justiție este garantat, indiferent dacă s-a produs sau nu un
prejudiciu, ceea ce înseamnă că acțiunea în justiție poate să aibă și un caracter preventiv. De
asemenea, organizațiile neguvernamentale pentru protecția mediului au dreptul de a se adresa
justiției în probleme de mediu.

Secțiunea 5. Dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit

Această garanție a dreptului la un mediu sănătos este prevăzută în art. 5 lit. e din O.U.G. nr.
195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare. Mai multe detalii
referitoare la această garanție vor fi clarificate la momentul abordării subiectului răspunderii
pentru mediu.

Secțiunea 6. Relația dintre dreptul la un mediu sănătos și celelalte drepturi fundamentale

În prezent, existența dreptului la un mediu sănătos este în afara oricărei discuții și se consideră că,
în principiu, el nu vine în contradicție cu celelalte drepturi fundamentale, ci, dimpotrivă, contribuie
în raport cu noile cerințe la dezvoltarea socială, alături de acestea.

În teorie se subliniază că dreptul la un mediu sănătos constituie o premisă a celorlalte drepturi

fundamentale. În practică s-a ridicat problema limitelor în care pot fi exercitate diferitele drepturi
fundamentale în situația în care apar interferențe. Premisa de la care trebuie pornit, așa cum s-a
subliniat și în hotărârea Lopez Ostra contra Spaniei, este că trebuie găsit un just echilibru între
interesele concurente ale persoanei și ale societății în ansamblul său.

38
Anul III, semestrul I 06.11.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 6

PROCEDURILE DE REGLEMENTARE A ACTIVITĂȚILOR CU IMPACT

ASUPRA MEDIULUI
(autorizarea administrativă prealabilă a activităților cu impact asupra mediului)

Scopul procedurilor de reglementare îl reprezintă realizarea unui control administrativ special sau
de dreptul mediului prealabil al activităților cu impact asupra mediului.

Secțiunea 1. Caracteristici generale

Aceste proceduri sunt de competența autorităților cu responsabilități în domeniul protecției

mediului. Potrivit art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu
modificările și completările ulterioare, autoritățile competente pentru protecția mediului, cu
excepția Gărzii Naționale de Mediu (GNM) și a structurilor subordonate acesteia, conduc
procedura de reglementare și emit, după caz, acte de reglementare, în condițiile legii.

Capitolul al II-lea din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și
completările ulterioare, stabilește regulile general aplicabile procedurilor de reglementare. Aceste
reguli generale sunt completate, de regulă, prin acte normative cu valoare inferioară adoptate în
aplicarea O.U.G. nr. 195/2005. Sunt principalele modalități de aplicare a principiului acțiunii
preventive și a principiului precauției în luarea deciziei. Se finalizează cu emiterea unui act
administrativ special sau de dreptul mediului numit generic de art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr.
195/2005 „act de reglementare”.

Ca regulă generală, actul de reglementare are natura juridică a unei autorizații administrative.
Potrivit terminologiei folosite de O.U.G. nr. 195/2005, cu modificările și completările, ulterioare,
actele de reglementare îmbracă în principal forma (i) avizului de mediu, (ii) acordului de mediu,
(iii) autorizației de mediu, (iv) autorizației integrate de mediu.

Sunt proceduri specifice, flexibile, în care elementele esențiale sunt evaluarea impactului asupra
mediului și participarea publicului la luarea deciziei. În derularea procedurilor de reglementare
pentru proiecte sau activități care pot avea efecte semnificative asupra teritoriului altor state,
autoritățile competente pentru protecția mediului au obligația să respecte prevederile convențiilor
internaționale la care România este parte.

39
Prin Legea nr. 22/2001 România a ratificat Convenția privind evaluarea impactului asupra
mediului în context transfrontier adoptată la Espoo la 25 februarie 1991. Principalele proceduri
de reglementare, așa cum se desprind acestea din economia dispozițiilor capitolului al II-lea din
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, sunt:
(i) procedura de obținere a avizului de mediu pentru planuri și programe, (ii) procedura de obținere
a acordului de mediu, (iii) procedura de obținere a autorizației de mediu, (iv) procedura de obținere
a autorizației integrate de mediu.

Secțiunea 2. Avizul de mediu pentru planuri și programe

Avizul de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecția mediului
care confirmă integrarea aspectelor privind protecția mediului în planul sau programul supus
adoptării. Solicitarea și obținerea avizului de mediu pentru planuri și programe sunt obligatorii
pentru adoptarea planurilor și programelor care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

Prin planuri și programe, în sensul reglementării din dreptul mediului, legiuitorul înțelege planurile
și programele, inclusiv cele cofinanțate de Uniunea Europeană, ca și orice modificări ale acestora,
care se elaborează și/sau se adoptă de către o autoritate la nivel național, regional sau local, ori
care sunt pregătite de o autoritate pentru adoptarea printr-o procedură legislativă de către
Parlament sau Guvern și sunt cerute prin prevederi legislative de reglementare sau administrative.

Evaluarea de mediu are ca scop integrarea obiectivelor și cerințelor de protecție a mediului în

pregătirea și adoptarea planurilor și programelor. Prin evaluare de mediu se înțelege elaborarea
raportului de mediu, consultarea publicului și autorităților publice interesate de efectele
implementării planurilor și programelor, luarea în considerare a raportului de mediu și a
rezultatelor acestor consultări în procesul decizional și asigurarea informării asupra deciziei luate.

Raportul de mediu reprezintă acea parte a documentației planurilor sau programelor care identifică
descrieri și evaluează efectele posibile semnificative asupra mediului ale aplicării acestora și
alternativele sale raționale, luând în considerare obiectivele și aria geografică aferentă, conform
legislației în vigoare.

Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu și condițiile de emitere a avizului

de mediu pentru planuri și programe, inclusiv pentru cele cu efecte transfrontiere sunt stabilite prin
hotărâre a Guvernului la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului.

40
Evaluarea de mediu se efectuează în timpul pregătirii planului sau programului și se finalizează
înainte de adoptarea acestuia ori de trimiterea sa în procedură legislativă. Evaluarea de mediu
pentru planuri și programe se realizează în următoarele etape:
1. Etapa de încadrare a planului sau programului în procedura evaluării de mediu
2. Etapa de definitivare a proiectului de plan sau de program și de realizare a raportului de mediu
3. Etapa de analiză a calității raportului de mediu

Competența de emitere a avizului de mediu revine agențiilor județene pentru protecția mediului
pentru planurile și programele locale și județene și autorității publice centrale pentru protecția
mediului pentru planurile și programele naționale și regionale.

Aprobarea planurilor și programelor la orice nivel ierarhic este condiționată de existența avizului
de mediu pentru respectivul plan sau program. Avizul de mediu își păstrează valabilitatea pe toată
perioada punerii în aplicare a planului sau programului pentru care a fost emis.
Atunci când un plan sau un program este posibil să aibă un efect semnificativ asupra mediului altui
stat ori când un alt stat posibil să fie afectat semnificativ solicită informații asupra planului sau
programului, autoritatea publică centrală care promovează planul ori programul transmite
autorității centrale de mediu din acel stat, în cadrul relațiilor bilaterale, înainte de adoptarea
planului sau programului ori de trimitere a acestuia în procedură legislativă, o copie a proiectului
de plan sau program și a raportului de mediu, inclusiv a programului de monitorizare a efectelor
asupra mediului.

Autoritatea publică centrală care promovează planul sau programul informează asupra deciziei de
emitere a avizului de mediu orice stat care a fost consultat. Ministerul Afacerilor Externe (MAE)
sprijină autoritatea publică centrală care promovează planul sau programul și face demersurile
necesare pentru aplicarea prevederilor legale, inclusiv în cazul planurilor sau programelor cu
posibile efecte semnificative pe teritoriul României inițiate în alte state.

Secțiunea 3. Acordul de mediu

Acordul de mediu reprezintă actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecția
mediului prin care sunt stabilite condițiile și, după caz, măsurile pentru protecția mediului care
trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.

Solicitarea și obținerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice sau private sau
pentru modificarea ori extinderea activităților existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare
care pot avea impact semnificativ asupra mediului.

41
Pentru obținerea acordului de mediu proiectele publice sau private care pot avea impact
semnificativ asupra mediului prin natura, dimensiunea sau localizarea lor sunt supuse, la decizia
autorității competente pentru protecția mediului, evaluării impactului asupra mediului. Procedura
cadru de evaluarea a impactului asupra mediului, inclusiv pentru proiecte cu impact transfrontier
și lipsa proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri sunt stabilite prin lege.

Etapele procedurale ale evaluării impactului anumitor proiecte publice sau private asupra mediului
sunt următoarele:
1. Etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului
2. Etapa de definire a domeniului evaluării și de realizare a raportului privind impactul asupra
mediului
3. Etapa de analiză a calității raportului privind impactul asupra mediului

Parcurgea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului poate fi delegată în totalitate sau în
parte, după cum urmează, de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, la Agenția
Națională pentru Protecția Mediului (ANPM), la agențiile județene pentru protecția mediului sau
la Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” (ARBDD), după caz. De asemenea, poate
fi delegată de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) la agențiile județene
pentru protecția mediului.
Acordul de mediu își păstrează valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului.

Secțiunea 4. Autorizația de mediu

Autorizația de mediu reprezintă actul administrativ emis de autoritățile competente pentru

protecția mediului prin care sunt stabilite condițiile și/sau parametrii de funcționare a unei activități
existente sau a unei activități noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, obligatoriu la
punerea în funcțiune.

Procedura de emitere a autorizației de mediu și lista activităților supuse acestei proceduri sunt
stabilite prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Autorizația de mediu se emite de către autoritățile competente pentru protecția mediului.

Pentru activitățile desfășurate pe teritoriul unui județ, cu excepția celor desfășurate în perimetrul
Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, autoritatea competentă pentru protecția mediului este
Agenția județeană pentru Protecția Mediului. Pentru activitățile desfășurate total sau parțial în
perimetrul Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, autoritatea competentă pentru protecția mediului
este Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării”.

42
Emiterea autorizației de mediu pentru activități desfășurate în vecinătatea Rezervației Biosferei
„Delta Dunării” se realizează numai cu avizul Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”
(ARBDD).

Pentru activitățile desfășurate pe teritoriul a două sau mai multe județe autoritatea competentă
pentru protecția mediului este Agenția Națională pentru Protecția Mediului. Pentru activitățile
pentru care autorizația de mediu se emite prin hotărâre a guvernului, autoritatea competentă pentru
protecția mediului este autoritatea publică centrală pentru protecția mediului care propune
guvernului emiterea autorizației.

La solicitarea unei autorizații de mediu ori, după caz, cu minim 45 de zile înainte de expirarea unei
autorizații de mediu existente, titularul activității este obligat să depună la autoritatea competentă
pentru protecția mediului un dosar cuprinzând următoarea documentație:
- cererea pentru eliberarea autorizației de mediu;
- o fișă de prezentare și o declarație care trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege;
- dovada că a făcut publică solicitarea prin cel puțin una dintre metodele de informare prevăzute
de lege;
- planul de situație și planul de încadrare în zonă a obiectivului;
- procesul verbal de constatare a respectării tuturor condițiilor impuse prin acordul de mediu
întocmit potrivit legii sau, după caz, o notă privind stadiul de realizare a programului pentru
conformare existentă.

Nu se primesc solicitări care nu conțin documentele prevăzute de lege. Autoritatea competentă

pentru protecția mediului verifică amplasamentul, analizează documentele prevăzute de lege,
stabilește dacă sunt necesare informații, acte sau documente suplimentare și le solicită în scris
titularului activității.

Pentru activități noi pentru care a fost emis acordul de mediu, autoritatea competentă pentru
protecția mediului face publică decizia de emitere a autorizației de mediu, precum și organul de
consultare a documentelor care au stat la baza acesteia, prin afișare la sediul propriu și prin postare
pe pagina proprie de internet.

Termenul de eliberare a autorizației de mediu este de maxim 90 de zile lucrătoare de la data

depunerii documentației complete. Funcționarea fără autorizație de mediu este interzisă pentru
activitățile care fac obiectul procedurii de autorizare din punct de vedere a protecției mediului.

Din economia dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2005 reiese că trebuie să distingem între autorizația de
mediu pentru punerea în funcțiune a unei activități noi cu impact semnificativ asupra mediului și
autorizația de mediu pentru activitățile existente.

43
Regimul juridic distinct al autorizării activităților existente se justifică prin aceea că pentru
activitățile aflate în desfășurare este necesar un regim mai flexibil, tranzitoriu, pentru a permite
întreprinderilor să se adapteze la cerințele legale.

Se apreciază că autorizarea activităților existente cuprinde activitățile care se află în derulare la

momentul intrării în vigoare a unei reglementări cu privire la autorizare sau o modificare a
condițiilor care au stat la baza emiterii autorizației inițiale legate de însuși obiectul activității.

Pentru obținerea autorizației de mediu, activitățile existente care nu sunt conforme cu normele și
reglementările de mediu în vigoare sunt supuse bilanțului de mediu, la decizia autorității
competente pentru protecția mediului.

Procedura de realizare a bilanțului de mediu se stabilește prin ordin al conducătorului autorității

publice centrale pentru protecția mediului. Autoritatea competentă pentru protecția mediului
stabilește cu titularul activității un program pentru conformare, pe baza concluziilor și
recomandărilor bilanțului de mediu.

Prin program pentru conformare se înțelege planul de măsuri necesare pentru îndeplinirea
cerințelor privind protecția mediului la termenele stabilite de autoritatea competentă pentru
protecția mediului. Programul pentru conformare face parte integrantă din autorizația de mediu.
Îndeplinirea măsurilor cuprinse în programul pentru conformare la termenele stabilite este
obligatorie.

Secțiunea 5. Autorizația integrată de mediu

Autorizația integrată de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecția mediului cu informarea prealabilă a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului
(ANPM) care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalație în anumite condiții
care să garanteze că instalația corespunde prevederilor privind prevenirea și controlul integrat al
poluării.

Autorizația poate fi emisă pentru una sau mai multe instalații ori părți ale acesteia situate pe același
amplasament și exploatate de același operator. Funcționarea fără autorizație integrată de mediu
este interzisă pentru activitățile supuse legislației privind prevenirea și controlul integrat al
poluării.

Măsurile privind prevenirea și controlul integrat al poluării și lista activităților supuse procedurii
de emitere a autorizației integrate de mediu sunt stabilite prin lege. Se au în vedere măsurile
necesare pentru prevenirea sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, pentru reducerea emisiilor
de poluanți în aer, apă și sol, inclusiv măsurile pentru gestionarea deșeurilor, așa încât să se atingă

44
un nivel ridicat de protecție a mediului în ansamblul său. Legea reglementează expres necesitatea
informării și participării publicului, precum și a autorităților implicate asupra condițiilor și
procedurilor de emitere a autorizației integrate de mediu.

Secțiunea 6. Valabilitatea autorizației de mediu și autorizației integrate de mediu

Autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu își păstrează valabilitatea pe toată perioada
în care beneficiarii lor obțin viza anuală. Scopul aplicării vizei anuale este acela de a confirma că
titularul desfășoară activitatea în aceleași condiții pentru care a fost emisă autorizația de mediu sau
autorizația integrată de mediu și că nu au intervenit modificări care să afecteze condițiile stabilite
prin actele de reglementare.

Viza anuală se aplică de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, respectiv de către
Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” pentru autorizațiile de mediu și autorizațiile
integrate de mediu care intră în sfera de competență a acestora. Viza anuală pentru autorizația de
mediu și pentru autorizația integrată de mediu care nu intră în sfera de competență a Ministerului
Mediului, Apelor și Pădurilor și Administrației Biosferei „Delta Dunării” se aplică de către
Agenția Națională pentru Protecția Mediului sau se deleagă de către aceasta către alte autorități
competente pentru protecția mediului.

Secțiunea 7. Rolul evaluărilor asupra mediului

Aceste evaluări mai sunt denumite generic și „studii de impact”. În principal, îmbracă forma
evaluării impactului asupra mediului și a bilanțului de mediu.

a) Evaluarea impactului asupra mediului

În conformitate cu dispozițiile reglementării-cadru (O.U.G. nr. 195/2005), evaluarea impactului
asupra mediului reprezintă procesul menit să identifice, să descrie și să stabilească în funcție de
fiecare caz și în conformitate cu legislația în vigoare efectele directe, indirecte, sinergice,
cumulative, principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății oamenilor și mediului.

Evaluarea impactului asupra mediului se concretizează sub forma unei documentații elaborate de
persoane fizice sau juridice independente, având rolul de a cuantifica efectele viitoare asupra
mediului și sănătății umane ce pot fi generate de un proiect.

45
b) Bilanțul de mediu
În privința bilanțului de mediu specificăm că avem o definiție în reglementarea-cadru (O.U.G. nr.
195/2005) potrivit căreia bilanțul de mediu reprezintă lucrarea elaborată de persoane fizice sau
juridice care au acest drept potrivit legii, în scopul obținerii autorizației de mediu care conține
elementele analizei tehnice prin care se obțin informații asupra cauzelor și consecințelor efectelor
negative cumulate anterioare, prezente și anticipate, ale unei activități, în vedere cuantificării
impactului de mediu efectiv de pe un amplasament. În situația în care se identifică un impact
semnificativ, bilanțul de mediu trebuie să se completeze cu un studiu de evaluare a riscului.

Evaluarea riscului constituie acea lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice care au acest
drept potrivit legii prin care se realizează analiza probabilității și gravității principalelor
componente ale impactului asupra mediului și se stabilește necesitatea măsurilor de prevenire,
intervenție și/sau remediere.

Bilanțul de mediu este necesar la emiterea actelor de reglementare pentru activități în derulare care
au produs deja efecte asupra mediului, respectiv pentru autorizarea activităților existente și pentru
revizuirea actelor de reglementare.

Din punct de vedere juridic, evaluarea impactului asupra mediului și bilanțul de mediu reprezintă
operațiuni procedurale anterioare emiterii actului administrativ (reprezentat de actul de
reglementare a activității cu impact asupra mediului), operațiuni care nu produc prin ele însele
efecte juridice, însă premerg elaborării actelor producătoare de efecte juridice.

Studiile de impact sunt realizate de persoane specializate anume autorizate în acest sens,
independente de autoritatea care emite actele de reglementare. Cheltuielile în legătură cu
elaborarea acestor lucrări revin titularului planului, programului, proiectului sau activității în
legătură cu care sunt întocmite.

