ECONOMIA

MEDIULUI

NOTE DE CURS
 1. OBIECTUL DE STUDIU ŞI IMPORTANŢA ECONOMIEI MEDIULUI

Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale
contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru gestiunea societăţi umane.
Mediul însuşi este definit prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a naturii şi
al dezvoltării generale. Mediul reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor create prin
activitatea umană, care în, strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină
condiţiile de viată şi de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii. Protecţia
mediului este concepută ca fiind asigurarea echilibrului ecologic dinamic, conservarea şi
ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale ale ţării, asigurarea unor
condiţii de viaţă şi activitatea tot mai bună pentru generaţiile prezente şi viitoare. Grija pentru
protecţia mediului a devenit o preocupare a tuturor sistemelor sociale şi a tuturor
subsistemelor sale.
Protecţia mediului natural presupune:
 cunoaşterea mediului şi a interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi sistemele
naturale, cât şi prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai depărtate (pe termen
scurt sau lung ale acestor interacţiuni;
 utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferent de
originea lor;
 prevenirea si combaterea degradării mediului, atât cea provocată de om, cât şi a celei
determinată de cauze naturale;
 armonizarea intereselor imediate pe termen scurt cu cele de lungă durată şi
permanente ale societăţii umane şi utilizarea cu chibzuinţă a factorilor naturali de
mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii si monumente ale naturii, peisaj.
Pentru realizarea acestor obiective ale protecţiei mediului este necesar ca toate
proiectele economice-sociale să se bazeze pe cunoaşterea atentă a implicaţiilor ecologice şi a
consecinţelor în acest domeniu ale fiecărei variante de dezvoltare, investiţii şi pe cercetarea cu
grijă a contradicţiilor pe care le pot provoca acestea, stabilind modalităţile cele mai eficiente
de soluţionare a acestor contradicţii.
În acţiunea de programare a dezvoltării trebuie să se stabilească şi să se ţină seama de
priorităţile în domeniul protecţie mediului. Protecţia, ameliorarea, conservarea mediului
natural, cer eforturi însemnate atât pe plan ştiinţific, tehnic, economic, financiar și cultural-
educativ, cât şi o mare unitate de voinţă si acţiune din partea tuturor membrilor societăţii.
Efortul trebuie să stea la baza principiului raţionalităţii şi eficienţei, atât din punct de vedere
economic, cât şi ecologico-tehnic. Programele de protecţia mediului se pot organiza şi realiza
eficient numai pe baza unui plan de ansamblu care include priorităţile decurgând din
integrarea informaţiei ştiinţifice, tehnice, economice şi sociale, proiectând şi măsurând
influentele asupra tuturor resurselor.
Cercetarea ecologică şi în legătură cu ea cercetarea de protecţie a mediului, oferă
economistului posibilităţi de:
- îmbunătăţire a modului de înţelegere a sistemului de producţie, reproducţie şi a
creşterii economice;
- posibilitatea aprecierii echilibrului şi optimului economic (de colaborare şi cooperare
internaţională.
Economia mediului este o ramură a ştiinţelor economice, al cărui obiect îl constituie
gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a intereselor imediate, pe
termen scurt, cu cele de perspectivă pe termen lung şi permanent al societăţii omeneşti, în
condiţiile maximizării efortului depus pentru gestionarea sa.
 Economistul ecologist are sarcina de a lupta atât contra celui lipsit de perspectiva
timpului, prădalnic, faţă de natură şi deci, dăunătoare societăţii cât şi ecologistului abuziv,
care uită ci însăşi protecţia naturii ne interesează din punct de vedere al protejării omului, al
existenţei şi progresului umanităţii.
Economistul, preocupat de problemele ecologice, se va strădui să îşi armonizeze
interesele şi obiectivele dezvoltării economico-sociale cu gestionarea raţională şi prudentă a
mediului natural.
Acest fenomen face necesară o lărgire a cercetărilor economice dar şi a nevoii
stringentă de îmbogăţire a viziunii asupra dezvoltării şi creşterii economice, ca şi a
instrumentului de investigare ştiinţifică a acestei dezvoltări. Această viziune porneşte de la
faptul că omul nu s-a dezvoltat în sfera legilor, care guvernează viata, ci ca orice fiinţă de pe
pământ, s-a format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Condiţiile naturale au influenţat întotdeauna dezvoltarea societăţii, dar modul în care
acesta s-a manifestat, a diferit de la o epocă la alta.
Protecţia, conservarea, apărarea şi ameliorarea calităţii mediului au devenit în zilele
noastre tot atâtea chemări pe care omenirea alertată de marile pericole pe care le generează un
anumit fel de desfăşurare a activităţii economice şi le adresează ei însăşi.
Semnalul de alarmă l-au dat ecologiştii, însă preocuparea s-a extins continuu în
rândurile societăţii civile, ale organizaţiilor internaţionale şi guvernelor. Ştiinţele au început
cercetarea fenomenelor de protecţie a mediului, de depistare a cauzelor, de măsurare a
efectelor şi de căutare a soluţiilor. Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute
probleme ale contemporaneităţii şi una de prim ordin conducerea societăţii,
Mediul este definit şi prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a naturii şi sens
al dezvoltării generale. Mediul ambiant este considerat ca sistem geofizic şi biochimic
organizat prin legi de armonie evolutivă, ca mediu şi suport al vieţii, inclusiv al omului ca
fiinţă socială. Mediul constituie, în acelaşi timp, baza de resurse minerale şi energetice, de
resurse vegetale şi animale, iar deteriorarea acestora echivalează cu însăşi subminarea bazelor
dezvoltării economiei mondiale. Mediul ambiant constituie, de asemenea, suportul vieţii şi
sursa tuturor bunurilor de care avem nevoie.
El reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane care, în
strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă şi de muncă
pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii.
Protecţia mediului este concepută ca asigurarea echilibrului ecologic, dinamic,
conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale, asigurarea unor
condiţii de viaţă şi activitate tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Oamenii s-au smuls din cercul vieţii îmboldiţi nu de nevoi biologice, ci de organizarea
socială pe care au născocit-o pentru a cuceri natura, un mijloc de a dobândi bogăţii care
satisfac cerinţe aflate în conflict cu cele care guvernează natura. Rezultatul final este criza
mediului ambiant, o criză a supravieţuirii, "Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm cum să
restituim naturii bogăţia împrumutată de la ea" (Barry Commener),
Ecosfera este sălaşul pe care viaţa şi l-a clădit pe suprafaţa pământului, planeta
noastră. Orice vieţuitoare, pentru a trăi pe pământ, trebuie să se încadreze în ecosferă, căci
altfel, piere. Criza mediului e un semn că legătura fin cizelată dintre viaţă şi ambianţa ei, a
început să se macine, interacţiunile dinamice care sunt întregul, încep şi ele să cedeze şi pe
alocuri să dispară.
În ecosferă fenomenele biologice au caracter ciclic; reziduurile biologice ale unui
animal devin hrană pentru bacteriile din sol, excreţiile bacteriene hrănesc lumea vegetală,
animalele consumă plantele etc.
Aceste cicluri ecologice sunt greu acceptate de experienţa umană în sfera tehnici, când
maşina A nu dă întotdeauna produsul B, iar produsul B, după folosire, este aruncat,
nemaiavând nici o utilitate pentru maşină, pentru producţie sau pentru cel care l-a folosit.
Aici are loc prima mare greşeală din existenta omului ca parte a ecosferei. Noi am
distrus circuitul vieţii, transformând nenumăratele lui cicluri în fenomene liniare, artificiale,
create de om: petrol – distilare – ardere - motoare – energie – gaze nocive - aer poluat.
Alte rupturi create de om duc la apariţia chimicalelor toxice, apelor uzate, grămezilor
de gunoaie, dovedind toate puterea omului de a sfâşia ţesătura ecologică ce susţine de
milioane de ani viaţa pe pământ.

2. RELAŢIA OM-NATURĂ, COMPONENTĂ A EXISTENŢEI ŞI

DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII

Omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră, ci ca orice
vieţuitoare, s-a format şi s-a dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Dezvoltarea societăţii a fost influenţată de condiţiile vieţii pe planetă, dar gradul de
influenţă a variat de la o epocă la alta. Din punct de vedere economic condiţiile naturale
(mediul) se pot împărţii în doua mari categorii;
 avuţia naturală, sub forma mijloacelor de subzistenţă (fertilitatea solului, apa, aerul,
flora, fauna);
 avuţia naturală, în mijloace de muncă de felul mineralelor metalifere si nemetalifere,
combustibililor solizi, lichizi, gazoşi, energiei eoliene, hidraulice, aburului,
electricităţii.
Prima categorie de avuţii naturale a captat atenţia omului şi a jucat un rol esenţial încă
de la începuturile civilizaţiei.
A doua categorie a căpătat importanţă pe măsura descoperiri modului de utilizare a
lor, ajungând ca pe treptele înaintate ale civilizaţiei să primească o importanţă covârşitoare.
Întreaga mişcare este indisolubil legată de dezvoltarea istorică a producţiei, de muncă.
Fiind un proces între om şi natură, în cursul ceea ce omul efectuează, reglementează şi
prin acţiunea sa, controlează schimbul de materii dintre el şi natură, munca presupune atât
unitatea dintre om şi natură, cât şi lupta dintre el şi aceasta, deci contradicţia dintre ei.
Învingerea acestei contradicţii nu poate avea lac decât prin adaptarea şi transformarea
naturii potrivit nevoilor şi scopurilor societăţii omeneşti, şi desigur numai pe măsura
cunoaşterii de către om a naturii, a legilor ei şi a respectării acestora. Contradicţia dintre om şi
natură străbate întreaga existenţă a omenirii, constituind o parte componentă de cea mai mare
importanţă a istoriei omenirii.
Dezvoltarea economică are loc în contextul unor sisteme ecologice complexe.
Ecosistemul-unitatea dintre biocenoză (organisme vii aflate în interacţiune şi legate de
un anumit loc de viaţă, cu o componentă determinată şi autoreglabilă) şi biotop, exprimând
relaţiile indisolubile dintre organismele vii şi factorii abiotici-constă în interacţiunea dintre
comunitatea biotică şi mediul fizic ce este necesar existenţei şi dezvoltării, în relaţia dintre
organismele vii şi mediul lor de viaţă. Toate elementele fizice ale mediului natural
influenţează organismele vii iar acestea exercită la rândul lor o anumită influenţă asupra
elementelor mediului.
Funcţionarea ecosistemului presupune o combinaţie adecvată de componente vii,
fiecare având o funcţie specială.
Plantele verzi în prezenta energiei solare, aer şi apă-substanţe nutritive din sol, prin
fotosinteză produc substanţele organice (bioxid de carbon, aminoacizi) şi o transformă în
energie chimică înmagazinată în moleculele produselor care au fost sintetizate.
Plantele verzi sunt organismele de care depinde existenţa celorlalte vieţuitoare de pe
Terra, inclusiv a omului.
 Ecosistemul cuprinde şi organisme, capabile să descompună pe cele vegetale şi
animale ajunse la capătul existenţei lor şi sa restituie pământului componentele chimice ale
acestuia.
Fluxul de energie care parcurge ecosistemul are un sens unic. Energia solară ajunge pe
pământ fiind reţinută de plantele verzi, ia forma energiei chimice, materiilor organice de lungă
durată sau materiilor organice moarte, dar apărute de prin procese complexe de descompunere
şi formând acumulări cum sunt gunoaiele, turba, gaze naturale, petrol, cărbune etc.
În cadrul unui ecosistem fiecare specie poate exista, prospera, decade sau pieri, în
funcţie de capacitatea respectivului sistem de a o asigura cu cele necesare vieţii.
Odată cu amplificarea activităţii umane, economice şi sociale, proporţiile modificărilor
mediului au evoluat. Aceste modificări pot să nu prezinte un pericol atâta timp cât nu
deteriorează echilibrul ecologic al biosferei.
Menţinerea echilibrului dinamic cere ca transformările şi modificările produse de om
în mediul natural, felul, proporţiile şi repeziciunea lor să permită de fiecare dată restabilirea in
timp util a unui nou echilibru ecologic. Omul nu poate să scape din vedere posibilităţile noi de
adaptare a biosferei în dependenţă de intervenţia omului.
Orice dereglare a echilibrului ecologic, mai ales atingerea punctului de unde nu mai
este posibilă întoarcerea pot provoca societăţii umane pagube imense, pot frâna sau împiedica
dezvoltarea economică şi socială, punând în pericol chiar existenţa.
Adaptând şi transformând natura potrivit intereselor sale omul nu trebuie să uite că el
face parte din natură, să-i respecte legile şi în legătură cu ele, cerinţele echilibrului ecologic
dinamic.
Atât din punct de vedere general uman cât şi cel economic utilizarea cu grijă,
raţională, apărarea şi conservarea mediului natural şi respectarea exigenţelor echilibrului
ecologic constituie o condiţie fundamentală a creşterii economice.
Reproducţia presupune deci şi reproducerea condiţiilor echilibrului ecologic dinamic,
fără de care se îngustează condiţiile de bază ale desfăşurării ei.
Progresul ştiinţelor naturii dă posibilitatea prevederii atât a consecinţelor imediate şi
directe cât şi a celor îndepărtate sau indirecte de intervenţie a omului în mediul natural.
Nivelul şi complexitatea dezvoltării producţiei sociale determină varietatea şi
complexitatea legăturilor dintre om şi natură.
Omul se eliberează tot mai mult de sub puterea naturii dar aceasta nu înseamnă
depărtarea de ea, ci cunoaşterea ei mai profundă şi folosirea ei mai eficientă în interesul lor.
Progresul nu duce deci la despărţirea sau dispariţia dependenţei omului de
resursele naturii, ci o creştere pe baza cunoaşterii, a influenţei sale asupra naturii.

