ECOTEHNOLOGIA - PRINCIPII DE BAZĂ

1.1. ROLUL ŞI IMPORTANŢA ECOTEHNOLOGIEI

Se poate afirma cu certitudine că nu există domeniu al existenţei noastre în care să nu-şi
fi făcut apariţia cuvintele tehnologie, progres tehnic, retehnologizare, poluare şi dezvoltare
durabilă, cuvinte cu rezonanţă deosebită şi diferită în acelaşi timp pentru speranţele fiecăruia
dintre noi.
Tehnologia, termen cu înţelesuri diverse, s-a născut, s-a dezvoltat şi a cuprins iniţial
domeniul producţiei materiale (totalitatea metodelor de muncă şi a mijloacelor tehnice
necesare desfăşurării proceselor de producţie materiale), s-a extins treptat asupra prestaţiilor
de servicii (transporturile, gospodăria comunală, reparaţiile, gospodăria casnică etc.), pentru a
cuprinde apoi şi sfera producţiei spirituale (creaţiile artistice, sportul, turismul, organizarea
timpului liber etc.). De aceea, înţelegerea, perceperea şi aplicarea corectă a noţiunilor ce
constituie tehnologia şi celelalte legate direct de ea - progresul tehnic, retehnologizarea şi
poluarea mediului – reprezintă o îndatorire civică nu numai pentru specialişti ci şi pentru toţi
protagoniştii mileniului trei.
Ecotehnologia, această ştiinţă nouă, a apărut ca o necesitate a tendinţelor ce se
manifestă pregnant în dezvoltarea omenirii, tendinţe datorate mai ales poluării necontrolate a
mediului înconjurător din dorinţa dezvoltării economice bazată numai pe profit.
Ecotehnologia este ştiinţa aplicării tuturor ştiinţelor, în vederea realizării de
bunuri cu o anumită utilitate socială, în condiţiile unei dezvoltări durabile şi a unei
poluări minime. Ea studiază toate transformările la care este supusă substanţa, în
procesele ecotehnologice de lucru şi modalitatea conducerii acestor transformări în
vederea obţinerii produselor necesare societăţii, în condiţiile unei dezvoltări durabile şi a
unei eficienţe optime.
Ecotehnologia este chemată acum, la început de mileniu trei, să vindece omenirea de
criza generală care a cuprins-o (criza de energie, de materii prime, de resurse naturale, de
protecţie, de încredere etc.) care este de fapt o criză tehnologică. Este adevărat că tehnologia
reprezintă astăzi principala cale de risipă şi de otrăvire a mediului înconjurător, cerută de un
anumit nivel de dezvoltare şi de trai specific „societăţii de consum”, dar tot aşa de adevărat
este că este de datoria noastră de a găsi alternativa unei dezvoltări tehnologice la un nivel
ridicat şi în condiţiile păstrării unui mediu înconjurător propice existenţei fără probleme a
generaţiilor viitoare. Această alternativă este dată de ecotehnologie, care trebuie să descopere
noi resurse materiale cu poluare minimă, pe de o parte, şi să reducă consumurile (energetice,
de materii prime, de combustibili etc.) şi poluarea.
Ecotehnologia este motorul dezvoltării unei eco-economii, rezultatul final al ei fiind un
ecoprodus obţinut dintr-unul sau mai multe ecomateriale în urma unui ecoproces de
producţie.
Datorită ariei foarte largi pe care o cuprinde şi a multitudinii de fenomene pe care le
foloseşte ecotehnologia, se pune întrebarea dacă ecotehnologia este sau nu o ştiinţă?
Răspunsul vine imediat dacă se admite că la baza ei stau toate legile celorlalte ştiinţe dar are şi
o serie de legi şi principii proprii, general valabile, care o deosebesc de celelalte ştiinţe.
Ecotehnologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe prin următoarele:
- este o ştiinţă tehnică cu caracter aplicativ deoarece urmăreşte un scop practic
nemijlocit. Sunt foarte multe cunoştinţe despre gama largă de fenomene ale naturii, dar
pentru a le utiliza în vederea realizării de ecoproduse este necesară această ştiinţă-
ecotehnologia (de exemplu, legea gravitaţiei se cunoaşte de peste 300 de ani, dar
utilizarea ei în vederea obţinerii de ecoproduse utile societăţii a fost posibilă numai
odată cu dezvoltarea tehnologiilor cosmice);
- este dependentă de timp şi de spaţiu, deoarece oricare descoperire a legilor naturii este
făcută utilă societăţii printr-o anumită tehnologie, iar modul de utilizare este perfecţionat
în timp de o ecotehnologie (de exemplu, ideea calculatorului este cunoscută cu mii de
ani înainte de Hristos, dar atingerea performanţelor actuale, în forma actuală de