În ceea ce privește răspunderea pentru corectitudinea informațiilor puse la dispoziția autorităților

competente pentru protecția mediului și a publicului, menționăm că aceasta revine titularului
planului, programului, proiectului sau al activității, iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor
revine autorului acestora.

Secțiunea 8. Modificare condițiilor care au stat la baza actelor de reglementare

Autoritatea competentă pentru protecția mediului potrivit legii, între altele, emite sau revizuiește
acele de reglementare. Titularii planurilor, programelor, proiectelor sau activităților, după caz, au
mai multe obligații, dintre care le amintim pe următoarele: (i) de a respecta termenele stabilite de
autoritatea competentă pentru protecția mediului în derularea procedurilor de emitere a actelor de

46
reglementare și (ii) de a notifica autoritatea competentă pentru protecția mediului în cazul în care
intervin elemente noi necunoscute la data emiterii actelor de reglementare, precum și în situația
apariției oricăror modificări ale condițiilor ce au stat la baza emiterii actelor de reglementare,
notificare care trebuie făcută anterior realizării modificării.

Prin urmare, actele de reglementare se revizuiesc dacă apar elemente noi cu impact asupra
mediului necunoscute la data emiterii actelor de reglementare sau dacă se modifică condițiile care
au stat la baza emiterii acestora conform deciziei autorității competente. Într-o astfel de situație se
poate solicita și refacerea evaluării impactului asupra mediului și/sau a bilanțului de mediu.

Reținem că revizuirea actelor de reglementare nu reprezintă o sancțiune juridică propriu-zisă, ci

reprezintă o măsură determinată de schimbarea condițiilor avute în vedere la data emiterii actului
de reglementare. În schimb, titularul actului de reglementare are obligația de a informa autoritățile
cu privire la modificare condițiilor care au stat la baza emiterii respectivului act ori în legătură cu
apariția unor elemente noi. Trebuie menționat că reprezintă elemente noi și modificările legate de
titularul activității.

Potrivit O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare,
în situația în care titularii de activități pentru care este necesară reglementarea din punct de vedere
al protecției mediului prin emiterea autorizației de mediu sau a autorizației integrate de mediu,
după caz, urmează să deruleze sau să fie supuși unei proceduri de vânzare a pachetului majoritar
de acțiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare ori în alte situații care implică
schimbarea titularului activității, precum și în caz de dizolvare urmată de lichidare, lichidare,
faliment, încetarea activității, aceștia au obligația de a notifica autoritatea competentă pentru
protecția mediului în acest sens.

Autoritatea competentă pentru protecția mediului informează titularii de activități cu privire la

obligațiile de mediu care trebuie să fie asumate de părțile implicate pe baza evaluărilor care s-au
aflat la baza emiterii actelor de reglementare existente. În termen de 60 de zile de la data semnării
ori emiterii documentului care atestă încheierea uneia dintre aceste proceduri, părțile implicate
transmit în scris autorității competente pentru protecția mediului obligațiile asumate privind
protecția mediului printr-un înscris certificat în conformitate cu originalul.

Clauzele privind obligațiile de mediu cuprinse în actele întocmite în cadrul acestor proceduri au
caracter public. Legea stabilește că îndeplinirea obligațiilor de mediu este prioritară în cazul
procedurilor de dizolvare urmată de lichidare, lichidare, faliment ori încetarea activității.

47
 Secțiunea 9. Suspendarea sau anularea actelor de reglementare

Suspendarea reprezintă sancțiunea juridică aplicabilă în situația în care titularul actului de

reglementare nu își îndeplinește obligațiile prevăzute în acestea. Conform O.U.G. nr. 195/2005
privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, acordul de mediu, autorizația
de mediu și autorizația integrată de mediu se suspendă de către autoritatea emitentă pentru
nerespectarea prevederilor acestora, după o notificare prealabilă prin care se poate acorda un
termen de cel mult 60 de zile pentru îndeplinirea obligațiilor.

Suspendarea se menține până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni. Pe perioada
suspendării, desfășurarea proiectului ori a activității, după caz, este interzisă. În ipoteza în care nu
s-au îndeplinit condițiile stabilite prin actul de suspendare, autoritatea competentă pentru protecția
mediului dispune după expirarea termenului de suspendare anularea acordului de mediu,
autorizației de mediu ori autorizației integrate de mediu, după caz.

Dispozițiile de suspendare și, implicit, de încetare a desfășurării proiectului sau activității sunt
executorii de drept. Conform O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și
completările ulterioare, continuarea activității după suspendarea acordului de mediu, autorizației
de mediu ori autorizației integrate de mediu, dacă fapta a fost de natură să pună în pericol viața ori
sănătatea umană, animală sau vegetală reprezintă infracțiune.

Secțiunea 10. Aspectele procedurale specifice

Litigiile generate de emiterea, de revizuirea, de suspendare ori de anularea actelor de reglementare

se soluționează de instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii. Autoritatea
competentă pentru protecția mediului împreună cu celelalte autorități ale administrației publice
centrale și locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind
activități specifice și accesul la justiție în conformitate cu prevederile Convenției privind accesul
la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu
semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000, precum și cu
celelalte reglementări incidente în domeniu.

Informarea publicului în cadrul procedurilor de reglementare pentru planuri, programe, proiecte și

activități, precum și consultarea publicului, reprezintă aspecte obligatorii în carul procedurilor de
emitere a actelor de reglementare, potrivit legislației în vigoare. Accesul la justiție al publicului în
probleme de mediu legate de acte de reglementare se realizează potrivit reglementărilor legale în
vigoare.

Organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au drept la acțiune în justiție

în probleme de mediu având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecția
mediului.

48
Informarea și consultarea publicului în procedurile de reglementare a activităților cu impact asupra
mediului reprezintă aspecte importante din cadrul procedurilor de emitere a actelor de
reglementare și garanții ale dreptului la un mediu sănătos, după cum a reținut Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO) în jurisprudența sa.

a) Considerente ale Curții de la Strasbourg

Astfel, în hotărârea Tătar contra României din 2009 în care România a fost condamnată pentru
încălcare art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale,
în ceea ce privește aceste aspecte procedurale s-au precizat următoarele:
„În cadrul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, Curtea ține să sublinieze
importanța dreptului publicului la informare astfel cum a fost consacrat în jurisprudența sa. Se
reamintește că nu există îndoieli cu privire la importanța accesului publicului la concluziile
studiilor de mediu preliminare, precum și la informațiile care permit evaluarea pericolului la care
acesta este expus. În această privință, astfel cum subliniază Guvernul pârât, Curtea constată că la
24 noiembrie și la 3 decembrie 1999 au avut loc dezbateri publice. În afară de chestiunea
autenticității copiilor celor două procese verbale anexate de Guvern la observațiile sale
suplimentare, Curtea evidențiază că nu le-a fost prezentat niciun studiu de impact asupra mediului
participanților la aceste două dezbateri. În plus, rezultă din conținutul procesului verbal întocmit
la 24 noiembrie 1999 că participanții care au solicitat precizări cu privire la pericolul pe care îl
putea reprezenta funcționarea tehnologiei în cauză nu au obținut niciun răspuns. De asemenea, nu
s-a răspuns nici întrebărilor adresate de participanți la cea de-a doua dezbatere publică. Curtea
observă că, în conformitate cu procedura de reglementare a activităților economice și sociale care
au impact asupra mediului, autoritățile naționale aveau obligația ca în cadrul unei dezbateri publice
să informeze persoanele interesate cu privire la impactul pe care activitatea industrială îl poate
avea asupra mediului. În plus, raportul privind impactul asupra mediului trebuia făcut public cu
ocazia acestei dezbateri. Curtea subliniază în special că autoritățile naționale nu au făcut publice
concluziile studiului preliminar realizat în anul 1993 care a stat la baza emiterii autorizației de
mediu a societății Aurul S.A. Baia Mare. Participanții la dezbaterea menționată nu au avut acces
la concluziile studiului care a stat la baza acordării autorizației de mediu a societății și nici o altă
informație oficială privind acest subiect nu le-a fost prezentată. Din documentele depuse la dosar
de Guvern rezultă că nu au fost respectate în speță dispozițiile interne în materie de dezbateri
publice.”

49
De asemenea, în hotărârea Brândușe contra României s-au precizat între altele următoarele:
„Curtea face trimitere la principiile dezvoltate în jurisprudența sa privind gravele încălcări de ordin
moral ale dreptului la respectarea vieții private și de familie a unei persoane datorită noxelor
sonore, olfactive ori de altă natură, cauzate persoanei respective, a domiciliul acesteia, în sensul
art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea reamintește că într-o cauză privind
hotărâri și măsuri ale autorităților cu impact asupra unor probleme de mediu, examinarea pe care
o poate efectua Curtea privește două aspecte. În primul rând, aceasta poate să aprecieze conținutul
material al hotărârii respective pentru a se asigura că este compatibilă cu art. 8 din Convenție. În
al doilea rând, poate examina procesul de luare a deciziilor cu scopul de a verifica dacă interesele
individului au fost luate în considerare în mod corespunzător. Totodată, Curtea reamintește că art.
8 din Convenție nu se limitează la obligarea statului de a evita încălcările arbitrale din partea
autorităților publice. La acest angajament, mai degrabă negativ, se pot adăuga obligații pozitive
inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Există, mai presus de toate, o obligație
pozitivă a statelor, în special în cazul unei activități periculoase, de a adopta o legislație adaptată
caracterului specific al activității respective, în special nivelului de risc ce ar putea să rezulte din
aceasta. Respectiva obligație trebuie să se concretizeze în reglementarea autorizării, punerea în
funcțiune, exploatarea, securitatea și controlul activității în cauză, precum și să impună oricărei
persoane interesate de aceasta adoptarea unor măsuri de ordin practic care să asigure protecția
efectivă a cetățenilor a căror viață riscă să fie expusă la pericolele inerente domeniului în cauză.
Totodată, procesul de luare a deciziilor menționat anterior trebuie să presupună, în primul rând,
realizarea anchetelor și a studiilor corespunzătoare, astfel încât să se prevină și să se evalueze
anticipat efectele activităților care pot aduce atingere mediului și drepturilor persoanelor, și astfel
să se permită stabilirea unui echilibru just între diversele interese concurente ale celor implicați.
Importanța accesului publicului la concluziile acestor studii precum și la informațiile care permit
evaluarea pericolului la care acesta este expus nu poate fi pusă la îndoială.”

50
Anul III, semestrul I ??.??.????
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 7

REGIMUL JURIDIC AL ATMOSFEREI, AL APELOR ȘI AL SOLULUI

Secțiunea 1. Regimul juridic al atmosferei

Convenția asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi adoptată la Geneva în 1979,
ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991, definește poluarea atmosferică în
general ca fiind „introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanțe sau energie
care au o acțiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor
biologice și ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale și să aducă atingere sau să păgubească
valorile de agrement și alte utilizări ale mediului înconjurător”.

Convenția a definit poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi ca fiind „acea poluare
atmosferică a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parțial în zona supusă jurisdicției naționale
a unui stat și care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicției unui alt stat, la o distanță la
care nu este în general posibil să se distingă contribuțiile surselor individuale sau ale grupurilor de
surse de emisie”.

Poluanții din atmosferă se clasifică în două grupe:

a) poluanți primari
b) poluanți secundari

Secțiunea 2. Protecția atmosferei în dreptul intern

Prin protecția atmosferei se urmărește prevenirea, limitarea deteriorării și ameliorarea calității

atmosferei în scopul evitării producerii unor efecte negative asupra sănătății umane, a bunurilor
materiale și a mediului. Regimul juridic de protecție a atmosferei se fundamentează pe respectarea
principiului de abordarea integrată a protecției mediului.

Prin Legea nr. 104 din 15 iunie 2011 privind calitatea aerului înconjurător a fost instituit Sistemul
Național de Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului, care asigură cadrul organizatoric,
instituțional și legal de cooperare între autoritățile și instituțiile publice, cu competențe în domeniu,
în scopul evaluării și gestionării calității aerului înconjurător, în mod unitar, pe întreg teritoriul
Românei, precum și pentru informarea populației și a organismelor europene și internaționale
privind calitatea aerului înconjurător.

51
Sistemul Național de Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului include două structuri:
1. Sistemul Național de Monitorizare a Calității Aerului, care asigură cadrul organizator,
instituțional și legal pentru desfășurarea activităților de monitorizare a calității aerului
înconjurător, în mod unitar, pe teritoriul României.
2. Sistemul Național de Inventariere a Emisiilor de Poluanți Atmosferici, care asigură cadrul
organizatoric, instituțional și legal pentru realizarea inventarelor privind emisiile de poluanți în
atmosferă, în mod unitar, pe întreg teritoriul țării.

Măsurile la nivel național prevăzute de legea privind calitatea aerului înconjurător vizează:
- prevenirea producerii unor evenimente dăunătoare și reducerea efectelor acestora asupra sănătății
umane și a mediului ca întreg;
- evaluarea calității aerului înconjurător pe întreg teritoriul țării pe baza unor metode și criterii
comune, stabilite la nivel european;
- obținerea informațiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a sprijini procesul de
combatere a poluării aerului și a disconfortului cauzat de acesta, precum și pentru a monitoriza pe
termen lung tendințele și îmbunătățirile rezultate în urma măsurilor luate la nivel național și
european;
- garantarea faptului că informațiile privind calitatea aerului înconjurător sunt puse la dispoziția
publicului;
- menținerea calității aerului înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare și/sau
îmbunătățirea acesteia în celelalte cazuri;
- promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale Uniunii Europene în vederea
reducerii poluării aerului;
- îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile, convențiile și tratatele internaționale la care
România este parte.

Poluarea atmosferei poate fi produsă din:

- surse fixe (unități industriale)
- surse mobile (autovehicule)

Titularii activităților care constituie surse fixe de poluare au, între altele, următoarele obligații:
- să solicite și să obțină acordul și/sau autorizația de mediu;
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanți în atmosferă, precum
și a planurilor de calitate a aerului și să aplice obligațiile ce le revin prin acestea;
- să doteze instalațiile cu filtre și aparatură pentru reținerea poluanților la sursă etc.

52
Utilizatorii de surse mobile de poluare a aerului au obligația să asigure încadrarea în limitele de
emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum și să le supună inspecțiilor tehnice,
potrivit legii.

Emisiile de poluanți în atmosferă cu impact asupra sănătății omului și mediului se supun taxării,
iar sumele aferente se fac venit la fondul pentru mediu.

Autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului organizată la nivel județean și la nivelul
municipiului București are obligația de a pune la dispoziția publicului, anual, până la data de 30
martie, raportul privind calitatea aerului înconjurător pentru anul anterior.

Secțiunea 3. Regimul juridic al apelor

Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil

pentru viață și pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale
de transport, factor determinant în menținerea echilibrului ecologic.

Poluare apei a fost definită la prima Conferință internațională privind situația poluării apelor
din Europa, care a avut loc la Geneva în 1961, ca fiind „modificarea directă sau indirectă a
compoziției sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activității omului în așa măsură încât
ele devin mai puțin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le pot căpăta în stare
naturală”.

Poluarea apelor poate fi:

-naturală
-antropică (fizică, chimică, bacteriologică etc.)

Secțiunea 4. Proprietatea asupra apelor și folosința acestora

Resursele de apă de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Potrivit art.
136 alin. 3 din Constituția României din 1991, revizuită, apele cu potențial energetic valorificabil
de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului
continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

În detaliere textului constituțional, Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările
și completările ulterioare, prevede că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu
albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de
10 km pătrați, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și
plaja mării, împreună cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea
teritorială și fundul apelor maritime. Aparțin domeniului public al statului și albiile sectoarelor
cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazinele hidrografice care nu depășesc

53
suprafața de 10 km pătrați, sectoarele amenajate cu lucrări de gospodărire a apelor, aflate în
domeniul public de interes național și amplasate în zona de confluență a cursului de apă principal.

Albiile minore ale cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu
depășesc suprafața de 10 km pătrați, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu
orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să
folosească aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosirea a apei în bazinul respectiv.
Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului
albiei apei.

Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă este un drept
exclusiv al guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Folosința apelor în România este de 2 feluri:

1. liberă, când este utilizată pentru adăpat, băut, spălat și alte întrebuințări gospodărești, dacă
pentru acestea nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate de până la 0,2
litri/secundă destinate exclusiv satisfacerii cerințelor gospodăriei proprii.
2. pe bază de autorizație, când este destinată satisfacerii nevoilor de apă din agricultură, industrie,
transporturi, sporturi nautice etc.

Dacă, din cauza secetei sau a altor calamități naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate
tuturor utilizatorilor autorizați, se aplică restricții temporare de folosire a resurselor de apă.
Restricțiile se stabilesc prin planuri de restricții și folosire a apei în perioade deficitare, elaborate
de administrațiile bazinale de apă, după consultarea utilizatorilor autorizați, cu avizul
Administrației Naționale „Apele Române” și cu aprobarea comitetului de bazin. Planurile de
restricții și folosire a apei în perioade deficitare se aduc la cunoștință publicului.

Măsurile stabilite în planurile de restricții sunt obligatorii pentru toți utilizatorii de apă. Măsurile
de restricții se asimilează cu situația de forță major. Pe durata aplicării planurilor de restricții,
prevederile autorizației de gospodărire a apelor se subordonează acestora.

Secțiunea 5. Gospodărirea apelor

Potrivit Legii nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările și completările ulterioare,
gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarității umane și interesului comun, prin
colaborare și cooperare strânsă, la toate nivelurile administrației publice, a utilizatorilor de apă, a
reprezentanților colectivităților locale și a populației, pentru realizarea maximului de profit social.
Activitatea de gospodărire unitară, rațională și integrată a apelor se organizează și se desfășoară
pe bazine hidrografice.

54
Gospodărirea apelor trebuie realizată considerând apele de suprafață și subterane ca un tot unitar,
atât sub aspect cantitativ și calitativ, cât și al riscului la inundații, în scopul asigurării dezvoltării
durabile.

Informațiile hidrometeorologice, hidrologice și de gospodărie a apelor se obțin prin unități ale

Administrației Naționale „Apele Române”, de la alte unități specializate autorizate și direct de la
utilizatorii de apă; toate acestea constituie Fondul național de date de gospodărire a apelor.

Modul de organizare, păstrare și gestionare a Fondului național de date de gospodărire a apelor se

stabilește unitar de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor. Întocmirea și ținerea le
zi a acestui fond de date se asigură de Administrația Națională „Apele Române”.

