CURS 3

DEZVOLTAREA DURABILĂ A UNEI ORGANIZAŢII INDUSTRIALE

2.1 Conceptul şi istoricul dezvoltării durabile

Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă şi se află în curs de formare iar conceptul
de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul mediului înconjurător se
află în prim planul dezbaterilor politice.
Deşi iniţial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologică determinată
de intensa exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi caută în
primul rând prezervarea calităţii mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra
calităţii vieţii în complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. Obiect al dezvoltării
durabile este aici şi acum, preocuparea pentru dreptate şi echitate între state, nu numai între
generaţii.
Conceptul de dezvoltare durabilă pleacă de la ideea că activităţile umane sunt
dependente de mediul înconjurător şi de resursele planetei. Sănătatea, siguranţa socială şi
stabilitatea economică ale societăţii sunt elemente definitorii în ceea ce priveşte definirea
calităţii vieţii.
Dezvoltarea durabilă urmăreşte şi încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru
luarea deciziilor în orice situaţie, în care se regăseşte un raport de tipul om/mediu, fie că e
vorba de mediu înconjurător, economic sau social.
Comunitatea internaţională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri
colective la nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul unui
cadru internaţional adecvat. Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format în timp şi
se află într-o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri legale:
- cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convenţiilor;
- cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor, rezoluţiilor sau seturilor de linii
directoare şi orientări politice, măsuri instituţionale şi mecanisme de finanţare
viabile.
După ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale Uniunii
Europene - să devină cea mai competitivă şi dinamică economie din lume capabilă la o
creştere economică durabila cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi coeziune socială,
la Conferinţa asupra mediului de la Stockolm din 1972 (Stockholm Conference on Human
Environment), s-a pus pentru prima dată în mod serios problema deteriorării mediului
înconjurător în urma activităţilor umane, ceea ce pune în pericol însuşi viitorul omenirii. S-a
hotărât că strategia Uniunii Europene de dezvoltare durabilă trebuie să conţină şi să dezvolte
în contextul acestei politici şi o direcţie de mediu. Aceasta confirmă faptul că, pe termen
lung, creşterea economică, coeziunea socială şi protecţia mediului trebuie să meargă
împreuna adică mecanismele de aplicare ale politicilor în domeniile respective vor fi
interdependente. S-a scos în evidenţă faptul că o dezvoltare pe termen lung a societăţii umane
este posibilă numai printr-o schimbare radicală a modului de exploatare a resurselor naturale
iar oamenii au început să recunoască tot mai mult faptul că degradarea mediului înconjurător
este dependentă de bunăstarea omenirii şi de creşterea economică în general.
În "Strategia Mondială pentru Conservare" din 1980 (elaborată de Uniunea
Mondială pentru Conservare, Fondul Mondial pentru Viaţa Sălbatică şi Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu) este introdus prima dată termenul de „dezvoltare durabilă" prin care
dezvoltarea societăţii este concepută numai în condiţiile conservării judicioase a resurselor
naturale.
 În 1985 este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii şi, prin
Convenţia de la Viena se încearcă găsirea unor soluţii pentru reducerea consumului de
substanţe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta.
În acest sens a fost înfiinţată Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării (World
Commission on Environment and Development - WCED), de pe lângă O.N.U. cunoscută sub
denumirea de Comisia Brundtland condusă de fostul premier laburist norvegian, dr. Gro
Harlem Brundtland care până în 1987 a identificat peste 60 de definiţii ale conceptului de
dezvoltare durabilă. Această comisie a elaborat şi publicat în 1987, la un an după catastrofa
de la Cernobâl, documentul "Viitorul nostru comun" (Our Common Future, Oxford
University Press) - Raportul Brundtland, prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la
baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio şi
care a definit pentru prima dată conceptul de dezvoltare durabilă ca fiind ,, abilitatea
societăţii umane de a asigura satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite
abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi". Acest raport admitea
faptul că dezvoltarea economică nu poate fi oprită, dar soluţia este ca strategiile să fie
schimbate astfel încât să se potrivească cu limitete ecologice oferite de mediul înconjurător şi
de resursele planetei. În finalul raportului, comisia susţinea necesitatea organizării unei
conferinţe internaţionale asupra dezvoltării durabile.