3. MEDIUL NATURAL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Într-o concepţie mai largă, totalitatea factorilor naturali, care se prezintă într-o anumită
stare de echilibru şi care determină condiţiile de viaţă pentru regnurile vegetale, animale şi
pentru exponentul său raţional - omul, cuprinzând aerul, apa, solul, subsolul şi relieful,
reprezintă mediul natural.
Aflat, ca orice sistem material, într-o continuă evoluţie şi transformare, structura şi
caracteristicile sale dinamice s-au modificat în timp, el devenind mereu mai complex, mai
variat. Chiar în intervalul scurt (raportat la evoluţia Pământului ca planetă) dintre apariţia
strămoşilor omului şi epoca actuală, mediul natural a evoluat mult, independent de existenţa şi
voinţa speciei umane. Astfel, au avut loc puternice mişcări tectonice care au influenţat
formele de relief, s-a modificat mult conturul mărilor, s-au instalat şi retras succesiv câteva
glaciaţii continentale, au avut loc alternanţe de clime calde şi reci, umede şi uscate şi ca
urmare alternante corespunzătoare de floră, faună şi soluri.
Evoluţia societăţii s-a desfăşurat însă, într-un ritm incompatibil mai rapid. Lăsând de-o
parte perioada îndelungată în care specia umană şi activitatea ei au fost determinate de legi
biologice, munca nefiind un act de producţie organizat special, societatea umană în istoria sa,
a avut o accelerare progresivă a ritmului ei de dezvoltare. Astfel, în ultimele secole, mediul
natural n-a suferit decât modificări spontane, minime, însă în acelaşi timp, în istoria societăţii
s-au succedat mai multe orânduiri sociale.
Desigur, această diferenţiere dinamică a permis societăţii o prelucrare mereu mai
complexă şi mai eficientă a condiţiilor naturale.
Astfel, dacă Homo sapiens şi strămoşii săi apropiaţi, nu erau decât nişte membrii
printre mulţi alţii ai lumii vii, care nu-şi puteau modifica mediul în care trăiau mai mult decât
alte fiinţe, iar culegătorii şi vânătorii erau direct interesaţi în păstrarea echilibrului florei şi
faunei naturale, adaptându-se eventualelor schimbări spontane ale acestora, odată cu
descoperirea uneltelor, omul a căpătat posibilitatea de-a modifica şi controla mediul natural,
pentru a-l adapta necesităţilor sale,
Hotărâtoare a fost capacitatea speciei umane, de-a transmite întreaga informaţie
dobândită mai ales urmaşilor, acumulându-se astfel un capital de experienţă din ce în ce mai
mare. Aproape independent de moştenirea genetică, dezvoltarea societăţii umane era marcată
de experienţa transmisă.
Cu dezvoltarea agriculturii, ecosistemele unor vaste teritorii s-au modificat
fundamental, iar aria de răspândire şi chiar codul genetic a numeroaselor specii de animale şi
vegetale au suportat transformări importante. Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea şi
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană au înarmat societatea cu mijloace de acţiune mereu
mai puternice şi mai perfecţionate. A avut loc popularea, uneori masivă, a unor zone slab
locuite (Vestul S.U.A., preeria canadiană, Australia, Noua Zeelandă, zona Golfului Persic
etc.), punerea în valoare a noi surse de energie, lucrări intense de transformare a naturii. Omul
a învăţat să schimbe cursul râurilor să niveleze neregularităţile morfologice ale unor zone în
care au creat aşezări omeneşti şi drumuri, să obţină terenuri cultivate pe seama mării, să
defrişeze intens sau să extindă irigaţiile în zone aride. S-a ajuns în final la formarea şi
dezvoltarea culturii specifice epocii industrial-tehnice, capabilă să determine schimbări
profunde ale mediului înconjurător.
În felul acesta, astăzi nu se mai poate vorbi aproape nicăieri de existenţa. unui mediu
natural nemodificat, dată fiind prezenta peste tot a omului pe glob, Societatea a alăturat şi
introdus în limitele mediului natural, un nou mediu artificial, creat prin diverse acţiuni umane
care, în strânsă interdependenţă, influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de
viaţă pentru om, pentru dezvoltarea societăţii, căruia i s-a adoptat denumirea de mediu
înconjurător sau mediu ambiant.
Evident, acest tip de mediu nu există şi nu funcţionează ca o sumă de termeni diferiţi,
ci constituie un întreg care prin varietatea şi diversitatea de structură, şi particularităţi
dinamice, preia şi combină în variante extrem de bogate şi complexe toate caracteristicile
entităţilor iniţiale din care provine.
Principala sa însuşire, calitativ diferită faţă de acestea, este apariţia în sistemul de
relaţii a unor termeni şi legături noi, datorită cărora mediul fizic seamănă tot mai puţin cu
varianta sa primară. Populaţia creşte continuu, iar societatea umană îşi extinde tot mai mult
posibilitatea de acţiune. Fără îndoială, scopurile imediate ale acestor acţiuni au fost
întotdeauna utile într-un fel sau altul societăţii, dar consecinţele intervenţiei omului în
circuitul material au luat uneori, în timp, caracter de catastrofă. Defrişările abuzive au scos din
circuitul economic suprafeţe întinse de teren în bazinul Mării Mediterane, în America de
Nord, în Brazilia etc.
Chiar în epoca actuală, când se execută studii detaliate în vederea întocmirii
proiectelor unor lucrări tehnice, neglijarea cunoaşterii anumitor caracteristici ale cadrului
fizico-geografic poate să se soldeze cu pagube materiale considerabile şi degradări
imprevizibile ale mediului (ruperea barajelor, colmatarea lacurilor de acumulare, pierderea
unui volum de muncă şi materiale investite in irigaţii, căi de comunicaţie, infestarea unor
culturi cu dăunători).
Cu toate acestea, progresul tehnic este un fapt de necontestat, societatea evoluează,
omul modern produce mereu si randamentul muncii sale este în continuă creştere, aşa după
cum, proporţional creşte şi cererea pe care el însuşi, producătorul, o ridică faţă de producţia de
bunuri materiale, în general. Iată un sistem care se autodezvoltă, în care s-ar părea că nimic nu
se opune unei creşteri continue. Zestrea naturală a Pământului include deopotrivă, elemente
înlocuibile în timp, ca şi resurse limitate. Mai clar decât oricând omul a devenit conştient de
acest fapt în momentul în care explorarea spaţială i-a permis să realizeze dimensiunile şi
posibilităţile limitate ale Pământului ca planetă şi ca spaţiu de acţiune. A atinge aceste limite
şi a le depăşi, chiar numai parţial, înseamnă în primul rând epuizarea rapidă a unor materii
prime, de înlocuit, urmând ca pe viitor activitatea economică să se desfăşoare în lipsa totală a
lor (de exemplu, purtătorii fosili de energie). Pe de altă parte, a neglija sau a minimaliza
aceste limite înseamnă deranjarea şi dezechilibrarea unor procese naturale sau acţiuni umane
extrem de importante; distrugerea capacităţi de autoepuraţie a apelor, prin supraîncărcarea lor
cu reziduuri, primejduirea agriculturii prin secătuirea solurilor etc. Aceste periclitări înseamnă
de fapt provocări, cu atât mai nocive, cu cât consecinţele lor negative se răsfrâng şi asupra
vieţii şi activităţii generaţiilor viitoare, unele dintre ele fiind ireversibile sau forte greu
corectabile.
Se realizează astfel un dificil, dar nu insurmontabil (de netrecut) moment de criză. De
altfel în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite de mediu în unele momente şi anumite
locuri, au fost suprasolicitate (cel puţin pentru perioade scurte şi în detrimentul câtorva
generaţii). Fenomenul a generat însă, întotdeauna, reacţii specifice: crize alimentare, migraţii
în alte ţinuturi. Nou este faptul că acum mediul îşi arată limitele nu numai în locuri izolate.
Pământul întreg funcţionează ca o unitate economică şi este în întregime suprasolicitat.
De asemenea, este nou şi faptul că omul a devenit conştient de această situaţie şi încă într-un
timp relativ scurt.
Problemele de mediu sunt legate, în perioada contemporană de creşterea demografică,
a urbanizării, a nivelului şi structurii consumului şi a evoluţiei tehnice.
Problemele de mediu, cele mai grave, au apărut însă în cursul ultimelor decenii.
Înainte de orice, ele rezultă din nivelul ridicat de utilizare a energiei şi a materiilor prime,
precum şi din necesitatea evacuării deşeurilor provenite dintr-o producţie şi un consum
general mai mare. Utilizarea energiei determină deteriorări extrem de variate şi de grave ale
mediului, în toate stadiile, de la extracţie, trecând prin transformare, transport şi conversiune
până la evacuarea surplusului de căldură.
Acţiunile umane au asupra mediului şi efecte globale, care s-ar putea concretiza în
modificări climatice generale. Eventualitatea unor fenomene spectaculoase, ca topirea
calotelor glaciare, pare puţin probabilă. Se constată în schimbări de anvergură mai mică, dar
nu lipsită de importanţă: aşa este spre exemplu expansiunea zonelor aride şi semiaride, ceea
ce ar putea să aibă urmări dezastruoase pentru agricultura din numeroase ţări. Se apreciază ca
posibilă în următorii 30-40 de ani, în condiţiile unor slabe preocupări de preîntâmpinare, şi o
modificare a climei, determinată de degajarea unor cantităţi de bioxid de carbon în atmosferă
(prin arderea combustibililor clasici) şi de agravarea turbidităţii atmosferei , ca urmare a
dezvoltării industriei şi a repartiţiei inegale a căldurii produse prin utilitatea diferitelor forme
de energie, ceea ce ar putea antrena o substanţială modificare a circulaţiei generale a
atmosferei.
Imaginea situaţiei actuale a mediului înconjurător pare şi este în multe privinţe şi în
multe locuri destul de gravă se apreciază însă că stadiul actual al cunoştinţelor generale,
posibilităţile materiale globale şi mai ales unanimitatea mondială de acţiune a protecţiei lui,
sunt în măsură să asigure şi pe viitor o calitate satisfăcătoare a vieţii. Se aşteaptă astfel că
mediul înconjurător să iasă de sub consumul abuziv de energie, mai întâi prin valorificarea
unor forme noi de energie, nepoluate, apoi prin recurgerea la convertizori, nepoluaţi cât şi prin
neutralizarea noxelor rezultate, înainte ca ele să se răspândească în mediu, De asemenea, în
perspectivă, prin cooperare internaţională şi utilizarea eficientelor mijloace electronice
moderne, se vor elabora modele analitice perfecţionate ale dinamicii atmosferice, prin care se
vor putea calcula şi prevedea efectele climatice ale modificărilor survenite, Astfel, va fi
posibilă repartizarea cât mai judicioasă a activităţilor industriale, agricole şi a populaţiei.
Complexitatea şi vastitatea sistemului de măsuri generale necesare implică dimensiuni în timp
pentru realizare. Importanţa este generalizarea rapidă a opiniei, că protecţia mediului
înconjurător cere măsuri urgente, responsabile, şi aplicarea unor programe corelate.
În literatură se întâlnesc o serie de noţiuni, care de fapt se referă la una şi aceeaşi
problemă şi anume cadrul ambiant de viaţă şi muncă al omului.
Mediul înconjurător este noţiunea cea mai des întâlnită şi reprezintă mediul natural,
transformat de om. Noţiuni sinonime cu mediul înconjurător sunt: peisajul geografic,
landschaft, environnement, mediu ambiant etc.

4. PREZENTATI PE SCURT COMPONENTELE MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

A. Componente fizico-naturale (abiotice); aer, apă, substrat geologic, relief, sol, în

înţelesul larg ca suport ecologic.
O prima caracteristică a acestor elemente o constituie necesitatea lor obligatorie pentru
existenţa vieţii. De aceea, pe buna dreptate, ele sunt considerate suportul ecologic al mediului.
O a doua parte caracteristică decurge din întrepătrunderea totală a elementelor
respective, natura lor fizică şi compoziţia lor chimică, permiţându-le să ia forme de îmbinare
foarte variate. Aerul, apa, solul, nu sunt elemente în sine, ci alcătuiesc un complex organic
deosebit de sudat. Ele au origine iniţial cosmică, se repartizează şi se dozează diferenţiat la
suprafaţa Terrei. Apa, aerul şi solul sunt elemente finite în cadrul învelişului terestru,
deoarece transformările şi refacerile lor nu generează cantităţi în plus. Terra nu va putea
obţine de nicăieri nici o cantitate de aer sau de apă în plus peste cea aflată' într-un continuu
circuit în natură. Gestionarea şi buna gospodărire a acestor elemente constituie singurele
posibilităţi de a acoperi necesităţile vieţii, activităţilor social-economice ale omului.

B. Componentele biotice (organismele): vegetaţia, animalele şi omul. Această

categorie se caracterizează prin nivelul înalt de organizare a materiei, ea fiind câmpul de
interferenţă a energiilor (în toate învelişurile Terrei), ceea ce constituie şi caracteristica lor
principală.
O altă caracteristică a componentelor biotice este dată de faptul că această categorie
reprezintă o "rezultantă a factorilor tereştrii şi cosmici" , provenienţa resurselor genetice şi de
existenţă fiind atât de natură cosmică.
Componentele biotice apar sub formă de comunităţi, biocenoze, iar răspândirea lor,
arealele ocupate de aceste comunităţi, sunt direct legate de condiţiile de mediu. Ele au o
continuitate concretă în spaţiu.
Pe lângă dinamica pe care o au în spaţiu, aceste componente au şi o foarte complexă
dinamică a evoluţiei lor în timp. Organismele actuale, prin caracteristicile lor biologice, nu
reprezintă decât un stadiu din permanenta evoluţiei a diferitelor specii vegetale sau animale.
Această evoluţie în timp depinde de natura biotopului, cât şi de relaţiile de interacţiune, care
se stabilesc între specii.
Materia organică vie a Terrei, ca un focar de energie specifică, foarte activă, se
organizează în forme de manifestare foarte diverse.

C. Componentele sociale. Aceste componente dau expresia superioară a

"pluridimensionalităţii" mediului înconjurător, atestă locul pe care-l ocupă omul în cadrul
acestuia.
Ca element al naturii organice, pe fondul acestei existenţe naturale, omul prin
activităţile sale (economice, sociale, culturale) îşi depăşeşte condiţia sa naturală. Are loc un
proces de dedublare a existenţei sale, celei naturale suprapunându-se existenţa socială.
Pornind de la acest concept al societăţii considerate un component major al mediului,
subliniem că particularitatea deosebită a mediului este generată tocmai de acest caracter
dublu, de interpătrundera naturalului cu socialul. De asemenea, în timp ce natura este
materială în totalitatea elementelor şi raporturilor sale, societatea este un domeniu căruia i se
poate atribui doar parţial atributul materialităţii. În afara structurilor şi relaţiilor materiale,
hotărâtoare în determinarea vieţii sociale în societate se instituie şi o altă sferă de fenomene,
derivate din cele dintâi, dar care nu au atributul materialităţii şi anume domeniul structurilor
ideale sau existenţa ideală.
Dubla poziţie a omului, naturală şi socială în acelaşi timp, face ca si componentele
sociale ale mediului să poarte în permanentă amprenta, pe de-o parte, a afinităţii omului cu
natura, a dependenţei sale organice de natură, iar pe de-alta parte, a detaşării sale conştiente
de aceasta, a calităţii sale sociale şi culturale.
Omul acţionând prin prisma intereselor şi necesităţilor sale, dă un scop proceselor
naturale, le stabileşte finalităţile. Exemplele de acest gen sunt numeroase, de la dirijarea
apelor către turbinele hidrocentralelor până la folosirea energiei solare sau eoliene, de la
transformarea terenurilor umede, în orezării şi până la utilizarea energiei animalelor de
muncă.

5. DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI PROTECŢIA NATURII

Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat deoarece existenţa
lui este indisolubil legată de cea a altor specii şi a întregului înveliş viu al planetei. Dar, dacă
evoluţia tuturor celorlalte specii se datorează doar acţiunii unor legi, biologice, în procesul
apariţiei şi evoluţiei speciei umane acţionează, pe lângă legi biologice, o nouă categorie de
legi: legile sociale, a căror bază este reprezentată prin procesul muncii. Acest proces a permis
confecţionarea uneltelor, folosirea mai bună a resurselor naturale, a determinat transformarea
radicală a raporturilor omului cu propriul său mediu (comparativ cu alte specii) conferindu-i o
serie de trăsături ecologice cu totul noi. Compararea unora din aceste trăsături cu ale altor
specii apare ca deosebit de semnificativă pentru înţelegerea relaţiilor omului cu natura.
Omul a devenit specia dominantă în natură. Prin numărul său şi mai ales prin
stăpânirea ştiinţei şi a tehnologiei, el transformă mediul adaptându-l la nevoile sale, în timp ce
la celelalte specii procesul este invers, speciile se transforma adaptându-se la mediu. În acelaşi
timp însă, omul rămâne o parte componentă (un subsistem) al ecosferei. Ca atare, modificările
unor trăsături ale ecosferei determinate de om, până la urmă se reflectă şi asupra lui însuşi.
Această poziţie, în cadrul ecosferei, implică alte trăsături ecologice ale speciei umane. Astfel
în timp ce orice specie este localizată geografic şi ecologic în anumite ecosisteme în afara
cărora nu pot exista, omul nu este legat de un anume ecosistem, ci este răspândit în întreaga
ecosferă.
 Acţiunea oricărei specii asupra mediului său - ca extindere şi intensitate, este limitată
de cadrul ecosistemului şi este controlată în mod automat prin necesitatea coexistenţei cu alte
specii, precum şi prin mecanisme ecologice. În cazul omului, această acţiune este practic
nelimitată şi necontrolată, iar prin intensitatea şi amploarea ei a ajuns să echivaleze cele mai
impresionante forţe la nivel planetar.
Multe mecanisme de autocontrol nu mai funcţionează la specia umană deoarece şi-au
pierdut rolul lor adaptiv, selecţia naturală fiind în mare măsură înlocuită prin factori sociali. În
primul loc trebuie menţionată înmulţirea necontrolată care prin corelaţie duce la accelerarea
creşterii necesităţilor şi a tuturor activităţilor umane.
Orice specie poate exista într-un ecosistem atât timp cât produsele activităţii sale sunt
eliminate din mediul în care trăieşte ceea ce practic se realizează prin utilizarea acestora ca
sursă de hrană pentru alte specii. Ca urmare procesele din ecosistemele naturale au un
pregnant caracter ciclic. Spre deosebire de aceasta situaţie, deşeurile activităţii umane se
acumulează în mare măsură, neputând fi reintroduse în ritmul în care sunt produse.
Într-o anumită privinţă însă, acţiunea omului asupra naturii se aseamănă cu a celorlalte
specii: este aproape la fel de inconştientă. Se ştie că pentru a avea dreptul să opereze un om,
viitorul medic trebuie să studieze ani de zile anatomia normală şi patologică, fiziologică,
fiziopatologia, ca şi multe alte discipline legate de cunoaşterea structurii şi modului de
funcţionare a organismului uman. În acelaşi timp oamenii intervin brutal în structura şi
funcţionarea "organismului" mult mai complex, delicat şi fragil al naturii, cunoscând mai
nimic despre anatomia şi fiziologia lui. Rezultatul tuturor acestor acţiuni, care determină o
influenţă tot mai puternică a omului asupra întregii ecosfere, constituie situaţia de criză care a
apărut în relaţiile omului cu ecosfera din care face parte.
Esenţa acestei crize constă în deosebirea care există între strategia ecosisistemelor
naturale şi cea a omului.
Strategia sistemelor ecologice constă în maximizarea intrărilor de energie în sistem,
realizată prin creşterea diversităţii şi de aici a stabilităţii sistemului faţă de factorii
perturbatori. Dar menţinerea acestor parametrii la valori ridicate implică mari cheltuieli de
energie. De aceea un ecosistem matur, evoluat, cheltuieşte aproape tot ce produce, iar
producţia unui asemenea ecosistem tinde câtre zero, ceea ce evident, contravine intereselor
imediate ale omului. Trebuie subliniat însă că stabilitatea ecosistemelor naturale înseamnă nu
numai menţinerea structurii şi a modului de funcţionare a biocenozei ci şi a condiţiilor
abiotice stabilitatea climei, a structurii şi a compoziţie solului, a regimului hidrologic, deci a
condiţiilor generale de viaţă.
Spre deosebire de această strategie a naturii, strategia societăţii umane, în dezvoltarea.
ei accelerată, constă în realizarea unei maxime productivităţi a ecosistemelor împreună cu
exploatarea tot mai intensă şi extinsă a resurselor naturale biologice şi nebiologice, pentru
satisfacerea intereselor imediate. Realizarea acestor tendinţe face ca intervenţiile omului în
echilibrele sensibile şi fragile ale naturii să submineze existenţa normală şi supravieţuirea
multor specii, care dispar sub ochii noştri, ca şi altor resurse nebiologice, de asemenea, însă şi
perspectivele dezvoltării economiei şi chiar a existentei speciei umane. În sensul celor
afirmate ne permitem să cităm câteva fapte,
De cele mai multe ori nu ştim nimic de implicaţiile genetice, ecologice şi economice
ale dispariţiei unor specii decât atunci când aceasta afectează într-un mod vădit interesele
noastre. Ceea ce putem spune cu certitudine este că asemenea implicaţii există, afectând
genofondul şi ecofondul biosferei.
O asemenea situaţie critică a devenit evidentă în ultima vreme în domeniul exploatării.
resurselor oceanice. Nevoia crescândă de alimente face ca tot mai multe speranţe şi eforturi să
se îndrepte către aceste resurse ale oceanului. De multă vreme, pe alocuri şi în prezent,
imensitatea spaţiilor oceanice face să se considere ca inepuizabile resursele lor alimentare.
Dar, încă din primele decenii ale secolului nostru au apărut indici contrari.
O serie de specii de balene şi alte mamifere mari oceanice sunt în pragul dispariţiei s-
au chiar au dispărut. S-a intensificat pescuitul micului crevete cunoscut sub numele de Krill,
care reprezintă hrana de bază a balenelor în Oceanul Arctic, şi în zona Antarctică. Nu se ţine
seama nici de faptul că aceşti creveţi sunt în contextul unei reţele trofice din care fac parte nu
numai balene dar şi foci, păsările (mai ales pinguinii) ca şi numeroase specii de peşti,
Exploatarea kcrillului dincolo de anumite limite va submina evoluţia acestui complex
faunistic de mare importanţă economică şi globală.
Pescuitul prădalnic, necontrolat, a dus la exploatarea unei întregi serii de specii de
peşti care reprezentau până nu demult baza pescuitului mondial, De pildă in Atlanticul de
Nord, specii importante cum sunt codul, heringul etc, au ajuns la pragul critic, iar altele, la fel
de importante ca heringul etc, aproape că au dispărut.
Caracterul neraţional al exploatării şi utilizării resurselor marine se desprinde şi din
următorul fapt: după datele F.A.O, din totalul capturilor mondiale (73,9 milioane) circa 28%
nu sunt folosite direct în alimentaţia oamenilor, ci mai ales sub formă de făină în alimentaţia
animalelor (în majoritate la crescătorii de păsări). Dar în felul acesta, dacă ţinem seama de
randamentul transformărilor energetice, care este de aproximativ l/l0, însemnă că 9/l0 din
această cantitate se pierde în aceste procese, în timp ce în lume şi chiar în unele ţări mari
producătoare de peşte ca Peru, populaţia suferă de lipsa de hrană proteică.
Repercusiuni la fel de grave asupra economic şi chiar a sănătăţii populaţiilor umane
apar în urma poluării principalelor medii de viaţă: apa, aerul, solul, Astfel, bioxidul de sulf
emanat în atmosferă în urma arderilor industriale şi transportat la distanţe mari de către vânt,
determină aşa numitele "ploi acide" care acidifică apele râurilor, lacurilor, solul. Apele
Scandinavei se depopulează, iar pădurile îşi reduc extinderea din cauza ploilor acide de
bioxidul de sulf provenit din zonele industriale ale Marii Britanii şi ale Germaniei. Acelaşi
lucru se întâmplă şi în Canada din cauza bioxidului de sulf provenit din S.U.A. La rândul său
creşterea concentraţiei bioxidului de carbon din atmosferă, provenit în urma arderilor
industriale şi a despăduririlor, pune sub semnul întrebării stabilitatea climei Pământului.
Acestea sunt câteva aspecte globale ale unor fenomene ecologice provocate de om.
Rezultatele globale ale tuturor acestor impacte ale activităţii umane asupra ecosferei conduce
la scăderea continuă a capacităţii planetei noastre de a întreţine viaţa. Pe de o parte lumea
săracă majoritatea populaţiei globului exercită o puternică presiune distructivă asupra naturii
pentru a-şi asigura minimul de existenţă, pe de altă parte, ţările dezvoltate consumă cea mai
mare parte a resurselor Pământului, şi unii şi alţii văd în acţiunea de conservare un adversar al
propriilor lor interese. Contradicţia apare ireductibilă. Dar o asemenea atitudine este profund
greşită. Soluţia problemei există dar ea trebuie înţeleasă, adoptată şi aplicată cu hotărâre de
toate statele lumii. Pe de altă parte trebuie stabilită o ordine economică, internaţională, pentru
conservarea naturii, care trebuie înţeleasă ca o măsură strategică a societăţii umane (trebuie să
conservăm resursele şi pentru generaţiile viitoare).

6. RESURSE NATURALE - CONCEPT ŞI CLASIFICARE

Prin resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite omului de mediul
natural sau, toate acele forme şi combinaţii ale materiei existente în natură care pot fi utile
societăţii omeneşti într-una din etapele evoluţiei sale. Pe lângă sfera de cuprindere foarte largă
a conceptului, trebuie reţinut caracterul său dinamic, prin faptul că îşi schimbă conţinutul în
raport cu necesităţile societăţii (diferite de la o perioadă de dezvoltare la alta, de gradul de
cunoaştere a naturii (dependent de nivelul dezvoltării ştiinţei) şi de posibilităţile tehnice de a
le introduce în circuitul economic.
 Pe de altă parte, din definiţie reiese şi faptul că deşi resursele naturale prin geneza şi
forma lor materială - sunt elemente ale naturii (ceea ce înseamnă că proprietăţile şi repartiţia
lor sunt determinate de legităţile care guvernează natural, ele sunt în acelaşi timp şi categorii
sociale, datorită legăturii lor cu nivelele de dezvoltare a forţelor de producţie, cu gradul de
participare la activitatea productivă a societăţii. Si în cadrul documentelor ONU termenul de
resursă naturală este abordat în aceiaşi accepţiune largă, documente care include în sfera
acestei noţiuni şi acele elemente ale mediului natural numite, mai frecvent, "condiţii naturale",
cum ar fi cele climatice şi morfologice (de relief, care favorizează viaţa omului sau care
constituie suport de dezvoltare a activităţii umane.
Necesitatea definirii cât mai exacte a termenului de resursă naturală, la nivelul unor
organisme ONU, a apărut şi datorită faptului că adeseori se fac confuzii între acesta şi cel de
"rezerve", îndeosebi atunci când este vorba despre substanţele minerale utile. Ca urmare, într-
un raport al grupului de experţi care se ocupă cu definirea şi terminologia resurselor minerale,
se fac precizările de rigoare. Astfel, se atribuie noţiunii de "resursă" o sferă de cuprindere
mult mai largă, fiind definită ca o concentrare naturală de substanţe solide, lichide şi gazoase
aflate în interiorul) sau deasupra scoarţei terestre în forme care permit exploatarea actuală sau
cea potenţială, realizabilă în viitor. În acelaşi timp, prin "rezerve" trebuie să se înţeleagă acea
parte a resurselor identificate (descoperite şi măsurate din care o substanţă utilă omului poate
fi extrasă în condiţii economice şi legale.
Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă vreme dar ele s-
au intensificat în perioada contemporană, pe măsura creşterii interesului general faţă de
problemele privind cunoaşterea, valorificarea şi utilizarea judicioasă şi echitabilă a acestora.
Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări a resurselor naturale bazate pe diferite
criterii care pun în evidenţă o anumită caracteristică a acestora.

A. După criteriul repartiţiei spaţiale (care are cel mai pronunţat caracter geografic),
resursele naturale pot fi grupate în:
a. resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară, energia eoliană şi
diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca materii prime;
b. resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore; Oceanul Planetar (cu
resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi Apele continentale care cuprind apele
subterane, hidroenergetice şi apele de uz industrial, agricol sau menajer;
c. resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii fosili, substanţe
minerale utile, roci de construcţii şi solul;
d. resurse ale biosferei, de natură vegetală şi animală. ·

B. După criteriul modului de folosinţă se pot deosebi;

a. resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce energie (combustibili
fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară). în acest domeniu, gama de resurse
se lărgeşte continuu, cercetările efectuate încercând să facă faţă cerinţelor impuse de
consumul imens de energie al societăţii contemporane.
b. resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse minereurile
feroase şi neferoase, lemnul, unele gaze din componenţa atmosferei, etc.,
c. resurse alimentare, ce includ produse de natură vegetală şi animală
Tot după acest criteriu, dar privite d într-un alt punct de vedere, se poate vorbi de
resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie, agricultură) şi de resurse utilizate
în domeniul neproductiv (destinate consumului populaţiei), precum şi de resurse cu
întrebuinţare mai restrânsă.