Unitățile specializate autorizate, ca și utilizatorii de apă care produc informații ce pot constitui
Fondul național de date de gospodărire a apelor sunt obligați să le păstreze timp de 5 ani și să le
transmită lunar la Administrația Națională „Apele Române”, în baza unei proceduri stabilite de
autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Secțiunea 6. Regimul lucrărilor care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele
Lucrările care se construiesc pe ape sau au legătură cu apele pot fi promovate și executate numai
în baza avizului de gospodărire a apelor emis de Administrația Națională „Apele Române” și
unitățile aflate în subordine.

Avizul de gospodărire a apelor este un act administrativ care condiționează din punct de vedere
tehnic și juridic execuția proiectelor care urmează a fi construite pe ape sau care au legătură cu
apele. Avizul de gospodărire a apelor este aviz conform. Procedura de emitere a avizului de
gospodărire a apelor include evaluarea impactului lucrărilor asupra corpurilor de apă.

Avizul de gospodărire a apelor își pierde valabilitate după 2 ani de la emitere, dacă execuția
lucrărilor pentru care a fost emis nu a început în acest interval. Posesorul unui aviz de gospodărire
a apelor are obligația să anunțe emitentului, în scris, data de începere a execuției, cu 10 zile înainte
de aceasta. Avizul de gospodărire a apelor se retrage la solicitarea titularului de proiect sau, după
caz, la inițiativa emitentului avizului.

Titularul proiectului solicită retragerea avizului de gospodărire a apelor în cazul renunțării la

execuția lucrărilor care fac obiectul avizului, precum și în cazul renunțării când s-au efectuat parțial
unele componente ale lucrărilor.

55
Dacă renunțarea la execuția investiției s-a făcut după ce s-au executat parțial unele componente
ale acesteia, beneficiarul avizului de gospodărire a apelor trebuie să prezinte un program de
conservare sau, după caz, de demolare a lucrărilor executate și de refacere a condițiilor inițiale de
scurgere. Programul face parte integrantă din solicitarea de retragere a avizului și are drept scop
prevenirea impactului negativ al construcțiilor executate asupra apelor.

Avizul de gospodărire a apelor se retrage și în cazul în care pe parcursul execuției lucrărilor de

investiții autoritatea de gospodărire a apelor constată că nu se respectă prevederile din aviz, în baza
unui proces-verbal de constatare.

Autoritatea competentă de gospodărire a apelor are obligația să retragă avizul de gospodărire a

apelor, prin decizie a conducătorului acesteia, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea
solicitării sau de la data întocmirii procesului-verbal de constatare.

Punerea în funcțiune sau exploatarea lucrărilor care se construiesc pe ape sau au legătură cu apele
se face numai în baza autorizației de gospodărire a apelor emisă de Administrația Națională „Apele
Române” și unitățile aflate în subordine.

Autorizația de gospodărire a apelor emisă pentru exploatare lucrărilor construite pe ape sau care
au legătură cu apele, amplasate pe cursurile de apă care formează sau traversează frontiera de stat
și care fac obiectul acordurilor bilaterale, se aprobă de secretarul de stat care coordonează
activitatea de gospodărire a apelor din cadrul autorității publice centrale din domeniul apelor.

Autorizația de gospodărire a apelor poate fi modificată, retrasă sau suspendată temporar în

condițiile prevăzute de Legea nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare. Retragerea
autorizației de gospodărire a apelor atrage după sine obligativitatea încetării activității, ca și
pierderea drepturilor obținute în baza Legii nr. 107/1996.

Avizul și autorizația de gospodărire a apelor nu exclud obligativitatea obținerii acordului și

autorizației de mediu, potrivit legii. Avizele și autorizațiile de gospodărire a apelor, precum și
refuzul de emitere a acestora pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Secțiunea 7. Apărarea împotriva inundațiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase și

a accidentelor la construcții hidrotehnice

Apărarea împotriva inundațiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase și a accidentelor la

construcții hidrotehnice reprezintă o activitate de protecție civilă a populației, de interes național;
elaborarea strategiei și concepției de apărare revine autorității publice centrale din domeniul
apelor.

56
Prin apărare împotriva inundațiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase și a accidentelor la
construcții hidrotehnice, legea înțelege: măsuri de prevenire și de pregătire pentru intervenții;
măsuri operative urgente de intervenție după declanșarea fenomenelor periculoase cu urmări
grave; măsuri de intervenție ulterioară pentru recuperare și reabilitare.
Aceste măsuri constituie o obligație care revine tuturor persoanelor fizice și juridice, cu excepția
persoanelor cu handicap, a bătrânilor, copiilor și a altor categorii defavorizate.

Acțiunea de apărare se declanșează în momentul în care se constată apariția fenomenului periculos

sau când probabilitatea de apariție este stabilită prin prognoză. Acțiunile operative de apărare
împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcții
hidrotehnice și intervențiile la poluările accidentale se organizează de comitetele județene pentru
situații de urgență, respectiv de Comitetul pentru Situații de Urgență al Municipiului București,
precum și de comitetele locale pentru situații de urgență.

Toți agenții economici, persoane fizice și juridice, au obligația să participe la acțiunile operative
de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la
construcțiile hidrotehnice organizate de comitetele județene pentru situații de urgență, în
conformitate cu planurile de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice
periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluării accidentale, aprobate conform legii.

Secțiunea 8. Norme de conservare și protecție juridică a mărilor și oceanelor

Protecția mărilor și oceanelor se realizează prin două categorii de reglementări:

1. naționale;
2. internaționale:
- cu vocație universală;
- cu vocație regională.

Normele juridice de protecție a mării se grupează astfel:

- norme care reglementează activitatea de pescuit și conservarea fondului piscicol;
- norme care impun zone prohibitive pentru operațiunile de descărcare și transfer a produselor
poluante de la navă la navă și de la navă la uscat;
- norme care reglementează operațiunile de amestecare a petrolului cu apa în activitățile de curățare
a navelor și în operațiile de descărcare și transfer a hidrocarburilor din și între tancurile petroliere;
- norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite de a fi făcut deversări în mediul
marin, drept recunoscut organelor statului riveran în zona supusă jurisdicției sale și reglementat ca
obligație de a reclama nava oriunde în marea liberă.

57
 Secțiunea 8. Protecția solului și a subsolului

Față de celelalte componente ale mediului, solul are o serie de particularități date de faptul că:
- este un suport și mediu de viață pentru plantele superioare, om și animale;
- este principalul mijloc de producție în agricultură și silvicultură;
- este limitat ca întindere;
- are caracter de fixitate;
- dacă este distrus nu se mai poate reface decât prin intervenția extrem de lentă a factorilor naturali.

Poluarea solului este rezultatul oricărei acțiuni care produce dereglarea funcționării normale a
acestuia ca mediu de viață, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale și antropice, dereglare
manifestată prin degradarea fizică, chimică și biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea
sa, respectiv capacitatea bioproductivă, din punct de vedere calitativ și cantitativ.

Indicatorul sintetic al efectului care rezultă din poluarea solului este reprezentat fie de reducerea
cantitativă și calitativă a producției vegetale, fie de cheltuielile care trebuie făcute pentru
menținerea sa la parametrii bioproductivi existenți înainte de a se produce poluarea.

Protecția solului și a subsolului, prin măsuri adecvate de gospodărie, conservare, organizare și

amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toți deținătorii, cu orice titlu.

Deținătorii de terenuri, cu orice titlu, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară
o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, au îndatorirea de a respecta obligațiile prevăzute
de reglementările legale în domeniu. Rezultă că obligațiile privind protecția solului au caracterul
de obligații propter rem.

Secțiunea 9. Măsuri legale de protecție și conservare durabilă a solului

Terenurile de orice fel, indiferent de deținători și destinația lor economică constituie fondul funciar
al țării; ca element al mediului, acesta trebuie ocrotit în vederea asigurării dezvoltării durabile.

Protecția solului prezintă două aspecte: calitativ și cantitativ.

Sub aspectul protecției calitative, terenurile care prin degradare sau poluare și-au pierdut total sau
parțial capacitatea bioproductivă se constituie în perimetre de ameliorare cu acordul proprietarilor.

Dacă proprietarii nu-și dau acordul pentru includerea unor astfel de terenuri în perimetrul de
ameliorare, decide prefectura pe baza propunerii făcute de primărie. Pe perioada când un astfel de
teren este inclus în perimetrul de ameliorare, proprietarul este scutit de plata impozitelor pe teren,

58
iar la reprimarea terenului nu este obligat să plătească sporul de valoare dobândit de terenul său în
asemenea condiții.

Sub aspectul protecției cantitative, titularii obiectivelor de producție sau de investiții care au
obținut aprobarea pentru desfășurarea activității pe un anumit teren sunt obligați să decoperteze
stratul fertil, să-l așeze și să-l niveleze pe terenuri slab productive sau neproductive indicate de
direcțiile agricole județene.

Dacă după terminarea lucrărilor de producție/investiție mai rămân suprafețe libere, titularii
obiectivelor respective au obligația să le folosească fie în interesul obiectivului care a fost creat,
fie potrivit planului urbanistic zonal; după finalizarea procesului de producție, titularii obiectivelor
sunt obligați să reabiliteze terenurile exploatate.

Secțiunea 10. Protecția subsolului

Potrivit art. 136 din Constituția României din 1991, revizuită, bogățiile de interes public ale
subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice, putând fi date în condițiile prevăzute în legi
organice, în administrarea, concesionarea ori închirierea regiilor autonome și instituțiilor publice
ori date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

Statul are obligația să asigure exploatarea bogățiilor de interes public ale subsolului în concordanță
cu interesul național, ceea ce implică și respectarea normelor de protecție și conservare a mediului.

Exploatarea, dezvoltarea și explorarea petrolului se realizează conform legii, cu respectarea strictă

a cerințelor de protecție a mediului. Ca bunuri materiale ale subsolului, bunurile patrimoniului
geologic sunt proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege.

59
Anul III, semestrul I 13.11.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 8

CONSERVAREA ȘI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI

FORESTIER

Secțiunea 1. Noțiunea de pădure și fond forestier

În conformitate cu dispozițiile Codului Silvic, sunt considerate păduri și sunt incluse în fondul
forestier național terenurile cu o suprafață de cel puțin 0,25 ha acoperite cu arbori care trebuie să
atingă o înălțime minimă de 5m la maturitate în condiții normale de vegetație.

Fondul forestier național cuprinde totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor
care servesc nevoilor de cultură, producție, administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a
altor terenuri cu destinație forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în amenajamente silvice
la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafață conform operațiunilor de intrări-
ieșiri efectuate în condițiile legii, indiferent de forma de proprietate.

Secțiunea 2. Reguli generale stabilite de Codul silvic în scopul asigurării conservării și

dezvoltării durabile a fondului forestier

Fondul forestier național, indiferent de forma de proprietate, constituie bun de interes național.
Fondul forestier național este supus regimului silvic reprezentat de un sistem unitar de norme
tehnice silvice, economice și juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza
fondului forestier, în scopul asigurării gestionării durabile.

Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toți proprietarii sau deținătorii de fond
forestier. Ca regulă generală, reducerea suprafeței fondului forestier național este interzisă. Prin
excepție este permisă reducerea suprafeței fondului forestier național prin scoatere definitivă de
terenuri din fondul forestier pentru realizarea obiectivelor de interes național declarate de utilitate
publică în condițiile legii, precum și a unor terenuri pe care sunt amplasate capacități de producție
și/sau servicii pentru apărare de interes strategic pentru securitatea națională.

Solicitările de scoatere definitivă sau de ocupare temporară de terenuri din fondul forestier în
condițiile prevăzute de lege se aprobă de către următoarele autorități: conducătorul structurii
teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pentru
suprafețe de până la 1ha; conducătorul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură cu
avizul structurii teritoriale de specialitate, pentru suprafețe de la 1ha până la 10ha inclusiv;
60
guvernul, la propunerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, cu avizul
structurii teritoriale de specialitate, pentru suprafețe de peste 10ha. Este interzisă, potrivit legii,
trecerea terenurilor forestiere din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale în
domeniul privat al acestora prin hotărâre a consiliului local, a consiliului județean, respectiv a
consiliului general al municipiului București. De asemenea, este interzisă includerea pădurilor în
intravilan.

Dezvoltarea fondului forestier național și extinderea suprafețelor de pădure reprezintă o obligație

a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, precum și o proprietate națională, în
vederea asigurării echilibrului ecologic la nivel local, național și global, și se realizează prin
Programul Național de Împădurire.

Punerea în valoare economică, socială și ecologică a pădurilor este un atribut al statului care se
exercită prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură realizează continuu și actualizează periodic, la fiecare 5 ani,
inventarul forestier național aliniat la standardele Uniunii Europene, în scopul obținerii de
informații actualizate despre starea și evoluția vegetației forestiere de pe întreg teritoriul țării.

Secțiunea 3. Proprietatea fondului forestier

Fondul forestier național este proprietate publică sau proprietate privată, după caz. În conformitate
cu dispozițiile Codului silvic, după forma de proprietate, fondul forestier național poate fi împărțit
în următoarele categorii: (i) fond forestier proprietate publică a statului, (ii) fond forestier
proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale, (iii) fon forestier proprietate privată a
persoanelor fizice și juridice și (iv) fond forestier proprietate privată a unităților administrativ-
teritoriale. Exercitarea dreptului de proprietate privată sau publică asupra fondului forestier se
realizează în condițiile legii, în scopul conservării și dezvoltării durabile a pădurilor.

Secțiunea 4. Administrarea fondului forestier național

În conformitate cu legea, sunt obligatorii administrarea sau, după caz, asigurarea serviciilor silvice,
pentru întreg fondul forestier, prin ocoale silvice, indiferent de forma de proprietate. În privința
administrării fondului forestier proprietate publică a statului deținut de Institutul Național de
Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură, arătăm că se realizează de către structurile din cadrul
institutului menționat.

61
 Secțiunea 5. Noțiunile de serviciu silvic și de ocol silvic

Serviciile silvice sunt activitățile cu caracter tehnic desfășurate de ocoalele silvice de regim ori de
Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA în scopul asigurării pazei și supravegherii stării de
sănătate a pădurilor și stabilirii anuale a lucrărilor silvice prevăzute de amenajamentul silvic cu
respectarea regimului silvic. Executarea lucrărilor silvice se realizează în regie proprie de ocoalele
silvice care asigură administrarea, ori prin prestări de servicii, în condițiile legii.

Ocolul silvic este unitatea silvică înființată în scopul administrării ori asigurării serviciilor pentru
fondul forestier național, având suprafața minimă de constituire după cum urmează: în regiunea
de munte 7000ha fond forestier, în regiunea de deal 5000ha fond forestier, în regiunea de câmpie
3000ha fond forestier.

Ocoalele silvice pot fi ocoale silvice de stat și ocoale silvice de regim. Ocoalele silvice de stat
sunt cele din structura Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA și din structura Regiei Autonome
„Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” care administrează fond forestier proprietate
publică a statului și care sunt înființate de acestea.

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură poate asigura administrarea prin baze

experimentale care se asimilează ocoalelor silvice de stat, însă numai pentru fondul forestier
proprietate publică a statului, pentru care are calitatea de administrator, potrivit legii.

Ocoalele silvice de regim sunt înființate în condițiile legii de unitățile administrativ-teritoriale, de

persoanele fizice ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier, ori de asociații
constituite de către acestea. La constituirea și funcționarea ocoalelor silvice de regim se iau în
calcul numai suprafețele de fond forestier aflate în proprietate ori ale proprietarilor sau asociației
de proprietari care au solicitat constituirea ocolului silvic. Se exceptează de la condiția minimă de
suprafață stabilită prin lege ocolul silvic înființat de Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului
Protocolului de Stat” și bazele experimentale înființate de Institutul Național de Cercetare-
Dezvoltare în Silvicultură.

Ocoalele silvice sunt de interes public și se autorizează prin înscriere în Registrul Național al
Administratorilor de Păduri și al Ocoalelor Silvice, ținut la nivelul autorității publice centrale care
răspunde de silvicultură.

Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Națională a Pădurilor

ROMSILVA care este regie autonomă de interes național aflată sub autoritatea statului prin
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, de Institutul Național de Cercetare-
Dezvoltare în Silvicultură și de Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de
Stat” prin ocolul silvic propriu constituit în condițiile legii. Fondul forestier proprietate publică a
statului se administrează și de institute publice de cercetare ori de instituții de învățământ de stat
cu profil silvic.

62
În litigiile referitoare la dreptul de administrare a fondului forestier proprietate publică titularul
acestui drept stă în instanță în nume propriu, în schimb, în litigiile referitoare la dreptul de
proprietate asupra fondului forestier proprietate publică a statului, titularul dreptului de
administrare are obligația de a arăta instanței cine este titularul dreptului de proprietate în
conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Civilă. Titularul dreptului de administrare
răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile produse ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații.

Fondul forestier proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale se administrează prin

ocoale silvice de regim care funcționează ca regii autonome de interes local ori pe bază de contracte
cu ocoale silvice de stat.

Pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice administrarea se

realizează prin ocoale silvice de regim care funcționează în mod similar asociațiilor și fundațiilor
reglementate prin O.U.G. nr. 26/2000, cu modificările și completările ulterioare, ori ca societăți
reglementate prin Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, sau pe bază de
contract cu alte ocoale silvice.

Secțiunea 6. Amenajamentele silvice

Modul de gestionare al fondului forestier național se reglementează prin amenajamentele silvice

care constituie baza cadastrului de specialitate și a titlului de proprietate a statului pentru fondul
forestier proprietate publică a statului.

Amenajamentul silvic este studiul de bază în gestionarea pădurilor cu conținut tehnic,

organizatoric, juridic și economic, fundamentat ecologic. Amenajamentul silvic se elaborează pe
unități de producție și/sau de protecție cu respectarea normelor tehnice de amenajare.

Elaborarea amenajamentelor silvice se realizează în concordanță cu prevederile planurilor de

amenajare a teritoriului aprobate conform legii sub coordonarea și controlul autorității publice
centrale care răspunde de silvicultură prin unități specializate atestate de autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură.

În ceea ce privește contravaloarea amenajamentelor silvice, acestea se suportă de administratorul

fondului forestier proprietate publică a statului ori de proprietar pentru suprafețe de fond forestier
mai mari de 10ha sau administrator, în situația în care proprietarul are înființat ocol silvic de regim
și care administrează fondul forestier al acestuia.

Cheltuielile privind elaborarea amenajamentelor silvice se suportă din fondul de ameliorare a

fondului funciar cu destinație silvică pentru suprafața de maxim 10ha pe proprietate, indiferent
dacă aceasta este sau nu este cuprinsă într-o asociație.