prezentare, este posibilă datorită evoluţiei tehnologiei şi respectiv ecotehnologiei).
Dependenţa de spaţiu se bazează pe modul cum gândesc şi acţionează oamenii locului
de muncă respectiv, pe experienţa acestora, pe posibilităţile concrete ale locului de
muncă, pe voinţa politică şi mai ales, pe scopul urmărit (de exemplu, autoturisme se
produc şi în România, şi în Germania, şi în America, dar tehnologia de fabricaţie şi
gradul de poluare sunt diferite, chiar dacă se lucrează la acelaşi produs, cu aceeaşi
utilitate socială);
- nu rezolvă problema realizării unui singur produs, ea rezolvă problemele obţinerii unei
ecoproducţii industriale, de serie diversificată cu aceeaşi utilitate socială, devenind în
acest fel o condiţie esenţială a dezvoltării societăţii umane. Această caracteristică
transformă tehnologia din „principala cale de risipă” în ecotehnologie - ca principala
cale de economisire şi dezvoltare durabilă, pentru că numai prin valorificarea imenselor
resurse de economii ascunse în tehnologie, prin îmbunătăţirea cercetării ecotehnologice
şi optimizarea ecoproceselor de producţie este posibilă soluţionarea crizei tehnologice
în care s-a cufundat omenirea;
- are la bază conceptul de dezvoltare durabilă-dreptul generaţiilor viitoare la
condiţii de existenţă şi dezvoltare cel puţin la fel de bune ca ale generaţiei noastre,
drept asigurat prin obligaţia generaţiei noastre de a păstra şi de a reface, după caz,
condiţiile de mediu propice unei existenţe optime;
- se deosebeşte de tehnologie prin aceea că trebuie să ofere soluţii pentru implementarea
dezvoltării durabile, aceasta presupunând:
- limitarea cantităţii de materiale folosite în economie prin reciclarea şi
recircularea acestora;
- eliminarea pe cât posibil, a deşeurilor din procesele industriale;
- conservarea energiei şi descoperirea de noi resurse energetice nepoluante;
- înlocuirea materialelor toxice şi a celor greu reciclabile cu materiale
biodegradabile;
- conservarea factorilor de mediu;
- conservarea biodiversităţii;
- reducerea cheltuielilor de exploatare;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
- aplică toate legile celorlalte ştiinţe ale naturii, în vederea transformării substanţei în
ecoproduse social utile, dar este guvernată şi de o serie de legi şi principii care
fundamentează ecotehnologia. Aceste principii sunt:
- principiul multidimensional;
- principiul ecoeficienţei;
- principiul informaţiei;
- principiul implicării conducerii;
- principiul conştientizării, educării şi instruirii;
- principiul integrării;
- principiul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării ecotehnologice;
- principiul comunicării;
- principiul implementării etc.
 1.2. PRINCIPIILE ECOTEHNOLOGIEI
1.2.1. Principiul multidimensional
Oricare ecotehnologie este o sumă de ecoprocese multidimensionale, cu foarte mulţi
parametrii, rezultaţi din interacţiunea concretă a unor ecomateriale reale cu mijloacele de
transformare ale acestora.
Pentru a înţelege multitudinea de factori care apar într-o ecotehnologie şi a găsi în final
funcţia obiectiv, care poate fi optimizată, trebuie plecat de la locul şi rolul ecotehnologiei în
noul sistem economic numit eco-economie (fig. 1.1).
Eco-economia este parte componentă a ecosistemului terestru şi aşa cum se vede din
figura 1.1, ea este influenţată de foarte mulţi factori specifici fiecărui partener din structura sa,
prin urmare, ecotehnologia poate fi scrisă pentru început ca o funcţie E, de forma:
E = F (e1, e2, e3, e4, e5) (1.1)
în care: e1, e2, ....e5 sunt factorii de influenţă introduşi de fiecare partener.
Pentru existenţa sa şi pentru progresul societăţii, omul creează în permanenţă, în urma
unor procese de muncă, bunuri materiale şi spirituale. Rezultatele proceselor de muncă în care
omul acţionează asupra obiectelor muncii (materiale sau spirituale) cu ajutorul mijloacelor de
muncă (scule, maşini-unelte, aparate, cunoştinţe etc.) poartă numele de produse, care în
condiţiile unei dezvoltări durabile, se vor numi ecoproduse. Oricare ecoprodus este o sumă de
repere (fig. 1.2), fiecare reper caracterizându-se prin proprietăţi şi formă (cerute de rolul
funcţional şi impactul asupra mediului).

