1.

Bazele ştiinţifice ale - Chimiei mediului -

Chimia mediului subliniază legătura dintre chimie şi mediu, fiecare din

ele contribuind cu domeniul ştiinţific propriu.
Chimia reprezintă ştiinţa despre structura substanţelor şi transformărilor,
iar împreună cu mediul reprezintă compoziţia şi proprietăţile mediului ambiant
la nivel atomo - molecular. Ambele discipline, completându-se una pe alta, sunt
chemate să pună bazele ştiinţifice ale utilizării şi ocrotirii naturii, să contribuie
la optimizarea interacţiunii omului cu natura.
Mulţi cercetători şi pedagogi deopotrivă consideră că este mult mai uşor
să înveţi chimia mediului, dacă cunoşti chimie. Cunoaşterea compoziţiei chimice
a organismelor vegetale şi animale are o mare însemnătate atât pentru
înţelegerea şi cunoaşterea transformărilor fizico-chimice şi biologice ce au loc în
timpul creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale şi animale, cât şi pentru
valorificarea eficientă a tuturor resurselor pe care natura le pune la dispoziţie.
Tot ce ne înconjoară reprezintă materia. Materia este formată din diferite
substanţe anorganice (pietrele preţioase, rocile, nisipul de pe plaje, apa, aerul
etc.) sau organice (pomii, culoarea şi parfumul florilor etc.). Diversitatea pe care
o pune la dispoziţie natura nu poate fi egalată de om, oricât de inventiv ar fi
acesta (Duca G. şi colab., 2003; Pruteanu L. M., 2010).
Prin mediu înconjurător sau mediu ambiant se înţelege ansamblul de
elemente, fenomene naturale şi artificiale de la exteriorul Terrei, care
condiţionează viaţa în general şi pe cea a omului în special.
O altă definiţie o găsim în Legea protecţiei mediului, în care mediul
înconjurător este ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei:
 aerul, apa, solul şi subsolul;
 toate straturile atmosferei;
 toate materiile organice şi anorganice;
 fiinţele vii;
 sistemele naturale în interacţiune (cuprinzând elementele enumerate anterior,
inclusiv, valorile materiale şi spirituale).
Mediul, precizat la nevoie drept mediul înconjurător sau mediul ambiant,
este o noţiune care se referă la totalitatea condiţiilor naturale de pe Pământ sau

1
dintr-o regiune a sa, în care evoluează fiinţe sau lucruri. Dintre aceste condiţii
fac parte: atmosfera, temperatura, lumina, relieful etc., precum şi fiinţele vii.
Mediul are un rol foarte important în procesul evoluţiei fiinţelor vii, care la
rândul lor, sunt un factor de transformare a mediului. Studiul asupra mediului
înconjurător necesită corelarea noţiunilor de biologie, geologie, fizică şi chimie,
numai utilizând cunoştinţele din aceste domenii se pot găsi soluţii la problemele
poluării aerului, apei şi solului.
Planeta noastră Pâmânt, s-a născut în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde
de ani. Dar pe vremea aceea, nu avea aspectul de azi - rocile, apa şi aerul s-au
format încetul cu încetul şi apoi a apărut viaţa. În urmă cu 4,6 miliarde de ani un
nor intens de materie gazoasă şi pulberi care se învărtea în spaţiu s-a condensat
şi a dat naştere unei stele, Soarele. În apropierea Soarelui, pulberile de rocă s-au
aglomerat şi au format planetele sistemului Solar, printre care şi Pâmântul. De la
formarea sa, Pâmântul a evoluat mult. Istoria sa a fost marcată de evenimente
importante, ca - formarea oceanelor, apariţia vieţii, apariţia sau dispariţia unor
animale şi plante (Pruteanu L. M., 2010).
Mediul înconjurător apare ca o realitate pluridimensională care include
nu numai mediul natural, dar şi activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o
dublă poziţie:
 de component al mediului;
 şi de consumator, de beneficiar al mediului.
Totalitatea elementelor naturale ale mediului înconjurător ce pot fi
folosite în activitea umană poartă numele de resurse naturale care se împart în:
 resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili;
 resurse regenerabile – apă, aer, sol, flora, fauna sălbatică;
 resurse permanente – energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor.
În întreaga activitate a mediului înconjurător se urmăreşte nu numai
folosirea raţională a tuturor acestor resurse, ci şi corelarea activităţii de
sistematizare a teritoriului şi localităţilor cu măsuri de protejare a factorilor
naturali, adoptarea de tehnologii de producţie cât mai puţin poluante şi echiparea
instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de poluanţi cu
dispzitive şi instalaţii care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului
înconjurător, recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale
utilizabile. Astfel noţiunea de mediu înconjurător cuprinde de fapt, toate
activităţile umane în relaţia om - natură, în cadrul planetei Terra (Meiroşu E. şi
colab., 2003; Pruteanu L. M., 2010).

2
 În plan practic se pot indica 3 probleme principale ale chimie mediului,
de rezovarea cărora depinde protecţia mediului ambiant (Duca G. şi colab.,
2003).

1. Prima şi cea mai importantă problemă este:

 modificarea sau schimbarea tehnologiilor;
 dirijarea lor spre diminuarea cheltuielelor energetice şi a cantităţilor de
deşeuri;
 atingerea minimului de emisii în atmosferă şi hidrosferă.

Este vorba despre aplicarea unor tehnologii avansate şi modificarea

tehnologiilor existente având în vedere nu în ultimul rând, protecţia mediului.
Rezolvarea acestei probleme se poate face în două moduri:
 prin măsuri tehnico - organizatorice (folosirea combinată a materiei prime,
producţia fără deşeuri, reciclarea apei etc.);
prin metode chimico - tehnologice (creşterea selectivităţii şi optimizarea
proceselor reacţiilor în alte condiţii, găsirea de noi catalizatori, ecologizarea
unor etape ale proceselor etc.) (Duca G. şi colab., 2003).

2. Cea de-a doua problemă o constituie

 epurarea emisiilor gazoase şi apelor uzate.
Cheltuielile de tratare a deşeurilor depind de nivelul de purificare. Există
o anumită limită a epurării, determinată economic, după care întreprinderea
devine nerentabilă. Rolul chimiei în acest caz devine foarte important şi
posibilităţiile nu sunt epuizate. Este vorba atât despre tratarea deşeurilor
industriale cât şi despre epurarea apelor uzate orăşăneşti sau utilizarea deşeurilor
menajere (Duca G. şi colab., 2003).

3. Cea de a treia problemă este legată de influenţa substanţelor poluante

asupra mediului ambiant. Aici apar două aspecte, pe de o parte toxicitatea
substanţelor poluante care pătrund în mediul ambiant iar pe de altă parte
migrarea şi transformarea substanţelor sub influenţa factorilor naturali.
Rolul chimiei mediului constă în evaluarea vitezei de transformare a
substanţelor poluante în funcţe de factorii de mediu. În modele de prognozare a
comportării substanţelor polunate în mediul ambiant pot fi folosiţi parametrii
cinetici.

3
 În mediile ştiinţifice mediul natural e privit strict ca un element ştiinţific,
fiind de cele mai multe ori identificat cu ecosfera terestră. Istoria însă ne-a
dovedit că mediul natural a încorporat involuntar şi elemente antropice, deci şi
pe om împreună cu toate acţiunile sale asupra ambianţei. Pornind de la această
idee întrezărim legătura dintre mediu şi economie, deoarece fiecare element al
ambianţei care este atins de om fie că vorbim de elemente tangibile sau
intangibile au ajuns să deţină o conotaţie economică, şi nu în ultimul rând
comercială.
Ca orice sistem complex şi acesta are trei coordonate şi anume:
 mediul natural;
 cel antropizat;
 şi cel social.
A venit vremea ca omul să se implice, să studieze şi să corecteze
greşelile pe care le-a făcut. Astfel, vorbim astăzi tot mai mult despre protecţia
mediului, ecologie şi despre măsurile care trebuie luate pentru a menţine mediul
natural în stare cât mai bună (Duca G. şi colab., 2003.; Ghereş M. şi colab.,
2010).

4
 1. Apa

Viaţa nu poate exista fără apă. Corpul omenesc este un edificiu extrem de
complex, un ecosistem format din circa 60.000 de miliarde de celule umane
eucariote şi de 10 ori mai multe celule procariote bacteriene.
Urbanizarea, industrializarea şi dezvoltarea intensivă a agriculturii au
dus la creşterea considerabilă a consumului de apă. În prezent, o populaţie de
peste 6 miliarde de oameni consumă zilnic 8 x 109 m3 din care 12 % apă
,,civilă”, 39 % apă pentru agricultură şi 49 % pentru industrie. Cei 160 litri/zi
persoană reprezintă consumul mediu de apă ,, civilă” includ apa de băut (2
litri/zi persoană), apă de uz casnic (gătit, spălat, uz sanitar) precum şi apă de uz
public (piscine, fântâni publice, ştranduri, spălarea străzilor, stingerea
incendiilor, etc.). Consumul zilnic individual de apă este un indicator al calităţii
vieţii moderne (Siminiceanu I, 2003).