63
Amenajamentele silvice și modificările lor sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorității
publice centrale care răspunde de silvicultură. Perioada de valabilitate a amenajamentului silvic
este de 10 ani, cu excepția amenajamentelor întocmite pentru pădurile de plopi, salcie și alte specii
care cresc repede.

Pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament
silvic pentru pădurea respectivă ori pentru o parte din aceasta, cu excepția cazurilor prevăzute în
normele tehnice. Dacă amenajamentul silvic include mai multe proprietăți, la solicitarea
proprietarilor, societatea specializată autorizată pentru lucrări de amenajare a pădurilor eliberează
un extras de amenajament care trebuie să conțină informațiile corespunzătoare fiecărei proprietăți
în parte.

Secțiunea 7. Exploatarea masei lemnoase

Exploatarea masei lemnoase se face după obținerea autorizației de exploatare și predarea

parchetului cu respectarea regulilor silvice și în conformitate cu instrucțiunile privind termenele,
modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport ale materialului lemnos, aprobate prin
ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Parchetul, în sensul Codului silvic, este suprafața de pădure în care se efectuează recoltări de masă
lemnoasă în scopul realizării unor tăieri de îngrijire a unui anumit tratament a lucrărilor de
conservare ori a extragerii produselor accidentale sau de igienă.

Autorizația de exploatare se eliberează de ocolul silvic care asigură administrarea sau serviciile
silvice și cuprinde obligații privind condițiile ce trebuie respectate din punct de vedere al protecției
mediului pentru desfășurarea activității și măsurile pentru monitorizarea acesteia.

Exploatarea masei lemnoase se face doar de operatori economici atestați de către o comisie de
atestare legal constituită. Prin excepție, proprietarii de fond forestier persoane fizice pot exploata
fără atestare din proprietatea lor un volum de masă lemnoasă de până la 20m cubi pe an, în
condițiile legii. Arborii destinați tăierii se inventariază și, după caz, în funcție de natura tăierii, se
marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic împuternicit în conformitate
cu normele tehnice.

Titularii autorizațiilor de exploatare răspund pe toată durata exploatării pentru prejudiciile produse
în cuprinsul parchetului și drumurilor auto forestiere pe care circulă. În vederea asigurării
fondurilor necesare pentru acoperirea cheltuielilor privind eventualele prejudicii cauzate din vina
titularilor autorizațiilor de exploatare, aceștia sunt obligați să depună la ocolul silvic o cauțiune de
minim 5% din valoarea contractului anterior emiterii autorizației de exploatare. Cuantumul
cauțiunii se stabilește la data contractării masei lemnoase sau a lucrării de exploatare a lemnului.

64
Colectarea lemnului prin traversarea terenurilor aparținând altor proprietari se face cu plata
servituții de trecere și, după caz, a despăgubirilor stabilite prin înțelegerea părților.

Secțiunea 8. Combaterea exploatării forestiere ilegale

Această problemă reprezintă o amenințare gravă pentru păduri, întrucât contribuie la procesul de
despădurire și de degradare a pădurilor, responsabil pentru aproximativ 20% din emisiile globale
de dioxid de carbon (CO2). De asemenea, amenință biodiversitatea și subminează dezvoltarea
durabilă, inclusiv viabilitatea comercială a operatorilor care își desfășoară activitatea în
conformitate cu legislația aplicabilă. Exploatarea forestieră ilegală contribuie la producerea
deșertificării și la eroziunea solului.

Combaterea exploatării ilegale a lemnului are un rol deosebit în eforturile de a ține sub control
schimbările climatice prin reducerea emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă, iar protecția
pădurilor reprezintă un mijloc primordial de protecție a mediului în ansamblul său.
Prin Regulamentul nr. 995/2010 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a
obligațiilor care revin operatorilor ce introduc pe piață lemn și produse din lemn au fost fixate
reguli în scopul contracarării comerțului cu lemn și produse din lemn recoltat ilegal în cadrul
Uniunii Europene.

Între alte obligații, s-a stabilit că operatorii trebuie să exercite diligența necesară atunci când
introduc lemn sau produse din lemn pe piața Uniunii Europene pentru a minimiza riscul de a utiliza
lemn recoltat ilegal sau produse care conțin astfel de lemn. În acest scop, operatorii trebuie să
implementeze un sistem de gestionare a riscului cu 3 componente, respectiv informarea, evaluarea
riscurilor și atenuarea riscurilor.

a) Informarea
Operatorul trebuie să aibă acces la informații privind lemnul și produsele din lemn, țara de
recoltare, speciile de lemn, cantitatea, la detalii privind furnizorul, precum și la informații privind
conformitatea cu legislația națională.

b) Evaluarea riscurilor
Operatorul trebuie să evalueze riscul de a utiliza lemn exploatat ilegal în lanțul său de
aprovizionare pe baza informațiilor identificate așa cum s-a menționat anterior.

c) Atenuarea riscurilor
Dacă evaluarea riscurilor arată că riscul de a utiliza lemn exploatat ilegal în lanțul de aprovizionare
nu este neglijabil, acesta poate fi atenuat prin măsuri ulterioare cum ar fi solicitarea de informații
și verificări suplimentare din partea furnizorului.

65
Operatorii pot alege să își dezvolte propriul sistem de diligență necesară sau să folosească un
sistem elaborat de o organizație de monitorizare. În vederea respectării prevederilor
Regulamentului nr. 995/2010, statele membre trebuie să asigure regimul sancțiunilor aplicabile,
stabilindu-se că acestea trebuie să fie eficiente și proporționale.

Aceste sancțiuni pot include următoarele: amenzi proporționale cu daunele ecologice produse, cu
valoare lemnului sau a produselor din lemn în cauză, cu pierderile fiscale și prejudiciile economice
cauzate prin încălcarea legii calculând nivelul sancțiunilor, astfel încât să se asigure că acestea
privează persoanele responsabile de avantajele economice obținute ca urmare a încălcărilor grave
comise de acestea, fără a aduce atingere dreptului legitim la exercitarea unei profesii și majorând
progresiv amenzile pentru încălcările grave comise în mod repetat. De asemenea, sancțiunile pot
include confiscarea lemnului și a produselor din lemn exploatate ilegal, precum și suspendarea
imediată a autorizațiilor de funcționare.

Prin Legea privind securitatea națională a României s-a stabilit că constituie amenințări la adresa
securității naționale a României și orice acțiuni sau inacțiuni care lezează interesele economice
strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori
distrugerea resurselor naturale, fondului forestier, cinegetic și piscicol, apelor și altor asemenea
resurse, precum și monopolizare ori blocare accesului la acestea, cu consecințe la nivel național
sau regional.

66
Anul III, semestrul I ??.??.????
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 9

REGIMUL JURIDIC AL ARIILOR NATURALE PROTEJATE

Secțiunea 1. Aspecte generale

Prin arie naturală protejată se înțelege zona terestră și/sau acvatică în care există specii de plante
și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită, care are un
regim special de protecție și conservare, stabilit conform prevederilor legale.

Ansamblul ariilor naturale protejate constituie rețeaua națională de arii naturale protejate. Regimul
de protecție se stabilește indiferent de destinația terenului și de deținător, iar respectarea acestuia
este obligatorie în conformitate cu prevederile legale în materie.

Legea consacră următoarele principii:

1. garantarea conservării și utilizării durabile a patrimoniului natural constituie un obiectiv de
interes public major;
2. conservarea și utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o componentă a strategiei
naționale pentru dezvoltare durabilă;
3. instituirea regimului de arie naturală protejată constituie o prioritate în raport cu orice alte
obiective, cu excepția celor care privesc: asigurarea securității naționale; asigurarea securității,
sănătății oamenilor și animalelor; prevenirea unor catastrofe naturale.

Consacrarea acestor principii este o reflectare a obligațiilor constituționale ale statului, prevăzute
în art. 135 alin. 2 din Constituția României, revizuită în 2003, de a asigura exploatarea resurselor
naturale în concordanță cu interesul național, refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum
și menținerea echilibrului ecologic, dar și a prevederilor legii protecției mediului, care în primul
articol, precizându-și obiectul de reglementare, arată că protecția mediului este un obiectiv de
interes public major.

67
 Secțiunea 2. Instituirea regimului de arie naturală protejată

Instituirea regimului de arie naturală protejată se face:

a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale
naturii, rezervații naturale, parcuri naturale, zone umede de importanță internațională, rezervații
ale biosferei, geoparcuri, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică;
c) prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și schimbărilor
climatice, pentru siturile care prezintă importanță la nivelul Uniunii Europene, cu avizul
Academiei Române;
d) prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru arii naturale protejate, de interes județean
sau local.

Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din inițiativa oricărei
persoane fizice sau juridice și se înaintează autorității publice centrale pentru protecția mediului,
în vederea promovării actului normativ de desemnare a acestora.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului trebuie să stabilească lista siturilor de
importanță la nivelul Uniunii Europene și a ariilor de protecție specială avifaunistică, pe care o
transmite Comisiei Europene.

În constituirea și administrarea ariilor naturale protejate se au în vedere interesele comunităților

locale, facilitându-se participarea reprezentanților acestora în consiliile consultative pentru
aplicarea măsurilor de protecție, conservare și utilizare durabilă a resurselor naturale, încurajându-
se menținerea practicilor și cunoștințelor tradiționale locale în valorificarea acestor resurse, în
beneficiul comunităților locale.

Documentația necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de interes național
trebuie să cuprindă:
- studiul de fundamentare științifică;
- documentația cartografică cu limitele ariei naturale protejate, cu evidențierea categoriilor de
folosință a terenurilor;
- suprafața și situația juridică a terenurilor, cu precizarea formei de proprietate și a proprietarilor
la data înființării ariei;
- hotărârile consiliului comunal, orășenesc, municipal sau județean, după caz, de avizare a
suprafeței administrative ce urmează să facă parte din aria naturală protejată;
- avizul Academiei Române.

68
În momentul primirii documentației necesare instituirii regimului de arie naturală protejată,
autoritățile competente pentru protecția mediului trebuie să înștiințeze deținătorii și administratorii
de terenuri și să inițieze consultări cu toți factorii interesați.

Până la finalizarea procedurii de instituire a regimului de protecție a ariilor naturale protejate,

deținătorii bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, indiferent de destinația terenurilor, vor
aplica și vor respecta măsurile de protecție, conservare și utilizare stabilite cu caracter provizoriu
de autoritățile competente pentru protecția mediului, în condițiile legii.

Ariile naturale protejate trebuie să fie evidențiate în mod obligatoriu de către Agenția Națională
de Cadastru și Publicitate Imobiliară în planurile naționale, zonale și locale de amenajare a
teritoriului și de urbanism, în planurile cadastrale și în cărțile funciare, precum și de către
autoritatea publică centrală pentru agricultură, în sistemul informativ de identificare a parcelelor.

Secțiunea 3. Administrarea ariilor naturale protejate

Modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural,
puse sub regim special de protecție și conservare, se stabilesc avându-se în vedere următoarele
aspecte:
a) categoria ariei naturale protejate;
b) întinderea ariei naturale protejate și complexitatea obiectivelor de management;
c) capacitatea științifică și tehnică și posibilitățile financiare necesare atingerii obiectivelor de
conservare.

Modalitatea de administrare a ariei naturale protejate reprezintă felul în care se asigură

managementul unei arii naturale protejate.

Administrarea ariilor naturale protejate se face prin: structurile teritoriale din cadrul Agenției
Naționale pentru Arii Naturale Protejate; Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării”,
pentru Rezervația Biosferei „Delta Dunării”; structuri de administrare special constituite, cu
personalitate juridică, aflate în coordonarea/subordinea, după caz, a unor regii autonome, companii
și societăți naționale, autorități ale administrației publice locale, servicii descentralizate ale
administrației publice centrale, instituții științifice de cercetare și de învățământ din sectorul public
și privat, asociații de dezvoltare intercomunitară, muzee, constituite potrivit legii și aflate în relație
contractuală cu Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate.

Pe lângă structurile de administrare special constituite se înființează consilii consultative de

administrare, alcătuite din reprezentanți ai instituțiilor, organizațiilor economice, organizațiilor
neguvernamentale, autorităților și comunităților locale, care dețin cu orice titlu suprafețe, bunuri
sau au interese în perimetrul ori în vecinătatea ariei naturale protejate și care sunt implicate și

69
interesate în aplicarea măsurilor de protecție, în conservarea și dezvoltarea durabilă a zonei.
Structurile de administrare special constituite sunt îndrumate de un consiliu științific, cu rol de
autoritate științifică, pe teritoriul ariei naturale protejate.

Componența consiliilor științifice se propune de către administrația ariilor naturale protejate, cu

avizul Academiei Române, și se aprobă de către autoritatea publică centrală pentru protecția
mediului, iar regulamentul de organizare și funcționare a consiliilor științifice se stabilește, cu
avizul Academiei Române, prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția
mediului în mod unitar pentru toate ariile naturale protejate.

Evaluarea managementului ariilor naturale protejate se face cel puțin o dată pe an, pe baza
monitorizării și controalelor efectuate în teren de către autoritățile competente pentru protecția
mediului.

Pentru buna administrare a ariilor naturale protejate se elaborează planuri de management, prin
care se stabilesc măsuri speciale de management și se reglementează activitățile umane în
conformitate cu obiectivele pentru care a fost desemnată aria naturală protejată.

Secțiunea 4. Controlul asupra aplicării reglementării în domeniul ariilor naturale protejate

Controlul se exercită de către personalul cu atribuții de control din cadrul structurilor proprii ale:
- Gărzii Naționale de Mediu;
- Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate;
- autorității publice centrale pentru protecția mediului și structurilor teritoriale ale acesteia cu
responsabilități în domeniul protecției mediului și, respectiv, silviculturii;
- structurilor de administrare special constituite;
- gestionarilor fondurilor de vânătoare, pe domeniul lor de competență;
- Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, pe domeniul său de
competență, în ceea ce privește activitățile de comerț cu specii de floră și faună sălbatică;
- Autorității Naționale a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru
operațiunile vamale;
- Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, pentru Rezervația Biosferei „Delta
Dunării”;
- altor autorități cu atribuții în domeniul protecției mediului.

Controlul asupra respectării prevederilor legale referitoare la ariile naturale protejate, declarate
prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, se exercită și de personalul special împuternicit al
acestora.

70
Orice persoană fizică sau juridică are obligația să furnizeze informațiile și datele solicitate de
autoritățile competente pentru protecția mediului și de administratorii ariilor naturale protejate,
pentru îndeplinirea responsabilităților pe care le au potrivit legii.

În vederea realizării corespunzătoare a controlului în perimetrul și în vecinătatea ariilor naturale

protejate, accesul personalului cu atribuții de control din cadrul structurilor proprii ale autorităților
competente nu poate fi restricționat, indiferent de tipul de proprietate.

Secțiunea 5. Regimul juridic al Rezervației Biosferei „Delta Dunării”

Activitatea Rezervației Biosferei „Delta Dunării” se desfășoară în baza Legii nr. 82 din 20
noiembrie 1993, cu modificările ulterioare, și a Regulamentului de organizare și funcționare a
Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”.

Potrivit legii, Rezervației Biosferei „Delta Dunării” este zonă de importanță ecologică națională și
internațională, cuprinzând următoarele unități fizico-geografice: Delta Dunării, sărăturile
Murighiol-Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii,
sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă, litoralul Mării Negre de la Brațul Chitila până la Capul
Midia, apele maritime interioare și marea teritorială, până la izobata de 20m inclusiv.

Această Rezervație este înscrisă pe Lista patrimoniului natural mondial și pe Lista zonelor umede
de importanță internațională ca habitat al păsărilor acvatice.

Managementul Rezervației Biosferei „Delta Dunării” se realizează de Administrația Rezervației

Biosferei „Delta Dunării”, instituție publică cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul
Tulcea.

Conducerea Administrației Rezervației este realizată de către guvernator, cu rang de subsecretar

de stat, numit și revocat din funcție, în condițiile legii, prin decizie a prim-ministrului; guvernatorul
numește și eliberează din funcție personalul Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”.

Pe lângă guvernator funcționează Colegiul executiv, format din șefi ai compartimentelor din cadrul
Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”. Membrii Colegiului executivi sunt numiți și
eliberați din funcție prin decizie a guvernatorului.

Activitatea Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării” este îndrumată și supravegheată

de către Consiliul științific al rezervației. Componența nominală a Consiliului științific este
propusă de Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, cu avizul Academiei Române, și
se aprobă prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului.

71
Pe lângă Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” funcționează Consiliul consultativ
de administrare, alcătuit din reprezentanți ai instituțiilor, organizațiilor economice, organizațiilor
neguvernamentale, autorităților și comunităților locale care dețin cu orice titlu suprafețe, bunuri
sau au interese în perimetru rezervației și care sunt implicate și interesate în aplicarea măsurilor de
protecție, conservare și dezvoltare durabilă a zonei, cu rol consultativ în procesul de adoptare a
deciziilor care pot afecta interesele reprezentanților săi, precum și în procesul de elaborare și
adoptare a planului de management al rezervației; componența și atribuțiile Consiliului consultativ
de administrare se aprobă prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția
mediului la propunerea Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”.

Suprafețele terestre și acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă, existente în perimetrul
rezervației, împreună cu resursele naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural,
domeniu public de interes național și sunt în administrarea Administrației Rezervației Biosferei
„Delta Dunării”.

Fac excepție următoarele categorii de terenuri:

- terenurile din perimetrul rezervației care, potrivit legii, sunt proprietate privată a persoanelor
fizice și juridice;
- terenurile din perimetrul rezervației care, potrivit legii, sunt proprietate publică sau privată a
unităților administrativ-teritoriale;
- terenurile din perimetrul rezervației ocupate de amenajările agricole și piscicole, care constituie
domeniu public de interes județean și sunt în administrarea Consiliului Județean Tulcea;
- terenurile proprietate publică a statului aflate în administrarea altor autorități sau instituții publice
centrale sau locale, împreună cu resursele naturale pe care le generează.

Teritoriul Rezervației Biosferei „Delta Dunării” este împărțit în următoarele zone:

1. zone strict protejate, având regimul de conservare al rezervațiilor științifice (în rezervațiile
științifice sunt interzise orice activități umane, cu excepția activităților de cercetare, cu limitările
descrise în planurile de management, cu acordul Academiei Române și al administratorului ariei
naturale protejate);
2. zone tampon, cu rol de protecție a zonelor strict protejate și în care sunt admise activități
limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu planurile de management
aprobate;
3. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiționale sau tehnologii
noi, ecologic admise;
4. zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează numai măsuri de refacere a mediului
deteriorat, devenind ulterior zone de dezvoltare durabilă sau zone strict protejate.