Statul şi societatea
Ecologiştii Economiştii

Cadrul
Echilibrul ecosistemului
politic-legislativ-etic Politici economice

Eco-economie

Ecotehnologiia Consumatorii (beneficiarii)

Soluţii ecotehnologice Atitudinea civică

Nivel de trai

Fig. 1.1. Structura unei eco-economii

Proprietăţile rezultă din natura ecomaterialului cu o anumită structură şi compoziţie
chimică, iar forma se obţine în urma interacţiunii ecomaterialului cu mijloacele de
transformare. Forma şi proprietăţile sunt implicate sau implică un anumit rol funcţional şi un
anumit impact asupra mediului. Asupra mediului vor acţiona deşeurile şi emiterile de gaze
care vor polua solul, apa şi aerul.
 Fiecare din elementele de structură ale unui ecoprodus depind de o serie de factori p 1,
p2, ....pn, astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:

Proprietăţi Structură

Ecomaterial

Compoziţie chimică
n

Ecoprodus =
∑ Reperei Rolul
Impact asupra
i=1 funcţional
mediului Deşeuri
solide
Interacţiunea
cu mijloacele Emisii de
Formă
de transformare gaze
Prescripţii
tehnologice Deşeuri
lichide
Fig. 1.2. Structura unui ecoprodus.

E = F [e1(p1, p2,...pn), e2 (p1, p2,...,pn)....e5 (p1, p2,....pn)] (1.2)

Creerea oricărui ecoprodus este rezultatul unui ecoproces de producţie, definit ca fiind
un proces tehnico-economic complex, care cuprinde toate activităţile desfăşurate într-una
sau mai multe locaţii de muncă, având drept scop realizarea ecoprodusului (fig. 1.3).
Ecoprodus

Procese de analiză a
Ecoproces de impactului asupra
producţie mediului

Procese de Ecoprocese Ecoprocese de Procese de pregătire a Ecoprocese de

conducere auxiliare bază ecoproceselor de bază livrări şi
şi auxiliare desfacere
Pregătire de elaborare
organizatorică Procese de
de semifabricare deservire
Pregătire
tehnică Procese
de tratament conexe
Pregătire
economică de fabricare

de control

de asamblare

de reparare,
recondiţionare,
reciclare

Fig. 1.3. Structura unui ecoproces de producţie.

 Componenta principală a unui ecoproces de producţie o constituie ecoprocesele de
bază, care contribuie direct la transformarea materiilor prime în ecoproduse finite, sau în
repararea/recondiţionarea/reciclarea acestuia în vederea recăpătării sau schimbării rolului
funcţional.
Ecoprocesele auxiliare ajută la buna desfăşurare a ecoproceselor de bază cuprinzând o
pregătire tehnică (realizarea de scule, dispozitive, verificatoare), o pregătire organizatorică
(flux tehnologic, transport materiale şi piese între locurile de transformare etc.) şi o pregătire
economică (costuri exploatare, întreţinere, reparare utilaje, costuri utilităţi etc.).
Pentru buna desfăşurare a ecoprocesului de producţie sunt necesare şi alte activităţi
cuprinse în procesele de pregătire a ecoproceselor de bază şi auxiliare, în ecoprocesele de
desfacere şi livrare şi în procesele de conducere.
Procesele de analiză a impactului asupra mediului sunt separate de procesele de
conducere, cel puţin în prima fază, deoarece de cele mai multe ori procesele de conducere pun
pe primul plan profitul imediat, în timp ce procesele de analiză a impactului asupra mediului
au în vedere dezvoltarea durabilă în condiţiile unei ecoeficienţe a ecoprocesului de producţie.
Fiecare din aceste ecoproduse şi procese sunt influenţate de o serie de factori f 1, f2, ...fi,
astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:
E=F { e1 [ p 1 ( f 1 , f 2 , . .. f i ) ] , e 2 [ p1 ( f 1 , f 2 ,. .. f i ) ] , . .. . e5 [ p 1 ( f 1 , f 2 , .. . f i ) ] }
(1.3)
Oricare ecoproces de producţie se desfăşoară într-o societate economică a unei ramuri a
oricărei ecoeconomii, societate numită ecoîntreprindere. Această societate economică
(ecoîntreprindere) trebuie să dispună de o organizare corespunzătoare scopului propus.
Ecoprodusele şi ecoprocesele de producţie sunt concepute, proiectate, organizate, conduse şi
realizate, din punct de vedere tehnico-economic, de specialişti cu calificare corespunzătoare.
Schema organizării unei ecoîntreprinderi, în care se realizează un ecoprodus, în urma unui
ecoproces de producţie se prezintă în figura 1.4.
Fiecare din părţile componente ale structurii activităţii depinde de g 1, g2, ...gk parametrii
astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:
E = F {e 1 { p1 [ f 1 ( g 1 , g 2 ,. . g k ) ] } , e2 { p1 [ f 1 ( g1 , g2 , . . g k ) ] } , .. .. e 5 { p 1 [ f 1 ( g1 , g2 , .. gk ) ] }}
(1.4)
Fiecare ecoproces de producţie poate fi format din unul sau mai multe ecoprocese
tehnologice, (procese ecotehnologice) fiecare ecoproces tehnologic având la rândul lui
elementele prezentate în figura 1.5 şi o structură prezentată în figura 1.6.
n n m
Ecoproces de
producţie = ∑ = ∑∑ =
i=1 Ecoprocese tehnologicei i=1 j =1 Operaţiij