Influenţa apei asupra sănătăţii

Apa influenţează sănătatea populaţiei atât prin cantitatea consumată, cât
şi prin calitatea sa, iar accesul insuficient la apă de calitate a fost şi este cauza
răspândirii unui mare număr de afecţiuni.
Apa este repartizată în corpul uman astfel (exemplu bărbat de 70 kg):
 apă intracelulară 26 l;
 apă extracelulară 13 l;
 apă interstiţială 10 l;
 apă plasmatică 3 l;
 apă transcelulară 3 l.
Organsmul uman conţine cantităţi de apă ce variază odată cu vârsta,
astfel:
1. embrionul uman de 2 luni conţine 97 %;
2. nou născutul între 66 – 74 % apă;
3. adulţii cca 65 - 70 % apă;
4. persoanele în vârstă 65 % apă.
Ca şi aerul, apa este un factor de mediu indipensabil vieţii. În organism
ea îndeplineşte multiple funcţii, de la dizolvarea şi absorbţia elementelor
nutritive, la transportul şi eliminarea produşilor nocivi şi sau rezultaţi din
diferitele metabolisme care se petrec în organism. Fără apă toate reacţiile

5
biologice ar deveni imposibile. Apa constituie 70 % din ţesuturile corpului
uman, 80 % din sânge, 75 – 80 % din creier.
Apa este indispensabilă pentru menţinerea homeostaziei corporale (a
constantelor de bază) asigurând:
1. izotonia – menţinerea în echilibru dinamic a presiunii osmotice;
2. izotermia – menţinerea constantă a temperaturii corporale;
3. echilibrul acido – bazic, menţinerea constantă a pH - ului mediului intern la
valoartea normală de 7,36;
4. asigurarea metabolismului celular intermediar anabolism - biosinteze şi
catabolism - biodegradări.
Pierderea a 1 – 2 % din apa corporală perturbă homeostazia hidrică a
omului, provocând scăderea performanţelor mentale şi fizice, confuzie,
încetinirea proceselor de detoxifiere etc. Scăderea cantităţii de apă cu 10 % într-
un interval scurt de timp poate avea consecinţe negative asupra sănătăţii, iar la
pierderi de apă de peste 20 % viaţa nu mai este posibilă.
Apa este vitală pentru supravieţuire, dacă fără mâncare putem rezista 40
de zile, fără apă nu se poate trăi mai mult de 2 - 3 zile. În lipsa unui aport
suficient de apă faţă de pierderi, organismul utilizează rezervele sale interne. De
aici, posibilitate supraveţuirii fără apă un timp mai îndelungat decât fără aer, dar
care nu poate depăşi, totuşi, câteva zile.
Lipsa de apă are multiple consecinţe negative asupra omului şi sănătăţii
sale. Neacoperirea nevoilor fiziologice, respectiv a pierderilor de apă din
organism, determină o senzaţie de sete, care apare atunci când se atinge o
pierdere de 0,5 % din totalul cantităţii de apă din organism (Mencinicopschi G.,
2014).
Apa nu conţine calorii, ci doar minerale în proporţie diferită, în funcţie
de sursa de la care provine, aceste minerale sunt greu de asimilat de către
organism. Apa este singurul lichid care hidratează eficient organismul şi
potoleşte fiziologic setea, asigurându-i totodată şi un aport semnificativ de
minerale.
Nici un aliment fluid nu poate înlocui apa pe termen lung fără să producă
tulburări metabolice şi afectarea sănătăţii. O hidratare adecvată permite
menţinerea bunei funcţionări a rinichilor, prevenind patologii de tipul infecţiilor
urinare, cancerului de vezică urinară, sau de colon. De asemenea, procesele
metabolice se desfăşoară normal, arderea alimentelor şi detoxifierea corpului se
fac eficient, sănătatea şi aspectul pielii rămân tinere, performanţele fizice şi

6
cognitive sunt optime, homeotermia este stabilă numai atunci când hidratarea
corpului este normală (Mencinicopschi G., 2014).

Necesarul zilnic de apă

Omul pierde zilnic prin transpiraţie şi prin secreţii naturale pâna la 2,5
liri de apa. De aceea este foarte necesar sa ne completam rezervele de apa,
pentru a ne simţi bine . Tot de aici apare şi afirmaţia de a consuma 2,5 L apă /zi.
Necesarul zilnic de apă este totuşi diferit în funcţie de greutatea
corporală, vârsta, climă şi efort fizic. Un bărbat adult de 70 Kg are nevoie de 1,5
- 2 l/zi pentru a-şi asigura echilibrul hidric (adică 30 - 35 ml/kgcorp). Cu cât
vârsta scade necesarul de lichide creşte, raportat la greutate, copii fiind mai
sensibili la deshidratare decât adulţii. De fapt, grupele de risc cele mai sensibile
la deshidratare sunt sugarii, copii şi bătrânii.
Spre deosebire de alimente, care trebuie consumate doar când ne este
foame, apa trebuie consumată în timpul zilei şi când nu ne este sete. Apa bună
de băut trebuie să rămână un aliment natural integral (Mencinicopschi G.,
2014).

4.1. Poluarea apelor

Poluarea apelor de suprafaţă sau subterane (pânza de apă freatică) poate

fi naturală sau antropică.

Poluarea naturală
Apare independent de activitatea umană socio - economică. Aceasta se
produce ca urmare a încărcării apelor de suprafaţă cu suspensii naturale (argilă,
nisip fin, clorură de sodiu, ş.a.) sau organică (resturi de animale sau plante aflate
în descompunere). Impurificarea naturală sporeşte în perioadele ploioase sau la
dezgheţul zăpezii şi se diminueză în perioadele de secetă.

Poluarea antropică gospodărescă şi social - economică

Este cel mai periculos tip de poluare, fiind rezultatul activităţii umane în
gospodăriile individule, în clădirile cu destinaţie social - economică. Se
apreciază că în medie fiecare locuitor al unui oraş aruncă zilnic peste 300 g
reziduri solide în apele de spălăre, iar de aici rezultă că un oraş cu cca. 2
milioane de locuitori produce zilnic peste 2000 de tone de noroi extrem de nociv

7
care, în lipsa staţiilor de epurare, ajunge direct în sursele de apă de suprafaţă
(râuri, lacuri).

Poluarea antropică industrială

Gradul şi felul poluării apelor depinde de tipul industriei care deversează
apele uzate, iar caracteristica comună a acestor ape este prezenţa compuşilor
extrem de toxici, în concentraţii foarte ridicate.
Exemple:
 industria chimică deversează: azotaţi, azotiţi, leşii sodice, fenoli, leşii
clorosodice, detergenţi, fosfaţi etc;
 industria metalurgică evacuează ape poluate cu ioni ai unor metale grele
extrem de toxice: crom, plumb, cupru, zinc, acizi, baze etc.;
 industria alimentară evacuează prin apele uzate resturi de origine vegetală
şi animală, diferite substanţe organice periculoase, precum şi o cantitate
enormă de virusuri, bacterii, paraziţi, fungi etc.;
 industria petrochimică evacuează ape poluate cu produse petroliere, fenoli,
grăsimi emulsionate etc;
 industria uşoară elimină în ape coloranţi, detergenţi, grăsimi etc.
 industria farmaceutică deversează ape cu un conţinut ridicat de substanţe
organice şi microorganisme.

Poluarea agricolă
Poluează în special datorită substanţelor pesticide (erbicide, insecticide)
care ajung odată cu ploaia şi irigaţiile în pânzele de apă freatică şi în apele de
suprafaţă (râuri, lacuri). O caracteristică esenţială a apelor contaminate din
agricultură este aceea că ele nu pot fi colectate, concentrate şi epurate.
Complexele agrozootehnice evacuează cantităţii importante de ape uzate cu
conţinut ridicat de substanţe organice, bacterii, virusuri, antibiotice etc.
Resursele de apă dulce sunt extrem de reduse, iar poluarea lor ne apropie
şi mai mult de criza apei, cu efecte devastatoare atât asupra sănătăţii umane, cât
şi asupra ecosistemelor naturale de care depinde însăşi existenţa omului.
Imposibilitatea asigurării necesarului fiziologic de apă curată, a igienei
corporale, a curăţeniei îmbrăcămintei, locuinţei, localurilor publice sau
localităţilor reprezintă cauze care stau la baza răspândirii unui mare număr de
afecţiuni digestive (gastro - enterite, dizenterie, hepatită epidemică)
Lipsa apei determină şi creşterea incindenţei bolilor de piele şi ţesut
subcutanat sau a altor efecţiuni transmise prin vectori (febră recurentă, tifos

8
exantematic). Pe lângă bolile transmisibile prin intermediul apei, aceasta
influnţează şi în mod direct, prin calităţile şi compoziţia sa, sănătatea individuală
şi a populaţiei umane. Astăzi se cunoaşte faptul că o serie de maladii
netrasmisibile sunt determinate sau favorizate de compoziţia apei potabile
(Mencinicopschi G., 2014).

Efectele poluanţilor anorganici din apă

Guşa endemică
Este influenţată de conţinutul apei în iod. O concentraţie de iod mai mică
de 5 g/L de apă este considerată guşogenă. Uneori se înregistrează şi o carenţă
relativă de iod datorată interferenţei iodului din apă (chiar la concentraţii
optime). De exemplu, calciul împiedică absorbţia iodului sau fluorului, care
determină o creştere a eliminării iodului din organism. Manganul poate interveni
şi el, interferând cu producerea hormonilor iodaţi ai tiroidei.

Afecţiuni cardio-vasculare
Prin intermediul noilor cercetări s-a descoperit faptul că afecţiunile
cardiovasculare sunt influenţate de mineralizarea apei. Studiile au arătat că
bolile cardiovasculare se află în relaţie inversă cu duritatea apei. Cu alte cuvinte,
cu cât o apă este mai dură, cu atât scade incindenţa deceselor datorate bolilor
cardiovasculare (infarct de miocard). În schimb sunt încriminaţi în generarea
bolilor cardiovasculare alţi componenţi ai apei precum: cobaltul, cadmiul,
cromul, nichelul, manganul, fluorul ş.a.

