AMPRENTA ECOLOGICĂ

Când călătorim pentru a vizita situri naturale sau vechi situri istorice, adesea este posibil
să descoperim o mulţime de aspecte care pot schimba opiniile noastre inițiale și punctele de
vedere prestabilite. Este necesar, în multe cazuri, de un efort depus pentru a face o diferență între
legende, tradiții, cunoștințe științifice și realitate. Impactul reciproc al unui sit antropic, actual sau
istoric, cu mediu ambiant limitrof, precum și a activităților umane este cu siguranță foarte
remarcabil [1].
Este necesar să se aibă în vedere o serie de evoluții globale, dacă dorim să înțelegem
realitatea și de a avea o idee despre cum va fi evoluţia noastră eco-culturală, mediul nostru și,
probabil, viața noastră de zi cu zi.
Mediul ambiant poate fi definit ca o structură complexă şi sistemică, ce integrează sisteme
şi subsiteme naturale şi antropice, conectate prin relaţii de tip material, energetic şi informaţional.
Conexiunile pot include câmpuri de natură fizică, chimică, biotică socială şi economică, care
contribuie la realizarea unei stări de echilibru capabile să asigure susţinerea structurală şi
funcţională a componentelor considerate ca fiind elemente centrale ale sistemului [2].
Intervenţia unor factori exteriori sistemului pot perturba echilibrul acestuia. Factorii
exteriori pot acţiona asupra legăturilor de tip informaţional, energetic şi material care unesc
subsistemele componente, întrerupându-le sau perturbându-le. Întreruperea sau perturbarea
acestor legături scot sistemul din starea de echilibru. După încetarea acţiunii factorilor exteriori
sistemul revine, între anumite limite, la starea iniţială de echilibru. Dacă intensitatea factorilor
care intervin din exterior depăşeşte o anumită limită, pe care o putem denumi “p r a g de i n f l u e
n ţ ă “, legăturile din interiorul sistemului vor fi perturbate sau rupte definitiv iar sistemul este
scos ireversibil din starea de echilibru. De exemplu, un sistem ecologic supus influenţei unor
noxe (gaze toxice, praf industrial, radiaţii termice etc.) va reacţiona un timp prin intermediul
factorilor de autoregenerare revenind la starea de echilibru. Dacă însă aceste noxe depăşesc
pragul limită la care sistemul poate reacţiona în sensul păstrării stării de echilibru (pragul de
influentă), acest sistem nu-şi mai poate reface legăturile interne şi se dezmembrează. De multe ori
pragul de influentă este de tip cumulativ, în sensul că, dacă pentru un interval definit, noxele
(factorii exteriori) nu vor compromite sistemul, el va fi compromis după o perioadă prelungită de
acţiune a acestor factori [3].