n m p n m p q n m p q r
= ∑∑∑ = ∑∑∑∑ = ∑ ∑ ∑ ∑∑ =
i=1 j=1 k =1 Fazek i=1 j=1 k =1 l=1 Trecerie i=1 j=1 k =1 l=1 t=1 Mânuirit

n m p q r s
= ∑ ∑ ∑ ∑∑∑
i=1 j=1 k =1 l=1 t=1 u Mişcăriu

Fig. 1.5. Elementele unui ecoproces tehnologic (proces ecotehnologic).

 Fiecare din elementele de structură ale ecoprocesului tehnologic depind de o serie de
parametrii y1, y2, ...yj, astfel încât ecotehnologia devine o funcţie de forma:

Tema de necesitate Cercetare fundamentală

- cercetare aplicativă
Nu - cercetare ecotehnologică
Decizia - studii marketing
necesităţii - studii tehico-economice
ecoprodusului

Da
Cercetare ecotehnologică a
Dezvoltarea experimentală a realizării ecoprodusului
ecoprodusului
Nu
Da
Prototip, experimentare, Decizia ecotehnologică
acceptare
Pregătirea şi realizarea Da
seriei ”zero”

NU
Completări în pregătire şi
Omologare serie „zero”

Da
Elaborarea documentaţiei tehnologice

Nu Nu
Decizia de producţie
ecotehnologică

Nu Decizia de Nu
ecoproducţie
ecotehnologică
Da
Organizarea Activitate de Ecoprodusul
ecoproducţiei ecoproducţie

Fig. 1.4. Structura activităţii desfăşurate într-o întreprindere

 Intrare Materia primă în stare naturală
e

1 Ecomateriale sub formă primară (lingouri, blocuri, pulberi etc)

2 Ecosemifabricate (bare, plăci, table, ţevi, profile, sârme etc)

3 Tratament termic primar (recoacere de înmuiere, de omogenizare etc)

4 Prelucrare dimensională primară (turnare, deformare plastică, sudare etc)

5 Prelucrare dimensională finală (aşchiere, speciale etc)

6 Tratament termic final (recoacere, călire, revenire, etc)

7 Control

8 Acoperire de protecţie

9 Control final

10 Ansamblare repere

Ieşire Ecoprodusul

Fig. 1.6. Structura unui ecoproces tehnologic (proces ecotehnologic).

{ { { }} { {
E = F e 1 p1 f 1 [ g 1 ( y 1 , y 2 , .. y j ) ] , .. .. e 5 pn f i [ g k ( y 1 , y 2 ,. . y j ) ]
(1.5) } }}
Iată aşadar, că pe măsură ce ecoprocesul de producţie se analizează din ce în ce mai în
detaliu, cu atât funcţia obiectiv se complică.
O ecotehnologie optimă de obţinere a unui ecoprodus presupune utilizarea unor metode
de determinare a interdependenţelor dintre multitudinea de parametrii ce apar, cuprinsă într-o
funcţie obiectiv, care apoi să poată fi optimizată fie în condiţiile unei productivităţi maxime,
fie în condiţiile unui cost minim al ecoprodusului sau în condiţiile unei poluări minime.