72
Anul III, semestrul I 27.11.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 10

REGIMUL JURIDIC AL DEȘEURILOR

Secțiunea 1. Aspecte generale

Reglementarea-cadru în domeniul protecției mediului, și anume O.U.G. nr. 195/2005 privind

protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, surprinde norme cu caracter general
referitoare la deșeuri și deșeuri periculoase, precum și norme cu caracter special, alăturat căreia se
află Legea nr. 211 din 15 noiembrie 2011, care constituie reglementarea-cadru în domeniul
deșeurilor.

În conformitate cu prevederile legale, „deșeul” reprezintă orice substanță sau obiect pe care
deținătorul îl aruncă ori are intenția sau obligația să îl arunce.

Gestionarea deșeurilor trebuie să se realizeze fără să pună în pericol sănătatea umană și fără să
polueze mediul, în special, fără să afecteze negativ peisajul sau zonele de interes special, fără să
creeze disconfort din cauza zgomotului sau a mirosurilor și fără să genereze riscuri pentru sol, apă,
aer, faună sau floră.

Secțiunea 2. Obiectivele gestionării deșeurilor

Obiectivele prioritare ale gestionării deșeurilor sunt următoarele:

- prevenirea ori reducerea producerii de deșeuri și a gradului de periculozitate a acestora prin
dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanțelor periculoase din deșeurile
destinate valorificării, prin dezvoltarea de tehnologii curate cu consum redus de resurse naturale,
respectiv prin dezvoltarea tehnologiei și comercializarea de produse care, prin modul de fabricare,
utilizare sau de eliminare, nu au impact ori au cel mai mic impact posibil asupra creșterii volumului
ori periculozității deșeurilor sau asupra riscului de poluare.
- reutilizarea, valorificarea deșeurilor prin reciclare, prin recuperare sau prin orice alt proces prin
care se obțin materii prime secundare ori utilizarea deșeurilor ca sursă de energie

73
 Secțiunea 3. Ierarhia deșeurilor

Ierarhia deșeurilor reprezintă conceptul conform căruia diferitele măsuri sau opțiuni de gestionare
a deșeurilor sunt grupate în funcție de impactul lor asupra mediului pe termen lung. Ierarhia
deșeurilor se aplică în funcție de ordinea priorităților în cadrul legislației și al politicii în materie
de prevenire a generării și de gestionare a deșeurilor, după cum urmează: prevenirea, pregătirea
pentru reutilizare, reciclarea, alte operațiuni de valorificare cum ar fi, spre exemplu, valorificarea
energetică și eliminarea.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului colaborează cu celelalte autorități publice
centrale și locale cu atribuții în domeniul gestionării deșeurilor, precum și cu autoritățile
competente din statele membre ale Uniunii Europene prin crearea unei rețele integrate adecvate
de instalații de eliminare a deșeurilor, luând în considerare cele mai bune tehnici disponibile care
nu implică costuri excesive, cu respectarea cerințelor Tratatului de aderare a României la Uniunea
Europeană semnat la Luxembourg în 2005.

Legea interzice, între altele, abandonarea deșeurilor, eliminarea deșeurilor în afara spațiilor
autorizate în acest scop, precum și incinerarea deșeurilor pe mare. La nivel național, regional,
județean, inclusiv al municipiului București, pentru asigurarea unei gestionări adecvate a
deșeurilor se elaborează planuri de gestionare a deșeurilor.

Secțiunea 4. Principiile gestionării deșeurilor

Principiile care stau la baza activității de gestionare a deșeurilor sunt următoarele:

- Principiul integrării care stabilește că activitățile de gestionare a deșeurilor fac parte integrantă
din activitățile social-economice care le generează
- Principiul subsidiarității care stabilește alocarea responsabilităților la cel mai scăzut nivel
administrativ față de sursa de generare în temeiul unor criterii uniforme la nivel național și regional
- Principiul protecției resurselor primare care stabilește necesitatea de a minimiza și de eficientiza
utilizarea resurselor primare, în special al celor neregenerabile, punând accentul pe utilizarea
deșeurilor ca materii prime
- Principiul măsurilor preliminare care privește aplicarea stadiului existent de dezvoltare
tehnologică în corelație cu cerințele pentru protecția mediului și cu măsurile fezabile din punct de
vedere economic
- Principiul substituției care subliniază nevoia de a înlocui materiile prime periculoase cu cele
nepericuloase pentru a evita producere de deșeuri periculoase
- Principiul poluatorul plătește care stabilește necesitatea cadrului legislativ și economic adecvat
pentru acoperirea costurilor de gestionare a deșeurilor în lumina responsabilității utilizatorului și
a responsabilității producătorului de deșeuri

74
- Principiul prevenirii care stabilește o ierarhie a acțiunilor de gestionare a deșeurilor care situează
pe primul loc evitarea generării deșeurilor, minimizarea cantității generate, tratarea deșeurilor în
vederea valorificării sau eliminării acestora, după caz
- Principiul proximității care stabilește necesitatea valorificării ori eliminării deșeurilor cât mai
aproape posibil de locul generării

Secțiunea 5. Valorificarea deșeurilor

Obligația valorificării deșeurilor revine producătorilor de deșeuri și deținătorilor de deșeuri. În

vederea asigurării unui grad înalt de valorificare, legea stabilește că producătorii de deșeuri și
deținătorii de deșeuri au obligația de a colecta separat cel puțin următoarele categorii de deșeuri:
hârtie, sticlă, metal și plastic.

Operatorii economici care valorifică deșeurile sunt obligați să dețină spații special amenajate
pentru stocarea deșeurilor în condiții care să garanteze reducerea riscului pentru sănătatea umană
și pentru deteriorarea calității mediului, să evite formarea de stocuri care ar putea să genereze
fenomene de poluare a mediului și să adopte cele mai bune tehnici disponibile în domeniul
valorificării deșeurilor în momentul achiziției.

Operatorii economici care colectează și/sau transportă deșeuri au obligația să asigure colectarea
separată a acestora și să nu le amestece în timpul transportului. Potrivit principiului poluatorul
plătește, costurile operațiunilor de gestionare a deșeurilor trebuie să fie suportate de către
producătorul de deșeuri ori de deținătorul deșeurilor.

Prin actul normativ care reglementează anumite categorii de deșeuri, la propunerea autorității
publice centrale pentru protecția mediului, se stabilesc situațiile în care costurile gestionării
deșeurilor ar urma să fie suportate în întregime sau parțial de către producătorul produsului din
care derivă deșeul respectiv și eventuala participare a distribuitorilor unui astfel de produs la aceste
costuri.

În situația deșeurilor abandonate și în ipoteza în care producătorul ori deținătorul de deșeuri este
necunoscut, cheltuielile legate de curățarea și refacerea mediului, precum și cele de transport,
valorificare, recuperare, reciclare ori eliminare sunt suportate de către autoritatea administrației
publice locale.

După ce se identifică producătorul ori deținătorul de deșeuri, acesta este obligat să suporte atât
cheltuielile pe care le-am menționat, efectuate de autoritatea administrației publice locale, cât și
cheltuielile generate de acțiunile întreprinse pentru identificarea producătorului sau deținătorului
respectiv.

75
 Secțiunea 6. Autorizarea activităților legate de deșeuri

Întreprinderile ori unitățile care desfășoară activități de tratare a deșeurilor au obligația de a obține
o autorizație de mediu ori o autorizație integrată de mediu emisă de autoritatea competentă pentru
protecția mediului.

Autorizația de mediu ori autorizația integrată de mediu, după caz, trebuie să cuprindă tipurile și
cantitățile de deșeuri care pot fi tratate, măsurile de siguranță și de prevenire care trebuie luate,
metoda care trebuie aplicată pentru fiecare tip de operațiune, cerințele tehnice și de orice altă natură
aplicabile amplasamentului în cauză pentru fiecare tip de operațiune autorizată, monitorizarea și
controlul operațiunilor, precum și măsurile de închidere și de întreținere ulterioară a
amplasamentului în cauză.

Dacă autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului consideră că metoda de tratare
propusă nu este acceptabilă din punct de vedere al protecției mediului, aceasta va refuza emiterea
autorizației de mediu ori a autorizației integrate de mediu.

Autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului are posibilitatea de a acorda unităților sau
întreprinderilor, în baza normelor generale stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecția
mediului, exceptări de la obligația de autorizare pentru următoarele operațiuni, respectiv
eliminarea deșeurilor nepericuloase proprii la locul de producție și pentru valorificarea deșeurilor.

Pentru acordarea derogărilor, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului stabilește
pentru fiecare tip de activitate norme generale care să stabilească tipurile și cantitățile de deșeuri
care pot forma obiectul unei derogări, precum și metoda de tratare ce trebuie să fie aplicată.
Normele respective se stabilesc de așa manieră încât să se asigure că deșeurile sunt tratate cu
asigurarea protecției mediului și sănătății umane.

În ipoteza în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de reglementare, ori
se modifică condițiile care s-au aflat la bazele emiterii respectivelor acte, autoritatea competentă
decide, după caz, pe baza notificării titularului actului de reglementare, menținerea respectivului
act ca atare ori necesitatea revizuirii sale, aducând la cunoștința titularului decizia luată.

De asemenea, sunt stabilite aspecte specifice vizând autorizarea activităților legate de depozitarea
deșeurilor potrivit prevederilor H.G. nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor.

76
 Secțiunea 7. Deșeurile periculoase

Producătorii și deținătorii de deșeuri periculoase, precum și operatorii economici autorizați din

punct de vedere al protecției mediului să desfășoare activități de colectare, transport, stocare și
tratare a deșeurilor periculoase au obligația să colecteze, să transporte și să stocheze separat
diferitele categorii de deșeuri periculoase în raport de proprietățile fizico-chimice, de
compatibilități, de natura substanțelor de stingere care pot fi utilizate pentru fiecare categorie de
deșeuri în caz de incendiu, așa încât să poată fi asigurat un grad ridicat de protecție a sănătății
umane și mediului, incluzând asigurarea trasabilității de la locul de generare a deșeurilor la
destinația finală a acestora.

Trasabilitatea reprezintă caracteristica unui sistem de a permite regăsirea istoricului, a utilizării

sau a localizării unui deșeu prin identificări înregistrate.

Controlul privind generarea, colectarea, operațiunile de transport, stocarea temporară și tratarea în

cazul deșeurilor periculoase se efectuează de către instituțiile abilitate prin lege și are în vedere, în
special, originea, destinația, precum și măsurile întreprinse de producătorul de deșeuri pentru
ambalarea și etichetarea unor astfel de deșeuri.

Producătorii și deținătorii de deșeuri periculoase au obligația să nu amestece diferitele categorii de

deșeuri periculoase cu alte categorii de deșeuri periculoase sau cu alte deșeuri, substanțe sau
materiale. Amestecare include și diluarea substanțelor periculoase.

Producătorii și deținătorii de deșeuri au obligația de a se asigura că pe durata efectuării

operațiunilor de colectare, transport și stocare a deșeurilor periculoase, acestea sunt ambalate și
etichetate conform prevederilor Regulamentului nr. 1272/2008 al Parlamentului European și al
Consiliului privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și a amestecurilor.

Secțiunea 8. Transportul deșeurilor

Transportul deșeurilor se realizează numai către operatorii economici care dețin autorizație de
mediu, potrivit legislației în vigoare, pentru activitățile de colectare, stocare temporară, tratare,
valorificare sau eliminare a deșeurilor.

Transportul deșeurilor periculoase se realizează de la generator sau deținător către operatorul

economic care urmează să realizeze operațiunea de colectare, stocare temporară, tratare,
valorificare sau eliminare a respectivelor deșeuri, respectându-se prevederile legale.

Expeditorul trebuie să completeze un formular pentru aprobarea transportului deșeurilor

periculoase. Formularul respectiv, semnat și ștampilat, se transmite destinatarului deșeurilor
periculoase. La primirea formularului pentru aprobarea transportului deșeurilor periculoase,

77
destinatarul deșeurilor periculoase poate să accepte efectuarea transportului sau poate să solicite
informații suplimentare din partea expeditorului. În situația în care destinatarul acceptă efectuarea
transportului, acesta trebuie să semneze și să ștampileze formularul pentru aprobarea transportului
deșeurilor periculoase.

Formularul pentru aprobarea transportului deșeurilor periculoase, semnat și ștampilat de către

destinatar, se transmite la agenția județeană pentru protecția mediului în a cărei rază teritorială se
află instalația de tratare, de valorificare sau de eliminare a deșeurilor periculoase, pentru a se obține
din partea acesteia aprobarea pentru efectuarea transportului deșeurilor periculoase, care poate să
solicite informații suplimentare, termenul maxim de oferire a răspunsului acestuia fiind de 7 zile
lucrătoare, care se calculează de la primirea tuturor informațiilor solicitate.

Agenția județeană pentru protecția mediului menționată anterior are atribuția de a semna și
ștampila formularul pentru aprobarea transportului de deșeuri periculoase numai după ce verifică
și analizează informațiile furnizate și dacă este de acord cu operațiile de tratare, valorificare ori
eliminare ce urmează să se aplice deșeurilor periculoase de către destinatar.

La stabilirea destinatarului și a traseului de transport al deșeurilor periculoase, expeditorul trebuie

să aibă în vedere, pe cât posibil, respectarea principiului proximității, care presupune , așa cum am
observat, obligația ca deșeurile să fie valorificate și eliminate cât mai aproape de locul de generare.

Formularul pentru aprobarea transportului deșeurilor periculoase, semnat și ștampilat, este

transmis după cum urmează: expeditorul deșeurilor periculoase și agenției județene pentru
protecția mediului în a cărei rază teritorială se află acesta, de către agenția județeană pentru
protecția mediului în a cărei rază teritorială se află instalația de tratare, valorificare ori de eliminare
a deșeurilor periculoase și, de asemenea, mai este transmis inspectoratului pentru situații de
urgență al județului în a cărui rază teritorială se află expeditorul pentru autorizarea rutei
transportului deșeurilor periculoase de către expeditor.

Aprobarea pentru efectuarea transportului deșeurilor periculoase poate să fie acordată pentru o
anumită categorie de deșeuri periculoase și pentru un singur transport sau poate fi realizată pentru
o anumită categorie de deșeuri periculoase și mai multe transporturi.

Transferurile de deșeuri periculoase pe teritoriul național trebuie să fie însoțit de un document de

identificare care este prevăzut în Regulamentul CE nr. 1013/2006 privind transferurile de
deșeuri, cu modificările și completările ulterioare.

78
 Secțiunea 9. Transportul peste frontieră al deșeurilor periculoase

România a aderat prin Legea nr. 6/1991 la Convenția de la Basel privind controlul transportului
peste frontiere al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora. Statele părți la această Convenție
se obligă să adopte măsurile necesare pentru ca gospodărirea deșeurilor periculoase și a altor
reziduuri, inclusiv transportul și eliminarea lor, să se realizeze în concordanță cu cerințele de
protecția mediului și sănătății umane.

Părțile la Convenție nu au voie să autorizeze exportul de deșeuri periculoase sau de alte reziduuri
către un stat care nu este parte la Convenție ori importul de astfel de deșeuri într-un stat care nu
este parte.

În lumina acestei Convenții, fiecare stat trebuie să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicția
sa să transporte sau să elimine deșeuri periculoase fără autorizație sau fără să fie abilitate pentru
asemenea operațiuni.

Transportul peste frontieră al deșeurilor periculoase sau al altor reziduuri poate fi autorizat de părți
numai în următoarele condiții: (i) statul exportator dovedește că nu are capacitatea tehnică și
instalațiile necesare pentru eliminarea deșeurilor în cauză într-un mod eficient și rațional din punct
de vedere ecologic, (ii) deșeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în
industria statului importator, (iii) transportul se conformează și altor criterii convenite de părți cu
condiția de a nu contraveni obiectivelor Convenției.

Pentru ca transportul peste frontieră între părți să aibă loc este necesar ca statul exportator să
informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze în scris, prin
intermediul autorității competente a statului exportator, autoritățile competente ale statelor prin
care deșeurile periculoase urmează să fie transportate. Fiecăruia dintre statele implicate trebuie să
i se transmită câte o notificare.
Statul importator are obligația de a răspunde în scris, acceptând transportul de deșeuri periculoase
sau de alte reziduuri, cu sau fără condiții, cerând informații suplimentare ori refuzând permisiunea
pentru transport. Autorităților competente din statele interesate care sunt părți la Convenție li se
transmite câte o copie a răspunsului final al statului importator.

Statul exportator nu poate să autorizeze începerea transportului peste frontieră a deșeurilor

periculoase sau a altor reziduuri până când nu primește consimțământul scris din partea statului
importator, precum și dovada existenței unui contract încheiat între exportator și eliminator din
care să rezulte eliminarea ecologică și rațională a deșeurilor. Acesta trebuie să primească, totodată,
consimțământul scris al statelor de tranzit.

79
Dacă un transport de deșeuri periculoase sau de alte reziduuri asupra căruia statele au căzut de
acord nu se poate realiza în condițiile stabilite prin contract, statul exportator este obligat să asigure
întoarcerea deșeurilor respective în respectivul stat de către exportator, dacă nu se pot găsi soluții
alternative pentru evacuarea lor într-un mod care să respecte protecția mediului înconjurător în 90
de zile de la data când statul importator a informat statul exportator sau într-un alt interval de timp
asupra căruia statele au căzut de acord. Statul exportator și statele de tranzit nu au voie să se opună
sau să împiedice întoarcere deșeurilor menționate în statul exportator.

Este considerat traficul ilicit orice deplasare transfrontieră a unor deșeuri periculoase sau a altor
reziduuri, dacă respectiva deplasare s-a efectuat fără consimțământul unui anume stat interesat
SAU cu consimțământul obținut prin declarație falsă ori fraudă SAU fără notificarea expresă a
tuturor statelor interesate SAU fără a se conforma materialicește cu documentele SAU prin
eliminarea deliberată a deșeurilor periculoase sau a altor reziduuri cu încărcarea prevederilor
Convenției și a principiilor generale ale dreptului internațional.

În toate situațiile de trafic ilicit, când responsabilitatea revine exportatorului sau producătorului,
statul exportator trebuie să asigure reimportarea deșeurilor periculoase de către exportator sau
producător ori, dacă este necesar, de către el însuși în propriul teritoriu sau, dacă această variantă
nu este posibilă, deșeurile să fie eliminate ecologic în termen de 30 de zile din momentul în care
statul exportator a fost informat cu privire la traficul ilicit ori într-un alt termen convenit de statele
interesate.