1
 Sistemele ecologice au capacitate de autoreglare, răspunzând permanent la factorii de
mediu care tind să le dezorganizeze. De asemenea au capacitatea de autoreglare în anumite
limite şi în anumite modalităţi specifice. Din aceste motive, intervenţia factorului uman (antropic)
în cadrul acestor sisteme prin organizarea de activităţi artificiale trebuie făcută astfel încât să nu
distrugă această capacitate şi echilibrul sistemului. În cazul în care sistemul ecologic şi-a pierdut
capacitatea de autoreglare şi de menţinere a stării de echilibru se produce o „catastrofă
ecologică”, care de cele mai multe ori este imposibil de remediat.
Sistemele ecologice pot fi considerate printre cele mai complexe categorii de sisteme. Cu
toate acestea, cum a fost posibil ca astfel de sisteme complexe, sofisticate, să fie parțial sau total
afectate? Desigur, nu doar aspectele economice și geografice sunt explicațiile, ci şi rolul
amprentei ecologice şi a schimbărilor climatice din perioadele respective. Evoluția unor situri
istorice, de exemplu, ar trebui deci, abordată atât din punct de vedere ecologic şi cultural, cât și
din punct de vedere al schimbărilor mediului și schimbărilor climatice, însă această abordare nu
este singulară. Să ne propunem să analizăm particularităţile acestor tipuri de patrimoniu zonale
sau globale foarte interesante, în conexiune cu i nfluența schimbărilor de mediu asupra procesului
evolutiv sau involutiv al acestora. Poate ca avem multe de învățat despre ceea ce s-a întâmplat.
Putem spune că amprenta ecologică s -a conturat ca fiind una dintre soluțiile de cel mai
moderne şi de analiză și că s-a bucurat, în ciuda disputelor pe care le-a creat, de o intensă
mediatizare și largă acceptare [3].
Amprenta ecologică a unei populații poate fi pe scurt definită ca ”suprafața terestră și
acvatică productivă din punct de vedere biologic, necesară producerii de resurse destinate
consumului și asimilării deșeurilor produse de această populație, indiferent de localizarea
respectivei suprafețe”.
Prin urmare, conform definițiilor stabilite de Wackernagel și Rees în 1995, amprenta
ecologică este terenul biologic productiv necesar pentru satisfacerea consumului unei populații și
absorbirea tuturor deșeurilor.
Scopul amprentei ecologice în faza iniţială a definirii ei, era de a identifica și propune noi
definiții și unități de măsură pentru dezvoltare, favorizând reorientarea economiei spre o
valorificare superioară a omului și a naturii, urmărind să ia în considerare efectele sociale și
economice ale modalităților de dezvoltare, efecte care nu figurează în calculele economice
tradiționale. Există anumite limite minime de resurse acceptate pe cap de locuitor care pot fi

2
consumate pe termen lung, durabil. De exemplu, într-o anumită zonă, fiecare cetăţean ar putea să
consume echivalentul a 2,3 hectare de resurse, dar în realitate consumă 2,4 hectare. Restul de 0,1
este „suportat” de zonele (ţările) care consumă mai puţine resurse, de obicei ţările mai sărace.
Amprenta ecologică poate fi considerată un indicator de dezvoltare durabilă tot mai
utilizat astăzi, indicator utilizat frecvent de organizațiile non- guvernamentale importante la nivel
internațional pentru conștientizarea presiunii antropice asupra mediului. Totodată, este un
indicator și un instrument de lucru utilizat tot mai frecvent de specialiștii care activează în
domeniul științelor ecologiei și al protecției mediului.
Între valorile amprentei ecologice și biodiversitate se pot stabili evidente și importante
corelații. Cu cât este mai mare amprenta ecologică umană, cu atât mai scăzută va fi
biodiversitatea.
Prin urmare, cunoaşterea mărimii amprentei ecologice umane este relevantă în
conservarea biodiversităţii, deoarece resursele materiale şi energetice extrase din rezervele
naturale în folosul populaţiei umane, nu mai sunt accesibile altor specii [4,5,6].

CONCEPTUL DE AMPRENTA ECOLOGICA CA SISTEM DE LUCRU

În 1970 conceptul de „Produs Intern Brut” (PIB) este deja frecvent utilizat ca indicator de
bază al nivelului general de dezvoltare al sistemelor economice naţionale şi al nivelului de viaţă
al populaţiei. Mărimea acestui indicator global devine un argument general acceptat şi
necontestat în analizele gradului de evoluţie economic, al utilizării resurselor şi al creşterii
nivelului de trai. Ca urmare, marile sectoare ale economiei mondiale au început să -şi evalueze
realizările în funcţie de valoarea PIB, ceea ce, în interval de câteva decenii, a dus la accelerarea
într-un ritm mai rapid decât până atunci a activităţilor economice, dar şi la utilizarea accentuată a
resurselor materiale şi energetice ale mediului – fapt deosebit de evident, în dimensiunile actuale
ale amprentei ecologice globale [3]
Simultan, consumul la nivel global de produse materiale, de energie şi de resurse
informaţionale a avut contribuţii remarcabile la acest fenomen. Toate aceste elemente trebuie
analizate în contextul strânselor interrelaţii în cadrul sistemelor ecologice sau eco-industriale. Ca
urmare a observaţiilor şi analizelor efectuate în ultima vreme, se pune tot mai frecvent problema
dacă nu cumva economia mondială a reuşit, în cele din urmă, să devină, într-o măsură mult mai
mare, o ameninţare la adresa mediului natural şi calităţii vieţii, decât susţinătorul dezvoltării şi al
bunăstării globale. Se poate considera, referitor la oferta de produse materiale şi servicii, strâns