C. După criteriul locului de folosinţă există două categorii;

 a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde este nevoie
(substanţe minerale utile, apa, lemnul, etc.)
b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc
(energia mareelor, a valurilor, solul, etc.)

D. După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate, inclusiv în

documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele categorii de resurse naturale:
a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte importanţa lor şi sunt
exploatabile economic în condiţiile actuale.
b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte delimitate a
căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabilă. Ele pot deveni rentabile
în alte condiţii tehnice.
c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezenţa lor
în natură este indicată de studiile geologice
d. resurse nedescoperite (presupuse), paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte
nedelimitate, dar a căror prezenţă este indicată de prospecţiunile geologice.
După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se vorbeşte şi de
resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană, resursele de apă şi săruri ale
Oceanului Planetar, etc.), resurse relativ bine cunoscute (resursele biosferei, ale solului, etc.)
şi resurse slab cunoscute (resursele litosferei).

7. UTILIZAREA RESURSELOR ŞI MODIFICAREA PEISAJULUI

Procesul intens de dezvoltare economică, specific epocii contemporane, imprimă

ritmuri accelerate valorificării tuturor resurselor naturale şi impulsionează activitatea de
cercetare şi atragere în circuitul economic de noi regiuni. Deşi dezvoltarea fără precedent a
economiei ţărilor lumii antrenează toate categoriile de resurse, acest proces este mai evident
în cazul acelor resurse de substanţe care au un rol cu totul deosebit în economie. Valorificarea
resurselor energetice şi metalurgice, ca şi a altor categorii de resurse naturale, constituie un
factor deosebit de important al dezvoltării economice în general, al intensificării procesului de
industrializare în special. În acelaşi timp însă, prin utilizarea resurselor naturale se produc
modificări ale peisajului, substanţial, dar diferite în raport de tip şi de volumul utilizat.
Exploatarea resurselor de combustibili fosili are un rol important în modificarea
mediului. Repartiţia teritorială a industriei dintr-o regiune sau ţară oarecare capătă o anumită
configuraţie, influenţată tocmai de aceste elemente.

a) Exploatarea cărbunelui care precede valorificarea celorlalte resurse energetice

clasice, a produs mari transformări în peisaj, nu numai prin procesul de extracţie şi prelucrare,
dar şi prin rolul pe care îl are această resursă în atragerea şi fixarea altor subramuri industriale.
Încă de la mijlocul sec. al XIX-lea, exploatarea cărbunelui a contribuit la apariţia unor
industrii variate, încât regiunile carbonifere importante s-au transformat treptat în puternice
concentrări industriale. Între acestea, pot fi menţionate Yorkshire, Appalachi, Ruhr, Doneţ,
Kuzneţk, Silezia Superioară şi altele. Cărbunele în general şi cel cu slabă putere calorică în
special se valorifică în zona de extracţie. Ca urmare, această resursă a exercitat o forţă de
atracţie puternică asupra energiei electrice şi termice, asupra producţiei de cocs şi produse
siderurgice, cât şi asupra celor care derivă -chimice, neferoase, etc.
Primele unităţi industriale apărute pe baza cărbunelui care imprimă un plus de
originalitate peisajului acestor regiuni sunt centralele termo-electrice.
Prezenţa lor este determinată de marele consum de energie electrică din instalaţiile de
spălare şi tratare de la suprafaţă, precum şi cele din subteran. Industria extractivă a cărbunelui
este astfel, în parte, consumatoarea propriei sale producţii.
Această repartiţie teritorială a uzinelor siderurgice nu are un caracter exlusiv: ea este
specifică numai acelor întreprinderi în care este mai avantajoasă aducerea minereului de fier
în zonele producătoare de cocs. Producţia cocsului este însoţită de cea a gazelor care
constituie o materie primă de bază în industria chimică.
Valorificarea acestor gaze constituie o realizare deosebită deoarece se obţin o serie de
produse importante: acid azotic, îngrăşăminte, produse de sinteză, ajungându-se până la mase
plastice.
O altă grupă de industrii grefate pe resursele de cărbune utilizează energia produsă fie
direct sub formă de cărbune, fie indirect sub formă de energie electrică. Dintre industriile care
sunt mari consumatoare de energie termică, fac parte cele de ciment, de produse refractare,
care servesc totodată şi siderurgia (oţelăriile, furnale, cocseriile). Posibilităţile largi de
aprovizionare cu energie electrică se concretizează în diversitatea subramurilor industriei
construcţiilor de maşini (utilaj minier, maşini grele). De asemenea, preţul scăzut al energiei
electrice atrage de cele mai multe ori industria de aluminiu. Un exemplu în acest sens îl
constituie uzina de la Lunen din bazinul Ruhr. Pe de altă parte, ramurile legate de cărbune -
"obligatorii" (termocentrale), "derivate" (cocsochimia), "asociate" (siderurgia, construcţiile de
maşini), "paralele" (cărămizi refractare) - necesită un număr apreciabil de forţă de muncă.
Concentrarea populaţiei, determinată de aceste activităţi, a impus implantarea unor subramuri
ale industriei bunurilor de consum. Astfel, treptat, se accentuează diversificare industriei, deşi
rolul cel mai important continuă să-l deţină subramurile bazate pe cărbune.
Concentrarea puternică a industriei pe baza cărbunelui se caracterizează pr într-un
trafic foarte intens şi de aceea însoţită de puternica dezvoltare a mijloacelor de transport
terestre şi pe apă.
Prezenţa cărbunelui de calitate superioară şi în cantităţi apreciabile are consecinţe
dintre cele mai vizibile în peisaj, atât datorită apariţiei unor puternice concentrări industriale
cu o structură complexă, cât şi datorită procesului de urbanizare extrem de evoluat în aceste
zone.

b) Spre deosebire de cărbune, a cărui valorificare se reflectă pregnant chiar în peisajul

regiunilor de exploatare, utilizarea hidrocarburilor şi îndeosebi a petrolului, mai uşor
transportabil, contribuie la modificarea peisajului atât în zonele de extracţie, cât şi în regiuni
mult mai îndepărtate.
Utilizarea hidrocarburilor ca sursă de energie termică şi producţia mare de energie
electrică atrag dezvoltarea industriei electro-metalurgice şi îndeosebi a aluminiului. Un
exemplu în acest sens îl constituie câmpurile gazeifere din Louisiana (SUA) şi Lacq IFranţa).
Folosirea hidrocarburilor în zonele de extracţie, ca şi în cazul cărbunelui, atrage diverse
subramuri ale industriei materialelor de construcţii (ciment, ceramică), mari consumatoare de
combustibili.
În zonele bogate în hidrocarburi apare, de asemenea, dar nu obligatoriu, şi industria
petrochimică, care valorifică superior aceste resurse. Gazele obţinute în procesul de rafinare
constituie materii prime care stau la baza producţiei de mase plastice, cauciuc sintetic,
detergenţi, produse farmaceutice, etc.
Dacă exploatarea şi prelucrarea petrolului nu coincid teritorial, decât uneori, fiind în
general vorba de o disociere, asocierea extracţie-prelucrare devine mult mai necesară în cazul
gazelor naturale, imprimând anumite caracteristici valorificării. Astfel, gazele naturale din
regiunea Lacq, din Texasul de vest sau Algeria, cu un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, cu
acţiune corozivă, impun un proces de purificare pentru a putea fi transformate şi livrate
consumatorilor. De aceea, uzinele de desulfurare constituie parte integrantă a peisajului din
zonele gazeifere respective.
 Volumul rezervelor indică anumite direcţii valorificării gazelor naturale. Astfel,
exploatarea zăcămintelor mici (câteva mil. m3) nu se justifică decât în măsura în care există o
zonă apropiată de consum, exploatarea servind în acest caz 1a aprovizionareo unui oraş.
Zăcămintele mari de ordinul miliardelor de m3, ca Lacq (Franţa) sau Hassi-R' Mel (Algeria),
prezintă importanţă deosebită şi justifică implantarea unor industrii bazate pe gaze. Crearea
unor astfel de industrii în zonele de extracţie sau în apropiere a fost determinată de dificultatea
transportului gazelor la mari distanţe. Activitatea de lichefiere a gazelor naturale-prezentă
într-un număr restrâns de state care dispun de gaze naturale, dar care se găseşte în plină
ascensiune – favorizează extinderea valorificării acestei resurse şi în regiuni situate departe de
locul de extracţie.
Rolul gazelor naturale în dezvoltarea economică depinde într-o largă măsură de
alegerea direcţiilor de valorificare: utilizarea lor ca materie primă în industria chimică
reprezintă orientarea cea mai judicioasă, dar şi cu implicaţii mai profunde asupra mediului
înconjurător.
Peisajul creat prin valorificarea resurselor de petrol şi gaze prezintă trăsături specifice.
Marea varietate a industriilor constituie nota distinctă a regiunilor industriale bazate pe
valorificare hidrocarburilor lichide sau gazoase. Pornind de la rafinarea petrolului sau tratarea
gazelor, regiunile se pot dezvolta în două direcţii, în raport cu utilizarea chimică a gazelor sau
pentru producerea energiei termice şi electrice. De aici o varietate de industrii: petrochimică,
metalurgică (oţelării electrice, uzine de aluminiu aprovizionate cu energie electrică produsă de
termocentrale care folosesc petrolul şi gazele naturale), industria constructoare de maşini pe
baza materialului propriu. Aceste trăsături sunt specifice regiunii Golfului Mexic, sud-vestul
Californiei şi în special regiunii Los Angeles, regiunii Lacq, etc.

c) Industria extractivă şi de prelucrare a resurselor de minereuri feroase şi

neferoase imprimă şi ea un aspect deosebit teritoriului. Prezenţa centralelor miniere,
dezvoltarea complexelor siderurgice şi ale metalurgiei neferoase, care presupune existenţa
unui sistem de transport corespunzător, constituie factorii care generează densităţi mari de
populaţie odată cu puternica dezvoltare a centrelor urbane. Anumite particularităţi ale acestor
resurse date de mărimea volumului rezervelor şi mai ales de calitatea minereurilor, determină
deosebiri de la o regiune la alta, în ceea ce priveşte valorificarea şi ca urmare contribuţia lor la
modificare mediului. Cantitatea uriaşă de minereu solicitată de industria metalurgică,
conţinutul mediu sau slab în metal, constituie factori hotărâtori în amplasarea întreprinderilor
industriale. Deoarece transportul minereului de calitate inferioară este nerentabil, se impune
valorificarea minereului pe loc, adică în zonele de extracţie, contribuind astfel la constituirea
unor peisaje cu trăsături specifice.
Pe lângă aceste elemente pozitive ce caracterizează peisajul general şi valorificarea
resurselor de substanţe utile - dezvoltarea diverselor subramuri industriale, a transporturilor,
intensificarea procesului de urbanizare - acestea se extind teritorial şi totodată se intensifică şi
procesele de degradare a mediului. Activitatea de extracţie şi de prelucrare a substanţelor utile
a determinat profunde transformări ale compoziţiei scoarţei şi chiar forme noi de relief.
Exploatarea unor cantităţi enorme de substanţe utile din scoarţa terestră a generat goluri
subterane de dimensiuni considerabile, cu implicaţii şi la suprafaţă. Astfel, în zonele miniere
sunt caracteristice fenomenele de tasare, care se reflectă în relief sub forma unor depresiuni:
multe din aceste depresiuni, create pe locul vechilor regiuni de exploatare a sării au devenit
cuvete lacustre.
Valorificarea substanţelor utile a condus şi la apariţia unor forme pozitive de relief,
haldele, create prin depozitarea vreme îndelungată a sterilului şi a altor materiale rezultate din
procesul de prelucrare şi care constituie unul din elementele caracteristice peisajului
regiunilor miniere.
 d) Valorificarea resurselor de apă în diverse scopuri a produs profunde transformări
în fizionomia reţelei hidrografice. Reducerea rolului distructiv al râurilor, care se manifestă în
unele regiuni prin puternice revărsări sau inundaţii, a necesitat o intervenţie deosebit de activă
a omului în peisaj, concretizată prin realizarea unor canalizări, îndiguiri şi asanări.
Transformarea peisajului s-a efectuat nu numai prin lucrări întreprinse în scopul
reducerii excesului de apă, cât şi pentru acelea care aveau ca scop asigurarea resurselor de apă
necesare industriei, agriculturii şi populaţiei. Odată cu dezvoltarea industriei şi agriculturii, cu
intensificarea procesului de urbanizare, creşte considerabil cantitatea de apă necesară
proceselor tehnologice, irigaţiei şi consumului populaţiei. Ca urmare se construiesc noi canale
menite să satisfacă aceste cerinţe.
Aceste lucrări se încadrează în activitatea de valorificare complexă a reţelei
hidrografice în scopul alimentării cu apă a aşezărilor omeneşti, industriei, agriculturii, precum
şi producerii energiei hidroelectrice. Lacurile de acumulare şi barajele, deseori de mari
proporţii, centralele hidroelectrice, ca şi sistemele de canale de irigaţii care însoţesc astfel de
amenajări complexe ale reţelei hidrografice, constituie elemente care imprimă trăsături noi
peisajului, În plus, energia hidroelectrică produsă, ca şi alte forme de energie contribuie la
fixarea unor întreprinderi industriale caracteristice.
Atracţia exercitată de hidroenergie este determinată înainte de toate de costul scăzut al
energiei produse. Implantarea industriei bazată pe hidroenergie are caracter selectiv, se
constată că hidroenergia atrage toate ramurile industriei care necesită mari cantităţi de
electricitate, cum sunt industria aluminiului, nichelului, titanului, industria de prelucrare
chimică a lemnului şi altele.