Methemoglobinemia infantilă
Este o intoxicaţie a organismului determinată de un aport crescut de
nitraţi din apă de băut şi se manifestă în special la copiii mici, în primul an de
viaţă, alimentaţi artificiali.
Intoxicaţia se produce la concentraţia de 40 - 60 mg azotaţi/litru în apa
de băut şi poate lua de la forme uşoare la forme grave şi uneori deces.
Intoxicaţia cronică cu nitraţi (care formează nitriţi ce blochează
hemoglobina într-o formă ce nu mai poate transporta oxigenul la celule,
ţesuturi şi organe - methemoglobina) nu se manifestă clinic, dar influenţează
puternic şi negativ atât dezvoltarea fizică (ponderal şi statural), cât şi
performanţele cognitive, scăzând rezistenţa organismului la diferite agresiuni.
Acest lucru este valabil şi pentru adolescenţii/adulţii care se află astfel într-o

9
stare de hipoxie celulară, tisulară cronică cu scăderea performanţelor fizice şi
mentale şi prăbuşirea sistemului imunitar.
De remarcat faptul că nitraţii din apă sinergizează cu nitraţii din
vegetalele crescute cu îngrăşăminte azotoase, cu nitraţii şi nitriţii din alimente (E
249, 250, 251, 252) şi cu dioxidul şi monoxidul de carbon din fumul de ţigară
sau din aerul poluat. Astfel, sănătatea este grav afectată pe termen lung, fără
manifestări patologice care să ne alerteze la timp.

Intoxicaţia cu plumb
Plumbul are efect cumulativ, localizându-se la nivelul sistemului osos.
Copii sunt mai sensibili la intoxicaţia cu plumb, putând manifesta întârzieri în
dezvoltarea mentală. Concentraţia de plumb considerată a fi toxică este de 0,1 -
0,2 mg/litru.

Intoxicaţia cu mercur
Acesta se găseşte în forme organice (metil - mercur) producând leziuni
ale sistemului nervos, ale ochiului (nervului optic), sistemului renal şi digestiv
(ficatul fiind afectat în mod special). Se acumulează în organism în organele
vitale: creier, rinichi, în globulele roşii şi chiar în păr. Doza toxică se consideră a
fi inferioară concentraţiei de 10 µg/l de apă.

Intoxicaţia cu cadmiu
Se acumulează cu precădere în ficat şi rinichi. Determină eliminarea
masivă de calciu prin rinichi, însoţită de o frecvenţă ridicată a fracturilor.
Cadmiu este recunoscut şi ca agent cancerigen potent. Doza toxică este de 5
µg/L de apă.

Intoxicaţia cu crom
Forma extrem de toxică a cromului este cea hexavalentă, afectând cu
precădere ficatul, rinichi şi organele hematopoietice. Doza toxică este mai mică
de 0,1 µg/l de apă.

Intoxicaţia cu cianuri
Este una dintre cele mai grave intoxicaţii, deoarece cianurile blochează
respiraţia celulară, manifestându-se sub forma de asfixie internă şi tulburări
nervoase. Doza toxică este foarte mică de 0,01 mg/L de apă.

10
Intoxicaţia cu arsen
Provine din poluări agricole şi industriale. Produce cancer cutanat,
melanodermie. Concentraţia toxică este de 0,5 mg/L de apă. Studiile recente au
arătat că trioxidul de arsenic As2O3 în concentraţii extrem de mici 5µg poate
trata bolile autoimune şi anumite forme de cancer (Mencinicopschi G., 2014;
Platon N., 2015).

Efectele poluanţilor organici din apă

Pesticidele
Pesticidele organoclorurate din generaţia anterioară au o
biodegradabilitate scăzută şi o înaltă toxicitate. Acestea au tendinţa de a se
acumula în ţesutul adipos uman, de unde periodic se mobilizează, mai ales
atunci când, urmând cure şi diete fanteziste, slăbim rapid. În aceste momente
acţiunea lor este puternică şi complexă, afectând ficatul, sistemul nervos,
sistemul endocrin, metabolismul etc. De asemenea, cresc riscul de cancer şi au
efecte asupra descendenţilor. Sunt astăzi bine cunoscute efectele DDT - ului,
atrazinei şi altor pesticide asupra sănătăţii umane.

Detergenţii
Sunt larg utilizaţi în gospodărie şi industrie, fiind agenţi tensioactivi.
Detergenţii, pe lângă toxicitatea proprie, cresc toxicitatea altor substanţe chimice
cu care se regăsesc concomitent în apă, respectiv în sistemul nostru digestiv,
influenţând permeabilitatea acestuia.
Astăzi se cunoaşte faptul că unii produşi de biodegradare a detergenţilor
sunt mai toxici decât produsul iniţial.

Trihalometanii
Sunt poluanţii ai apei tratate cu clor şi sunt admişi până la o concentraţie
totală de 100µg/L de apă potabilă. Aceştia sunt încriminaţi pentru producerea
unor disfuncţii tiroidiene şi creşterea riscului anumitor forme de cancer.

Hidrocarburile
În special cele policiclice aromate HPA devin solubile în apă în prezenţa
detergenţilor, crescând riscul apariţiei unor forme de cancer. Sunt mai cunoscute
hidrocarburile cancerigene care se pot regăsi şi în apă: benzpirenul,
benzopirilenul, benzofluonantrenul şi care pot afecta, penetra pielea direct prin
consumul de apă poluată.

11
 Se apreciază că apa este poluată cu mai mult de 14.000 de elemente
toxice.De asemenea, cca 80 % din bolile transmisibile sunt vehiculate prin apa
poluată făcând mai mult de 25 de milioane de victime la nivel planetar.
Boala diareică este la nivel global, a doua cauză de deces după bolile
cardiovasculare (Mencinicopschi G., 2014; Platon N., 2015).

4.1.1. Autopurificarea apelor

Autopurificarea apelor de suprafaţă este întotdeauna mai mare decât a

celor subterane, cu toate acestea, datorita frecventelor poluări, apele de suprafaţă
sunt considerate mai poluate decât cele subterane. În mare, autopurificarea apei
are la bază două grupe mari de procese şi anume:

a)Procesele fizice şi fizico-chimice constând din:

 diluţie, respectiv reducerea concentraţiei diverşilor poluanţi după
pătrunderea lor în masa apei. Diluţia nu se realizează imediat, ci după un anumit
timp în care are loc procesul de amestec între masa poluantă şi apă;
 sedimentarea elementelor poluante insolubile, care datorită dimensiunii,
formei şi mai ales greutăţilor se depun. Cu cât temperatura apei este mai mare şi
cursul (in cazul apelor de suprafaţa) mai lent, cu atât sedimentarea este mai
puternică;
 radiaţiile solare şi mai ales ultravioletele, distrug microorganismele
patogene din apă. Acţiunea radiaţiilor se produce însă numai la suprafaţa apei
sau pe o mică adâncime a apei, deoarece capacitatea lor de penetraţie este
redusă. În plus, cu cât apa este mai tulbure (şi în general apele foarte poluate
sunt tulburi) cu atât posibilitatea de penetraţie a razelor ultraviolete este mai
mică;
 reacţiile chimice (oxidare, reducere, neutralizare) care au loc între diversele
substanţe poluante sau între acestea şi elementele chimice naturale din apă pot
duce la scăderea nivelului de poluare.

b) Procesele biologice şi biochimice

 concurenţa microbiană sau antagonismul dintre flora saprofită proprie apei
(autohtonă) şi flora patogenă din poluare. Ea are la baza unii produşi de
metabolism ai florei proprii apei cu acţiune antibiotică faţă de flora patogenă;
 acţiunea bacterivoră a organismelor acvatice şi, în mod deosebit, a
protozoarelor, infuzoarelor, crustaceelor, moluştelor care se hrănesc cu bacterii

12
 şi care nu fac diferenţa între flora proprie şi supraadaugată apei, ducând la
scăderea progresivă a acesteia din urmă;
 acţiunea litică a bacteriofagilor. Bacteriofagi care parazitează bacteriile
ducând la distrugerea (liza) acestora;
 biodegradarea substanţelor organice sau descompunerea acestor substanţe,
chiar cu molecule foarte complexe, în substanţe simple şi transformarea lor în
substanţe minerale. Rolul principal în degradarea substanţelor chimice îl au
bacteriile saprofite proprii apei, dar pot interveni şi protozoarele, algele, plantele
şi chiar animalele acvatice (Meiroşu E şi colab., 2003).

4.2. Apa în celulele vii

Molecula de apă este, din punct de vedere electric, un dipol, adică un

obiect fizic care posedă un pol încărcat pozitiv şi un pol încărcat negativ. Cu alte
cuvinte, un magnet minuscul care se orientează în câmpurile magnetice pe
direcţia N - S. Această caracteristică a moleculei de apă îi conferă proprietăţi cu
totul speciale putându-se asocia între ele, formând dimeri, trimeri etc.
Apa poate forma chiar şi agregate moleculare. Această flexibilitate oferă
apei o extraordinară supleţe a legăturilor de moleculele de apă între ele,
caracterizată printr-o enormă uşurinţă de deformare.
Marele savant Schrodinger - 1944, remarca minunata eficacitate a ordinii
celulare afirmând că materia vie creează ordine plecând de la dezordine. Apa
este un lichid cu totul special şi misterios, căci prin înaltul său grad de
organizare este un agent principal de reducere a hazardului în celule vii. Apa
este un aliment vital dar şi un component major al celorlalte alimente de origine
vegetală sau animală care, invariabil, conţin apă informată.
În celulele vii apa este într-o stare specială, sub forma apei biostructurate.
În celulele vii apa este într-o stare specială, sub forma apei biostructurate. În
fiinţele vii apa se află în trei ipostaze majore:
 apă liberă;
 apă legată
 apă biostructurată.
Rezultă că structurarea apei este mult mai importantă decât compoziţia
sa chimică. Astfel, pe măsură ce apa captează informaţie din mediul ei
înconjurător (informaţie şi energie cosmică, informaţie telurică, informaţie
biologică) îşi schimbă nivelul de structurare.