3
conectate de fapt la cererea consumatorilor, că în fiecare zi se acumulează noi date şi informaţii
cu privire la aspectele sale generatoare de mari probleme în perspectiva calităţii vieţii, a sănătăţii
publice şi individuale şi, nu în ultimul rând, a protecţiei mediului natural şi a biodiversităţii.
Se poate considera prin urmare că, amprenta ecologică este un instrument de management
a resurselor (materiale şi energetice) care măsoară de câtă suprafaţă de teren şi de apă are
nevoie o populaţie umană pentru a realiza produsele pe care le consumă şi pentru a absorbi
deşeurile şi reziduurile rezultate prin producerea şi consumul acestor produse. Pentru a putea
realiza condiţiile de „calitate a vieţii”, consumăm ceea ce ne oferă natura. Oricare din acţiunile
umane are un anumit impact asupra ecosistemului global sau local. Acest lucru nu trebuie să fie
un factor de îngrijorare atâta timp cât consumul uman nu depăşeşte puterea de regenerare a
Pământului.
Amprenta ecologică poate fi considerată un element de evaluare la nivel global sau zonal
care măsoară "cantitatea de resurse materiale şi energetice" aferente unui ecosistem, pe care o
populaţie, o ţară sau o zonă o consumă. Prin actualele sisteme de calcul propuse, valorile se
echivalează în unităţi de suprafaţă (hectare globale, hag). Măsurătorile se bazează pe prezumţia
că orice activitate umană utilizează resurse şi necesită fluxuri de curăţire a reziduurilor care pot fi
echivalate cu suprafaţa productivă.
Prin măsurarea amprentei ecologice a unei populaţii (a unui individ, a unui sit actual sau
istoric, a unei naţiuni, a unei populaţii definite din punct de vedere statistic sau a întregii
umanităţi) se poate pune în evidenţă de fapt nivelul de consum sau excedentul de consum, valori
care pot fi utilizate la managementul al resurselor de mediu. Amprenta ecologică permite să ia
decizii personale sau colective în sprijinul optimizării consumurilor pentru a putea menţine în
parametrii funcţionali zona, regiunea sau planeta pe care o putem considera în considera în
condiţiile specifice ca sistem închis.
Ideile privind „amprenta ecologică au apărut pentru prima dată într-un raport din cadrul
programului vizând indicatorii de dezvoltare durabilă al unei organizații (inițial nelucrativă) din
SUA, Redefining Progress. Obiectivul acestei instituții era de a identifica și propune noi definiții
și unități de măsură pentru dezvoltare, favorizând reorientarea economiei spre o valorificare
superioară a capacităţilor omului și a naturii, urmărind să ia în considerare efectele sociale și
economice ale modalităților de dezvoltare, efecte care nu figurează în calculele economice
tradiționale. S-a propus, astfel, un indice nou – Genuine Progress Indicator, (Indicator de progres

4
autentic), un indicator real al progresului, care urma să determine o revizuire a PIB. Amprenta
ecologică este un indicator complementar al acestui calcul, destinat luării în considerare a
influenței activităților umane asupra mediului, în termenii utilizării de resurse, a utilizării
capacității de asimilare și exploatare a diverselor servicii oferite de mediu [2,8]
O comparaţie interesantă în acest domeniu se poate realiza între „bunăstarea umană” şi
„amprenta ecologică”. Pe baza datelor existente la „Global Footprint Network” şi a celor din „UN
Human Development Report”, s-a realizat graficul prezentat în figura 1.