În cazul în care de traficul ilicit se face răspunzător importatorul sau eliminatorul, obligația de
eliminare ecologică și rațională revine acestuia. Dacă responsabilitatea pentru traficul ilicit nu
revine nici exportatorului sau producătorului și nici importatorului sau eliminatorului, părțile
interesate vor coopera pentru eliminarea ecologică a deșeurilor periculoase sau altor reziduuri în
cel mai scurt timp într-un loc convenit de ele.

Secțiunea 10. Poluarea radioactivă și protecția împotriva radiațiilor

Poluarea radioactivă reprezintă o contaminare artificială a mediului natural, insipidă, incoloră și

inodoră, cu caracter universal; are impact instantaneu și pe durate lungi asupra tuturor elementelor
de mediu, asupra vieții, în general.

Poluarea radioactivă a solului și subsolului se datorează, mai ales, experiențelor nucleare,

depozitării deșeurilor radioactive și a minereului radioactiv.

Poluarea radioactivă a atmosferei este determinată de activitățile de extracție a minereului

radioactiv, ale centralelor atomonucleare și, la scară mai redusă, prin folosirea aparaturii bazate pe
izotopi radioactivi în domeniul medical.

80
Poluarea radioactivă a atmosferei poate fi:
- primară - se produce la locul unde se desfășoară aceste activități;
- secundară - constă în depuneri radioactive produse la distanță de locul de origine, datorită
curenților atmosferici sau altor fenomene naturale.

Poluarea radioactivă a apei se datorează, în primul rând, deșeurilor industriale nucleare și a

produșilor radioactivi rezultați din experiențele nucleare.

Secțiunea 11. Condiții generale ale desfășurării activității nucleare în România

Potrivit legii, activitățile nucleare în România se pot desfășura cu respectarea următoarelor

principii: în scopuri exclusiv pașnice; în condiții de securitate nucleară; în condiții de protecție
specială a personalului expus profesional, a pacientului, a medicului, a populației și a proprietății;
în regim de autorizare; numai sub îndrumarea și controlul statului.

Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, instituție publică de interes național,
cu personalitate juridică, este autoritatea națională competentă în domeniul nuclear, care exercită
atribuțiile de reglementare, autorizare și control prevăzute de lege, asigurând informarea publicului
asupra aspectelor aflate în competența sa.

Pe teritoriul României sunt interzise cercetarea, experimentarea, dezvoltarea, fabricarea, importul,

exportul, tranzitul, deținerea sau detonarea unei arme nucleare ori a oricărui dispozitiv exploziv
nuclear.

Totodată, legea interzice importul, exportul și transferul intracomunitar în/din România al

deșeurilor radioactive și al combustibilului nuclear uzat. Prin excepție, sunt permise: importul,
exportul și transferul intracomunitar al surselor de radiații închise scoase din utilizare, care trebuie
repatriate furnizorului sau producătorului; exportul și transferul intracomunitar din România de
deșeuri radioactive sau combustibil nuclear uzat, în vederea prelucrării, cu returnarea ulterioară a
deșeurilor radioactive rezultate în urma prelucrării; importul și transferul intracomunitar în
România al deșeurilor radioactive care decurg nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului
României, de deșeuri radioactive sau combustibil nuclear uzat ca urmare a unui export sau a unui
transfer intracomunitar din România, anterior autorizat; exportul și transferul intracomunitar din
România al deșeurilor radioactive și al combustibilului nuclear uzat în vederea depozitării
definitive, în situația în care, la momentul transportului, este în vigoare un acord între România și
statul de destinație, de utilizare a unei instalații de depozitare definitivă în statul de destinație, care
trebuie să aibă capacitatea tehnică și administrativă și structura de reglementare care să permită
gestionarea, respectiv depozitarea definitivă, în condiții corespunzătoare standardelor
internaționale; exportul și transferul intracomunitar din România de combustibil nuclear uzat de la

81
reactoare de cercetare către o țară care furnizează sau produce combustibil destinat reactoarelor de
cercetare, ținând cont de acordurile internaționale aplicabile.

Secțiunea 12. Autorizarea activităților nucleare

Desfășurarea pe teritoriul României a unei activități nucleare permise de lege se face, în principal,
în baza unei autorizații emise de către Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare.

Autorizația se eliberează persoanelor juridice, la cererea acestora, dacă fac dovada că respectă
prevederile legii, putând fi eliberată și unităților fără personalitate juridică, constituite conform
legii, anume nominalizate prin lege, cum sunt, spre exemplu: cabinetele de liberă practică pentru
servicii publice conexe actului medical, unitățile legal constituite, subordonate unor ministere cu
acordul prealabil al persoanei juridice din care fac parte; unitățile legal constituite din regiile
autonome, companiile naționale sau marile societăți comerciale, care au obținut în prealabil
acordul persoanei juridice din care fac parte. Autorizația poate fi folosită numai în scopul pentru
care a fost eliberată, cu respectarea limitelor și a condițiilor precizate în aceasta.

Autorizarea unei faze de realizare sau de funcționare a oricărei instalații nucleare ori radiologice
se poate face numai dacă fazele anterioare au primit autorizațiile necesare.

În interiorul obiectivelor nucleare autorizate, personalul care-și desfășoară activitatea trebuie să

fie posesor al unui permis de exercitare eliberat în baza unei evaluări și examinări, de către Comisia
Națională pentru Controlul Activităților Nucleare sau de către titularul de autorizație, numai pentru
personalul propriu și lucrătorii externi.

Atât autorizația, cât și permisul de exercitare se acordă pentru o perioadă determinată, dreptul
dobândit în baza lor neputând fi transmis fără acordul emitentului.

În autorizațiile eliberate de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare pentru

proprietarul, utilizatorul sau operatorul instalațiilor nucleare trebuie să se menționeze explicit
calitatea acestuia.

Autorizația se suspendă sau se retrage, în parte ori în întregime, de către emitent, din proprie
inițiativă sau la sesizarea oricăror persoane fizice ori juridice, în toate cazurile în care Comisia
Națională pentru Controlul Activităților Nucleare constată că:
- titularul autorizației nu a respectat prevederile legale sau limitele și condițiile prevăzute în
autorizație;
- nu sunt îndeplinite, integral și la termenul stabilit, măsurile dispuse de organele de control
abilitate prin lege;

82
- apar situații noi din punct de vedere tehnic sau de altă natură, necunoscute la data eliberării
autorizației, care pot afecta desfășurarea în condiții de siguranță a activităților nucleare;
- titularul autorizației nu își îndeplinește obligațiile legale cu privire la constituirea surselor
financiare pentru gospodărirea și depozitarea definitivă a deșeurilor radioactive și a
combustibilului nuclear uzat și dezafectarea instalațiilor nucleare sau asigurare de răspundere
civilă pentru daune către terți în caz de accident nuclear;
- titularul autorizației încetează de a mai fi legal constituit;
- titularul autorizației își pierde capacitatea juridică.

La rândul său, permisul de exercitare se suspendă sau se retrage de către emitent, din proprie
inițiativă sau la sesizarea altor instituții cu atribuții de control ori a persoanelor de specialitate, în
următoarele situații:
- titularul permisului de exercitare nu a respectat prevederile menționate în reglementările emise
de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare;
- titularul permisului de exercitare încetează din viață sau își pierde capacitatea juridică.

Pentru desfășurarea activităților nucleare este necesară inclusiv obținerea acordului și autorizației
de mediu.

Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de
emiterea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în
domeniul nuclear, conform legislației în vigoare. Autorizația de mediu se emite după eliberarea
autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul
nuclear.

Secțiunea 13. Răspunderea titularului autorizației

Titularului autorizației îi revine, în întregime, în condițiile stabilite prin lege și prin angajamentele
internaționale la care România este parte, răspunderea pentru daune nucleare, provocate în timpul
sau ca urmare a accidentelor ce pot surveni prin desfășurarea activităților prevăzute în autorizație
ori a altor activități care au avut ca urmare decesul, vătămarea integrității corporale sau a sănătății
unei persoane, distrugerea, degradarea ori imposibilitatea temporară de folosire a vreunui bun.

Titularul de autorizație este pe deplin răspunzător pentru asigurarea securității instalațiilor și/sau
pentru desfășurarea în siguranță a activităților autorizate în condițiile legii. Răspunderea pentru
securitatea instalațiilor și/sau a activităților nu poate fi delegată.

83
 Secțiunea 14. Supravegherea stării de sănătate a populației și a personalului expus
profesional la radiații

Din punct de vedere al riscului radiolog, populația țării se împarte în următoarele grupe:
1. populația în ansamblul ei;
2. persoanele din populație care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor obiective sau
instalații nucleare;
3. personalul expus profesional la radiații în care sunt incluse: persoanele care desfășoară o
activitate temporar sau permanent într-un obiectiv nuclear; persoanele care lucrează cu surse de
radiații nucleare; persoanele care prin natura activității pe care o desfășoară pot fi supuse la o doză
de iradiere peste valoarea maximă prevăzută de lege.

Din punct de vedere al expunerii la radiații ca urmare a producerii unui accident nuclear sau a unei
urgențe radiologice, persoanele din populație se împart în:
1. persoanele supuse iradierii în mod indirect;
2. persoanele implicate în intervenție și supuse iradierii;
3. persoanele expuse la radiații în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu fără să fie implicate
în intervenție.

Pentru personalul expus profesional la radiații, măsurile de protecție se asigură prin:

- protecția individuală: constituită dintr-un ansamblu de norme tehnice, de măsuri organizatorice
prin care se previne sau se micșorează acțiunea factorilor de risc asupra unei singure persoane până
la doza maximă admisă de lege;
- protecția în zona de lucru: ansamblul de măsuri tehnice de dotare și de organizare care în
condiții normale de funcționare trebuie să asigure respectarea dozelor maxime admise de radiații
la locul de muncă;
- instituirea personalului impus profesional;
- norme tehnice, organizatorice și administrative de reducere la minimum a posibilității apariției
unui accident/incident nuclear și de limitare a urmărilor acestuia.

În plus, personalul expus profesional la radiații, beneficiază de timp de lucru redus, antidot,
echipament special de protecție, cură sanatorială gratuită, un număr mai mare de zile de concediu
de odihnă și alte drepturi cu caracter social specifice locului de muncă.

În ceea ce privește populația în ansamblul ei, protecția împotriva radiațiilor, pe timpul funcționării
normale a obiectivelor nucleare sau pe timpul producerii unei urgențe radiologice sau accident
nuclear se asigură prin măsuri prevăzute în planul național, planuri județene și planul fiecărui
operator de instalații nucleare, măsuri care constau în principiu în: locuri speciale de adăpostire;

84
echipament de protecție împotriva radiațiilor; asigurarea apei și hranei specifice; instruirea
populației, inclusiv prin simularea periodică a unor astfel de evenimente pentru a se asigura
familiarizarea cu măsurile ce se impun a fi luate.

85
Anul III, semestrul I 04.12.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 11

PROTECȚIA FAUNEI

Secțiunea 1. Protecția animalelor în general

În general, măsuri pentru protecția animalelor regăsim în Legea nr. 205/2004 privind protecția
animalelor și în O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru
siguranța alimentelor.

Actele normative menționate conțin obligații care revin proprietarilor, deținătorilor, îngrijitorilor
de animale și altor persoane, precum și atribuții ale autorităților competente în domeniu.
Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) reprezintă
autoritatea națională în domeniul protecției animalelor, fiind autoritatea de reglementare și control
în domeniul sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor, organ de specialitate al administrației
publice centrale cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-
ministrului.

Deținătorii de animale au obligația de a asigura aplicarea normelor sanitar-veterinare și de

zooigienă privind adăpostirea, îngrijirea, hrănirea, exploatarea, reproducția, bunăstarea și protecția
animalelor, precum și obligația de a avea un comportament lipsit de brutalitate față de acestea, de
a asigura condițiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le abandona
sau izgoni.

Deținătorilor de animale le este interzis să aplice acestora rele tratamente și cruzimi. Legea nr.
205/2004 stabilește că prin rău tratament se înțelege comportamentul brutal, abuzul în utilizarea
animalelor, supunerea animalelor la eforturi inutile, precum și neasigurarea următoarelor condiții:
hrană și apă suficiente, un adăpost corespunzător, posibilitatea de mișcare suficientă, îngrijire și
atenție, asistență medicală.

În sensul Legii nr. 205/2004, prin cruzime față de animale înțelegem practicarea tirului pe
animale domestice sau captive, organizarea de lupte între animale sau cu animale, omorârea
animalelor cu intenție, folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla
agresivitatea, abandonarea și/sau alungarea unui animal a cărui existență depinde de îngrijirea
omului, administrarea de substanțe destinate stimulării capacităților fizice ale animalelor în timpul
competițiilor sportive sub forma dopajului, folosirea de animale pentru expoziții, spectacole,
publicitate, realizare de filme și în scopuri asemănătoare dacă aceste activități le provoacă suferințe
86
fizice și psihice, afecțiuni sau răniri, capturarea animalelor prin alte metode decât cele prevăzute
de lege, despărțirea puilor de mamă până la vârsta de minim 8 săptămâni de viață, maltratarea și
schingiuirea animalelor, intervențiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau
altor scopuri necurative, folosirea armelor cu tranchilizant în alte situații decât pentru imobilizarea
animalelor, provocarea de suferințe fizice și psihice prin orice mijloace.
Legea interzice eutanasierea câinilor, a pisicilor și a altor animale realizată cu nerespectarea
procedurii legale. Prin excepție, animalele cu boli incurabile constatate în condițiile legii de
medicul veterinar vor fi eutanasiate de îndată.

Secțiunea 2. Faptele ce reprezintă infracțiuni potrivit legii

Constituie infracțiuni, potrivit legii, următoarele fapte: rănirea sau schingiuirea animalelor,
folosirea animalelor aparținând subîncrengăturii vertebrate, indiferent de gradul de îmblânzire,
născute în captivitate sau capturate din natură în spectacole de circ, circuri ambulante, caravane și
trupe de artiști ambulanți, precum și în orice alte tipuri de spectacole similare, uciderea animalelor
cu intenție, fără drept, folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla
agresivitatea, intervențiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor
scopuri necurative, practicarea tirului pe animale domestice sau pe animale sălbatice captive,
organizarea de lupte între animale sau cu animale.

Obligația de monitorizarea a aplicării Legii privind protecția animalelor revine Autorității

Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), Ministerului Afacerilor
Interne (MAI) prin organele abilitate în colaborare cu reprezentanții organizațiilor de protecție a
animalelor.

Având în vedere existența anumitor fenomene de violență și cruzime extremă față de animale, în
ultimii ani fiind constatate multe abuzuri și violențe îndreptate împotriva animalelor și având în
vedere și obligația statului de a institui măsuri de protecție a animalelor în scopul asigurării
sănătății, bunăstării acestora și pentru a se înlătura pe cât posibil comportamentul violent al unor
dintre semenii noștri, s-au instituit anumite măsuri stricte în acest domeniu printr-o reglementare
care a modificat Legea nr. 205/2004 în luna octombrie a acestui an.

Secțiunea 3. Protecția faunei de interes cinegetic sau vânătoresc

În scopul protecției faunei sălbatice autohtone, Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic
nr. 407/2006 interzice ținerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizație eliberată de organele
de stat competente, introducerea oricărei specii de faună străină în natura sălbatică a țării fără
avizul organului competent, combatere bolilor și dăunătorilor prin metode care ar putea provoca
daune faunei sălbatice.

87
Prin fond cinegetic se înțelege unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna de interes
cinegetic și suprafața de teren, indiferent de categoria acestuia, indiferent de proprietar și astfel
delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său.
Nu se includ în fondurile cinegetice suprafețele din parcurile naționale și din Rezervația Biosferei
„Delta Dunării”. Totalitatea fondurilor cinegetice din România formează Fondul Cinegetic
Național.

Fauna de interes cinegetic, respectiv totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună
sălbatică prevăzută de lege existente pe teritoriul României. este resursă naturală regenerabilă, bun
public de interes național și internațional.

Secțiunea 4. Administrarea faunei de interes cinegetic

Administrarea faunei de interes cinegetic se asigură de autoritatea publică centrală care răspunde
de vânătoare. Categoriile de gestionari care pot încheia contracte de gestionare a faunei cinegetice
sunt următoarele: organizațiile vânătorești, instituțiile de învățământ care au ca discipline de studiu
vânatul sau vânătoarea, administratorul pădurilor proprietate publică a statului, administratorii
pădurilor proprietate privată, administratorii pădurilor proprietate publică a unităților
administrativ-teritoriale, instituțiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea științifică.

Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice se realizează de către administrator pe

fonduri cinegetice prin următoarele modalități și în următoarea ordine: (i) direct, în cazul
gestionarilor consacrați, (ii) direct, în cazul gestionarilor propuși de asociațiile proprietarilor de
terenuri și (iii) prin licitație publică pentru fondurile cinegetice neatribuite în condițiile menționate
anterior.

Prin „gestionar consacrat” se înțelege acel gestionar care îndeplinește cumulativ următoarele
condiții: a avut calitatea de gestionar în contractul de gestionare anterior organizării atribuirii
directe pentru fondul cinegetic respectiv, contractul de gestionare nu a încetat din culpa sa, își
manifestă intenția de a gestiona în continuare fauna cinegetică de pe fondul cinegetic respectiv, nu
înregistrează datorii privind plata tarifului de gestionare la data solicitării acceptând tariful de
gestionare.

Dreptul de gestionare a fondului cinegetic Scroviștea din județul Ilfov se atribuie direct Regiei
Autonome „Administrația Patrimoniului protocolului de Stat”. Atribuirea dreptului de gestionare
se realizează ori de câte ori este cazul ca urmare a încetării contractelor de gestionare a fondurilor
cinegetice din oricare motive. La încredințarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un
contract de gestionare pentru o perioadă de 16 ani. Asociațiile de vânătoare care au în gestiune
fonduri cinegetice pot face de comun acord schimb de gestiuni ori cesionări de contracte de
gestionare către alți gestionari licențiați cu avizul administratorului Fondului Cinegetic Național.

88
Schimbul sau cesionarea se realizează cu păstrarea clauzelor cuprinse în contractele inițiale,
modificându-se doar titularii de contracte prin acte adiționale încheiate între administrator și
gestionarii în cauză.

Atribuirea în gestiune se realizează în maxim 120 de zile de la data încetării din oricare cauză a
contractului de gestionare anterior. În perioada de încetare a contractului de gestionare anterior
până la preluarea efectivă în gestiune de către noul gestionar, dar nu mai mult de 120 de zile,
gestiunea fondului cinegetic se asigură de fostul gestionar.