În literatura anglo-saxonă se foloseşte termenul de „sustainable development". Acesta
a fost tradus atât prin „dezvoltare durabilă", cât şi - în mod forţat - prin „dezvoltare
sustenabilă". Ultima traducere derivă din etimologia cuvântului „sustainable", care provine
din „sustain" - a (se) susţine şi „able" - capabil.
În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat pe plan mondial, mesajul
său fiind preluat şi impus la cel mai înalt nivel de Conferinţa Naţiunilor Unite privind
Mediul şi Dezvoltarea, de la Rio-de-Janeiro, din 1992 la Sesiunea Specială a Adunării
Generale ONU. Astfel la "Summit-ul Pământului", pentru prima dată s-a angajat o negociere
planetară faţă de schimbările climatice care au loc, pc bază de raţiuni ştiinţifice aprig
disputate. Cu această ocazie, pe plan internaţional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a
integra dezvoltarea economică şi protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă şi s-a
afirmat importanţa, în continuă creştere, a dreptului internaţional al mediului, ca mecanism de
codificare şi promovare a dezvoltării durabile. S-au conturat programe concrete de acţiune la
nivel global şi local şi anume s-a stabilit un plan de susţinere a dezvoltării durabile. Agenda
21 conform dictonului „să gândim global şi să acţionăm local".
Conform Raportului Brundtland prezentat în cadrul Comisiei Internaţionale a
Mediului şi Dezvoltării (U.C.E.D.) în 1997 - Conferinţa Rio - 5 Signals of Change, finalizată
cu Protocolul de la Kyoto privind reducerea emisiilor de CO2 şi a gazelor cu efect de seră,
pentru conservarea diversităţii biologice, acest tip de dezvoltare include criterii de protejare a
ecosistemelor, a solului, a aerului şi a apei şi de conservare a diversităţii biologice având în
vedere necesităţile generaţiilor viitoare.
Ca urmare, s-a făcut apel la ratificarea, întărirea şi implementarea mai fermă a
acordurilor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi dezvoltarea.
Odată cu creşterea bunăstării, domenii precum dezvoltarea durabilă şi siguranţa au
devenit din ce în ce mai importante pentru cetăţenii europeni. Aceste tendinţe au fost
reflectate prin adoptarea la Consiliul European de la Göteborg din 2001, a Strategiei de
Dezvoltare Durabilă, care a punctat realizarea simultană, armonioasă a obiectivelor prevăzute
de cele trei dimensiuni esenţiale, adică de cei trei piloni - economic, social şi mediu - care
reprezintă temelia acestei strategii. Aplicarea efectivă a strategiei necesită o coerenţă deplină
între politicile respectivilor piloni.
Conferinţa asupra Mediului din zona Adriaticii din 10 iunie 2002 a fost un alt pas
important. Aici a avut loc un eveniment care a contribuit la răspândirea ideii de dezvoltare
durabilă: implicarea clerului în probleme de mediu şi dezvoltare economică. Peste 250 de
cercetători, politicieni, clerici, jurnalişti, au dezbătut modalitatea în care religia poate
influenţa accentuarea preocupărilor pentru mediu. A fost cea de-a IV-a conferinţă care a avut
loc sub auspiciile Patriarhatului Ecumenic şi Preşedintele Comisiei Uniunii Europene.
Patriarhul Ecumenic Bartholomeu - „Green Patriarh", este primul lider creştin ortodox care a
dat importanţă majoră acestui subiect, fără să o considere prea pământeană.
În declaraţia istorică de la Veneţia, care a avut loc la terminarea acestei conferinţe,
Papa Ioan Paul al II-Iea şi Patriarhul Ecumenic Bartholomeu s-au aliat pentru a urgenta
implicarea bisericii în această problemă. A fost prima convenţie dintre catolici şi ortodocşi
semnată în ultimii 1000 de ani. Cei doi lideri ai bisericii au evidenţiat aspectele etice ale
protecţiei mediului şi au afirmat: "Noi nu am fost înzestraţi cu puteri nelimitate de Creator,
suntem doar administratorii sau supraveghetorii acestei moşteniri comune", adăugând că
trebuie să ne revizuim conceptul despre păcat, care să nu fie considerat doar răul făcut asupra
semenilor ci şi cel asupra naturii.