1.2.2. Principiul ecoeficienţei

Ecotehnologia trebuie să permită în momentul aplicării ei realizarea nivelului maxim
de ecoeficienţă pentru care a fost proiectată. Ecoeficienţa a fost definită de Word Business
Council for Sustainable Development (WBCSD) în 1992 ca fiind - furnizarea de bunuri şi
servicii competitive ca preţ, care satisfac cerinţele clienţilor şi aduc calitate vieţii,
reducându-se progresiv impactul ecologic şi consumul de resurse pe întreg ciclul de viaţă, la
un nivel cel puţin corespunzător capacităţii estimate a planetei -.
În limbaj obişnuit aceasta înseamnă a produce mai bine, mai repede, mai mult, mai
ieftin, mai curat şi la momentul oportun.
Principalii indicatori ai ecoeficienţei sunt: costul, productivitatea, fiabilitatea, protecţia
mediului, securitatea muncii, protecţia operatorului, consumul de energie, consumul de
resurse materiale etc.

1.2.2.1. Costul ecoprodusului. Acest indicator cu caracter economic, la nivel de secţie

de producţie se calculează cu relaţia:
C=C M +C m +C R [lei/ecoprodus] sau [lei/lot] (1.6)
în care: C este preţul de cost al ecoprodusului sau lotului de ecoproduse; C M - cheltuielile cu
materialul; Cm - cheltuielile cu manopera; CR - cheltuielile de regie (cheltuieli de ordin general
care trebuie amortizate pe timpul realizării şi consumului produsului: utilaje, clădiri, energie
electrică, combustibil, utilităţi etc.).
La nivel de desfacere a ecoprodusului, preţul de cost Ct este de forma:
n
C t =C M +C m+ C R +∑ C i
i=1 [lei/ecoprodus] sau [lei/lot] (1.7)
n
∑ Ci
în care: i=1 reprezintă alte cheltuieli care se fac cu ecoprodusul până la desfacerea lui pe
piaţă.
O analiză a costului folosind relaţia (1.7) nu este semnificativă în proiectarea unui
ecoproces tehnologic, deoarece nu permite analiza comparativă a mai multor ecoprocese
tehnologice de realizare a aceluiaşi ecoprodus.
De aceea, analiza costului se va face întotdeauna pornind de la o structură a sa, care să
cuprindă şi cheltuielile cu pregătirea fabricaţiei, astfel că preţul de cost al unui lot de
ecoproduse Cl, va avea expresia:
C l=F +n⋅V [lei/lot] (1.8)
în care: F reprezintă cheltuielile fixe făcute pentru realizarea lotului de ecoproduse
(cheltuielile cu echipamentul tehnologic, clădirile şi locaţiile de producţie); V – cheltuielile
variabile (cu materialele, salariile muncitorilor, utilităţile, mediile de lucru nerecuperabile,
ambalajele etc.); n – numărul de ecoproduse.
Ţinând cont de relaţia (1.8), costul unui ecoprodus Cp se poate determina cu relaţia:
F
C p= +V
n [lei/ecoprodus] (1.9)
Reprezentate grafic relaţiile (1.8) şi (1.9) arată ca în figurile 1.7 şi 1.8, din care rezultă
clar că un ecoprodus tehnologic este cu atât mai rentabil cu cât numărul de ecoproduse este
mai mare.

Cl Cp
[lei/lot] [lei/ecoprodus]

n[buc]
F
n[buc]

Fig. 1.7. Dependenţa costului unui Fig. 1.8. Dependenţa costului unui
 lot de ecoproduse Cl, ecoprodus Cp, de numărul de bucăţi n.
de numărul de bucăţi n.