e) Valorificarea solurilor şi a resurselor biosferei a contribuit într-o mare măsură la

schimbarea peisajului. Creşterea populaţiei şi ca urmare a cerinţelor alimentare a necesitat
extinderea suprafeţelor agricole. În acest scop, dar şi pentru obţinerea lemnului de foc sau
necesar industriei, s-a desfăşurat o activitate intensă de despădurire.
Defrişarea, care a luat proporţii uriaşe mai ales în ultima sută de ani, a contribuit nu
numai la ruperea echilibrelor unor biocenoze, dar şi la declanşarea eroziunii accelerate pe
suprafeţe întinse. Astfel de fenomene au căpătat dimensiuni si ritmuri catastrofale în zona
intertropicală, unde au creat un peisaj dezolant.
O altă formaţiune vegetală naturală principală care a suferit profunde modificări, a fost
cea a pajiştilor naturale, îndeosebi cele din stepă şi silvostepă. Activitatea de transformare a
acestor pajişti datează din epoca în care s-a trecut la cultivarea pământului, dar efectele ei au
devenit tot mai evidente pe măsură ce mijloacele de lucru s-au perfecţionat şi au permis în
treprinderea unor importante acţiuni de desţelenire. Pe de altă parte, păşunatul excesiv a
determinat reducerea calităţii păşunilor pe mari suprafeţe.
Modificarea învelişului vegetal natural a avut urmări asupra faunei, determinând
dispariţia condiţiilor specifice mediului de viaţă pentru anumite specii de animale. Pe lângă
această acţiune indirectă, omul a exercitat şi o presiune directă şi neîntreruptă asupra faunei
prin vânătoare. Ca urmare, aria de repartiţie a multor specii a suferit modificări importante,
unele dintre acestea chiar dispărând.
Rezultă deci, că valorificarea resurselor naturale are ca efect transformarea profundă a
peisajului. O viziune clară şi multilaterală asupra mediului şi o intervenţie ştiinţifică a
societăţii omeneşti constituie premisele unei valorificări capabile să asigure menţinerea
echilibrului componentelor mediului, atât de necesar vieţii şi activităţii omului.
 8. LONGEVITATEA PRODUSELOR

Dacă durata fizică a produselor poate fi nelimitată, longevitatea acestora este limitată
şi se referă la perioada de timp a utilizării lor. Reducerea longetivităţii produselor este
determinată de manifestarea a două tendinţe principale în economia modernă:
a. simplificarea produselor şi proceselor, care conduce adeseori la înlăturarea lor după
o singură folosire, fără ca acestea să fie uzate (de exemplu ambalajele);
b. deprecierea tehnică şi morală a produselor.
În legătură cu cea de-a doua tendinţă menţionată mai sus (deprecierea tehnică), aceasta
se referă, îndeosebi la deteriorarea calităţii produselor sau performanţelor lor tehnice ca
urmare a funcţionării acestora fie în condiţii normale, fie în condiţiile unor dereglări ale
mediului înconjurător. Ca urmare, are loc grăbirea deprecierii tehnice a produselor (de ex.
coroziunea unor instalaţii din cauza unor poluanţi chimici). Cel de-al doilea gen de depreciere
(morală) joacă un rol tot mai important în economie, datorită unor anumite schimbări în
mecanismele de piaţă, precum' şi în comportamentul consumatorului şi al producătorului.
Deprecierea morală are ca izvor apariţia unor bunuri noi cu performanţe tehnice şi economice
superioare celor existente şi care asigură o eficienţă economică sporită. Aceasta poate fi
numită depreciere morală, economică. Alt izvor al deprecierii morale este cel de origine
social-psihologică, asimilat unor fenomene ce ţin de schimbările sau de evoluţia psihologiei
individuale şi sociale, ca moda, gusturile, etc. Deprecierea morală psihologică se extinde tot
mai mult, pe măsura creării abundenţei de produse şi servicii.
Există numeroase variabile care determină sau influenţează, într-un sens sau altul,
longevitatea produselor.
Printre acestea se numără tot mai mult factorii care nu în totdeauna pot fi exprimaţi
cantitativ, cum sunt, de exemplu, cei psiho-sociali menţionaţi. Problema practică este de a lua
în considerare toţi aceşti factori pentru a determina momentul optim de înlocuire a produselor
(mijloace de producţie şi în special uneltele de muncă, bunurile de consum de folosinţă
îndelungată, precum şi unele bunuri cum sunt cele de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de uz
casnic, etc.) Totodată, se pune problema de a determina timpul de funcţionare a produselor, pe
de o parte, de către consumatori, iar pe de altă parte, de către producători.
Criteriul esenţial care se are în vedere la determinarea duratei optime de funcţionare a
produsului este cel al eficienţei economico-sociale. În acest scop, pentru calcule şi comparaţii
se iau indicatori caracteristici, cum sunt preţurile de achiziţii ale bunurilor noi, cheltuielile de
reparaţii şi de întreţinere ale bunurilor existente, cheltuielile de exploatare şi efectele
economice şi sociale pe care le aduc produsele respective în comparaţie cu cele de înlocuire.
Evoluţia consumului, ca şi a comportamentului consumatorului în corelaţie cu
dezvoltarea economică se află sub influenţa diferiţilor factori, printre care un loc principal îl
ocupă strategia producătorilor pusă în evidenţă prin intermediul mecanismului de piaţă.
Producătorul îşi poate exercita strategia sa într-un mod cu totul diferit, în funcţie de evoluţia
produsului şi de gradul de saturare a pieţei cu produsul respectiv. Se disting următoarele trei
faze importante:
a. perioada de inovaţie, când producerea bunurilor se face în număr mic, preţul lor este
ridicat şi ele sunt destinate unei minorităţi a consumatorilor care dispun de venituri ridicate;
b. o perioadă ce se caracterizează prin trecerea la o producţie de masă a bunurilor,
coborârea preţului de vânzare şi o largă difuzare a acestora;
c. o perioadă de saturare a cererii pentru produsele respective, nemaifiind posibilă nu
numai sporirea producţiei, ci chiar menţinerea ei la dimensiunile anterioare.
În acest context, adeseori se pune problema, pe de o parte, pentru producători de a găsi
noi căi de îmbunătăţire a calităţii produselor, a caracteristicilor lor tehnico-economice, iar pe
de altă parte, pentru consumatori de stimulare a lor de a înlocui produsele vechi cu altele noi,
de calitate îmbunătăţită.

9. RECICLAREA RESURSELOR DE MATERII PRIME

Activitatea de producţie este caracterizată ca fiind un proces în care are loc schimbul
permanent intre om şi natură:
a. desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în produse folositoare;
b. restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de deşeuri. După un
anumit timp, cu o întârziere mai mică sau mai mare, o parte din deşeuri sunt integrate în
circuitul biologic, iar altă parte, în circuitul economic. Prima formă de integrare se numeşte
reciclarea naturală care are loc mai cu seamă cu ajutorul agenţilor biologici, iar cea de-a doua
- reciclarea artificială, care se face de către om. Problema este de a păstra la proporţii cât mai
reduse cantităţile de reziduuri evacuate în natură şi anume în limita potenţialului de care
dispune mediul natural de a le recicla fără urmări defavorabile de tipul dezechilibrelor
ecologice. Aceasta se poate realiza, pe de o parte prin desprinderea din natură a unor cantităţi
rezonabile de resurse şi prelucrarea eficientă a acestora, fără să rezulte cantităţi mari de
deşeuri, iar pe de altă parte, de a capta şi colecta în proporţii crescânde aceste deşeuri,
începând de la însăşi sursa lor de producere, şi a le supune prelucrării în procesele de
producţie.
Operaţia este cunoscută sub denumirea de reciclare artificială a resurselor.
Desfăşurarea sa are loc după anumite reguli sau cerinţe obiective de care trebuie să se tină
seama în formularea unor acţiuni practice în economie.
În primul rând, pe întregul ciclu economic - de la extracţia, producţia şi
transformarea materiei prime la consumul final - se produc subproduse cu valoare redusă sau
fără valoare, precum şi reziduuri fără valoare, ori chiar cu efecte dăunătoare în economie,
numite pe scurt deşeuri, care şunt susceptibile în anumite condiţii tehnice şi eficienţă
economică de a reintra în circuitul economic.
În al doilea rând, în cursul proceselor economice, inclusiv al reciclării deşeurilor,
au loc modificări ale proprietăţii produselor, precum şi dispersia materiei, cu care prilej se
produce degradarea materiilor prime, pierderea greutăţii, etc.
În al treilea rând, evoluţia ratei de reciclare a deşeurilor este determinată, pe de o
parte, de evoluţia costului la producţia obţinută din materia primă originală, iar pe de altă
parte, de evoluţia costului la produsele obţinute din reciclarea deşeurilor, luând în considerare,
în acelaşi timp, atât cheltuielile de investiţii suplimentare pentru. recuperarea acestor resurse,
cât şi efectele negative ce pot fi provocate vieţii economice şi sociale dacă nu s-ar lua
măsurile necesare de reciclare a deşeurilor. Atât timp cât abundenţa unor resurse exploatabile
asigură costuri de producţie mult mai scăzute decât cele pe care le-ar putea asigura utilizarea
deşeurilor, iar influenţa negativă a evacuării acestora în natură asupra factorilor de mediu nu a
început încă să-şi facă apariţia, reciclarea rămâne în afara teoriei şi practicii economice,
neprezentând interes nici din punctul de vedere al eficienţei economice, nici din cel al moralei
ecologice. Problema capătă importanţă şi începe să intre în câmpul de preocupări al
ecologiştilor, apoi ale economiştilor în măsura în care încep să-şi facă apariţia efectele
negative asupra factorilor de mediu, cu pierderi pentru economie. Ea capătă aspecte deosebit
de acute în cazurile când resursele devin deficitare, iar costurile noilor resurse extrase din
natură cresc.
 În al patrulea rând, mărimea ratei de reciclare, precum şi masa deşeurilor reciclate
depind de nivelul de dezvoltare economică în general, de gradul de dezvoltare a unor ramuri
recunoscute ca mari producătoare de deşeuri, precum şi de intensitatea caracterului deficitar al
resurselor, atât pe plan intern, cât şi internaţional, sau, pe de o parte, de raritatea resurselor, iar
pe de altă parte, de mărirea cererii. Deşi în acest domeniu statisticile sunt destul de sărace în
informaţii, iar metodologia care stă la baza calculării indicatorilor nu este încă unitară, totuşi,
există unele calcule şi situaţii pentru a putea reprezenta unele tendinţe privind amploarea şi
direcţia de desfăşurarea a fenomenului.
Astfel, cantitatea deşeurilor industriale, comerciale şi menajere colectate a ajuns la cca
40kg/zi locuitor SUA, l8kg/locuitor RFG şi 2kg/zi locuitor în România. Pretutindeni, metalele
preţioase sunt aproape în întregime reciclate.
Totodată, rate înalte de recuperare se realizează la metalele feroase şi neferoase, însă
cu diferenţe mari pe ţări. De exemplu, la cupru, raportul intre producţie mondială de cupru
rafinat obţinut din minereu şi producţia obţinută din reciclare este de 0,42. În acelaşi timp
insă, în ţările cu un consum mare de cupru şi cu un puternic deficit de resurse miniere proprii,
acest raport apare mult mai ridicat: 0,66 în SUA, 0,97 în ţările Europei de Vest etc. De
asemenea, în ţările exportatoare de aluminiu obţinut din prima fuziune, rata de reciclare
exprimată ca raport intre producţia de aluminiu din a doua fuziune şi producţia din prima
fuziune a fost în anul 1970 foarte redusă (Norvegia - 0,008, Canada - 0,003, Franţa - 0,23)
faţă de marile ţări importatoare de aluminiu din prima fuziune unde rata de reciclare a fost
mult mai înaltă (Japonia 0,43; RFG - 0,84; Italia - 1,05; Anglia - peste 5). Rate de recuperare
înaltă se realizează la fier (50-70%), iar rate în creştere se înregistrează la hârtie şi cartoane,
textile, sticlă şi cauciuc. De exemplu, gradul de colectare a maculaturii faţă de consumul
intern de hârtie şi carton se ridică la 30-33% în unele ţări din Europa de Vest (Franţa,
Olanda, Anglia, RFG) şi în anul 1975 la 28,5% în România, cu perspectiva de creştere la
peste 36%.
Realizarea pe această cale a unor însemnate economii de resurse, precum şi a
protecţiei mediului sunt evidente dacă se are în vedere că numai pentru fabricarea unei tone de
hârtie sunt necesare 3,8 mc de material lemnos, 650 kg combustibil convenţional, cca 110 kg
de produse chimice, un consum foarte mare de apă şi că procesele de fabricaţie a hârtiei au un
grad înalt de poluare a unor factori de mediu (îndeosebi a apei).
În general, există pretutindeni tendinţa ca ratele de recuperare a resturilor de producţie
şi a deşeurilor să crească substanţial, ceea ce apare ca un fapt pozitiv pe linia cerinţelor
privind conservarea resurselor naturale şi protecţia mediului înconjurător. Se menţin totuşi
însemnate obstacole în calea ridicării acestor rate, cum sunt: costuri de investiţii şi cheltuieli
de exploatare încă necompetitive faţă de cele asigurate prin procedee de extracţie primară,
disponibilităţi de fonduri de investiţii încă restrânse în raport cu cererile, insuficiente în ce
priveşte rezultatele oferite de tehnologiile existente pentru recuperarea deşeurilor, etc. În
vederea economisirii resurselor şi a recuperării deşeurilor pot fi insă găsite numeroase soluţii
atât pe linia sporirii în această direcţie a contribuţiei cercetării şi proiectării, cât şi pe linia
perfecţionării sistemului de organizare, de cointeresare materială (individuală şi colectivă),
precum şi de educaţie cetăţenească, a populaţiei în spiritul economisirii şi reciclării resurselor.