13
 Apa, constituentul major al fiinţelor vii, datorită capacităţii sale de a
prelua informaţie şi energie din mediul înconjurător, poate fi poluată nu numai
fizico – chimico - biologic, dar şi informaţional, iar poluarea informaţională
patologică induce la rândul ei patologii umane.
Cercetătorul japonez Masaru Emoto, care a studiat modul de cristalizare
a apei în funcţie de energia şi informaţia transmisă apei, fie prin cuvinte ce
exprimă iubirea, pacea, armonia sau din contra, furie, lăcomia, trage concluzie:
eu cred că la baza confuziei actuale stă faptul că noi nu am învăţat încă în ce
constă adevărata natură a lumii în care trăim şi adevărata esenţă a vieţii. Ei
bine, apa ne revelează această înţelepciune.

Deoarece apa preia informaţia stărilor sufleteşti, emoţiile umane este

extrem de important şi aspectul preparării hranei ţinând cont de această
caracteristică specială a apei. În mâncarea preparată cu dragoste pentru cei dragi,
dragostea se transformă în nutrienţi dătători de sănătate. De asemenea, apa este
influenţată atât de câmpurile magnetice naturale, cât şi de cele artificiale, iar
câmpurile magnetice artificiale (generate de aparatele electrocasnice, computer,
TV, telefon, cuptor cu microunde, becuri economice, ş.a) distrug vitalitatea apei,
imprimându-i informaţii patogene. Câmpurile magnetice variabile acţionează
atât prin modificarea structurii spaţiale, cât şi a unor proprietăţi chimice ale apei.

Memoria informaţională a apei

Cercetări ştiinţifice aprofundate au demonstrat că apa are, pe lângă toate
celelalte proprietăţi, o proprietate cu totul remarcabilă şi anume, apa copiază
informaţia unei substanţe cu care vine în contact, chiar dacă această substanţă se
află într-o cantitate foarte mică, în raport cu ea.

14
 Apa, ca şi celelalte alimente, îşi manifestă pe deplin calităţile alimentar -
nutriţionale, preventive şi curative numai dacă este consumată în starea ei
naturală, netratată prin mijloace fizice sau chimice. Orice tratament antropic
aplicat apei se traduce prin modificări grosolane sau subtile ale calităţii sale
informaţionale de care depind de fapt viaţa, sănătatea sau boala. Etalonul de
calitate pentru apă este apa naturală minerală integrală, netratată în nici un mod
şi ambalarea în ambalaje potrivite.
Echilibrul natural al apei se modifică prin diferite tehnici de tratare,
floculare, filtrare-microfiltrare, ultrafiltrare, osmoză inversă, clorinare, ozonare
etc. (Mencinicopschi G., 2014; Platon N., 2015).

4.3. Tipuri de apă. Clasificarea apelor naturale

Se realizează conform criteriilor:

A. după provenineţa resurselor din Terrei

 resurse de ape din atmosferă;
 resurse de ape ale mărilor şi oceanelor;
 resurse de ape continentale.

B. după natura utilizărilor

 apa potabilă;
 ape industrială;
 ape agricole;
 ape termale şi de agrement;
 ape cu utilizări ce presupun modificarea parţială sau totală a sursei de apă
(transporturi pe râuri, lacuri, piscicultură, amenajări hidroenergetice etc.).

C. după modul de existenţă în natură

 apă liberă;
 apă de cristalizare;
 apă de constituţie.

D. după puritate
 apă potabilă;
 apă industrială;
 apă reziduală (Meiroşu E. şi colab., 2003).

15
Apa potabilă
Apa potabilă provine din toate sursele continentale, inclusiv apele
meteorice. Dar nu toate şi nu totdeauna pot avea calitatea de potabilitate. De aici
şi nevoia de a fi purificată, pentru care se utilizează felurite mijloace, care
distrug viruşii, bacteriile şi îndepărtează diverse substanţe chimice dizolvate.
Pentru a fi consumată, apa trebuie să aibă anumite proprietăţi organoleptice (să
fie incoloră, fără miros, cu gust plăcut, o temperatură între 5 - 17 0C pentru a
potoli senzaţia de sete şi să fie transparentă), proprietăţi chimice, bacteriologice
şi specifice (Meiroşu E. şi colab., 2003).
Un proces tipic de tratare a apelor de suprafaţă din râuri, lacuri constă
într-o succesiune de operaţii.
Procesul începe cu coagularea - flocularea suspensiilor din apă cu agenţi
floculanţi pe bază de aluminiu. Suspensiile floculate cad la fundul rezervorului
de unde sunt îndepărtate.
Urmează operaţia de filtrare utilizându-se, spre exemplu, cărbune activ,
care reţine particulele de dimensiuni foarte mici.
Mai departe se face dezinfectarea apei cu cloramină sau clor, ozon sau
radiaţii ultraviolete bactericide. Apa astfel tratată este stocată în rezervoare şi
distribuită la consumatori (figura 4.1.).

Figura 4.1. Proces tipic de tratare a apelor (www.cdc.gov)

16
Apa de la robinet
Este o denumire generică sub care se ascund atât apele de suprafaţă
tratate (râuri, lacuri), cât şi apele freatice de adâncime. Când apa de la robinet
provine din puţuri forate în pânza freatică de adâncime, atunci această apă are
calităţi biologice superioare, mai ales dacă nu suferă tratamente fizico - chimice.
Multitudinea de probleme care pot surveni ţin şi de ţevi, sisteme de instalaţii etc.
Apa de la robinet ar trebuie filtrată, păstrată în recipiente de ceramică,
pentru a se degaja clorul gazos, iar clorul combinat în trihalometani poate fi
absorbit pe suprafeţele poroase ceramice, împreună cu alţi contaminanţi. Dacă
se adaugă şi un metal de argint de 925, suc de lămâie, sare integrală marină
pentru reechilibrarea electroliţilor şi expusă câteva minute la lumină solară va fi
numai bună de băut cu înghiţituri mici şi plimbată în cavitatea bucală, pentru a
se îmbina cu saliva care îi va scădea tensiunea superficială, putând astfel să ne
hidrateze la nivel celular (Mencinicopschi G., 2014) .

Apa de izvor
Este o apă de origine subterană, care trebuie să îndeplinească criteriile de
potabilitate cerute pentru apa potabilă. Apa de izvor poate fi consumată în stare
naturală. De multe ori compoziţia apei de izvor nu este precizată, deoarece ea nu
este întotdeuana stabilă. Apa de izvor nu trebuie să sufere nici un tratament
chimic şi este îmbuteliată la sursă. Aceste ape, datorită compoziţiei lor
fluctuante, nu pot fi asociate cu proprietăţi care să le permită etichetarea cu
menţiuni de sănătate (Mencinicopschi G., 2014) .

Apa minerală
Apa minerală este acea apă pură din punct de vedere microbiologic, care
îşi are originea într-un zăcământ acvifer subteran şi este exploatată prin una sau
mai multe emergente naturale sau foraje. Spre deosebire de apa de izvor, cea
minerală conţine în mod natural săruri minerale dizolvate şi oligoelemente
Unele izvoare dizolvă, din rocile întâlnite substanţe gazoase sau solide în
cantităţi anormal de mari formând ape minerale (acide, alcaline, carbonice,
sarate, amare, sulfuroase, feruginoase, iodurate, radioactive etc.) cu importante
efecte curative (Ioancea A., 2013).

Apa de ploaie
În cadrul ecosostemelor, precipitaţiile au importanţă deosebită în viaţa
plantelor, animalelor şi oamenilor.

17
 Apa de ploaie conţine: oxigen, azot, anhidridă carbonică, carbonaţi,
azotat şi azotit de amoniu precum şi urme de apă oxigenată, clorură de sodiu,
săruri de calciu, magneziu, fosfaţi, iod, brom. Recent s-a pus în evidenţă în apa
de ploaie, amoniac, oxizi de azot, clor, trioxid de sulf. Amoniacul provine din
fermentaţii, oxizii de azot din descărcările elctrice din atmosferă, acidul sulfuric
din arderi, clorul din clorura de sodiu a mării antrenate de vânt (Meiroşu E. şi
colab., 2003).

Apa de mare
Apa de mare conţine, săruri de magneziu, sodiu, potasiu, calciu etc.
sub formă de - clorură de magneziu, clorură de sodiu, sulfat de magneziu, sulfat
de calciu, sulfat de potasiu, carbonat de calciu, bromură de magneziu etc.
Cantitatea de săruri existente determină salinitatea apei. Salinitatea conferă apei
anumite însuşiri. Ea devine mai grea, îngheaţă la o temperatură de -1,4 0C şi este
mai densă. Diferenţele de salinitate între suprafaţă şi adâncime provoacă
mişcarea apei în sens vertical. Diferenţele de salinitate pe plan orizontal produc
mişcarea apei cunoscută sub numele de curenţi. Mişcarea apei are un rol
important pentru viaţa plantelor şi animalelor aflate la mică adâncime.

Apa dură
Apa care conţine dizolvaţi ioni de calciu sau magneziu se numeşte apă
dură (Meiroşu E. şi colab., 2003).