Un ecoprodus tehnologic trebuie să realizeze o ecoeficienţă maximă. Aceasta

presupune stabilirea mai multor variante posibile de ecoprocese tehnologice şi alegerea
variantei optime pe baza costului ecoprodusului.
Folosind relaţiile (1.8) şi (1.9) şi diagramele din figurile 1.7 şi 1.8 se poate face analiza
comparativă a două ecoprocese tehnologice ET 1 şi ET2, reprezentând grafic costurile loturilor,
Cl1 (fig. 1.9) şi Cl2, date de relaţiile:
Ce1 =F 1 +n⋅V 1 [lei/lot] (1.10)
Ce 2 =F2 +n⋅V 2 [lei/lot] (1.11)
sau costurile ecoproduselor Cp1 şi Cp2 (fig. 1.10), date de expresiile:
F
C p1 = 1 +V 1
n (1.12)
F2
C p 2= +V 2
n (1.13)
Din figurile 1.9 şi 1.10 se vede că există un număr critic de ecoproduse n cr, pentru care
costul este acelaşi şi care permite determinarea ecoprocesului tehnologic optim, ţinând cont de
numărul de ecoproduse n, ce trebuie realizate. Numărul de bucăţi critic n cr se determină din
egalitatea:
C l1 =Cl 2 sau C p1 =C p 2 adică F 1 +nV 1 =F 2 +nV 2 ⇒ (1.14)
F 2 −F1
n cr=
V 1 −V 2 (1.15)

Cp
[lei/ecoprodus]
Ce
[lei/lot]
ET 1
ET 2
ET 1
n < n cr n > n cr ET 2
n < n cr n > n cr n[buc]
ET 1 optim ET 2 optim
F2 F1 n cr
ET 1 optim ET 2 optim
n[buc]
n cr

Fig. 1.9. Alegerea variantei optime Fig. 1.10. Alegerea variantei optime de
de ecoproces tehnologic, pentru un ecoproces tehnologic, pentru un
lot de produse, prin compararea a ecoprodus, prin compararea a două
două ecoprocese tehnologice ET1 şi ecoprocese tehnologice ET1 şi ET2.
ET2.

În cazul în care se analizează comparativ trei variante de ecoprocese tehnologice cu

costurile Cl1, Cl2 şi Cl3 (fig. 1.11), alegerea variantei optime se face în mod similar.
 n < n1−2
cr ⇒ ET 1 optim

n1-2 <n< n2−3

cr ⇒ ET 2 optim

n > n2−3
cr ⇒ ET 3 optim
Fig. 1.11. Alegerea variantei optime de
ecoproces tehnologic din compararea a trei
variante posibile ET1, ET2 şi ET3.

Analog, se pot analiza „p” variante de ecoprocese tehnologice, din care să se deducă
ecoprocesul tehnologic optim din punct de vedere al costului, pentru un anumit număr de
bucăţi.
Ar rezulta din această analiză sumară că ar trebui întotdeauna adoptat ecoprocesul
tehnologic care să realizeze numărul maxim de ecoproduse, deoarece el dă costul minim. Dar,
nu se poate proceda aşa deoarece nu se pot desface şi consuma de la început toate
ecoprodusele, rezultând nişte cheltuieli de stocaj Cs (scot din circulaţie anumite bunuri
materiale care ar putea fi folosite la producerea altor bunuri), date de relaţia:
C s =s⋅n [lei/buc.] (1.16)
în care: s este rata de stocaj, exprimată în lei/leu·buc.
Dacă se ţine cont şi de cheltuielile de stocaj, costul unui ecoprodus C'p are expresia:
' F
C p= +V + s⋅n
n [lei/buc.] (1.17)
Un produs marcat ecologic devine ecoprodus şi este mai scump decât unul nemarcat
pentru că aplicarea marcajului semnifică şi internalizarea cheltuielilor de mediu C m, la
producător, date de relaţia:
C m=c p⋅n [lei/buc.] (1.18)
în care Cp este coeficientul de poluare al fiecărui produs.
Luând în considerare cheltuielile de stocaj şi cheltuielile de mediu, costul total al unui
ecoprodus Ct, devine:
F
C t= + V + s⋅n+ c p⋅n
n [lei/buc.] (1.19)
Reprezentând grafic relaţia (1.19) se vede că există un număr de bucăţi optim n opt (fig.
1.12) ce rezultă din anularea derivatei costului total în raport cu numărul de bucăţi, adică:
 Fig. 1.12 Determinarea numărului de bucăţi optim nopt.
∂C t
=0
∂n (1.20)
Din care rezultă:
F
− + s+c p =0
n2 (1.21)
adică:

n opt=
√ F
s +c p (1.22)
Prin urmare, alegerea variantei optime de ecoproces tehnologic, din punct de vedere al
costului se va face ţinând cont de aceste trei elemente: n, ncr şi nopt.