Figura 1. Grafic comparativ privind bunăstarea umană şi amprenta ecologică (dupa

http://en.wikipedia.org/wiki/Ecological_footprint )

Ce este de fapt amprenta ecologică

In linii mari, amprenta ecologică reprezintă măsurarea impactului unei populații umane
asupra mediului. Valoarea acesteia se poate exprima ca suprafaţa totală a pământului şi apei
productive necesare pentru a acoperi toate resursele consumate şi pentru a recicla deşeurile
produse. În principiu deci, amprenta ecologică reprezintă un indicator obiectiv care exprimă
sintetic presiunea antropică exercitată asupra biosferei.
Amprenta ecologică a unei populații poate fi deci definită prin ”suprafața terestră și
acvatică productivă din punct de vedere biologic, necesară producerii de resurse destinate
consumului și asimilării deșeurilor produse de această populație, indiferent de localizarea
respectivei suprafețe” (W. E. Rees, M. Wackernagel, 1997). Evidențierea capacității mediului de
a servi ca suport pentru activitățile umane, tradusă în termeni spațiali, permite – potrivit ideii

5
originale a conceptului – evaluarea durabilității exploatării actuale a mediului. În etapa actuală, se
efectuează calcule destul de complexe cu rezultate care sunt înglobate în rapoarte anuale. Daca
luăm ca reper anul 2000 am putea arăta de exemplu că, cetățeanul mediu mondial avea o
amprentă ecologică de 2,3 hag (hectare globale), comparativ cu cetățeanul mediu american ar
avea o valoare a amprentei ecologice de 9,6 hag. O asemenea situație ar implica necesitatea unei
modificări a modurilor de dezvoltare, care să penalizeze într-un fel schimburile ecologice ilegale
și să stopeze atingerea limitelor biofizice. Conform aceloraşi estimări, depășirea valorii resurselor
în sensul unei dezvoltări durabile acceptabile, a fost de 20%, deci umanitatea a ”consumat” 120%
din planetă. Aceste valori sunt poate mai greu de înţeles, daca nu se iau în considerare situaţiile
evoluţiilor zonale şi modul în care producerea deşeurilor influențează starea ecosistemelor. S-a
afirmat – tot în acest context – că ar fi nevoie de trei planete Pământ pentru susținerea activităților
umane, dacă populația mondială ar trăi la nivelul europenilor sau americanilor [9].
Evaluarea amprentei ecologice se poate face pe categorii de activități. Cererea populaţiei
umane în spațiul biologic productiv se poate evalua prin 6 tipuri de utilizare ale mediului:
- terenuri destinate culturilor agricole,
- pășuni,
- exploatări forestiere,
- pescuit în ape dulci și sărate,
- infrastructură
- arii exploatate în scopul extragerii combustibilului fosil.
Este vorba, deci, ca pentru fiecare asemenea modalitate de utilizare a spațiului de referinţă
în vederea stabilirii amprentei ecologice, să se măsoare – în fiecare an – cererea antropică și
capacitatea biologică existentă, ceea ce presupune, pe de o parte, estimarea suprafețelor destinate
la nivelul planetei fiecărui tip de activitate, și suprafața potențial disponibilă pentru aceste
activități, pe de altă parte, de a le aduce la același etalon, în scopul de a le converti în funcție de
productivitatea biologică. Pentru a realiza acest lucru, cei care promovează acest indicator
preconizează și solicită sprijinul în ceea ce privește furnizarea datelor necesare sistemelor care
depind de Organizația Națiunilor Unite și pe cel al institutelor naționale de statistică.
În ceea ce privește conexiunea dintre amprenta ecologică şi utilizarea resurselor
energetice naturale, problemele sunt destul de complexe. Începând de la utilizarea unor resurse
energetice naturale de bază (cum ar fi de exemplu lemnul, în fazele iniţiale ale evoluţiei societăţii