Summitul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut loc la
Johannesburg în perioada 26 august - 6 septembrie 2002, a reafirmat dezvoltarea durabilă ca
fiind un element central al agendei internaţionale şi a dat un nou impuls pentru aplicarea
practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului. S-a
aprofundat şi întărit înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin
evidenţierea importantelor legături dintre sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale.
Uniunea Europeană declară că are o strategie pentru dezvoltarea durabilă şi recunoaşte
necesitatea de a lucra împreună pentru realizarea acestui scop: „ Creşterea economică alături
de problema economică şi socială: Dezvoltarea durabilă necesită o modificare
fundamentală, a modului de viaţă. Printr-o rupere totală de trecut se cere o reorientare
majoră a comportării şi mentalităţii publice şi private. Provocarea constă în relaţionarea
creşterii economice cu problemele sociale şi decuplarea dezvoltării economice de
degradarea mediului. Se cere realizarea politicilor în mod creativ, pe termen lung, utilizarea
eficientă şi responsabilă a resurselor, politică de mediu eficace şi eficientă şi tehnologii mai
curate. Guvernele, mediul de afaceri şi cetăţenii trebuie să muncească împreună pentru a
crea condiţii pentru, dezvoltarea durabilă. "
Guvernele au căzut de acord, şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte concrete
de acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin Declaraţia de la
Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul şi întărirea celor trei
piloni interdependenţi ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi
protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.
În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care
conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a principiilor dezvoltării
durabile şi care stabilesc:
- obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind
schimbările climatice;
- conservarea biodiversităţii;
- protejarea fondului forestier şi a zonelor umede;
- limitarea folosirii anumitor produse chimice;
- accesul la informaţii privind starea mediului ş.a.
Se recunoaşte astfel că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă
de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive
ale folosirii lor.
 Cu toţii, conştient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabilă şi putem avea o
gândire durabilă, chiar dacă este un concept în dezvoltare. Organizaţiile au fost primele care
au conştientizat importanţa economică şi ecologică a recuperării şi refolosirii deşeurilor.
În acest context, Lester R. Brown a creat din 1974 „Worldwatch Institute" şi este
promotorul unor serii de studii, materializate în rapoartele anuale privind progresele pe calea
structurării unei societăţi durabile. El spune că ‚,o societate durabilă, este cea care îşi
modelează sistemul economic şi social astfel încât resursele naturale şi sistemele
de suport ale vieţii să fie menţinute’’.
Prin introducerea conceptului de către Organizaţia internaţională a Standardizării
(ISO) în standardul internaţional ISO 14001:2004, deşi voluntar, toate companiile care au
implementat şi certificat un sistem de managementul mediului vor acţiona în sensul
dezvoltării durabile. Standardul precizează în introducere că „toate tipurile de organizaţii
sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă şi să demonstreze o performanţă de mediu
evidentă, controlând impactul propriilor activităţi, produse sau servicii asupra mediului şi
luăndu-şi în considerare politica şi obiectivele de mediu. Aceste aspecte se înscriu în
contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice şi a altor
măsuri destinate să încurajeze protecţia mediului, a creşterii preocupării părţilor interesate
privind problemele legate de mediu şi dezvoltarea durabilă".
Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut în demersul factorilor responsabili ai
planetei de a trece la măsuri de protecţie a mediului şi de economisire a resurselor, având în
vedere dezvoltarea economică şi demografică accelerată. Este un demers al cărui succes se
bazează pe adaptarea activităţilor umane la un model complex, care presupune înlocuirea
multor tehnologii necorespunzătoare cu altele noi, a căror realizare presupune inovare,
creativitate şi resurse financiare considerabile. Din această cauză se acţionează gradual:
• într-o primă fază se încearcă îmbunătăţirea sistemelor tehnologice actuale. Este
foarte important ca problemele urgente de protecţia mediului să fie atacate
imediat, cu mijloacele existente, astfel încât amplificarea efectelor negative să
fie stopată;
• trebuie accelerate cercetările vizând definirea tehnologiilor viitorului;
• fiecare ţară trebuie să promoveze acele soluţii politice, economice, tehnologice,
compatibile cu scopul propus, şi anume, asigurarea unei dezvoltări durabile.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:
• redimensionarea creşterii economice, având în vedere o folosire cât mai
eficientă şi mai echitabilă a resurselor astfel încât să se obţină produse de
calitate cu deşeuri minime şi netoxice;
• creşterea calităţii vieţii oamenilor în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale şi
prin reducerea creşterii demografice necontrolate;
• conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale;
• participarea mai fermă a organismelor de guvernare în luarea deciziilor privind
economia şi mediul.