Apa grea (oxid de deuteriu)

Oxidul de deuteriu este D2O, cunoscut sub numele de apă grea, ce se
găseşte în cantităţi foarte mici (în proporţii aproximativ 0,0003 %). Se obţine
prin electroliză înaintată a apei tratate cu hidroxid de sodiu. Pentru obţinerea
unui kg de apă grea, se consumă aceeşi cantitate de energie ca la oţinerea a 3
tone de aluminiu.
Proprietăţile apei grele se deosebesc de apa pură.
Apa pură Apa grea
Proprietăţile fizice
Masa molară g/mol 18 20
0
Temperatura de topire 0 C 3,81 0C
Temperatura de fierbere 100 0C 101,42 0C
Temperatura la care densitatea este maximă 4 0C 11,6 0C
Densitatea la 20 0C g/cm3 0,99 1,106

18
 O concentraţie mai mare de apă grea în apa de băut produce omului sete
intensă, deshidratarea organismului şi în final moartea. Cu toate acestea, oameni
de ştiinţă s-au preocupat de obţinerea apei grele.
Principalele utilizării ale apei grele sunt:
 agent termic şi moderator de neutroni în reactoarele atomice;
 sursă principală de obţinere a deuteriului (21H) prin electroliza D2O.
Deuteriul este folosit drept combustibil pentru obţinerea bombelor, de
asemenea se foloseşte la obţinerea temperaturilor înalte (mii de grade), a
plasmei, în reactoarele termonucleare;
 determinarea unor procese biochimice (Meiroşu E. şi colab., 2003).

Alte tipuri de ape (Mencinicopschi G., 2014)

Apa pi
A fost preparată pentru prima dată acum o jumătate de secol, de către
profesorul japonez Shoi YAMASHITA. S-a utilizat apa obţinută printr-un
procedeu de energizare şi filtrare ceramică, la care s-a adăugat în cantităţi
homeopate sare fero - ferică. Se afirmă că această apă ar optimiza transferul de
informaţie în organism, cu evidente beneficii asupra sănătăţii.

Apa uşoară, sărăcită în deuteriu

Apele de suprafaţă din zona ţării noastre conţin în medie 150 ppm
deuteriu. Apa sărăcită în deuteriu printr-un procedeu de sitare izotopică a fost
obţinută la Institul Naţional de Cecetare Dezvoltare pentru Tehnologii
Criogenice şi Izotenice din Râmnicu Vâlcea, printr-un procedeu original,
brevetat. Apa uşoară românească conţine numai 25 ppm deuteriu. Se afirmă că
această apă are efecte vitalizante, stimulează metabolismele prin protejarea
enzimelor şi materialului genetic, chiar în condiţiile expunerii la radiaţii. Apa
uşoară este indicată în: afecţiuni ale pielii, diabet, depresii, psoriazis, acnee etc.

Apa cu argint coloidal

Argintul este un element recunoscut ca având o caracteristică interesantă
– oligodinamie - care se manifestă prin acţiunea lui microbicidă, în cantităţi
extrem de mici.
Argintul este un oligoelement prezent şi în corpul uman, apreciindu-se că
organismul are nevoie zilnic de cca 0,089 mg de argint. În apă argintul se
adaugă în cantitate de 3 - 50 mg/L aflându-se sub formă coloidală - ioni de
argint cu sarcină pozitivă.

19
 Argintul, pe lângă acţiunea microbicidă (bactericid, virulicid, fungicid,
vermicid, antioxidant) are şi acţiune imunomodulatoare, stimulând producţia
imunoglobulinelor şi a numărului limoficitelor T. Stimulează hematopoieza,
producţia de limfocite, eritrocite şi creşte cantitatea hemoglobinei.
Supradozajul argintului în apă poate duce, în unele cazuri de consum
cronic, la apariţia argiriei - colorarea în albastru a tegumentelor.

Apa cu shungit
Shungitul este o rocă de origine meteoritică, găsită în Rusia, în
perimetrul satului Shunga. Virtuţile acestei roci sunt afirmate încă de pe vremea
ţarului Petru I, care înzestrase soldaţii cu această rocă pentru tratarea apei,
evitând îmbolnăvirile transmisibile şi apariţia epidemiilor.
Shungitul are o structură care imprimă apei tratate proprietăţi utile în
profilaxia alergiilor, astmului, dispepsiei, bolilor hepato - renale,
cardiovasculare, tiroidei, oboselii cronice, afecţiuni ale căilor respiratoare
superioare, hipertensiuni arteriale, reumatismului, insomniei. Se pare că studiile
arată că sporeşte eficienţa unor medicamente (Mencinicopschi G., 2014; Platon
N., 2015).
4.4. Proprietăţile apei

În majoritatea ţărilor din lume, în calitate de apă potabilă se foloseşte apa

din lacuri sau răuri şi apele subterane. De regulă, înaintea pompării acestor ape
în reţeaua de distribuţie, ele se supun purificării în instalaţii speciale. Scopul
prelucrării apei este aducerea calităţii ei până la nivelul standard. Principiile
sanitare de apreciere a apei potabile au la bază trei grupe de indici, care asigură:
 securitatea epidemiologică a apei;
 compoziţia chimică netoxică pentru sănătatea omului;
 proprietăţile organoleptice bune ale apei.
Cunoaşterea proprietăţilor apei sub toate aspectele menţionate dă
specialistului în domeniu informaţii preţioase (Mencinicopschi G., 2014).

4.4.1. Proprietăţile fizice

Densitatea
La presiune atmosferică normală, la nivelul mării şi la 4 0C apa are
densitatea maximă 1 g/cm3. Variaţia densităţii apei în funcţie de temperatură, cu
un maxim la + 4 0C este cunoscută sub numele de anomalia apei. Aceasta este

20
una din proprietăţile apei care a facut posibilă viaţa pe Pământ. De aceea, spre
exemplu, apa lacurilor nu îngheaţă decât la suprafaţă, iar spre adânc nu. La alte
temperaturi apa are densitate mai mică de 1 g/cm3 .

Tensiunea superficială
Este un parametru fizic esenţial al apei, cu implicaţii majore asupra vieţii
(hidratării organismelor), reprezentând potenţialul energetic pe unitatea de
suprafaţă liberă a forţei de atracţie a moleculelor de la suprafaţa liberă spre
interiorul lichidului. Atfel, ia naştere o pieliţă a apei de care depinde puterea de
udare sau mai bine zis, de hidratare a apei.
Apa are o tensiune superficială mare (75,62 N/m la 0 0C şi 72,75 N/m la
20 0C), ca atare o putere relativ mică de hidratare a mediului intern uman, care
are o tensiune superficială de cca. 45N/m. Pentru a-i scădea tensiunea
superficială, apa se bea cu înghiţituri mici, amestecată foarte bine cu salivă (care
este un surfactant biologic puternic).
Apa se mânâncă, alimentele se beau, deoarece tensiunea superficilă a
apei este mai mare decât tensiunea superficală a organismului uman. Iar
alimentele trebuie mestecate in funcţie de constituţie până devin fluide. Cu alte
cuvinte, pentru o bună hidratare apa se mânâncă sau se bea sub formă de ceai
sau tizane. Datorită tensiunii superficiale, picăturile de apă iau forma sferică, iar
fenomenul capilarităţii creează forţa ascensională a apei care se evaporă din sol
sau a sevei plantelor ce urcă spre vărful acestora.

Vâscozitatea
Variază odată cu temperatura, valoarea cea mai ridicată fiind de 0 0C
(1,792 cP). În domeniul temperaturilor fiinţelor homeoterme (îşi păstrează
constantă temperatura corpului) apa are vâscozităţi cuprinse între 1,005 Cp la 20
0
C şi 0, 656 la 40 0C .

Turbiditatea (tulbureala)
Turbiditatea exprimă cantitatea de suspensii (fără a se preciza natura lor)
existentă în apă .

Culoarea
Culoarea apei este dată cel mai frecvent de prezenţa sărurilor de fier,
mercur, cobalt ş.a. dizolvate şi se determină cu ajutorul etaloanelor sau
spectrofotometrelor .

21
Conductibilitatea electrică
De fapt, rezistivitatea apei exprimă cantitatea de săruri dizolvate, ionii
acestora permiţând trecerea curentului electric.

Radioactivitatea apei
Este dată de sărurile dizolvate în apă care emit radiaţii ,  sau .
Radioactivitatea apei apare în mod natural când apa parcurge un strat geologic
radioactiv sau când este poluată artificial (centrale atomoelectrice, arme
nucleare) (Mencinicopschi G., 2014; Platon N., 2015).

4.4.2. Proprietăţile chimice

Reziduul fix
Reprezintă cantitatea totală de substanţă uscată minerală şi/sau organică
ce râmâne după evaporarea completă a apei la temperatura de 105 0C -

Reacţia apei
Sau pH-ul apei, determină caracterul acid (pH sub 7), neutru (pH - 7),
sau bazic (pH mai mare de 7), în funcţie de cantitatea şi felul sărurilor dizolvate.
pH-ul mediului nostru intern este de 7,36 (Mencinicopschi G., 2014).
Noile studii arată că pH – ul apei trebuie să fie uşor spre bazic pentru a
asigura schimburile optime dintre celule, pH - ul uşor acid împiedicând
procesele de oxidare şi de îmbătrânire celulară.