10. PROBLEME ALE EVALUĂRII ECONOMICE A RESURSELOR

La această dată se recunoaşte insuficienta studiere a relaţiilor si a cerinţelor de ordin

economic pentru prevenirea sau redresarea unor factori de mediu, a unor efecte negative
precum şi lipsa unui sistem de evaluări economice ale resurselor naturale, suficient închegat,
de cuprinzător, de eficient şi fundamentat teoretic, sistem care să fie pus în slujba economisirii
resurselor naturale şi a conservării factorilor de mediu. Unii cercetători apreciază că a sosit
timpul unei evaluări băneşti realiste a terenurilor agricole şi silvicole, care să fie corect luată
în considerare economiceşte în procesul reproducţiei lărgite şi a creşterii economice, ca şi în
compararea mărimii şi structurii preţului producţiei agricole din ţară cu cele de peste hotare.
De asemenea, trebuie să adăugăm că a sosit timpul de a evalua băneşte şi resursele minerale
ale subsolului, şi resursele de apă, astfel încât asemenea evaluări să fie utilizate ca instrumente
eficiente în acţiunea amplă de raţionalizare a extracţiei şi a utilizării în producţie a tuturor
resurselor, acţiune pusă în strânsă corelaţie cu cerinţele creşterii economice în perspectivă.
Până în prezent, problema resurselor a fost studiată în ţara noastră mai ales sub
următoarele aspecte:
a) aprecierea cantitativă sau fizică, în dinamică, a rezervelor sigure, probabile şi
posibile pe cele doua categorii - regenerabile şi neregenerabile;
b) substituţia resurselor în perspectivă, luând în considerare tendinţele progresului
tehnic, mutaţiile pe care le provoacă progresul tehnic în domeniul folosirii materiilor prime şi
energiei;
c) evaluarea bănească a resurselor naturale atrase în circuitul economic, ţinând seama
nu numai de valoarea - muncă, ci şi de valoarea de întrebuinţare, în prezent şi în perspectivă,
de volumul în creştere a cheltuielilor pentru producerea resurselor (când este vorba de cele
regenerabile) sau de volumul crescând al cheltuielilor cerute de cercetare şi de introducerea
tehnicii noi pentru substituţie când este vorba de cele neregenerabile. Evaluarea resurselor are
o importanţă nu atât teoretică în sine; ci mai cu seamă practică, pentru înlăturarea risipei în
procesele economice 1de producţie şi de consum), pentru exploatarea raţională a acestora ş.a.
Faptul că, în general, consumurile specifice de materii prime şi de resurse energetice sunt încă
mari, că factorul de recuperare al multor resurse minerale este foarte mic, că se face mare
risipă în întregul circuit economic, tocmai la acele resurse care în perspectivă se vor împuţina
tot mai mult se datorează în bună măsură tocmai situaţiei că preţurile se stabilesc doar pe baza
valorii - muncă curente şi că nu se iau în considerare în măsură suficientă factorii specifici
determinanţi privind situaţia actuală şi de perspectivă a acestor resurse.
Toate cele menţionate mai sus constituie elemente utile în realizarea politicii
economice în domeniu resurselor. Folosite cu grijă aceste elemente pot contribui, într-adevăr,
la raţionalizarea consumului de resurse naturale şi la conservarea factorilor de mediu.

11. CLASIFICAREA REZIDUURILOR POLUANTE ŞI A EFECTELOR

NOCIVE ALE ACESTORA

Una din căile importante prin care se realizează suprasolicitarea şi deteriorarea

condiţiilor de mediu este aceea a evacuării unor cantităţi în concentraţii tot mai mari a
reziduurilor poluante rezultate din activităţile umane. Asemenea reziduuri au efecte nocive fie
în mod generalizat asupra tuturor condiţiilor de mediu, fie numai pentru anumite condiţii
naturale.
În legătură cu interpretarea poluării atmosferei, trebuie distinse două categorii de
efecte:
a) cele locale sau regionale pe termen scurt;
b) cele globale pe termen lung, privind dinamica impurităţilor din atmosferă,
capacitatea şi direcţiile acesteia de a reacţiona la schimbarea compoziţiei chimice şi fizice a
atmosferei.
Estimările făcute arată că o reducere a poluării aerului cu 50% ar contribui la
reducerea morbidităţii şi mortalităţii cu 4-5% şi, totodată, ar contribui la o creştere a speranţei
de viaţă a copiilor nou-născuţi cu 3-5 ani.
Poluarea produce efecte negative, de durată la scară globală, dat fiind faptul că
emisiile de reziduuri poluante sunt transportate la distanţe mari de sursa de provenienţă, iar
odată transportate, unele din aceste reziduuri intră în combinaţii chimice cu altele şi devin
inofensive (de ex. compuşii azotului şi sulfului), altele însă, fiind în cantităţi prea mari, nu pot
fi absorbite în întregime prin procesele chimice şi fotochimice (de ex. dioxidul de carbon),
mărindu-şi astfel treptat concentraţia, alte substanţe cu persistenţă îndelungată sau
nedegradabile (biologic, chimic sau fizic), ca de ex. plumbul, cadmiul, fluorul, etc. Îşi măresc
treptat concentraţia în anumite medii prielnice, devenind cu timpul toxice şi dăunătoare
sănătăţii.
Reziduurile organice rezultate din centrele populate, din marile concentraţii
zootehnice, din prelucrarea produselor agricole şi din industriile alimentare, precum şi
detergenţii, sunt evacuate în cea mai mare parte în apele dulci și în apele marine prin
sistemele de canalizare orăşeneşti. De asemenea, o parte din îngrăşămintele chimice pe bază
de azot, de fosfor şi de potasiu sunt antrenate de apele pluviale şi colectate în cursurile de ape
dulci şi de aici în lacuri şi în apele marine. Însă ecosistemul acvatic se numără printre cele mai
delicate şi mai vulnerabile la schimbările condiţiilor chimice şi biologice.
Reziduurile solide, în special cele de provenienţă orăşenească, se caracterizează nu
numai printr-o cantitate foarte ridicată, ci şi printr-o mare varietate de forme şi substanţe, care
cu greu pot fi reîncorporate în procesul de producţie, cu excepţia câtorva din ele, ca metalele,
sticla, etc.
Un rol important în deteriorarea calităţii mediului îl au, de asemenea, cantităţile mari
de reziduuri chimice sub formă lichidă evacuate în apele reziduale uzinale, precum şi
substanţele radioactive evacuate în apă sau în atmosferă.

12. FACTORII IMPORTANŢI CARE CONTRIBUIE LA SPORIREA

CANTITĂŢILOR DE REZIDUURI

În condiţiile în care lucrurile s-ar lăsa să decurgă de la sine, fără a se înlocui

tehnologiile vechi cu altele curate şi fără a se lua măsuri speciale pentru protecţia mediului
ambiant, s-ar putea face aprecierea că la ridicarea gradului de poluare concură doi factori
principali:
a) densitatea teritorială a activităţii economico-sociale, exprimată prin mărimea
outputului şi al numărului de locuitori pe unitate de suprafaţă;
b) volumul activităţii industriale şi îndeosebi structura acesteia.

Densitatea teritorială a activităţilor economico-sociale

Este cunoscut că în lume există mari diferenţe nu numai în ce priveşte nivelul de
dezvoltare economică, ci şi de poluare a mediului. Din majoritatea publicaţiilor, şi în special
din cele ale ONU, reiese că Japonia are o atare evoluţie economică, urbanistică şi demografică
generală în cât astăzi se află în fruntea ţărilor care au cele mai mari probleme privind nivelul
unor efecte nocive asupra mediului înconjurător, fiind urmată de Germania, Anglia şi altele.
Dacă ne vom referi, de exemplu la densitatea activităţilor economice, reprezentată de
outputul, de consumul de combustibili, de numărul de automobile, etc. ce revin la o unitate de
suprafaţă, rezultă, fireşte, mari deosebiri între ţări. În Japonia de exemplu, aceşti indicatori au
crescut rapid devenind mult mai mari decât în Anglia, care de asemenea este o ţară insulară.
Aceste date se referă insă la situaţii medii pe câteva ţări. Problema poluării în realitate
apare în acele arii în care au loc concentraţii mari ale activităţii umane: în marile oraşe cu
sistem intens de transporturi auto, cu aglomeraţii ridicate de activităţi industriale poluante şi
cu un număr ridicat de locuitori.
Potrivit estimărilor efectuate, există foarte mari deosebiri în ceea ce priveşte
contribuţia agenţilor economici la emisia diferitelor categorii de poluanţi, precum şi la
poluarea diferiţilor factori de mediu.
De aici s-ar putea trage concluzia că, din punct de vedere cantitativ şi structural, starea
poluării mediului este o oglindă a volumului şi intensităţii activităţilor economice, a structurii
acestor activităţi şi a grijii faţă de mediu.

Activitatea industrială structura acesteia şi a reziduurilor poluante emise

În multe ţări industrializate, principalul factor de poluare este industria, inclusiv cea de
conversie a energiei, cu deosebiri mari în ce priveşte contribuţia ramurilor acesteia în emisia
diferitelor categorii de reziduuri poluante. În Japonia, de exemplu a fost determinată
contribuţia ramurilor industriale la producerea poluării pe categorii principale de emisie. De
aici se poate deduce faptul că structura şi cantitatea de reziduuri poluante dominante în mediul
ambiant se află într-o strânsă dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de structura pe ramuri a
economiei, în general şi a industriei, în special. Fireşte, atunci când creşterea economică este
strict subordonată unor interese imediate sau unor obiective care fac abstracţie de problemele
mediului înconjurător, se poate ajunge la situaţii mai dificile, uneori grave, caracterizate prin
sporuri mari de reziduuri poluante, cu efecte defavorabile asupra factorilor de mediu şi cu
pierderi economico-sociale mari.

13. DESCRIETI AUDITUL ECOLOGIC SAU ECO-EXPERTIZA

Pentru ţările comunitare participarea la eco-audit este voluntară. Eco-auditul este un

instrument de management intern şi un indicator de performanţă pentru întreprinderi. Este un
element esenţial al stabilirii politicii ecologice 1a nivel de întreprindere.
Termenul de "audit" provine din limba engleză şi înseamnă verificare, revizie. Potrivit
Camerei Internaţionale de Comerţ auditul ecologic este instrumentul de management care
constă în evaluarea sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a modului în care
funcţionează firma, conducerea şi echipamentele, în scopul de a ajuta la protejarea mediului
înconjurător prin controlul managerial al tehnicilor care îl implică şi de a permite estimarea
măsurii în care aceste practici respectă politica ecologice a firmei.
Studiul ecologic ajută la protejarea mediului pentru că prin efectuarea lui se stabileşte:
- dacă tehnologiile de fabricaţie, utilajele funcţionează corect sub aspectul protecţiei
mediului;
- dacă întreprinderea respectă legile şi normativele în vigoare;
- cum se pot minimiza riscurile legate de nerespectarea normelor;
- dacă publicul larg este informat asupra activităţilor întreprinderii în cazul în care
acestea prin produsele fabricate deteriorează factorii de mediu;
- posibilităţile de economisire a materiilor prime.
Eco-auditul trebuie să aibă în vedere mai multe probleme şi anume:
- mediul înconjurător - se urmăresc materiile prime folosite, depozitarea lor,
tehnologia de fabricaţie, produsele finite obţinute, substanţele poluante emise în aer, apă,
prevenirea scăpărilor accidentale;
- siguranţa în exploatare - se urmăresc normele de protecţie a muncii, intervenţiile în
caz de accidente, incendii, întreţinerea echipamentelor specifice;
- medicina muncii – constă în expunerea personalului întreprinderii la noxe (aer) sau la
zgomote, radiaţii, modul de măsurare a acestor expuneri, sistemele de ventilaţie, acordarea
primului ajutor, controlul medical periodic;
 - securitatea produselor - vizează calitatea lor, ambalajele folosite, distribuirea,
etichetarea, protecţia consumatorului. Expertizele de mediu se pot efectua periodic, de către
echipe interesate, ele trebuind să conţină persoane din interiorul şi exteriorul întreprinderii,
După întocmirea lor, se analizează datele conţinute prin prisma criteriilor urmărite şi se trag
concluziile.

14. PREZENTATI ETAPELE DE REALIZAREA A AUDITULUI

1. Pre-audit-ul :
- se stabileşte echipa care va participa;
- se identifică întreprinderea la care se va face studiul;
- se întocmeşte planul de desfăşurare a auditului;
- se culeg informaţiile necesare, despre întreprindere şi zonă.

2. Efectuarea propriu-zisă a auditului

- deplasarea la întreprinderea interesată;
- contactele personale cu echipa managerială;
- analizarea activităţilor desfăşurate;
- studierea obiectivelor de mediu propuse;
- acumularea de informaţii, testări, verificări, controale referitoare la problemele avute
în vedere;
- evaluarea rezultatelor, listarea constatărilor făcute, prelucrarea lor;
- discutarea concluziilor cu personalul întreprinderii.

3. Post-auditul
- se întocmeşte raportul final;
- se evidenţiază acţiunile ce trebuie întreprinse pentru corectarea neajunsurilor
constatate;
- stabilirea planului de acţiune;
- implementarea planului de măsuri şi urmărirea executării lui;
Întreprinderea care solicită efectuarea audit-ului ecologic trebuie să înţeleagă că nu
este o operaţie de depistare a unor deficienţe nedeclarate, ci o activitate de cooperare care îi
oferă o serie de avantaje:
- întreprinderea se asigură că reglementările de mediu sunt respectate punându-se la
adăpost de eventualele sancţiuni;
- se reduc riscurile de accidente;
- se permite o îmbunătăţire a programelor existente;
- se furnizează o bază de date utilă pentru planificare;
- personalul este informat asupra impactului activităţilor desfăşurate asupra mediului;
- se arată opiniei publice şi autorităţilor locale că firma se preocupă de problemele de
mediu.
 15. ACTIUNI DE PROTECTIE A MEDIULUI INCONJURATOR SI A
POTENTIALULUI TURISTIC