Secțiunea 5. Obligațiile gestionarilor pentru protecția faunei de interes cinegetic

Pentru protecția faunei de interes cinegetic, gestionarii sunt obligați, în principal, să asigure
gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu respectare principiului durabilității, pe baza studiilor
de evaluare și al planurilor de management cinegetic întocmite pentru fiecare fond cinegetic,
pentru perioada de valabilitate a contractului de gestionare, să repare prejudiciul produs din culpa
lor faunei cinegetice pe care o gestionează, să asigure paza faunei cinegetice din fondurile
cinegetice contractate cu personal cu atribuții specifice pe fiecare fond cinegetic care îndeplinește
condițiile legii și ale reglementărilor administratorilor.

Secțiunea 6. Măsuri cu privire la exercitarea vânătorii

Speciile cinegetice se vânează în locurile, prin metodele, în numărul, în perioadele și cu mijloacele

admise de lege, conform aprobării date de administrator, avându-se în vedere obligația respectării
normelor vizând autorizarea, organizare și practicare vânătorii.

Vânătoarea se poate exercita numai de către vânători; aceștia trebuie să îndeplinească cumulativ
mai multe condiții pentru exercitarea vânătorii, respectiv: să posede permis de vânătoare eliberat
în România ori permis sau licență valabile în țara emitentă în cazul vânătorilor cetățeni străini, să
posede autorizație individuală de vânătoare eliberată pe numele vânătorului de gestionar sau să fie
înscris nominal de către organizator în organizațiile colective de vânătoare, să posede talon de
asigurare pentru accidente și răspundere civilă în legătură cu activitatea sa de vânător, să posede
permis de armă pentru folosirea armelor de vânătoare în România, în Europa sau în țara de origine,
după caz, dacă practică vânătoarea cu arme.

Legea stabilește că prin excepție pot exercita vânătoarea numai pe bază de autorizații de vânătoare
eliberate de gestionar, cu ordin de serviciu și cu asigurare împotriva accidentelor următoarele
categorii de persoane: (i) personalul tehnic de vânătoare angajat al gestionarilor fondurilor de
vânătoare, însă doar în limita atribuțiilor de serviciu pe fondurile de vânătoare ale gestionarului și
(ii) studenții instituțiilor de învățământ licențiate ca gestionari în care se studiază ca disciplină
vânatul și vânătoarea pe fondurile cinegetice gestionate în acest scop.

89
Permisele de vânătoare pot fi temporare sau permanente:
→ Permisele de vânătoare temporare se eliberează de către gestionarii fondurilor cinegetice la
cererea cetățenilor străini și apatrizilor cu domiciliul în străinătate care în țara de domiciliu sunt
vânători și dacă sunt veniți în România pentru acțiuni de vânătoare.
→ Permisele de vânătoare permanente se tipăresc și se înseriază de către autoritatea publică
centrală care răspunde de vânătoare, eliberându-se prin asociațiile de vânătoare, în limita locurilor
vacante, cetățenilor care au domiciliul sau reședința în România.

În ipoteza în care posesorul permisului de vânătoare săvârșește o faptă sancționată ca infracțiune

la regimul fondului cinegetic, intervine anularea permisului de vânătoare. Anularea permisului de
vânătoare se face publică prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României partea a III-a.
Există și varianta ca dreptul de practicare a vânătorii să se suspende în ipoteza în care permisul de
vânătoare a fost doar reținut, și nu anulat.

În privința autorizațiilor de vânătoare urmează să arătăm că acestea sunt documente cu regim

special, emise și înseriate de gestionar printr-un sistem informatic, potrivit modelului și
reglementărilor stabilite prin ordin al conducătorului administratorului. Autorizațiile de vânătoare
pot fi colective sau individuale.

Autorizația sau autorizațiile de vânătoare emise de gestionar conferă titularului lor dreptul de a
vâna exemplarele pentru care au fost emise autorizațiile pe terenurile incluse în fondurile
cinegetice cu privire la care a fost emisă autorizația, indiferent de categoria de proprietate și de
proprietarul acestora.

90
Anul III, semestrul I 11.12.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 12

PROTECȚIA FONDULUI PISCICOL

Secțiunea 1. Cadrul legal

Cadrul legal general pentru protecția fondului piscicol este oferit de O.U.G. nr. 23/2008 privind
pescuitul și acvacultura, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează
conservarea, administrarea și exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură,
procesarea și comercializarea produselor obținute din pescuit și acvacultură.

Secțiunea 2. Obligații și documente necesare pentru exercitarea pescuitului

Responsabilitatea privind definirea și implementarea politicii referitoare la conservarea și

administrarea resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la
procesarea şi organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură revine
Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor prin Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Elaborarea strategiei naționale și a reglementărilor referitoare la conservarea și managementul

resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la organizarea pieței
produselor pescărești, la structurile de pescuit și acvacultură, precum și implementarea și controlul
aplicării și respectării acestora sunt atributul Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură.

Protecția resurselor acvatice vii se realizează prin prohibiția anuală a pescuitului oricăror specii de
pești, crustacee, moluște și alte viețuitoare acvatice prin interzicerea pescuitului anumitor specii
de pești, prin stabilirea dimensiunilor minime al peștilor și ale altor viețuitoare acvatice care pot fi
pescuite, precum și a ochiurilor uneltelor de pescuit și altele asemenea. Fondul piscicol poate fi
exploatat în scop științific, comercial sau recreativ/sportiv cu respectarea prevederilor legale.

Atribuirea dreptului de pescuit se face în baza licențelor emise de Agenția Națională pentru Pescuit
și Acvacultură și a permiselor și autorizațiilor emise de administratorul resurselor acvatice vii,
după caz.
Licența de pescuit este un document netransmisibil, emis de Agenția Națională pentru Pescuit și
Acvacultură care dă dreptul unei nave sau ambarcațiuni să desfășoare activitatea de pescuit
comercial. În același timp, licența de pescuit este acel document care conferă titularului său
dreptul, așa cum este determinat de normele naționale, de a utiliza o anumită capacitate de pescuit
în scopul capturării resurselor acvatice vii.

91
Licența de pescuit conține cerințele minime privind identificarea, caracteristicile tehnice și
echiparea unei nave ori ambarcațiuni de pescuit comercial. În situația în care are loc transmiterea
dreptului de proprietate asupra navei, noul proprietar este obligat să comunice schimbarea
proprietarului către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură în vedere eliberării unei noi
licențe de pescuit. Navele și ambarcațiunile de pescuit sunt obligate să aibă la bord licența de
pescuit.

Autorizația de pescuit este actul administrativ prin care se autorizează o persoană fizică sau
juridică să exercite activitatea de pescuit. La rândul său, permisul de pescuit este documentul
individual și netransmisibil prin care se atestă dreptul de pescuit al unei persoane fizice. Pescuitul
peștelui, precum și al altor viețuitoare acvatice vii în apele românești pentru scopuri de cercetare
și formare poate fi realizat în baza unei autorizații speciale de pescuit cu scop științific,
netransmisibilă, autorizație care se emite de Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

În Rezervația Biosferei „Delta Dunării” exercitarea pescuitului se realizează în conformitate cu

normele rezervației pe baza permiselor și autorizațiilor speciale emise de Administrația Rezervației
Biosferei „Delta Dunării”.

92
Anul III, semestrul I 18.12.2020
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 13

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Secțiunea 1. Aspecte generale

Răspunderea juridică este în dreptul mediului o instituție care se aplică din ce în ce mai mult având
în vedere diversificare și multiplicarea riscurilor ecologice, înmulțirea prejudiciilor aduse mediului
și creșterea gravității acestora, determinate de adâncirea crizei ecologice mondiale, criză agravată
de consecințele industrializării, automatizării, aplicării tehnologiilor de vârf în multe sfere ale
activității umane, fără a se recurge la mijloace suficiente de protecție a mediului, precum și de
exploatarea nerațională a resurselor naturale.

Angajarea anumitor activități de către state ori de către persoane private conduce la provocarea de
daune ecologice intenționate sau accidentale care prezintă un nivel ridicat de periculozitate atât
pentru mediul antropic, cât și pentru cel natural. Această situație a determinat apariția și
diversificarea tehnicilor de reparații, stabilirea unor reguli speciale ale răspunderii și adoptarea
unor măsuri menite să asigure aplicarea principiului conform căruia cel care cauzează poluarea
este obligat să suporte consecințele acțiunilor sale cu impact negativ asupra mediului.

În România, reglementarea răspunderii juridice pentru nerespectarea normelor de drept al mediului

sau pentru consecințele activităților care cauzează prejudicii, deși se desfășoară în limitele legale,
își are sediul în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, în O.U.G. nr. 68/2007 privind
răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, care se
completează cu reglementări sectoriale specifice.

Alături de răspunderea specială de mediu, cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra

mediului, categoriile de răspunderea care pot interveni în situația încălcării prevederilor legale
referitoare la protecția mediului înconjurător sunt: răspunderea penală, răspunderea civilă și
răspunderea contravențională.

Necesitatea existenței mai multor forme de răspundere pentru mediu rezultă din aceea că însăși
noțiune de mediu are un caracter deosebit de complex, mediul reprezentând lato sensu tot ceea ce
ne înconjoară, respectiv elementele antropice și naturale ale mediului, precum și viața și drepturile
inerente persoanelor ce pot suferi atingeri prin degradarea mediului.

93
 Secțiunea 2. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului potrivit O.U.G. nr. 195/2005

Temeiul juridic general pentru prejudicii cauzate mediului este reprezentat de O.U.G. nr.
195/2005 privind protecția mediului, care stabilește reguli ale răspunderii civile pentru prejudiciile
cauzate mediului, reglementează principiul acțiunii preventive, al utilizării durabile a resurselor
naturale, principiul poluatorul plătește, precum și numeroase obligații juridice privind protecția
resurselor naturale, a biodiversității, protecția atmosferei, a solului, a monumentelor naturii,
protecția apelor și ecosistemelor acvatice, protecția așezărilor umane.

Reglementarea dată prin O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului consacră la nivel de
principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul adus mediului, independent de culpă,
și prevede răspunderea solidară în cazul pluralității autorilor în art. 95 alin. 1. Potrivit alin. 2 al
art. 95, în mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă, și anume pentru prejudiciile
cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.

Așadar, textul legal al art. 95 alin. 1 din reglementarea-cadru în domeniul protecției mediului
consacră două principii speciale și complementare în materie de răspundere, și anume că (i)
răspunderea este obiectivă în afara oricărei culpe și că (ii) răspunderea este solidară în cazul
pluralității de autori. În completarea și în măsura în care nu contravin acestor principii, se aplică
dispozițiile Codului civil.

Prejudiciul este definit de O.U.G. nr. 195/2005 ca reprezentând efectul cuantificabil în cost al
daunelor asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanți, activități
dăunătoare ori dezastre.

Noțiunile de activități dăunătoare și dezastre nu sunt definite de reglementarea-cadru în domeniu,

însă noțiunea de poluant este definită ca reprezentând orice substanță, preparat sub formă solidă,
lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiație electromagnetică, ionizantă,
termică, fonică sau vibrații care introdusă în mediu modifică echilibrul constituenților acestuia și
al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale.

Referitor la răspunderea obiectivă, consacrată de reglementarea-cadru în domeniul protecției

mediului pentru prejudicii aduse mediului, arătăm ca aceasta are la bază ideea de risc sau de
garanție, existând și obligația asigurării în cazul desfășurării unei activități generatoare de risc,
aceasta nefiind însă menționată expres în reglementarea-cadru, ci în majoritatea reglementărilor
cu caracter sectorial.

94
 Secțiunea 3. Răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului
asupra mediului

Răspunderea de mediu are și o reglementare specială, oferită de O.U.G. nr. 68/2007 privind
răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului,
reglementare care transpune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene, respectiv Directiva
nr. 2004/35/CE.

O.U.G. nr. 68/2007 se aplică numai anumitor categorii de prejudicii de mediu cauzate de activități
considerate deosebit de periculoase pentru mediu. Această reglementare conferă autorităților
competente dreptul de a dispune luarea de măsuri de prevenire sau de reparare a prejudiciului de
mediu. Potrivit O.U.G. nr. 68/2007, prin prejudiciu de mediu se înțelege prejudiciul asupra
speciilor și habitatelor naturale protejate, prejudiciul asupra apelor și prejudiciul asupra solului.

O.U.G. nr. 68/2007 permite prevenirea și repararea prejudiciului de mediu cauzat de activitățile
profesionale definite de lege ca fiind orice activitate desfășurată în cadrul unei activități
economice, afaceri sau în al unei întreprinderi, indiferent de caracterul său public ori privat, profit
ori nonprofit.

O.U.G. nr. 68/2007 se aplică:

1. Prejudiciului asupra mediului cauzat de orice activitate profesională prevăzută într-una din
anexele ordonanței menționate, respectiv în Anexa nr. 3 și oricărei amenințări iminente cu un astfel
de prejudiciu determinate de oricare dintre aceste activități. Pentru activitățile din Anexa 3, Legea
stabilește că răspunderea este obiectivă.

În Anexa 3 a O.U.G. nr. 68/2007 sunt prevăzute, în principal, activități precum:

- evacuarea sau injectarea unor poluanți în apele de suprafață sau subterane care necesită un aviz,
o autorizație sau cu înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii conform Legii apelor nr.
107/1996, cu modificările și completările ulterioare
- activitățile de gestionare a deșeurilor
- funcționarea instalațiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu
- introducerea deliberată în mediu, transportul sau introducerea pe piață a organismelor modificate
genetic
- producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea sau umplerea recipienților, eliberarea
în mediu și transportul pe amplasament a substanțelor și preparatelor periculoase, precum și a
produselor de protecție a plantelor anume prevăzute de lege

95
2. Prejudiciului asupra speciilor și habitatelor naturale protejate și oricărei amenințări iminente cu
un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitatea profesională, alta decât cele prevăzute în Anexa
nr. 3, ori de câte ori operatorul acționează cu intenție sau din culpă.

Nu intră în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 68/2007 următoarele:

1. Prejudiciul asupra mediului sau amenințarea iminentă cu un astfel de prejudiciu produs de
acțiuni cu caracter de conflict armat, ostilități, război civil sau insurecție ori de un fenomen natural
având caracter excepțional, inevitabil și insurmontabil

2. Activitățile al căror scop principal îl reprezintă apărarea națională sau securitatea internațională
ori cele al căror unic scop îl reprezintă apărarea împotriva dezastrelor naturale

3. Prejudiciul asupra mediului sau amenințarea iminentă cu un astfel de prejudiciu care decurge
dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea este reglementată de una dintre
Convențiile internaționale care vizează răspunderea sau compensarea pentru incidentele din
domeniul transporturilor, inclusiv de orice amendamente ulterioare ale acestora la care România
este parte.

4. Riscurile nucleare sau prejudiciile asupra mediului ori amenințarea iminentă cu un astfel de
prejudiciu care pot fi cauzate de activitățile care intră sub incidența Tratatului privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice sau sunt cauzate de un incident ori activitate pentru care
răspunderea ori compensarea sunt reglementate de instrumentele internaționale care vizează
răspunderea sau compensarea pentru incidentele din domeniul nuclear, inclusiv de orice
amendamente ulterioare ale acestora la care România este parte.

5. Prejudiciul cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc înainte de 30 aprilie 2007.

6. Prejudiciul cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc pe data sau după data de
30 aprilie 2007 și care a fost determinat de o activitate specifică ce a avut loc și s-a terminat înainte
de data de 30 aprilie 2007.

7. Prejudiciul produs în urma unei emisii a unui eveniment sau a unui incident de la producerea
căruia au trecut mai mult de 30 de ani.

O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea

prejudiciului asupra mediului nu oferă persoanelor fizice sau juridice de drept privat dreptul la
compensație ca o consecință a prejudiciului asupra mediului sau a amenințării iminente cu un astfel
de prejudiciu. În aceste situații sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun.

96
Persoanele la care s-a făcut referire au, însă, dreptul de a sesiza autoritățile în vedere declanșării
mecanismelor specifice. Așadar, orice persoană fizică sau juridică ce este afectată sau posibil să
fie afectată de un prejudiciu asupra mediului ori care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim are dreptul să solicite Agenției județene pentru Protecția Mediului, în scris
sau prin mijloace electronice de comunicare, să ia măsurile prevăzute de lege și, totodată, are
dreptul să transmită Comisariatului Județean al Gărzii Naționale de Mediu orice observații
referitoare la producerea unui prejudiciu asupra mediului ori a unei amenințări iminente cu un
astfel de prejudiciu.

Se poate adresa Comisariatului Județean al Gărzii Naționale de Mediu și Agenției Județene pentru
Protecția Mediului și orice organizație neguvernamentală care promovează protecția mediului și
care îndeplinește condițiile cerute de legislația în vigoare, considerându-se că aceasta este vătămată
într-un drept al său sau într-un interes legitim.

Persoanele menționate se pot adresa instanței de contencios administrativ competente pentru a

ataca din punct de vedere procedural sau substanțial actele, deciziile sau omisiunile autorităților
competente prevăzute de lege.

Secțiunea 4. Caracterele generale ale răspunderii stabilite prin O.U.G. nr. 68/2007

1. O.U.G. nr. 68/2007 permite luarea unor măsuri preventive, cât și a unor măsuri reparatorii
privind prejudiciul de mediu.

2. O.U.G. nr. 68/2007 dă competențe speciale în privința măsurilor preventive și a măsurilor

reparatorii anumitor autorități. Astfel, Agenția Județeană pentru Protecția Mediului este autoritatea
competentă pentru stabilirea și luarea măsurilor preventive și reparatorii, precum și pentru
evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului. La stabilirea măsurilor
preventive, Agenția Județeană pentru Protecția Mediului se consultă cu Comisariatele Județene ale
Gărzii Naționale de Mediu. În funcție de factorul de mediu potențial afectat, Agenția Județeană
pentru Protecția Mediului se poate consulta și cu următoarele autorități și instituții: Direcțiile
Bazinale de Apă, Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic și de Vânătoare, Comisariatele
Județene ale Gărzii Naționale de Mediu, consiliile științifice organizate la nivelul ariilor naturale
protejate, Oficiile de Studii Pedologice și Agrochimice județene.

La evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului și la stabilirea măsurilor

reparatorii, Agenția Județeană pentru Protecția Mediului mai consultă, pe lângă autoritățile și
instituțiile menționate, Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

3. Fără să renunțe total la teoria răspunderii bazată pe culpă, O.U.G. nr. 68/2007 instituie o
răspundere obiectivă pentru prejudiciul cauzat mediului prin anumite activități considerate a fi
intrinsec periculoase (enumerate în Anexa nr. 3), pentru celelalte activități care nu sunt periculoase

97
(per se) se instituie o răspundere bazată pe culpă aplicabilă în cazul producerii unui prejudiciu
asupra speciilor și habitatelor naturale protejate.
Reglementarea aceasta definește în mod specific atât măsurile preventive, determinând inclusiv
operațiunile legate de realizarea acestor măsuri și obligațiile operatorilor în aceste situații, cât și
măsurile reparatorii determinând inclusiv operațiunile legate de aceste măsuri și obligațiile
operatorilor în astfel de situații.

4. Deși această reglementarea nu legitimează particularii să angajeze răspunderea poluatorilor,

permite, totuși, acestora și organizațiilor neguvernamentale având ca scop protecția mediului, să
declanșeze acțiunea autorităților. Pentru a se evita dificultățile în identificarea autorului poluării,
O.U.G. nr. 68/2007 canalizează răspunderea spre operatorul activității care a cauzat dauna de
mediu.

Prin operator se înțelege orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat care
desfășoară sau deține controlul unei activități profesionale ori care a fost învestită cu putere
economică decisivă asupra funcționării tehnice a unei astfel de activități, inclusiv deținătorul unui
act de reglementare pentru o astfel de activitate ori persoana care înregistrează sau notifică o astfel
de activitate.

5. Cauzele exoneratoare de răspundere ale operatorului sunt reglementate în mod expres, astfel
operatorul nu este obligat să suporte costul acțiunilor preventive sau reparatorii atunci când poate
dovedi că prejudiciul adus mediului sau amenințarea iminentă cu un astfel de prejudiciu a fost
cauzat de o terță parte și s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de siguranță corespunzătoare
ori s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziție sau instrucțiune obligatoriu emisă de o
autoritate publică, alta decât un ordin sau instrucțiune, eliberate ca urmare a unei emisii sau
incident de activitățile operatorului.

6. Răspunderea pentru acoperirea prejudiciului de mediu aparține, în primul rând, autorului

acestuia, totuși, autoritățile pot să aplice ele însele măsurile preventive și reparatorii necesare, dacă
autorul nu le aduce la îndeplinire, nu poate fi identificat sau nu este ținut să le suporte. Autoritățile
păstrează dreptul de a introduce acțiune în regres împotriva autorului dacă nu se aplică situațiile
exoneratoare de răspundere.

Secțiunea 5. Măsurile pentru prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului așa

cum sunt stabilite prin O.U.G. nr. 68/2007

În situația unei amenințări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este obligat să ia
imediat măsurile preventive necesare și în termen de 2 ore de la luarea la cunoștință a apariției
amenințării să informeze Agenția Județeană pentru Protecția Mediului și Comisariatul județean al
Gărzii Naționale de Mediu.

98
Măsurile preventive trebuie să fie proporționale cu amenințarea iminentă, cu prejudiciul asupra
mediului și să conducă la evitarea producerii acesteia, luând în considerare principiul precauției în
luarea deciziilor.

În cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informează în maxim două ore de
la producerea prejudiciului Agenția Județeană pentru Protecția Mediului și Comisariatul Județean
al Gărzii Naționale de Mediu asupra evenimentului. Măsurile reparatorii trebuie să fie
proporționale cu prejudiciul cauzat și să conducă la îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în
considerare principiul precauției în luarea deciziilor.

În ipoteza producerii unui prejudiciu, operatorul este obligat să acționeze imediat pentru a controla,
izola sau elimina poluanții care au cauzat prejudiciul, în scopul limitării sau prevenirii extinderii
prejudiciului asupra mediului și a efectelor negative asupra sănătății umane.

O.U.G. nr. 68/2007 distinge, pe de-o parte, între repararea prejudiciului asupra apelor sau a
speciilor ori habitatelor naturale protejate și, pe de altă parte, în privința reparării prejudiciului
asupra solului.

→ Repararea prejudiciului adus apelor sau a speciilor ori habitatelor naturale protejate
Repararea acestui tip de prejudiciu se realizează prin readucerea apelor sau speciilor ori habitatelor
naturale protejate la starea inițială prin măsuri de remediere pe care legea le încadrează în trei
categorii, respectiv reparare primară, reparare complementară și reparare compensatorie.

1° Repararea primară include orice măsură de remediere care readuce resursele naturale
prejudiciate și/sau serviciile afectate la starea inițială ori la o stare apropiată de aceasta.

2° Repararea complementară include orice măsură de remediere întreprinsă cu privire la resursele

naturale și/sau serviciile afectate pentru a compensa faptul că repararea primară nu a condus la
refacerea completă a resurselor naturale și/sau a serviciilor prejudiciate

3° Repararea compensatorie include orice măsură întreprinsă pentru a compensa pierderile

interimare de resurse naturale și/sau de servicii care au loc între data producerii prejudiciului și
momentul în care repararea primară își produce pe deplin efectul.

În situația în care repararea primară nu conduce la readucerea mediului la starea inițială trebuie să
se ia măsuri de reparare complementară. În afară de aceasta, pentru a compensa pierderile
interimare suferite se recurge la repararea compensatorie. Scopul reparării primare este, după cum
s-a observat, acela de a readuce resursele naturale și/sau serviciile prejudiciate la starea inițială ori
la o stare apropiată de aceasta. Dacă resursele naturale și/sau serviciile prejudiciate nu revin la

99
starea inițială, se recurge la repararea complementară. Scopul reparării complementare este acela
de a furniza un nivel al resurselor naturale și/ sau al serviciilor, după caz, într-un sit alternativ
similar cu cel care ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea inițială. În cazul în
care este posibil, situl alternativ trebuie să fie legat geografic de situl prejudiciat, luând în
considerare interesele populației afectate. Repararea compensatorie se întreprinde pentru a
compensa pierderile interimare de resurse naturale și/sau de servicii până la refacerea acestora.
Compensarea constă în îmbunătățiri suplimentare aduse habitatelor naturale și speciilor protejate
sau apelor fie în situl prejudiciat, fie într-un alt sit alternativ. Repararea prejudiciului asupra apelor,
speciilor sau habitatelor naturale protejate presupune, în același timp, îndepărtarea oricărui risc
semnificativ cu impact negativ asupra sănătății umane.

→ Repararea prejudiciului asupra solului

În situația unui prejudiciu asupra solului trebuie să se ia măsuri care să asigure eliminarea,
controlul, izolarea sau diminuarea poluanților relevanți, de așa manieră încât solul contaminat să
nu mai prezinte vreun risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătății umane. Dacă se schimbă
categoria de folosință a solului, trebuie să se ia toate măsurile necesare pentru a preveni orice efecte
negative asupra sănătății umane.

Agenția Județeană pentru Protecția Mediului are în competența sa luarea deciziei asupra măsurilor
reparatorii cu consultarea operatorului implicat când acesta este identificabil și cu luarea în
considerare a opiniei persoanelor afectate sau posibil să fie afectate de un prejudiciu asupra
mediului, precum și a celor pe al căror teren urmează să se întreprindă măsurile reparatorii.

Solicitarea referitoare la exprimarea opiniilor persoanelor anterior menționate trebuie să se

realizeze în termen de 5 zile calculat de la data expirării termenului în care operatorii sunt obligați
să transmită autorității competente spre aprobare măsurile reparatorii sau de la data luării la
cunoștință prin orice mijloace despre prejudiciul adus mediului, după caz.

Persoanele îndreptățite pot să transmită opiniile lor asupra măsurilor reparatorii considerate
necesare în termen de 15 zile de la transmiterea solicitării. La luarea deciziei este necesar să se
aibă în vedere, între altele, natura, dimensiunea și gravitatea diferitelor prejudicii produse, cât și
posibilitatea regenerării naturale, acordând atenție riscurilor pe care prejudiciul le prezintă pentru
sănătatea umană. Emiterea deciziei privind măsurile reparatorii trebuie să se realizeze în termen
de 5 zile de la primirea opiniilor menționate anterior.

Agenția Județeană pentru Protecția Mediului poate să ia, ea însăși, măsurile preventive sau
reparatorii necesare în cazul în care operatorul nu își îndeplinește obligațiile legale, nu poate fi
identificat sau este obligat să suport costurile.

100
Dacă prejudiciul asupra mediului afectează ori poate să afecteze alte state, Agenția Județeană
pentru Protecția Mediului, prin intermediul autorității publice centrale pentru protecția mediului,
cooperează cu autoritățile competente pentru protecția mediului din statele afectate sau potențial
afectate, inclusiv printr-un schimb corespunzător de informații în scopul luării măsurilor
preventive și, după caz, a măsurilor reparatorii privind un astfel de prejudiciu.

Dacă prejudiciul asupra mediului s-a produs pe teritoriul României, Agenția Județeană pentru
Protecția Mediului, prin intermediul autorității publice centrale pentru protecția mediului,
furnizează informații autorităților competente pentru protecția mediului din statele potențial
afectate în termen de 24 de ore de la luarea la cunoștință despre prejudiciul asupra mediului.

Informațiile ar trebui să privească aspecte precum momentul și locul producerii prejudiciului

asupra mediului, caracteristicile prejudiciului, elementele de mediu afectate, măsurile luate pentru
prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului adus mediului, precum și alte informații apreciate
ca relevante.

În situația în care Comisariatele Județene ale Gărzii Naționale de Mediu constată un prejudiciu a
cărui origine nu se situează pe teritoriul României, trebuie să informeze Comisia Europeană și alte
state interesate prin intermediul autorității publice centrale pentru protecția mediului despre
prejudiciul asupra mediului. În cazul unui prejudiciu de mediu transfrontalier, Ministerul
Afacerilor Externe trebuie să sprijine demersurile autorității publice centrale pentru protecția
mediului.

Secțiunea 6. Suportarea costurilor aferente măsurilor preventive și măsurilor reparatorii

Responsabilitatea suportării costurilor, măsurilor de prevenire și a celor reparatorii revine, în

principal, operatorului, existând anumite situații, prin excepție, când sarcina suportării acestor
costuri revine fie autorităților competente pentru protecția mediului, fie altor persoane.

Dacă prejudiciul asupra mediului sau amenințarea iminentă cu un astfel de prejudiciu s-a cauzat
de mai mulți operatori, aceștia sunt obligați să suporte costurile măsurilor preventive sau ale
măsurilor reparatorii în mod solidar.

Dacă operatorul care a produs un prejudiciu asupra mediului sau o amenințare iminentă cu un
astfel de prejudiciu face parte dintr-un consorțiu sau dintr-o companie multinațională, el răspunde
în mod solidar și indivizibil cu respectivul consorțiu sau respectiva companie.

Dacă Agenția Județeană pentru Protecția Mediului a întreprins măsurile preventive sau reparatorii,
aceasta are dreptul să inițieze împotriva operatorului ori împotriva terței persoane care a cauzat
prejudiciul sau amenințarea iminentă cu prejudiciul asupra mediului, după caz, proceduri de
recuperare a costurilor măsurilor preventive ori reparatorii întreprinse. Agenția Județeană pentru

101
Protecția Mediului, pentru a avea garantată recuperarea costurilor suportate, trebuie să instituie o
ipotecă asupra bunurilor imobile ale operatorului care se înscrie în cartea funciară și o poprire
asiguratorie în conformitate cu reglementările în vigoare.

Înscrierea în cartea funciară a ipotecii și instituirea popririi asiguratorii se realizează pe baza

dispoziției conducătorului Agenției Județene pentru Protecția Mediului care a stabilit măsurile
preventive ori măsurile reparatorii luate.

Secțiunea 7. Prescripția dreptului la acțiune

În privința dreptului la acțiune al autorității competente pentru recuperarea costurilor măsurilor

preventive ori reparatorii, Legea stabilește un termen de prescripție de 5 ani care începe să curgă
de la data când măsurile preventive sau măsurile reparatorii au fost realizate ori de la data când
operatorul responsabil sau terțul care a cauzat prejudiciul de mediu ori amenințare iminentă de
producere a unui astfel de prejudiciu a fost identificat.

O.U.G. nr. 68/2007 stabilește și un termen de decădere de 30 de ani care curge de la momentul
producerii emisiei poluante a evenimentului sau a incidentului care a cauzat prejudiciul de mediu.
Acest termen de decădere are rolul de a sancționa lipsa de diligență a autorității și, în același timp,
de a asigura securitatea circuitului civil. Cu toate că pare un termen îndelungat, acest termen de
decădere este adecvat naturii specifice a prejudiciului de mediu care în multe situații se manifestă
după scurgerea unor perioade lungi de timp de la producerea cauzei care l-a generat.

Secțiunea 8. Concluzii

Răspunderea stabilită de O.U.G. nr. 68/2007 reprezintă o categorie specială de răspundere în care
rolul principal revine autorităților, iar termenii răspunderii pentru mediu sunt determinați în mod
specific.

102
Anul III, semestrul I ??.??.????
Dreptul mediului (prof. C. Petre) Curs 14

ALTE FORME ALE RĂSPUNDERII ÎN DOMENIU

Secțiunea 1. Răspunderea penală în dreptul mediului

A fost puțin folosită în practică în trecut, chiar și în cazul incidentelor majore de poluare (de
exemplu, în Hotărârea Tătar contra României, CEDO a subliniat că toate încercările reclamantului
de a remedia prin mijloacele oferite de dreptul intern situația provocată de poluarea cu cianură în
cauza în speță au eșuat, inclusiv sesizarea organelor penale).

În prezent, rolul răspunderii penale a crescut prin:

- instituirea răspunderii penale a persoanei juridice;
- creșterea numărului infracțiunilor de pericol în domeniu în legile din materia protecției mediului;
- creșterea numărului infracțiunilor din legile speciale privind mediul, care au ca obiect juridic fie
protecția mediului stricto sensu, fie au un obiect juridic complex, respectiv protecția mediului și a
vieții și sănătății omului. În trecut, majoritatea infracțiunilor în domeniu aveau ca obiect juridic
numai protecția vieții și a sănătății omului, chiar dacă indirect această valoare socială ocrotită era
lezată indirect prin deteriorarea mediului, ceea ce determina ca în concret proba legăturii de
cauzalitate între faptă și urmarea imediată să fie dificil de realizat;
- instituirea unor mecanisme de ordin procedural, care permit declanșarea mai eficientă a
mecanismelor răspunderii penale. De exemplu, potrivit art. 99 din O.U.G. nr. 195/2005,
constatarea și cercetarea infracțiunilor prevăzute de această reglementare se fac din oficiu de către
organele de urmărire penală, conform competențelor legale. De asemenea, descoperirea și
stabilirea, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, de către comisarii Gărzii Naționale de
Mediu, Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, jandarmi și personalul
împuternicit din cadrul Ministerului Apărării Naționale, a săvârșirii oricăreia dintre infracțiunile
prevăzute la art. 98 din acest act normativ, se aduce de îndată la cunoștința organului de urmărire
penală competent potrivit legii de procedură penală.

Prin Legea nr. 101/2011 pentru prevenirea și sancționarea unor fapte privind degradarea mediului
s-a asigurat îndeplinirea obligațiilor decurgând din Directiva 2008/99/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecția mediului prin intermediul
dreptului penal, prin incriminarea penală a faptelor pe care directiva le caracterizează ca infracțiuni
și care nu fuseseră încă sancționate penal în dreptul național prin reglementările speciale în
domeniul protecției mediului.

103
Infracțiunile sancționate prin Legea nr. 101/2011 prezintă următoarele caracteristici principale:
- au ca obiect juridic protecția mediului;
- subiectul activ al infracțiunii este nedeterminat;
- elementul material al laturii obiective constă în nerespectarea prevederilor privind acțiuni sau
inacțiuni interzise potrivit actelor normative în domeniu, astfel cum sunt prevăzute în anexele 1 și
2 ale Legii 101/2011. Din acest punct de vedere, Legea nr. 101/2011 reprezintă un progres din
punct de vedere al tehnicii legislative, în raport cu modul de incriminare folosit în trecut, deoarece
determină elementul material prin trimiterea în concret la actele normative în domeniu, care sunt
enumerate expres în anexa nr. 1;
- Legea nr. 101/2011 prevede dispoziții procedurale eficiente în materie, respectiv potrivit art. 13
din acest act normativ, orice persoană care în exercitarea atribuțiilor legale constată săvârșirea unei
infracțiuni prevăzute de această lege are obligația de a sesiza de îndată organele de urmărire penală.

Secțiunea 2. Răspunderea contravențională în dreptul mediului

În dreptul român al mediului, răspunderea convențională reprezintă, în ciuda criticilor formulate,

forma răspunderii juridice cel mai frecvent aplicată în practică deoarece:
- în general, organele însărcinate cu constatarea și aplicarea sancțiunilor au competențe și o
pregătire specifică în domeniu, ceea ce permite un control și o sancționare eficientă a încălcării
dispozițiilor în materie;
- în prezent, cuantumul amenzilor aplicabile în domeniu a crescut semnificativ, valoarea acestora
nefiind neglijabilă. Astfel, potrivit art. 96 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2005, cuantumul amenzilor
aplicabile în materie poate ajunge până la 100.000 RON;
- indiferent de cuantumul amenzii, aplicarea sancțiunilor complementare prevăzute de O.G. nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările ulterioare (de exemplu:
suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizației de exercitare a unei
activități; închiderea unității; blocarea contului bancar; suspendarea activității agentului economic;
desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială) este deosebit de eficientă în cazul
faptelor de poluare.

Împotriva acestui tip de răspundere se aduc următoarele critici:

- cetățenii nu au posibilitatea de a influența direct declanșarea mecanismelor specifice;
- cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei potrivit O.G. nr. 2/2001 nu sunt
adecvate obiectivelor vizate prin protecția mediului;
- potrivit O.G. nr. 2/2001 termenul de prescripție pentru aplicarea sancțiunii amenzii este de 6
luni de la data săvârșirii faptei, ceea ce se consideră că nu corespunde exigențelor speciale din
materia protecției mediului, cel puțin în cazul poluării industriale. De aceea, de lege ferenda, se

104
consideră că este necesară prevederea unor termene mai lungi prin legile speciale în materia
protecției mediului pentru faptele de poluare cu consecințe grave asupra mediului sancționate
contravențional. Totuși, această deficiență nu este absolută, deoarece numeroase fapte sancționate
contravențional în domeniul poluării au caracter continuu, caz în care termenul pentru aplicarea
amenzii curge de la data încetării săvârșirii faptei.

105