6
umane) şi până la utilizarea energiei nucleare sau a unor surse de energie neconvenţională,
problemele trebuie abordate în mod diferit. Prin urmare, consideram că se pot distinge, din punct
de vedere al modului de analiză al amprentei ecologice, următoarele grupe de energii cu
aplicabilitate economică [9].
- Hidrocarburi gazoase naturale
- Lemn
- Hidrocarburi naturale lichide fosile
- Surse de energii fosile solide,
- Energia hidro
- Energia nucleară
Surse de energie neconvenţională (eoliană, solară, geotermală, maritimă)
În prezent, amprenta ecologică legată de consumul de hidrocarburi fosile şi cărbune este
măsurată prin suprafața necesară absorbirii CO2 emis în urma combustiei, în ipoteza că oceanele
absorb aproximativ 35% din aceste emisii, iar pădurile joacă rolul de recipient de depozitare
pentru celelalte 65 de procente rămase. Această ultimă ipoteză influențează de o manieră decisivă
nivelul amprentei ecologice legat de consumul de energie și, pe scară mai largă, nivelul amprentei
ecologice globale. După calculele iniţiale prezentate de Wackernagel (1997), cvasitotalitatea
creşterii amprentei ecologice între 1961 și 1999 a fost legată de consumul de energie. Nu trebuie
pierdut din vedere nici faptul ca evoluţia consumurilor de energie în diverse perioade istorice, a
condus de multe ori la epuizarea unor surse materiale naturale, cum ar fi de exemplu pădurile [4].
Ca aplicaţie de prim nivel, amprenta ecologică este propusă spre utilizare în scopul
efectuării unor comparații la nivel global: exprimată pe ansamblu sau pe individ, ea permite
prezentarea limitelor nivelului de dezvoltare ale unui teritoriu față de un altul. Amprenta
ecologică permite, de asemenea, indicarea faptului că dezvoltarea anumitor zone se realizează în
detrimentul altora: amprenta lor ecologică depășește teritoriul utilizabil, ele fiind astfel tributare
altor resurse naturale. În această situație, apare fie supraexploatarea propriilor teritorii, fie
exploatarea abuzivă a altor teritorii. Acest indicator este din ce în ce mai des menționat în
contextul studiilor de impact prealabile, cerute pentru proiectele de amenajare a teritoriului sau
pentru a cuantifica presiunea exercitată de anumite activități. Aspectul spațial nu prezintă niciun
interes special pentru companiile transnaționale, pentru care teritoriul de referință necesar
calculului amprentei nu are relevanță, el fiind unul ”risipit” în spațiu. Fiind un indicator

7
”agregat”, măsurarea amprentei ecologice implică alegeri în materie de ponderare, de substituție
sau de adiție a unor tipuri diferite de presiune și de funcții ale mediului. Deși aceste evaluări nu
constituiau o noutate în sine, modul și contextul variat în care ele au fost prezentate au
entuziasmat la vremea respectivă.
Dezvoltarea umană are la bază starea ecosistemelor şi serviciile pe care acestea le oferă,
starea resurselor şi a deşeurilor în conexiune cu capacitatea de absorbţie a acestora. Schimbările
care intervin în ecosistem, (de exemplu utilizarea fondului forestier, resursele oferite de sistemele
lotice şi lentice, resursele minerale, acumularea de dioxid de carbon din atmosferă) pot indica
faptul că cererea antropică a depăşit sau este pe punctul de a depăşi capacitatea regenerativă şi de
absorbţie a biosferei. Gestionarea controlată a interacţiunii umane cu ecosistemele la nivel global
sau local este esențială pentru a asigura dezvoltarea durabilă în perioadele următoare. Evaluarea
tendinţelor istorice oferă de asemenea o bază de date importantă pentru stabilirea obiectivelor de
viitor şi identificarea de opţiuni de acţiune în vederea atingerii obiectivelor declarate. Datele
privind amprenta ecologică la nivel naţional oferă constant informaţii în care activităţile umane
de utilizare a resurselor naturale afectează evoluţia temporală a ţărilor respective.
Este de menţionat că din 1997 Mathias Wackernagel şi colaboratorii săi de la Universidad
Anáhuac de Xalapa au oferit soluţii de calcul pentru determinarea amprentei ecologice şi a
biocapacităţii la nivel global sau naţional [2, 7, 8].
Pornind de la aceste analize, „Global Footprint Network” a iniţiat din 2003 publicarea
unor rapoarte anuale, cea mai recentă ediţie fiind cea din 2014.
Cererea de resurse şi activităţi impusă de populaţia globului asupra biosferei într-un
anumit an – raportată la tehnologiile predominante şi managementul resurselor din acel an - se
poate defini ca „amprenta ecologică” pentru perioada respectivă.
Furnizarea de resurse de către bi osferă, şi anume capacitatea biologică (biocapacitatea),
este o măsură a cantităţii biologice de producţie a zonelor terestre şi maritime disponibile.
Sistemele ecologice oferă resurse şi „servicii de ecosistem” pe care societatea umană le consumă,
acestea contribuind la realizarea bugetului ecologic – conform definiţiilor date de Wackernagel
(Wackernagel et al., 2002) [9].
Pentru a obţine o analiză reală a evoluţiei amprentei ecologice este necesar sa se introducă
indicatori specifici.