Potenţialul de oxidoredocere (redox – rH)

Procesele de oxidare (pierdere de electroni) şi reducere (câştig de
electroni) întotdeauna sunt cuplate, existând un donator care se oxidează şi un
acceptor care se reduce.
Aceste procese generează curenţi electrici cu potenţiale diferite.
Potenţialul redox se măsoară în milivolţi.
Scara potenţialului redox al apei este (- 800 mV) – (0 mV) - (+1200 mV).
Un potenţial redox negativ între - 800 mV şi 0 indică o capacitate ridicată de
anihilare a radicalilor liberi de către apă şi, dec, o bună protecţie a
organismului.
În schimb, valorile pozitive 0 spre + 1200 mV indică preponderenţa
proceselor de oxidare cu efecte nefaste asupra sănătăţii, prin oxidarea
proteinelor, acizilor nucleici (ADN), grăsimilor etc.

22
 Deci, o apă sănătoasă cu potenţial redox negativ se comportă ca un
puternic antioxidant, prevenind apariţia stresului oxidativ pe fondul căruia apare
o întreagă patologie acută şi cronică.
În general, apa de la robinet are potenţial redox pozitiv (aprox. +180
mV). Un rH ideal al apei este cel sub valoarea 28 mV.
Valoarea potenţialului redox permite aprecierea orientării reacţiilor, fie
către oxidare, fie către reducere. Cu cât apa conţine mai mulţi ioni H, aceştia se
vor combina prin cedarea unui electron (oxidare), care va fi captat de oxigenul
celular, formând apa metabolică, în procesul respiraţiei celulare aerobe,
generatoare de energie (ATP) celulară (Mencinicopschi G., 2014; Platon N.,
2015).

Duritatea apei.
Duritatea – proporţia în care se găsesc sărurile alcalino – pământoase,
printre care cele mai obişnuite sunt sărurile de calciu şi magneziu (bicarbonaţi,
cloruri, sulfaţi, silicaţi), are o mare influenţă atât pentru gustul apei, cât şi a
calităţii ei tehnologice şi agricole.
Cu cât conţinutul total în săruri alcalino-pământoase al apelor este mai
mare, cu atât apele sunt mai dure. O apă dură se recunoaşte prin faptul că, dacă o
tratăm cu o soluţie limpede de săpun, apare o tulbureală sau un precipitat,
datorită formării sărurilor de calciu şi magneziu a acizilor graşi superiori
(săpunuri de calciu şi magneziu), care sunt insolubile în apă.
Din acelaşi motiv o apă dură consumă mult săpun până ce dă o spumă
consistentă care persistă la agitare. Dat fiind că, dintre sărurile alcalino -
pământoase cărora li se datorează duritatea apelor, cele de calciu predomină,
aceasta se calculează obişnuit fie sub formă de oxid de calciu (metoda germană),
fie sub formă de carbonat de calciu (metoda franceză). În mod obişnuit, la noi în
ţară duritatea se exprimă în grade germane (CaO). Un grad german de duritate
reprezintă un conţinut în săruri alcalino - pământoase echivalent cu 10 mg de
oxid de calciu, la litru de apă.
După numărul de grade care exprimă duritatea apei, acestea se clasifică
precum urmează:
 până la 50, ape foarte moi;
 5 -100, ape moi;
 10 – 200, ape de duritate potrivită;
 20 – 300, ape dure;
 peste 300, ape foarte dure.

23
 Când se încălzeşte până la fierbere o apă dură, bicarbonaţii de calciu sau
de magneziu se descompun cu formare de carbonat de calciu, respectiv hidroxid
de magneziu, care precipită.

Ca(HCO3)2 = CO2 +H2O+ Ca CO3

Mg(HCO3)2 = CO2 + Mg(OH)2

Datorită acestui fapt, la fierbere se pierde o parte din duritatea apei.

Această duritate - care se datorează bicarbonaţilor alcalino - pământoşi şi care
se pierde la fierbere, constituie duritatea temporară, - spre deosebire de cea dată
de cloruri, sulfaţi sau silicaţi de calciu şi magneziu, care constituie duritatea
permanentă, deoarece aceste săruri rămân în soluţie chiar la fierbere.
Suma acestor două feluri de durităţi reprezintă duritatea totală a apei
(Nistor I. şi colab., 2007; Platon N., 2015).

4.4.3. Proprietăţile organoleptice

Acestea pot fi detectate de simţurile omului, în special de miros şi gust,

fiind imprimate de substanţele minerale sau organice dizolvate în apă.
Gustul
 sărat este dat de clorura de sodiu sau de sulfatul de sodiu dizolvat în apă;
 amar este dat de sulfatul de magneziu sau clorura de magneziu;
 dulceag este dat de sulfatul de calciu;
 acidulat este imprimat de dioxidul de carbon;
 acru este dat de bicarbonat sau de clorura de fier (Mencinicopschi G., 2014).

4.4.4. Proprietăţile microbiologice ale apei

Din acest punct de vedere apa nu trebuie să fie contaminată cu virusuri

(rotavirusuri), bacterii, ouă de paraziţi, alge, ciuperci microscopice.
Pe lângă indicatorii fizico-chimic şi microbiologici, apele destinate
consumului uman din surse de suprafaţă (râuri, lacuri) sunt urmărite şi prin alţi
indicatori: consumul biochimic de oxigen (CBO), oxidabilitatea apei (CCO) şi
încadrarea în apă oligosaprobă cu o concentraţie redusă de substanţe organice şi
fără impurificare naturală sau antropică.

24
Consumul biochimic de oxigen CBO
Este un indicator de calitate pentru apă care dă informaţii despre
conţinutul de substanţe organice din apă degradabile pe cale biologică. CBO
reprezintă cantitatea de oxigen, care se consumă pentru degradarea oxidativă, de
către microorganisme, a substanţelor organice conţinute într-un dm3 de apă.
Convenţional s-a stabilit ca determinarea consumului biochimic de oxigen să se
efectueze pentru o perioadă de incubare de mai multe zile, - (CBO )n , unde „n”
reprezintă numărul de zile de incubare, a cărui valoare optimă este de 5 zile.
(CBO)5 rezultă din diferenţa între concentraţia oxigenului dizolvat în
proba supusă analizei la începutul şi la sfârşitul perioadei de incubaţie.
Incubarea probelor de apă se realizează la temperatura de 20 ± 1 0C, la întuneric.
Prezenţa O2 în apa potabilă a minim 4 – 6 mg/dm3 este necesară
deoarece conferă apei un gust plăcut şi prospeţime.
Prezenţa substanţelor organice în apa potabilă nu este admisă din
următoarelor motive:
 datorită caracterului toxic direct;
 indică o eventuală infectare a apei (Nistor I. şi colab., 2007).
Cu cât (CBO)5 al unei ape este mai redus, cu atât aceasta este mai curată.
Creşterea indicatorului (CBO)5 ilustrează atingerea pragului de sufocare a
vegetaţiei şi faunei, concomitent cu o dezvoltare anormală a algelor
monocelulare, proces numit eutrofizare (Pruteanu L.M. şi colab., 2010).

Conţinutul de substanţe organice din apă

Este un indicator de calitate foarte important deoarece substanţele
organice servesc ca suport nutritiv pentru bacterii, viruşi şi alte organisme vii.
Întotdeauna o mare cantitate de bacterii sau plancton este asociată cu o mare
concentraţie de substanţe organice. Determinarea analitică individuală a
substanţelor organice din apele natural este dificil de realizat deoarece
presupune o aparatură de laborator de înaltă tehnicitate. Din acest motiv de
obicei se recurge la o apreciere globală a cantităţii de substanţe organice din apă
prin determinarea “oxidabilităţii”.
Oxidarea substanţelor organice din apă se poate face chimic sau
biochimic. Determinarea “oxidabilităţii”pe cale chimică constă în stabilirea
cantităţii de substanţă oxidantă ( KMnO4 , K2Cr2O7) consumată, necesară pentru
oxidarea substanţelor organice conţinute într-un anumit volum de apă. Această
analiză chimică se numeşte determinarea consumului chimic de oxigen şi se
notează: CCO - Mn şi CCO - Cr .

25
 Consumul Chimic de Oxigen (CCO) este un parametru important în
analiza apelor fie reziduale, de suprafaţă etc., deoarece dă informaţii asupra
gradului de poluare al apei cu materie organică (Nistor I. şi colab., 2007).

4.5. Metode de tratare a apei

Distilarea
Apa este adusă în stare de vapori, care ulterior condensează sub formă de
apă drastic sărăcită în minerale (reziduu fix sub 40 mg/L) şi gaze dizolvate. Apa
distilată devine astfel un lichid mort, cu efect înalt hipotonic, toxic asupra
celulelor care plesnesc sub efectul acesteia. Apa distilată nu este apă potabilă şi
nu trebuie consumată (Nistor I. şi colab., 2007).

Absorbţia pe filtru de carbon activat

Este o metodă utilizată încă de acum 4000 de ani. Cărbunele activat
reţine prin adsorbţie substanţe organice, clorul sau alţi contaminanţi în funcţie
de provenienţa cărbunelui, a dimensiunii porilor şi mărimea suprafeţei de
adsorbţie (Nistor I. şi colab., 2007).

Microfiltrarea şi ultrafiltrara
Principiul de funcţionare pentru microfiltrare si ultrafiltrare este
separarea fizica. Măsura în care substanţele dizolvate, turbiditatea şi
microorganismele sunt înlaturate, depinde de capacitatea porilor de la filtru sau
membrana filtrantă. Substanţele care sunt mai mari decât filtru sau membrana
filtrantă sunt înlaturate complet.
Microfiltrarea si ultrafiltrarea sunt procese dependente de presiunea apei,
ce îndepartează substanţele dizolvate şi alte substanţe la o mărime mai mare
decât nanofiltrarea şi osmoza inversa (osmoza inversa şi nanofiltrarea sunt
procese de filtrare ce îndepartează substanţe mult mai mici, decât micro şi
ultrafiltrarea).