Stabilirea si aplicarea consecventa a unei politici de protectie a potentialului turistic se

impune pentru ca, mereu, apar noi si importante deteriorari ale resurselor turistice, unele
iremediabile. Actiunile distructive sunt numeroase, mai ales in zonele si la obiectivele la care
se manifesta o concentrare turistica, si in conditiile in care dotarile si amenajarile speciale
necesare practicarii diferitelor activitati turistice lipsesc, astfel, distrugandu-se uneori
ireversibil elemente ce le-au consacrat ca atractii turistice, unele avand caracter de unicat.
Prin masuri de protejare a mediului inconjurator si monumentelor naturii, prin
realizarea unor rezervatii si parcuri nationale in diferite zone ale tarii s-au mentinut si au
aparut noi locuri de interes turistic, motivat de cadrul natural avand o flora variata si
valoroasa, o fauna remarcabila si peisaje pitoresti. Organizarea si exploatarea turistica a
parcurilor nationale si naturale asigurandu-se protectia si conservarea lor, ca si amenajarea
pentru vizitare a pesterilor, ca obiective turistice de atractie deosebita, imbogatesc si
diversifica oferta turistica romaneasca cu noi produse turistice.
O atentie deosebita trebuie acordata protejarii, restaurarii si valorificarii monumentelor
istorice si de arhitectura, prin lucrari de sistematizare orientate, fie spre integrarea
monumentelor in structura cadrului urban contemporan, fie prin crearea unui cadru propriu,
urmarindu-se punerea in valoare si includerea lor in circuitul turistic.
Protectia mediului inconjurator si a patrimoniului turistic este dependenta si de
constiinta ecologica a populatiei, de sentimentul de atasament si respect pentru natura patriei,
pentru locurile cu rezonanta istorica si creatiile artistice realizate de-a lungul timpului pe
meleagurile mioritice. Dobandirea acestei constiinte ecologice se poate realiza printr-o
sustinuta actiune de educatie, actiune ce trebuie indeplinita permanent pentru toate varstele,
insuflandu-se o atitudine de respect si responsabilitate fata de resursele naturale, in vederea
ocrotirii lor.
Potentialul turistic fiind o parte integranta a mediului inconjurator, existenta si
dezvoltarea lui depinde in mod obiectiv de calitatea acestuia, deci poate fi considerat un
posibil indice de calitate pentru mediul sau, un „barometru” al calitatii acestuia: se practica
intens acolo unde sunt intrunite conditii bune sau se diminueaza si dispare treptat in zonele
unde, din diverse motive, o componenta sau alta a mediului inconjurator se degradeaza[1].
Dezvoltarea serviciilor de piata prestate populatiei printre care se numara si activitatea
turistica este consecinta fireasca a evolutiei de ansamblu a economiei, fiind corelata cu
tendintele principalilor indicatori ai dezvoltarii economico-sociale, cum ar fi: produsul intern
brut, veniturile reale ale populatiei, rata somajului, rata inflatiei, gradul de urbanizare,
marimea timpului liber, dotarea cu bunuri de folosinta indelungata
Masurile ce se impun pentru prezervarea potentialului turistic si preintampinarea degradarii
lui vizeaza exploatarea stiintifica si rationala a resurselor turistice, astfel incat rata de
exploatare a acestora sa nu devanseze rata lor de regenerare, iar intensitatea relatiilor directe
sau indirecte ale turismului cu factorii de mediu sa nu depaseasca limitele capacitatii de suport
a acestora, amenajarea stiintifica, rationala si eficienta a teritoriului, cunoasterea problemelor
pe care le implica pastrarea echilibrelor ecosistemelor in plan global teritorial, printr-o analiza
aprofundata si o mai buna gestionare, rationala a resurselor turistice ale tarii, astfel incat
valorificarea turistica a acestora sa se desfasoare in contextul protectiei mediului inconjurator
si a elementelor de potential turistic.
 16. TURISMUL VERDE FORMA ACTUALA IN ACTIVITATILE
TURISTICE

Tot mai mult, turistii sunt interesati de trasee si obiective neconventionale, originale,
tipice pentru natura si traditiile culturale ale locului vizitat (agroturism, turism cultural,
ecoturism).
Orice arie protejata care doreste sa promoveze turismul trebuie sa tinteasca un anumit
tip de vizitatori ale caror atribute bio-fizice si culturale se potrivesc cu un anumit tip de arie
protejata (marina, jungla, arctica, stepa, montana etc.).
Cu toate ca potentialul ecoturistic al Romaniei este urias, mai ales in ceea ce priveste
zona Deltei si a Carpatilor, initiativele care se incadreaza in ceea ce poate fi numit ecoturism
veritabil si care respecta principiile de baza ale ecoturismului sunt inca putine. Foarte multi de
la noi din tara fac confuzii in ceea ce priveste ecoturismul, facand confuzie cu multe alte tipuri
de initiative turistice.
Unul dinte avantajele competitive de care beneficiaza tara noastra, in comparatie cu
destinatiile turistice consacrate, este acela al pastrarii mediului natural nealterat de prezenta si
activitatile omului. Astfel, in cadrul rezervatiilor naturale nu putine sunt speciile de plante si
animale declarate endemice sau monumente ale naturii. De asemenea, Romania inca mai
pastreaza in mediul natural nealterat de prezenta omului, exemplare de flora si fauna care in
alte tari au disparut sau nu mai pot fi vizitate decat in captivitate. Prin slaba dezvoltare in
unele zone a formelor de turism clasice, s-a realizat astfel o premisa importanta de dezvoltare
a ecoturismului, fapt ce ar impune tara noastra ca o destinatie importanta pentru aceasta forma
de turism.
In concluzie, cresterea importantei protejarii mediului reprezinta stimulentul esential
pentru continuitatea dezvoltarii industriei turismului. Competitivitatea prestatiilor ecoturistice
impune respectarea urmatoarele demersuri: asigurarea dezvoltarii afacerilor prin focalizarea
acestora, calitatea si consistenta ofertelor de produse si servicii ecoturistice; subordonarea
activitatilor in conformitate cu interesele generale de gestiune a mediului; respectarea
normelor si reglementarilor locale, nationale si internationale referitoare la calitatea mediului.

17. DESCRIETI TURISM RESPONSABIL

Turismul responsabil cuprinde orice formă de turism care răspunde nevoilor de

călătorie și petrecere a timpului liber, într-o manieră responsabilă, având un impact pozitiv 
atât asupra mediului înconjurător, cât și asupra economiilor și comunităților locale, prin
protejarea și conservarea ecosistemelor din zonele respective și generarea în același timp, de
venituri și locuri de muncă pentru aceste comunități.
Turismul Responsabil încearcă să răspundă tendințelor de schimbare în oferta,
alegerea și consumul produselor turistice, legate de protejarea mediului înconjurător și de
impactul și beneficiile pe care acest tip de turism trebuie sa-l aibă și să le aducă mediului și
comunităților locale. Orice forma de turism se poate încadra în conceptul de turism
responsabil, care nu este un produs de nișa.
Turismul responsabil față de mediu nu reduce cantitatea de resurse disponibilă pentru
generațiile viitoare și nu împiedica viitorii potențiali turiști să se bucure de aceeași experiența.
Cu alte cuvinte, turismul responsabil are un impact foarte mic sau chiar deloc asupra
mediului, educa turiștii asupra unor aspecte importante, în timp ce creează beneficii
economice în comunitate.
 Acest tip de turism presupune de obicei călătorii către destinații a căror principală
atracție o reprezintă flora, fauna sau moștenirea culturală. Unul dintre principalele obiective
este de a stimula apreciere față de natură, tradiții, comunități.
Turismul Responsabil este în continuă evoluție și trebuie ghidat atât de turiști, cât și de
către industria turistică.
Și la noi, turismul prin natură sa are un impact sistemic și dezvoltarea sa trebuie să fie un vast
proces de planificare teritoriala, atât din punct de vedere legislativ cit și guvernamental.
O politică turistico-teritoriala care să includă legi, reguli, linii directoare, obiective de
promovare și de dezvoltare, trebuie să creeze un cadru de referință, în care se vor lua  atât
deciziile individuale cit și cele colective, care să duca la dezvoltarea turistica a teritoriului.
În Romania implementarea acestei forme de turism este de durata. Activitățile turistice
din țara noastră sunt încă în curs de dezvoltare și de protejare. Se fac investiții în populațiile
locale care până acum erau exploatate, în resurse naturale și culturale care pana de curând nu
erau respectate și ocrotite suficient nici de legi, nici de instituții, nici de oameni. Așadar, deja
se observa îmbunătățirile din acest domeniu.
Activitatile turistice detin mai multe surse care produc zgomote cum sunt cele produse
de motoarele de pompare a apei, de lifturile mari de marfa, de instalatiile de aer conditionat,
de aparatele frigorifice, de rampele de aprovizionare cu materii prime din structurile de
alimentatie publica, de cainii vagabonzi din jurul hotelurilor si a restaurantelor si de
comportamentul necivilizat al multor turisti.

18. PROTECTIA SI CONSERVAREA MEDIULUI, NECESITATE

OBIECTIVA A DEZVOLTARII TURISMULUI

Calitatea mediului este afectata, in general, de doua grupe de factori esentiali: factori
cu caracter obiectiv, rezultati prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile si factori
subiectivi, cauzati de activitati umane. Printre multiplele activitati prin care omul poate
contribui la distrugerea mediului se includ si activitatile turistice, desfasurate nerational si
necontrolat, in teritoriu. Spre deosebire insa de rezultatele nocive pentru mediu, pe care le
genereaza unele indeletniciri (ca, de exemplu, cele industriale), ale caror efecte pot fi, in cel
mai fericit caz, limitate, turismul isi poate aduce o contributie proprie, semnificativa, nu
numai la stoparea degradarii cadrului natural, cauzata de activitatile desfasurate, dar si in
directia protejarii si conservarii mediului, prin adoptarea unor reglementari specifice si
eficiente.
Relieful, reteaua hidrografica, peisajul, resursele naturale de factura balneara,
monumentele naturii etc, la care se adauga si resursele antropice ca monumente de arhitectura
si arta, siturile arheologice si istorice s.a. reprezinta componente ale mediului ambiant si se
constituie in resurse de oferta si atractie turistica, favorizante pentru desfasurarea unor
multiple forme de turism: de la drumetie, odihna si recreere, ia turismul de sanatate sau cel
cultural etc. Cu cat aceste resurse sunt mai variate si complexe, dar mai ales nealterate si
neafectate de activitati distructive, cu atat atractia lor devine mai puternica si genereaza
activitati diversificate, raspunzand, astfel, unor foarte variate motivatii turistice.
Rezulta ca relatia turism-mediu ambiant are o importanta deosebita, ocrotirea si
conservarea mediului ambiant reprezentand conditia primordiala de desfasurare si dezvoltare
a turismului. Orice interventie distructiva sau de modificare a proprietatilor primare ale
acestuia aduce prejudicii potentialului turistic, care constau in diminuarea sau anularea
resurselor sale, dar si a echilibrului ecologic, putandu-se periclita, in ultima instanta, sanatatea
sau chiar existenta generatiilor viitoare.
 Noua etapa referitoare la mediul ambiant, in viziunea acestei strategii, are o relevanta
deosebita in toate tarile, in principal in cele din Europa de Vest. Mediul ambiant, considerat
alaturi de mediul socioeconomic si fenomenele culturale, prezinta anumite restrictii pentru
dezvoltarea turistica. Turismul modern ne demonstreaza insa ca activitatile umane de profil,
incep sa se modifice sau sa 'manipuleze' mediul atat in sens pozitiv, cat si negativ, iar
consecintele nu sunt usor de prevazut. Turismul necontrolat poate contribui la dezvoltarea
mediului si implicit, la autodistrugerea sa. Tocmai de aceea, profesorul elvetian J.
Krippendorf sublinia: 'Daca putem sa pierdem si apoi sa ne reconstituim capitalul in alte
domenii ale economiei, nu acelasi lucru se intampla in turism, unde substanta de baza -
peisajul si pamantul - o data pierduta, este iremediabil pierduta'.
Este tot mai evident ca perpetuarea unui turism ce considera legitima ignorarea
mediului ambiant este imposibil sa ramana valabila pe termen lung.

19. ASPECTE ALE DEGRADARII MEDIULUI PRIN TURISM

Actiunile distructive ale unor activitati turistice se manifesta, in principal prin

folosirea necorespunzatoare a mediului ambiant, in scopuri recreative si de agrement, dublata
de o interventie brutala a omului asupra peisajului si resurselor naturale. Aceste practici
nocive se intalnesc mai ales in zonele {sau la obiectivele) de mare atractivitate, situate in
spatiile populate, sau in imediata apropiere a marilor aglomerari urbane. De asemenea,
absenta unor reglementari privind comportamentul vizitatorilor, insotite de o monitorizarea
zonei sau obiectivelor, favorizeaza desfasurarea activitatilor care afecteaza calitatea mediului
si pun in pericol integritatea si conservarea obiectivelor. Astfel de cazuri se intalnesc, mai
frecvent, in urmatoarele situatii:
1. In zonele sau la obiectivele turistice situate in afara traseelor marcate si special
amenajate, care atrag fluxuri importante de vizitatori, in principal in perioadele de week-end,
si unde se deruleaza o circulatie turistica necontrolata. Prejudiciile pricinuite sunt profunde
si, adesea, pot avea un caracter ireversibil. Dintre acestea pot fi mentionate: distrugerea
vegetatiei si florei, ruperea copacilor si in special a puietilor, distrugerea semintisului natural,
desprinderea de roci, braconajul s.a., care, in final, au ca rezultat impiedicarea regenerarii
plantelor, terasarea solului, tulburarea biotopurilor specifice vanatului si, in general, a faunei,
mergand uneori pana la disparitia unor specii. Este de semnalat, de asemenea, disparitia unor
specii floristice, cauzata de colectarea abuziva a florei, in special a plantelor declarate
monumente ale naturii, si totodata de necunoasterea, de catre turisti, a gravelor implicatii pe
care le pot avea actiunile necontrolate asupra factorilor de mediu. in aceasta situatie se afla o
serie de specii de plante ocrotite de lege si aflate pe cale de disparitie, cum sunt: Floarea de
Colt, Garofita de Munte cu varietatea ei Garofita de Piatra Craiului s.a.
Circulatia turistica necontrolata efectuata la obiectivele turistice naturale sau
antropice provoaca, de cele mai multe ori, distrugerea ireversibila a unora dintre elementele
care le-au consacrat ca atractii turistice, dar care Iesi asigura valoarea intrinseca, uneori avand
caracter de unicat.
Vizitarea intensiva a unor monumente istorice, arhitectonice si de arta, in conditii
improprii (iluminat cu lumanari, lipsa dotarilor tehnice de aerisire sau de poluare etc.) a
condus la degradarea frescelor de mare valoare a unor manastiri, a picturilor din cadrul unor
monumente istorice si de arta, distrugerea formatiilor carstice din interiorul pesterilor etc.
Tot la acest capitol se inscrie si inexistenta in zonele (sau de-a lungul traseelor)
turistice, a unor demarcari precise a locurilor de popas si campare. Stationarea pentru picnic
sau instalarea de corturi in zone de mare atractivitate provoaca, inevitabil, degradarea
peisajului si a altor componente ale mediului ambiant, ca urmare a tasarii solului si, in special,
a urmelor reziduale lasate la intamplare de turisti la locurile de popas. Astfel de situatii de
intalnesc, de obicei, in zonele destinate turismului de odihna si recreere, in preajma statiunilor
si a centrelor urbane si, in special, pe pajistile montane, in apropierea cabanelor, pe malul
raurilor sau lacurilor etc.
2. Fenomenul poluarii naturii s-a amplificat o data cu patrunderea turismului
automobilistic in locuri pana nu demult inaccesibile pentru acest mijloc de transport.
Abatandu-se de la traseele amenajate de acces, turistii patrund pe, drumuri ocolite, oprindu-se
in poieni pitoresti si provocand distrugerea pajistilor, a arbustilor si a florei, in general, prin
strivirea acesteia sau sub influenta gazelor de esapament, scurgerilor de ulei etc.
Efectul nociv al turismului automobilistic se face resimtit si prin intensificarea
circulatiei in statiunile balneoclimaterice. in absenta unor restrictii le acces in statiuni, a unor
zone amenajate de parcare, turismul automobilistic altereaza calitatile aerului ori ale factorilor
de cura, influentand negativ si tratamentele balneare specifice.
3. Conceptia gresita de valorificare a resurselor naturale si, in special a factorilor
naturali de cura afecteaza potentialul turistic, prin exploatarea stiintifica si nerationala a
acestuia si realizarea necorespunzatoare a obiectivelor de investitii cu caracter turistic, care se
concretizeaza prin:
- supradimensionarea statiunilor din punctul de vedere al capacitatilor de primire si
tratament, comparativ cu capacitatea potentialului resurselor destinate unei exploatari
rationale;
- nerespectarea principiilor generale de protectie si exploatare a substantelor minerale
balneare, cu deosebire a apelor minerale si termominerale, cum fi: limitarea zacamintelor in
raport cu rezervele omologate de substante minerale balneare, executarea lucrarilor geologice
in conformitate cu prevederile cercetarilor si proiectelor de specialitate, evitarea exploatarii
zacamintelor pana la epuizare, protejarea si evitarea altor actiuni care pot conduce la
degradarea factorului de cura (exemplu, namolurile terapeutice), asigurarea perimetrelor
hidrogeologice si sanitare ale resurselor impotriva unor agenti poluanti etc.
4. Dezvoltarea nesistematizata a localitatilor turistice, in special a statiunilor,
neajuns ce se caracterizeaza prin:
- proiectarea necorespunzatoare a obiectivelor de investitii cu caracter turistic;
- stabilirea de amplasamente neadecvate pentru baza materiala turistica;
- realizarea de constructii inestetice, neadaptate specificului arhitectonic traditional
sau specificului etnografic si natural al zonei;
- ocuparea intensiva a spatiului cu constructii turistice etc.
Toate aceste actiuni au ca rezultat o supraincarcare a teritoriului cu instalatii turistice,
afecteaza echilibrul ecologic, conduc la urbanizarea statiunilor.
5. Amenajari deficitare pentru vizitarea pesterilor - obiective de mare atractivitate
turistica, executate fara respectarea tehnicii specifice unor astfel de lucrari. Efectele rezultate
constau in degradarea totala sau partiala acestora, cum este cazul pesterilor Muierii (Muntii
Parang), Ialomitei (Muntii Bucegi) s.a.