8
 Potrivit unei accepţiuni generale, un indicator trebuie să fie măsurabil, adică să sesizeze
dinamica sau să descrie situația care este supusă cuantificării. El trebuie să aibă un fundament
științific, să fie relativ transparent (adică ușor de interpretat). Se poate vorbi de funcțiile pe care
trebuie să le aibă – de o manieră tradițională – indicatorii: să reflecte fenomene sau evoluții, să fie
apropiate unei accepţiuni şi înţelegeri largi și să orienteze luarea unei decizii în domeniul
respectiv. Atunci când se pune problema evaluării – din perspectiva dezvoltării durabile – crește
necesitatea de a se ține cont de numeroasele componente ale acestui tip de dezvoltare: economică,
ecologică, socială și culturală. În unele analize este de dorit să se integreze chiar și o dimensiune
istorică, prospectivă, pentru a pune în evidență evoluţii din trecut şi a evalua tendințele pe termen
lung. Indicatorii trebuie să fie calculabili, într-un termen mai lung sau mai scurt. Din rațiuni
pragmatice, modul de aplicare constă adesea în reorganizarea informației existente, mai degrabă
decât în găsirea de sisteme care să permită colectarea unor date noi.
În condițiile unei asemenea complexități a situației – care trebuie transpusă într-o serie de
indicatori – este ușor de sesizat dificultatea realizării unei ”concilieri” între claritatea și
profunzimea cunoașterii, aspirațiile factorilor de decizie, chestiunile riguros științifice, noutatea
informațiilor și dinamica societății. În acest demers s-a pornit de la indicatori – în principal –
economici, deja utilizați pe scară largă.
În ciuda controverselor pe care le-a creat, şi criticilor care i s-au adus (neadaptarea la
politicile de mediu, faptul că nu furnizează o soluţie care să ducă la diminuarea impactului, faptul
ca nu permite compararea diferitelor modalități de utilizare a teritoriului, că nu ține seama de
realitatea presiunilor exercitate asupra mediului), se poate considera că amprenta ecologică
reprezintă o măsură eficientă de calcul a consumului unei anumite populații, strâns legată de
capacitatea ecologică a unui anumit teritoriu [5].
În forma de analiză actuală, amprenta ecologică include:
a) Referiri la suprafaţa agricolă terestră destinată producţiei de recolte destinate direct sau
indirect consumului uman
b) Păşuni şi pajişti necesare pentru creşterea animalelor destinate producţiei alimentare
c) Pădurile destinate producţiei de lemn pentru consum energetic sau prelucrare industrială
d) Suprafeţele de apă (lentice2, lotice3) destinate producţiei piscicole sau consumului uman
e) Zonele maritime costiere sau de larg din care se pot obţine producţii alimentare eficiente
f) Suprafeţele de teren necesare asigurării habitatului uman

9
 g) Zonele de vegetaţie (în special păduri) necesare absorbţiei de emisii de gaze rezultate din
procesele energetice
Amprenta ecologica poate fi calculată în raport cu diferite arii sau sisteme. Se poate calcula
„amprenta ecologică”, la nivelul întregii planete, la nivelul unei ţări, a unei comunităţi, a unei
locuinţe sau la nivel individual.
Țările foarte dezvoltate au o amprentă ecologică foarte mare, deoarece folosesc cantităţi
mari de resurse naturale şi produc cantităţi mari de deşeuri. De fapt, daca toata lumea ar trai
precum tarile dezvoltate, am avea nevoie de cinci planete pentru a asigura suficiente resurse
pentru toata lumea, iar în decurs de numai 50 de ani, am avea nevoie de opt planete Pământ [1].