1.2.2.2. Productivitatea. Productivitatea se defineşte ca fiind eficienţa muncii sociale

exprimată prin raportarea rezultatului muncii la consumul de muncă. Se măsoară în bucăţi pe
unitatea de timp. Este unul din indicatorii calitativi de bază ai unei economii, care arată
nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie. Ecoproductivitatea este un termen introdus
pentru a ţine cont de dezvoltarea durabilă. Ecoproductivitatea este o strategie de intensificare
a productivităţii şi de creştere a performanţelor de mediu pentru întreaga dezvoltare socio-
economică.
Principalii factori de creştere ai productivităţii muncii sunt: progresul tehnic, nivelul
tehnic şi nivelul cultural al lucrătorilor, organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii,
cointeresarea materială şi morală în muncă etc.
Principala cale de creştere a ecoproductivităţii muncii o constituie progresul tehnic
care, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane conduce la o revoluţionare a
mijloacelor de muncă, a surselor de energie, la apariţia de noi obiecte ale muncii în paralel cu
utilizarea mai raţională a celor vechi, la perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie şi la
modificarea structurii forţei de muncă.
Modul cum a influenţat şi influenţează progresul tehnic evoluţia proceselor de producţie
se descrie succint în continuare:
În cele mai vechi timpuri, omul se baza numai pe forţa sa fizică, mânuind nemijlocit
unealta şi acţiona asupra mediului, procesul de producţie fiind în întregime manual (fig. 1.13).
Mai târziu, pentru a reduce efortul său fizic omul a apelat la energia biologică „exterioară” a
diferitelor specii de animale, pentru acţionarea uneltelor (fig. 1.14) şi a apărut procesul de
producţie manual evoluat. Poluarea rezultată în urma acestui tip de proces de producţie este
nesemnificativă.
 Energie biologică exterioară
Om Unealtă Mediu
Om Unealtă Mediu

Fig. 1.13. Procesul de producţie Fig. 1.14. Procesul de producţie

manual în întregime manual evoluat
Începând cu secolul al XV-lea, pentru acţionarea uneltelor, oamenii încep să utilizeze
energiile artificiale (hidraulică, eoliană, termică), controlate de om (fig. 1.15) şi civilizaţia
umană atinge etapa „maşinismului”, realizându-se prima revoluţie tehnico-ştiinţifică. Apare
deci noţiunea de mecanizare care înseamnă: introducerea şi folosirea maşinilor, aparatelor şi
dispozitivelor pentru care executarea unor operaţii, activităţi productive sau neproductive în
scopul de a înlocui sau de a face mai eficientă munca fizică sau intelectuală a omului sau de a
substitui munca animalelor. Mecanizarea poate fi aplicată numai la o parte din procese sau
instalaţii, numită mecanizare parţială, sau la toate instalaţiile care realizează un anumit
proces tehnologic, numită mecanizare totală sau complexă. În producţia mecanizată, omul
conduce instalaţia tehnologică (se informează asupra mărimilor din procesul tehnologic, ia
decizii şi comandă operaţii de reglare), întregul proces tehnologic fiind executat de sursa de
energie. Din păcate în acest moment începe şi poluarea necontrolată a mediului înconjurător,
poluare care se intensifică pe măsură ce mecanizarea începe să cuprindă întreaga economie
mondială.
Energie artificială
Energie artificială

Om Unealtă Mediu Sistem Instalaţii

automat de tehnologice Mediu
Om conducere,
comandă,
deservire şi
control

Fig. 1.15. Procesul de producţie Fig. 1.16. Procesul de producţie automatizat.

mecanizat.

Creşterea gradului de mecanizare a proceselor tehnologice a dus nemijlocit şi la mărirea