Microfiltarea - Procedeu de purificare a apei ce utilizează membrane cu pori de

dimensiuni intre 0,1 – 10 microni, care nu lasă să treacă particule mai mari de
această dimensiune (figura 4.2). Filtrele cu microfiltrare pot să îndepărteaze
toate bacteriile cât şi o mică parte din viruşi.

26
Ultrafiltrarea - Pentru a elimina complet viruşii, ultrafiltrarea este necesară.
Fineţea de filtrare a unei membrane de ultrafiltrare are capacitatea de înlăturare
a particulelor cu dimensiunea de 0,001 – 0,1 microni. Sunt reţinute
componentele coloidale, molecule biologice de dimensiunea ribonucleazei,
substanţele pirogene (figura 4.2) (www.moleculah2o).

Figura 4.2. Microfiltrarea si ultrafiltrarea (www.moleculah2o)

Osmoza inversă
Procedeu de filtrare sub presiune utilizând membrane cu pori extrem de
mici care reţin până la 99 % din particulele organice şi microorganisme şi cca.
95 % din contaminanţii ionici (figura 4.3.). Apa rezultată este din punct de
vedere nutriţional, o apă destructurată, cu valoare biologică scăzută.

Figura 4.3. Diferenţa între osmoza directă şi inversă (www.statiidefiltrare.ro)

Osmoza este fenomenul natural, ce apare atunci când două soluţii apoase
de concentraţii diferite sunt separate printr-o membrane semi-permeabila.
În mod natural, datorită forţelor de difuzie are loc un transfer de
molecule de apă, dinspre soluţia cu concentraţie mai mică spre soluţia cu
concentraţie mai mare, având tendinţa de egalizare a concentraţiilor din ambele
soluţii, şi deci de stabilire a echilibrului (figura 4.3.). Pe principiul fenomenului
invers celui prezentat anterior, adică prin osmoza inversă, apa pură va trece prin

27
membrana semi-permeabila din soluţia concentrată în cea diluată, astfel
obţinându-se o soluţie din ce în ce mai slab concentrată (figura 4.3.). Acest
lucru se va realiza prin aplicarea unei forţe, asupra coloanei cu soluţie
concentrată, care va învinge presiunea osmotica şi va determina trecerea apei în
soluţie diluată. Ca urmare, prin osmoza inversă se blochează trecerea tuturor
impurităţilor cu dimensiuni mai mari decât microorificiile membranei osmotice
(0,0001 microni), deci se obţin performanţe superioare oricarui alt tip de filtrare
clasic (www.statiidefiltrare.ro).

Purificarea cu răşini schimbătoare de ioni

Aceste răşini schimbătoare de ioni sunt de natură sintetică, copolimeri de
stiren legaţi încrucişat cu divinilbenzen. Răşinile polistiren sunt activate pentru a
reţine cationi sau şi răşini care reţin anioni. În acest fel apele pot fi tratate pentru
scăderea durităţii şi a conţinutului în ioni şi cationi. Apa rezultată în urma
acestui proces are o compoziţie diferită de cea naturală, devine informaţional
destructurată şi dezechilibrată compoziţional.

Electrodializa
Utilizează curentul electric combinat cu membrane semipermeabile
anionice sau cationice. Astfel, cationii (pozitivi) se concentrează la catodul
negativ, iar anionii (negativi) se concentrează la anodul pozitiv. Apoi, aceşti ioni
sunt îndepărtaţi, apa fiind purificată, deionizată. Este o apă cu valoare biologică
scăzută, cu un echilibru chimic tulburat.

Electrodeionizarea
Procedeu ce utilizează membrane de filtrare anionice şi cationice dispuse
într-o cuvă, care are la o extremitate un anod şi la cealaltă extremitate un catod.
Se trece un curent electric continuu care regenerează membranele, obţinându-se
apa deionizată. Apa rezultată are valoare biologică scăzută şi este puternic
hipotonă, nepotabilă.

Tratament cu radiaţii ultravioletă

Se utilizează radiaţia ultravioletă cu lungimea de undă de 254 nm (care
distruge bacteriile) şi radiaţie cu lungime de undă de 185 nm (care reduce
cantitatea de impurităţi organice prin fenomenul de foto - oxidare). Acest
procedeu de purificare este util doar în situaţiile în care accesul la apă naturală
integrală potabilă de înaltă calitate este restricţionat. Atfel, surse de apă

28
nepotabilă, sărată marină sau apă dulce cu mineralizaţii ridicate sau impurificate
fizico - chimic sau biologic pot fi temporar utilizate în urma aplicării
tratamentelor enumerate.

Argila
Argilele utilizate în scopuri alimentar - medicinale sunt în principal
constituite dintr-o fază cristalină – caolint. Argila este calcinată la 700 0C şi
1000 0C , devenind liberă de contaminanţi biologici. Activitatea biologică a
argilelor derivă din proprietăţile lor fizice, compoziţia chimică, structura, aria
specifică a suprafeţei, dimensiunea şi distribuţia particulelor care determină
absorbţia - desorbţia şi capacitatea de transport a ionului pozitiv. Tratamentele
apei cu argile şi utilizarea acestora se recomandă a se face la recomandarea şi
sub supravegherea personalului competent, calificat (Mencinicopschi G., 2014;
Platon N., 2015).

4.6. Apele uzate

Conform definiţiei, apele uzate sunt apele folosite pentru necesităţile

casnice sau industriale şi care, datorită impurităţilor adăugate, şi-au schimbat
compoziţia chimică iniţială sau proprietăţile fizice. În aceeaşi categorie intră şi
apele care se scurg de pe teritoriile urbane suprafeţele industriale şi câmpurile
agricole în urma căderii precipitaţilor atmosferice.
În funcţie de provenienţa, felul şi caracteristica lor calitativă, apele uzate
pot fi împărţite în 4 categorii de bază: casnice, industriale, agricole, pluviale
(meteorice).
După felul acţiunii asupra bazinelor se pot distinge următoarele forme de
poluare:
1. Poluarea termică se consideră a fi constituită de sistemul de răcire (a
centralelor din industria chimică, metalurgică etc). Primejdia ecologică a
poluării termice a bazinelor naturale este legată de intensificarea proceselor
vitale ale organismelor acvatice, ceea ce provoacă transformarea şi dezechilibrul
sistemului ecologic. Din punct de vedere fizic această creştere de temperatură
conduce la reducerea concentraţiei de gaze în apă, acidificarea apelor,
evaporarea unei cantităţi importante de lichid, deci umidificarea atmosferei şi
creşterea efectului de seră. Apa de ploaie cauzează şi ea poluare termică în
procesele de curgere fiind expusă radiaţiei solare. Despădurile provoacă de
asemenea încălzirea solului;

29
2. Poluarea cu săruri minerale reprezintă un pericol pentru organismele
monocelulare care fac schimb cu mediul extern prin osmoză. Mineralizarea
apelor prin sistemele de circulaţie duce la înrăutăţirea caracteristicilor
tehnologice;

3. Poluarea cu particule în suspensie înrăutăţeşte transparenţa apelor,

micşorează aeraţia prin fotosinteză a mediului apos, contribuie la îngroşarea
fundului în regiunile cu viteză mică de scurgere. Particulele în suspensie pot
exercita o acţiune nefavorabilă asupra vieţii organismelor acvatice – filtratorilor.
În afară de aceasta, particulele în suspensie servesc drept sorbenţi eficienţi şi
agenţi de complexare pentru diferite substanţe poluante. Depunându-se pe fund,
ele pot fi o sursă de poluare secundară a mediului acvatic;

4. Poluarea apei cu metale grele determină o acţiune ecologică negativă şi

provoacă daune economice. Sursele de poluare a apei cu metale grele sunt
secţiile galvanice, întreprinderile de extracţie minieră, metalurgia feroasă şi
neferoasă, uzinele constructoare de maşini;

5. Poluarea apelor cu compuşi macromoleculari, în special lignină, reprezintă o

mare primejdie pentru ecosistemele acvative în zona eliminării apelor uzate din
întreprinderile industriei de celuloză şi hărtie;

6. Poluarea apelor cu produse petroliere crează apariţia peliculei de petrol la

suprafaţa apei, împiedicând schimbul gazos dintre apă şi atmosferă;

7. Poluarea apelor cu elemente organice – coloranţi, fenoli, pesticide poate

conduce la instalarea stării toxice a bazinului acvatic;

8. Poluarea apelor cu elemente biogene (compuşii organici uşor degradabili)

determină apariţia unor efecte secundare.
Cercetările efectuate într-un număr mare de ţări dintre care şi România,
au relevat că, structura vieţii la nivel global se află supusă unei puternice
eroziuni datorate numeroaselor activităţi umane antiecologice. Procesele
industriale generează o serie de poluanţi, care au un impact negativ asupra
ecosistemelor şi asupra omului (toxicitate, proprietăţi carcinogene şi mutagene).
În mod curent, la nivel mondial, s-a concentrat un mare efort în ceea ce
priveşte controlul strict al apelor uzate municipale şi ale apelor reziduale

30
industriale care se scurg în ecosistemele naturale. Echilibrul dintre dezvoltare şi
mediu, dezvoltare şi resurse, precum şi dintre factorii de mediu, trebuie să se
realizeze astfel încât să nu fie o frână dar să nu pericliteze nici viaţa şi sănătatea
oamenilor (Duca G. şi colab., 2003).