Figura 2. Amprenta ecologică şi biocapacitatea determinate în Living Planet Report 2014

Figura 3. Evaluarea evoluţiei amprentei ecologice (după WWF, The Global Conservation
Organization, Living Planet Report 2006)

Activitatea omului şi-a pus amprenta asupra calităţii mediului din zona României, mai
ales în ultimii 150 ani. Zone adiacente Dunării, zonele montane carpatice sau intracarpatice ar fi

10
doar câteva exemple de luat în considerare în acest sens. Calitatea apelor din aceste regiuni, fie că
sunt potabile, pentru irigaţii sau pentru utilizări industriale, cât şi mediu de viaţă pentru
organisme biologice, au fost deseori afectate. Nu trebuie să trecem cu vederea însă şi posibilele
efecte ale amprentei ecologice în evoluţia lor istorică. Deşi datele sunt mai greu accesibile şi
dificil de interpretat, evoluţia unor situri istorice cum ar fi siturile dacice sau romano-bizantine
sunt sisteme care prezintă un real interes privind analiza rolului pe care îl are amprenta ecologică
în evoluţia societăţii umane [1].

Figura 4. Valori ale amprentei ecologice şi a biocapacităţii pentru România în intervalul

1961-2010 exprimate în hag.
(http://www.footprintnetwork.org/en/index.php/GFN/page/trends/romania/)

11
 BIBLIOGRAFIE
1. Stanciu, M.,: Amprenta ecologică a României, o nouă perspectivă asupra dezvoltării;
CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 3–4, 2009, p. 271–288
2. Wackernagel, M., Rees W.E. : L’impronta ecologica – come ridure l’impatto dell’uomo
sulla Terra; Edizioni Ambiente 2008, ISBN 978-88-89014-83-7
3. Human Development Report 2010,
http://en.wikipedia.org/wiki/Human_Development_Index#New_method_.282010_Report
_onwards.29.5B6.5D
4. Robert J. Barro, Jong-Wha Lee: A New Data Set of Educational Attainment in the World,
1950-2010; The National Bureau of Economical Research, NBER Working Paper No.
15902 Issued in April 2010; http://www.nber.org/papers/w15902
5. Venetoulis and Talberth, World in Motion: The Globalization and the Environment
Reader, (2009), edited by Gary Kroll and Richard Howard Robbins
6. "Redefining the Footprint (footprint 2.0)" in Sustainable Development: Principles,
Frameworks, and Case Studies, CRC, Routledge (2010).
7. Ewing B., A. Reed, A. Galli, J. Kitzes, and M. Wackernagel. 2010. Calculation
Methodology for the National Footprint Accounts, 2010 Edition. Oakland: Global
Footprint Network, Global Footprint Network, 312 Clay Street, Suite 300, Oakland, CA
94607-3510 USA, http://www.footprintnetwork.org/
8. Wackernagel, M. and Rees, W.E. 1996. Our Ecological Footprint: Reducing Human
Impact on the Earth. New, Society Publishers, Gabriola Island, BC.
9. Wackernagel, M., B. Schulz, D. Deumling, A. Callejas Linares, M. Jenkins, V. Kapos, C.
Monfreda, J. Loh,N. Myers, R. Norgaard and J. Randers. 2002. Tracking the ecological
overshoot of the human economy, Proc. Natl. Acad. Sci. 99(14), 9266-9271
10. Living Planet Report 2014, http://www.footprintnetwork.org/
http://ba04e385e36eeed47f9c-
abbcd57a2a90674a4bcb7fab6c6198d0.r88.cf1.rackcdn.com/Living_Planet_Report_2014.
pdf ;

12