complexităţii operaţiilor de manipulare, comandă şi control ale surselor de energie artificială
şi a uneltelor. Pentru înlăturarea acestei dificultăţi s-au creat o serie de sisteme automate şi
cibernetice, care să preia din ce în ce mai mult, pe de o parte, rolul de intermediar între sursele
de energie artificială şi unelte şi, pe de altă parte, să realizeze comanda şi conducerea acestora
(fig. 1.16). Apare deci noţiunea de automatizare: echiparea cu automate a unei instalaţii
(proces tehnologic), în vederea efectuării unor operaţii fără intervenţia nemijlocită a omului
(funcţiuni umane, efort, observaţie, decizie, memorie şi calcul logic necesar pentru dirijarea
unor operaţii, sunt înlocuite prin funcţiuni similare ale unor dispozitive tehnice). În funcţie de
complexitate şi amploare, automatizarea poate fi parţială –-când se aplică numai la unul sau
la câţiva parametrii ai procesului, sau la una sau la câteva componente ale instalaţiei
tehnologice, rămânând o serie de operaţii tehnologice care se efectuează neautomat, şi totală -
când se aplică la toţi parametrii procesului de producţie sau la întreaga instalaţie tehnologică.
În timp, a apărut preocuparea omului de a elimina parţial sau total rolul său de observare
şi conducere din cadrul diferitelor procese şi în instalaţiile automatizate au început să se
introducă un nou echipament – calculatorul electronic – care efectuează operaţii logice şi de
calcul pe baza informaţiilor primite de la instalaţiile conduse şi care comandă funcţionarea
acestor instalaţii în scopul realizării anumitor performanţe tehnice prestabilite (fig. 1.17).
Apare deci noţiunea de cibernetizare şi de inteligenţă artificială.

Energie artificială

Dispozitiv
de
Program comandă, Instalaţie Mediu
Calculator conducere,
Om electronic tehnologică
deservire
şi
control

Fig. 1.17. Procesul de producţie cibernetizat.

Un sistem tehnic este considerat a avea proprietatea de inteligenţă artificială, pe baza

observării comportării sistemului, dacă se poate adapta singur la noi situaţii, are capacitatea de
a raţiona, de a înţelege legăturile dintre fapte, de a descoperii înţelesuri şi de a recunoaşte
adevărul.
Cerinţele dezvoltării social-economice, privind creşterea gradului de automatizare a
proceselor de producţie, pătrunderea şi cunoaşterea unor locuri greu accesibile omului sau
imposibile (lucrul în miezul reactorului nuclear, în miezul vulcanului, în cosmos pe alte
planete, în medii deosebit de toxice şi periculoase etc.) au impus realizarea unor echipamente
tehnologice de o mai mare complexitate şi perfecţionare, care să execute operaţii similare cu
cele efectuate de om. Ca urmare, au fost creaţi roboţii industriali şi au apărut procesele de
producţie robotizate (fig. 1.18).
Energie artificială

Dispozitiv
Instalaţie
automat de
Robot Calculator tehnologică Mediu
Om conducere,
electronic comandă,
deservire
şi control

Fig. 1.18. Procesul de producţie robotizat.

În general, prin robot se înţelege un ansamblu complex format din echipamente (sistem
mecanic, sistem de acţionare, sistem de comandă, traductoare şi senzori) şi program de
prelucrare a datelor (pentru comanda acţiunilor, comunicarea în robot, prelucrarea
informaţiei senzoriale, decizia etc.) care funcţionează automat şi se adaptează la mediu
complex şi variabil, preluând şi /sau prelungind una sau mai multe din funcţiile umane.
 Iată cum progresul tehnic a adus omenirea în această etapă de dezvoltare pe parcursul a
două milenii, etapa robotizării, când funcţii greu de îndeplinit sau imposibil de realizat sunt
preluate de roboţi.
Evoluţia spectaculoasă a dezvoltării tehnologice a condus însă şi la evoluţia poluării
mediului şi mai spectaculoasă şi din nefericire, în mod negativ.

1.2.2.3. Fiabilitatea. Fiabilitatea se defineşte ca fiind ansamblul calităţilor unui sistem

tehnic ce determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp cât mai îndelungat în scopul
în care a fost construit, în condiţiile prescrise de exploatare. Fiabilitatea este o mărime ce
caracterizează siguranţa şi funcţionarea unui sistem tehnic în conformitate cu normele
prescrise (mărimea probabilităţii de funcţionare).
Fiabilitatea se calculează în funcţie de improbabilitatea apariţiei avariei. Este o noţiune
diferită de calitatea produsului, ea reprezentând ansamblul tuturor calităţilor unui produs
(sistem tehnic) care determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp cât mai îndelungat
în scopul în care a fost construit.
Pentru o fiabilitate deosebită apare noţiunea de redondanta, care înseamnă creerea de
sisteme auxiliare, capabile să preia funcţia în caz de avarie, pentru a menţine sistemul în
stare de funcţionare un anumit timp (de exemplu, un automobil are frână de serviciu, frână de
mână şi frână de motor).