Creşterea standardului de trai în Europa a adus după sine creşterea cerinţelor faţă de
protecţia mediului, calitatea muncii, responsabilităţii sociale comune şi protecţia
consumatorului şi a sănătăţii populaţiei. Instituţiile publice au obligaţia să răspundă la
preocupările societăţii şi mai ales la implementarea conceptului de dezvoltare durabilă.

2. 2. Componentele dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă este un concept destul de greu de definit. Faptul că evoluează în
mod continuu adăugându-i noi valenţe îl face de două ori mai greu de definit. În general, când
se vorbeşte de dezvoltare durabilă se au în vedere trei componente: economicul, socialul şi
mediul (fig. 1.). În momentul de faţă cele trei domenii sunt interdependente, astfel că nu se
poate atinge o stare de bine în una dintre cele trei arii fară a ţine cont de celelalte. Astfel, o
societate sănătoasă şi prosperă se bazează pe un mediu sănătos care îi furnizează hrană şi
resurse, apa curată, potabilă şi un aer bun pentru locuitorii săi. Doar în acest mod, locuitorii
planetei "cu puţin noroc vor avea hrană suficientă, apă potabilă şi locuinţe decente" [2].

Fig. 1. Componentele dezvoltării durabile

Este de importanţă crucială să se pună accent pr faptul că dezvoltarea durabilă nu se

referă pur şi simplu numai la mediu. Dimensiunea socială a dezvoltării durabile este tot mai
importantă pentru guverne, organizaţii şi societatea civilă, ea neputând fi omisă din nici o
discuţie serioasă despre sustenabilitate. Un loc la fel de important pentru agenda dezvoltării
durabile îl ocupă şi transformarea economiei, astfel încât acesta să realizeze sustenabilitatea.
Înţeleasă în contextul ei deplin, dezvoltarea durabilă este un proiect "orizontal" care cere
luarea unei decizii integrate.
Aceste trei elemente de sustenabilitate introduc noi abordări ale dezvoltării ce vor crea
oportunităţi pentru crearea de locuri de muncă în domenii noi cum sunt domeniul social şi de
mediu şi pentru recuperarea decalajelor între vest şi est, după logica echilibrului.
Ca urmare a creşterii populaţiei şi a consumului de resurse naturale în condiţiile
diminuării permanente a resurselor neregenerabile ale planetei omenirea a căutat noi
modalităţi de dezvoltare. Astfel s-a ajuns la un model de dezvoltare ce vizează echilibrul
între creşterea economică, calitatea vieţii şi protejarea mediului pe termen mediu şi lung, fără
creşterea consumului de resurse naturale dincolo de capacitatea de suportabilitate a Terrei.
Aceasta este dezvoltarea durabilă.
Sustenabilitatea este o paradigmă în care viitorul este gândit ca un echilibru între
creşterea economică şi protecţia mediului şi, pe această bază, satisfacerea cerinţelor nu numai
prezente, dar şi de perspectivă ale dezvoltării sociale, în scopul dezvoltării şi îmbunătăţirii
calităţii vieţii.
Aceste provocări necesită o modificare a politicii industriale spre creşterea importanţei
componentei sociale şi de mediu. Mediul de afaceri trebuie să joace un rol important pentru a
răspunde acestor necesităţi iar componenta socială şi de mediu sunt în mijlocul dezbaterilor
privind responsabilitatea socială comună. Progresul pozitiv înregistrat în tendinţele producţiei
industriale ale Uniunii Europene, precum şi scăderea unor emisii poluante dovedesc, o dată
în plus, că, înalta competitivitate şi protecţie a mediului poate fi obţinută de industrie cu
suportul unui mixaj adecvat de politici.