20. PRINCIPALELE ACTIUNI DE PROTECTIE SI CONSERVARE A

MEDIULUI SI A POTENTIALULUI TURISTIC

Protectia si conservarea potentialului turistic si a mediului se contureaza ca o

activitate distincta, avand probleme specifice, care solicita colaborarea specialistilor din
domenii variate. Aceasta actiune poate avea o eficienta satisfacatoare, numai in conditiile
asigurarii unui cadru de desfasurare juridico-administrativ adecvat, care impune organizarea
administrativa, existenta unor resurse economice, un suport legislativ eficient si o sustinuta
activitate de educatie cetateneasca.
Pe plan international, tari cu vechi traditii turistice adopta o planificare turistica la
nivel national fundamentata pe aspectul protejarii resurselor turistice proprii. in vederea
dezvoltarii unui turism durabil, ele au luat in calcul trei obiective principale:
-economic - esential in identificarea, valorificarea si cresterea gradului de exploatare
a resurselor turistice;
-social - deosebit prin permanentizarea populatiei, cresterea gradului de ocupare a
fortei de munca, sustinerea practicarii unor meseni traditionale si atragerea populatiei in
practica turismului;
-ecologic - important pentru evitarea degradarii, a poluarii mediului si asigurarea
unei exploatari echilibrate si pe termen lung a resurselor turistice.
In concordanta cu aceste cerinte, a aparut necesitatea elaborarii si adoptarii unor
planuri nationale de dezvoltare a turismului, menite sa permita conjugarea experientei si
pozitiilor principalilor agenti economici: administratie publica, organizatiile patronale,
asociatii si organizatii profesionale, sociale, sindicale, specialisti in cercetarea de profil etc.
Planurile de dezvoltare turistica care au Ia baza prognoze pe termen lung, globale, pe
forme de turism, in concordanta cu tendintele pietelor externe si planuri concrete, realizate pe
termen mediu (patru-cinci ani) sau scurt (unu-trei ani), elaborate pe regiuni, zone sau forme
de turism, sunt fundamentate pe standardele si normele europene privind exploatarea
resurselor turistice, dezvoltarea si modernizarea structurilor si serviciilor turistice.
Elaborarea prognozelor si a planurilor de dezvoltare turistica reprezinta principalul
punct de sustinere a strategiei de realizare a unui turism durabil care presupune, intre altele:
-conservarea resurselor turistice naturale si antropice in scopul unei utilizari continue
si in perioada viitoare;
-cresterea nivelului de trai al comunitatilor locale;
-mai buna cunoastere si constientizare, atat de populatia locala, cat si de vizitatori, a
ideii de conservare a mediului.
Planificarea turismului reprezinta o forma de control al viitorului, legat de strategia
de planificare a mediului. Planificarea ecologica presupune supravegherea si analiza tuturor
elementelor de mediu, in scopul determinarii celor mai adecvate modele de dezvoltare si
amenajare teritoriala.
Principalele prognoze si planuri de dezvoltare la nivel national au rol orientativ, de
informare si estimare a perspectivelor viitorului. Prin sprijinul direct al statului se poate
aprecia cadrul general de protectie a resurselor, de stabilire a regimului de exploatare sau de
realizare a unor investitii deosebite.
Planurile pe termen mediu si scurt sunt benefice, indeosebi pentru sprijinirea
dezvoltarii-locale si regionale.
Practic, legat de specificul potentialului turistic al Romaniei, principalele actiuni ce
vizeaza protejarea si conservarea mediului si a resurselor turistice se concretizeaza in
adoptarea urmatoarelor masuri:
-exploatarea stiintifica, rationala a resurselor turistice, astfel incat ritmul de
exploatare a acestora sa nu depaseasca ritmul lor de reciclare si regenerare, iar intensitatea
relatiilor directe sau indirecte ale turismului cu factorii de mediu sa nu depaseasca limitele
capacitatii de suport ale acestora;
-valorificarea in turism a resurselor cu valente turistice sa fie solutionata in contextul
valorificarii tuturor resurselor naturale si a protectiei mediului ambiant, pe baza studiilor de
amenajare teritoriala, componente ale planului de amenajare stiintifica, rationala si eficienta a
teritoriului - instrument principal al organelor de decizie locale;
 -amenajarea si organizarea adecvata si la nivel superior a zonelor, traseelor si
obiectivelor de interes turistic;
-organizarea si exploatarea turistica rationala a parcurilor nationale si rezervatiilor
naturale, cu asigurarea protectiei lor. In mod similar se va proceda si la amenajarea, pentru
vizitare si exploatare, a pesterilor, ca obiective de atractie deosebita, menite sa imbogateasca
si sa diversifice oferta turistica romaneasca cu noi produse turistice;
-organizarea corespunzatoare a zonelor montane, pentru dezvoltarea in perspectiva a
turismului de munte, prin localizarea tuturor peisajelor atractive si a domeniilor schiabile,
menite sa ofere baza de proiectare a amenajarilor turistice viitoare (poteci, marcaje, conditii
de accesibilitate in portiunile mai dificile, amenajarea unor puncte de belvedere, dotari pentru
practicarea sporturilor de iarna, cabane si refugii montane, instalatii de transport pe cablu etc.)
in conditii de conservare si replantare a padurilor;
-realizarea de amenajari cu caracter turistic in zone, localitati si pe trasee turistice,
menite care sa asigure o echipare turistica adecvata unui turism competitiv si ecologic;
-dezvoltarea unei constiinte ecologice in randul populatiei si a sentimentului de
dragoste si respect pentru natura, pentru locuri istorice si monumente de arta si arhitectura
create de-a lungul timpurilor. Aceasta se poate realiza printr-o sustinuta actiune de educatie cu
privire la mediu si la potentialul turistic, actiune ce trebuie intreprinsa ia nivelul intregii tari,
prin insuflarea unei atitudini de respect si comportament responsabil fata de resursele
naturale, in vederea ocrotirii lor.
Educatia ecologica pentru ocrotirea naturii si a potentialului turistic trebuie sa aiba
caracter permanent, sa debuteze inca din perioada copilariei si sa fie consolidata in institutiile
de invatamant de toate genurile si gradele. Ulterior, ea se poate perfectiona prin intermediul
mass-media in cadrul unor cercuri de 'prieteni ai naturii', prin diverse publicatii de specialitate
sau de catre ghizi si insotitori, pe perioada desfasurarii unor excursii etc.

21. TIPURI DE POLUARE PRODUSA PRIN TURISM

a. Poluarea fizica si chimica

Sezonalitatea in timp si spatiu a consumului turistic constituie un factor de poluare

de foarte mare insemnatate. Prin efectele care au ca sursa consumatorii enumeram
degradarea peisajului prin agasarea naturii si monumentelor de arta si aparitia fenomenului
inflationist al pretului, datorita cererii excesive. Oferta de servicii turistice de proasta
calitate, din pricina suprasolicitarii fizice si psihice a personalului, a comprimarii
serviciului aferent fiecarui serviciu turistic constituie efecte de poluare majora cauzate de
prestatori. Prin comprimarea timpului liber are loc si o scadere relativa a veniturilor
obtinute din servicii suplimentare. 535i84f

b. Amenajari turistice

Amenajarea turistica necorespunzatoare a teritoriului reprezinta cea mai grava forma

de degradare a resurselor turistice de catre turism.
Neconcordanta calitativa dintre resurse si dotari comporta 2 situatii:
Dotarea la un nivel inferior de confort a unor zone turistice ce dispun de resurse
exceptionale, ofera produse turistice de calitate necorespunzatoare;
Dotari superioare pt resurse inferioare.
Nerespectarea corelatiei logice cantitative dintre resurse si dotari prezinta 2 situatii
care viruseaza sistemul:
 Insuficienta dotariilor in raport cu capacitatea de absorbtie a resurselor, imposibilitatea
dotarilor de a satisface fluxul turistic. E cazul amenajarilor partiale in zona manastirilor.
Excesul de amenajare- anumite zone de pe litoral.

c. Poluarea aerului

Activitatile turistice grupate pe forme de turism pot conduce la reducerea calitatii

aerului. Astfel, in sezonul turistic cand circulatia turistica se afla la cote maxime se poate
produce poluarea aerului prin gaze de esapament produse de autoturismele turistilor si
numarul mare de autocare.
Structurile de cazare si alimentatie publica au un consum mai ridicat de energie si deci
exista o poluare produsa de centralele termice care deservesc statiuniile turistice.

d. Poluarea apei

Multe activitati turistice nu se pot derula in lipsa unor resurse de apa mai ales cand
este vorba de starea de igiena si calitatea serviciilor turistice oferite.Consumul de apa calculat
pentru fiecare turist este destul de ridicat atat in structurile de cazare cat si in cele de
alimentatie publica, ca urmare crescand volumul de ape uzate evacuate.
Poluarea apelor se produce si prin turismul neorganizat in locuri situate pe malurile
apelor, lacurilor sau in perimetrul apelor freatice cu caracter mineral, unde turistii , prin
gunoaiele lasate, pot contribui la scaderea calitatii apelor de suprafata sau subterane.
In tratamentele balneare pe baza de substante chimice existente in apele minerale,
namoluri, diferite proceduri pe baza de plante medicinale utilizate la diverse proceduri
medicale duc la eroziunea conductelor, aparatelor si dotarilor medicale.
Comportamentul turistilor de a arunca oriunde gunoaiele, cu deosebire in lacuri, rauri
curgatoare si ape marine creste concentratia de bacili coliformi care pot provoca diferite
afectiuni.
Se impune utilizarea cat mai scazuta a detergentiilor cu fosfati , a clorului pentru
albirea lenjeriei in structurile de cazare si alimentatie publica.
e. Poluarea solului
Aceasta forma de poluare afecteaza mai ales prin extinderea amenajarilor turistice si
de transport , care determina scoaterea din circuitul forestier si agricol a unor importante
suprafete (realizarea de parcari, statii de alimentare cu combustibil).
Solurile sunt afectate mai ales de cantitatile de deseuri solide care pot afecta calitatea
lor.
Un aspect deosebit este dat de exploatarea plajelor care trebuie curatate periodic cu
mijloace mecanice specifice pt pastrarea calitatii igienice a nisipului, solurile sunt afectate si
de multitudinea de structuri de agrement- partii de schi, terenuri de sport, instalatii de
transport pe cabluri etc.
f. Poluarea vegetatiei
Padurile prin faptul ca reduc poluarea aerului, atenueaza efectul de sera .
Vegetatia arbustiva si ierboasa naturala, prin varietatea speciilor componente aduc o
mai mare varietate peisajelor naturale.
Activitatile turistice pot determina degradarea vegetatiei existente - colecatare lemn de
foc pentru picnic, parcare direct pe iarba, ruperea de specii valoroase ca suveniruri, campare
haotica a corturilor etc.
g. Poluarea faunei
 Extinderea amenajarilor turistice, circulatia turistica intensa determina reducerea
habitatelor naturale pt multe dintre animalele salbatice.
Practicacea braconajului, a pescuitului si vanatorii necontrolate poate conduce la
scaderea dramatica a efectivelor de fauna salbatica.
Comportamentul zgomotos al turistilor are un efect negativ asupra mediului de viata al
multor specii de animale.
h. Poluarea fonica

22. PREZENTATI PRINCIPIILE TURISMULUI RESPONSABIL

 principiul reducerii impactului negativ socio-economic și cultural-educativ al

turismului
 principiul realizării de venituri ridicate pentru comunitățile locale, care să ducă la
dezvoltarea zonei și a calității vieții membrilor acestei comunități
 principiul conservării patrimoniului natural și cultural local
 principiul ofertei de servicii cât mai bune acordată turiștilor, care să-i introducă pe
aceștia în mediul local, înlesnind astfel o mai bună cunoaștere a problemelor socio –
culturale ale acestuia
 principiul creșterii responsabilităților celor care creează, comercializează și derulează
produsele turistice, în funcție de dorințele turiștilor, dar și de realitățile comunităților locale
 principiul durabilității atât a ofertei turistice, a protecției mediului înconjurător cât și a
contribuției la creșterea bunăstării comunității locale
 principiul satisfacerii nevoilor turistice actuale fara a prejudicia pe cele viitoare.