 Necesităţile societăţii pot crea noi oportunităţi de afaceri. Astfel, axarea pe protecţia
mediului a permis companiilor europene să fie vârful de lance în tehnologiile de mediu şi le
încurajează să dezvolte o producţie durabilă bazată pe analiza ciclului de viaţă. Apropierea
de necesităţile consumatorilor, în special a calităţii produselor alimentare şi a cerinţelor de
siguranţă, au creat noi nişe pe piaţă.
O creştere economică puternică oferă resurse pentru realizarea necesităţilor sociale şi
ecologice crescânde. Organizaţiile durabile trebuie să se caracterizeze prin faptul că practică
un management performant, că păstrează biodiversitatea şi că sunt profitabile pe termen lung.
Referitor la dimensiunea umană, o atenţie deosebită trebuie acordată sistemelor de marketing,
care au o influenţă puternică în încurajarea sau descurajarea adoptării de practici durabile.
Pentru a se putea practica sustenabilitatea într-o organizaţie industrială trebuie să se
identifice:
- potenţialul unor practici şi tehnologii cunoscute dar şi noi, de a furniza produse fără a
degrada mediul şi fără a reduce viabilitatea economică pe termen lung sau a
compromite interesele generaţiilor viitoare (conservarea soiului, a apei, a
biociiversităţii cu ajutorul reducerii substanţelor chimice);
- posibilităţi tehnice şi priorităţi în cercetare pentru a susţine o tranziţie către forme de
dezvoltare mai durabile;
- instrumente economice, instituţionale şi culturale în dezvoltarea şi adoptarea unor
tehnologii şi practici durabile.
O industrie durabilă este un sistem de tehnologii şi practici menite nu doar să asigure o
producţie satisfăcătoare, ci şi să realizeze obiectivele de mediu altfel spus, industria trebuie să
devină un ecosistem mai puţin poluant şi energofag, iar acesta este un proces de lungă durată
şi nu în ultimul rând foarte greu de realizat.
Principalele obiective pe care trebuie să le îndeplinească o organizaţie industrială
durabilă sunt:
- asigurarea securităţii;
- conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale;
- utilizarea mai eficientă a resurselor regenerabile şi neregenerabile;
- susţinerea viabilităţii activităţilor şi creşterea calităţii vieţii şi a membrilor
societăţii în ansamblu;
- participarea largă, cu putere de decizie, a populaţiei.
Este vital ca tranziţia către o industrie durabilă să aibă în vedere necesitatea de a
menţine mediu competitiv şi eficient din punct de vedere economic, care să răspundă
preferinţelor fluctuante ale consumatorilor şi care să uşureze dezvoltarea comerţului
produselor, conservând, în acelaşi timp, mediul natural şi baza de resurse în viitor.
Caracteristicile esenţiale ale dezvoltării durabile se pot rezuma prin urmatoarele:
- echitatea, care implică o distribuţie justă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării
între bogaţi şi săraci, cât şi între generaţii şi naţiuni. Echitatea socială constituie un
obiectiv intrinsec de progres al dezvoltării durabile ce implică două dimensiuni:
dimensiunea temporală şi dimensiunea spaţială, în consecinţă, trebuie să se ţină
cont atât de problemele curente cât şi de cele viitoare;
- abordarea pe termen lung, care reprezintă luarea în considerare a nevoilor
generaţiilor viitoare şi conceperea de scenarii de dezvoltare echitabilă ce au la
bază resursele naturale limitate ale planetei;
- gândirea sistemică, care se referă la interacţiunile complexe dintre subsistemele
planetei a efectelor de propagare dintre local şi global şi a interdependenţelor
dintre mediu, economie şi societate.
Este foarte importantă găsirea remediilor pentru a rezolva întârzierile din cele trei
dimensiuni ale dezvoltării durabile: problemele economice trebuie echilibrate cu problemele
legate de binele social şi de cele de mediu. Deci este o necesitate exersarea ei pentru
promovarea conservării naturii şi eradicării sărăciei.