4.6.1. Epurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procese prin care

impurităţile de natură chimică (minerală şi organică) sau bacteriologică,
conţinute în apele uzate, sunt reduse sub anumite limite, astfel încât aceste ape
să nu mai dăuneze receptorului în care se evacuează şi să nu mai pericliteze
folosirea acestuia.
Capacitatea staţiilor convenţionale de tratare chimică şi biologică a
apelor uzate este deseori depăşită de consumul ridicat. În plus, poluanţii organici
biorefractari nu sunt distruşi în aceste staţii şi se acumulează în hidrosferă. De
aceea, principala strategie de diminuare a poluării hidrosferei şi de asigurare a
apei de consum pentru o populaţie tot mai numeroasă este tratarea/detoxificarea
eficientă a apelor reziduale şi a apelor poluate de suprafaţă.
Distribuţia urbană a apei de bună calitate pentru consumul omului, pentru
activităţile gospodăreşti şi pentru utilizarea industrială reprezintă un obiectiv
fundamental în ceea ce priveşte susţinerea calităţii vieţii. Resursele de apă
subterană şi de suprafaţă sunt tot mai limitate, în special din cauza poluării
antropogene. În strânsa relaţie ce există între om şi mediu, poluarea apare ca un
factor implicit al vieţii.
Procedeele de epurare a apelor uzate, denumite după procesele pe care se
bazează sunt:
1. procese mecanice - în care procesele de epurare sunt de natură fizică, cel
mai cunoscut procedeu este sedimentarea în bazine de liniştire;
2. procedee chimice – în care procesele de epurare sunt de natură fizico -
chimică (decantare, coagularea, clorinare etc.);
3. procese biologice – în care procesele de epurare sunt atât de natură fizică
dar şi de natură biochimică. În urma epurării biologice asupra apelor uzate
rezultă ca principale produse următoarele:
 apele epurate - care sunt evacuate în receptor sau pot fi valorificate pentru
irigaţii sau alte utilizări;
 nămoluri - care sunt îndepărtate în staţii şi valorificate;

31
 Un exemplu, de epurare a apelor uzate, cu aplicabilitate la o staţie de
epurare este redat în figura 4.4.

Figura 4.4. Exemplu de epurare a apelor uzare(www.scrigroup.com)

Procesele de epurare sunt în mare măsură, asemănătoare cu cele care au

loc în timpul autoepurării, numai că sunt dirijate de către om şi se desfăşoară cu
o viteză mult mai mare. Instalaţiile de epurare sunt realizate tocmai în scopul
intensificării şi favorizării proceselor care se desfăşoară în timpul autoepurării.
Epurarea apelor uzate cuprinde două mari grupe de operaţii succesive:
 reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi;
 prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie sub diverse forme
(nămoluri, spume, emulsii etc.) (Duca G. şi colab., 2003).

4.6.1.1. Particularităţile epurării biologice asupra apelor uzate

Metodele biologice de epurare a apelor uzate cu conţinut ridicat de

substanţe organice, cu ajutorul microorganismelor, pot fi împărţite în aerobe,
anaerobe şi combinate.

a). Procese aerobe de epurare

Aceste metode se aplică cu precădere pentru mineralizarea substanţelor
organice dizolvate în apele uzate. Instalaţiile de epurare biologică artificială sunt
reprezentate de biofiltre şi aerotancuri. Biofiltrele sunt instalaţii care conţin un
material macrogranulat a cărui suprafaţă se irigă cu apa uzată. Irigarea se
32
realizează continuu, sau la intervale de timp. La contactul apei uzate cu
biopelicula superficială formată pe materialul de umplutură are loc sorbţia şi
transformarea substanţelor organice poluante de către celulele
microorganismelor.
Apele uzate care se epurează de substanţe organice dizovate şi dispersii
fine cu ajutorul bifiltrelor şi aerotancurilor sunt supuse unei epurării mecanice
prealabile pentru îndepărtarea particulelor în suspensie.
La epurarea apelor uzate orăşeneşti se formează o cantitate însemnată de
reziduuri (nămoluri care conţin o cantitate mare de microorganisme patogene) a
căror utilizare ridică o mare problemă. Acestea sunt supuse unei prelucrări în
instalaţii speciale de tratare în care are loc descompunerea microbiană a
mediului organic solid, în condiţii anaerobe.

b). Detoxifierea anaerobă a nămolurilor

Sub acţiunea microorganismelor, în condiţii anaerobe, se produc în
reziduuri schimbări considerabile:
 se modifică structura fizică, ceea ce uşurează uscarea ulterioară;
 se micşorează greutatea lor, deoarece o parte din substanţele organice se
descompun ca rezultat al fermentaţiei până la produşi gazoşi;
 gazele combustibile care se formează prin fermentarea reziduurilor
organice, pot fi folosite drept combustibil iar resturile de la fermentare ca
îngrăşământ;
 se realizează micşorarea nivelului de poluare a reziduurilor cu
microorganisme patogene.

c). Procese biologice cu participarea formelor minerale ale azotului

Poluarea apelor naturale cu formele minerale ale azotului este una din
principalele probleme ale apelor uzate. În apele uzate orăşeneşti, azotul este
prezent sub formă amoniacală şi sub formă organică, în funcţie de tipul de
şedere a apei în conductele de canalizare (condiţii anaerobe). Se observă că,
alături de întreprinderile industriei alimentare, o mare cantita de compuşi cu
conţinut de azot este caracteristică pentru întreprinderile de producere a
îngrăşămintelor minerale şi pentru industria de prelucrarea a petrolului.
Sporii bacilului Bact. Subtilis şi Bact. Wesentericus, determină
amonificarea proteinelor, iar urobacteriile descompun ureea cu formare de CO2
şi NH3. Bacteriile de nitrificare Nittrosomonas oxidează amoniacul până la

33
nitraţi, iar bacteriile Nitrobacter oxidează nitriţii la nitraţi (Duca G. şi colab.,
2003).

34
 8. Conştiinţa de mediu

Urmărind reglementările din toate timpurile, legate într-un fel sau altul
de ceea ce astăzi numim protecţia mediului, observăm că omul a avut din cele
mai vechi timpuri interes în protejarea anumitor elemente ale mediului natural,
dar şi plăcerea şi dorinţa de a fi atent la ambientul în care trăeşte – natural şi
artificial. Astfel, chiar dacă protecţia mediului este un concept relativ nou, unul
dintre aspectele ce stau la baza acestuia – atenţia pentru protejarea lui – a fost
dintotdeauna prezent, într-o formă sau alta, în conştiinţa umanităţii.
Nu trebuie să suprapunem cele două concepte – conştiinţa ecologică şi
conştiinţa de mediu, acestea având înţelesuri şi întinderi diferite.
Când ne referim la conştiinţa ecologică, înţelegem conştiinţa omenirii
pentru protejarea mediului natural, cu tot ceea ce include el şi sub toate
aspectele din această perspectivă. Una dintre definiţiile consacrate ale ecologiei
ne ajută să înţelegem mai bine acest termen: - ştiinţă biologică de sinteză ce
studiază prin excelenţă, conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de
viaţă, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (abiotici şi biotici), precum şi
structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale
(populaţii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme) (Ghereş M. şi colab.,
2010).
Este aşadar vorba:
 în primul rând, de interacţiunile complexe existente în lumea vie;
 în al doilea rând, sistemul astfel creat depinde, în mare măsură, de starea
elementelor componente (cantitativ şi calitativ);
 în al treilea rând, starea generală a sistemului, la rândul lui, poate avea efecte
asupra elementelor componente.
Oricât de neînsemnate ar fi, la prima vedere, existenţa unor insecte
pentru rasa umană, dispariţia acestora ar însemna pierderea unei verigi a
sistemului, cu repercusiuni mult mai grave decât îşi poate imagina omul când
gândeşte doar luând în considerare prezenţa unei insecte deranjante, ignorând
lanţul trofic din care aceasta face parte.
Când ne referim la conştiinţa de mediu, avem în vedere conştiinţa
oamenilor pentru protejarea atât a mediului natural cât şi a mediului artificial.
Astfel, considerăm conceptul de conştiinţă de mediu mai larg, incluzându-l pe

35
acela de conştiinţă ecologică, la care se adaugă şi interesul pentru protecţia
mediului creat de om (Ghereş M. şi colab., 2010).
Fie că este vorba de una sau de alta, dintre formele de conştiinţă
enunţate, în vederea protecţiei mediului s-a avut în vedere cointeresarea
persoanelor într-un fel sau altul la protecţia şi dezvoltarea mediului.
Emil Racoviţă definea mediul ca: totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi
energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde soarta acesteia şi
a căror acţiune provoacă o reacţie corespunzătoare. Astfel conceput mediul este
un sistem fără limite precise şi rigide.
În ceea ce priveşte protecţia mediului aceasta este o subramură a
ecologiei care studiază complexul de acţiuni umane necesare menţinerii în limite
normale a echilibrelor naturale vizând:
 amenajarea teritoriului;
 conservarea naturii;
 prevenirea şi combaterea poluării;
 reconstrucţia ecologică;
 realizarea unei conştiinţe ecologice;
 conştientizarea omenirii asupra pericolului dispariţiei unor specii sau
modificării neecologice a unor habitate.
Dicţionarul de ecologie defineşte protecţia mediului ca fiind – totalitatea
acţiunilor întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea
şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi
spirituale, asigurarea condiţiilor de viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor
actuale şi viitoare.
Potrivit unei alte definiţii, prin protecţia mediului înconjurător se
înţelege o – acţiune organizată de stat sau de o instituţie naţională ori
internaţională în scopul păstrării echilibrului ecologic, menţinerii şi ameliorării
calităţii factorilor naturali, asigurarea unor condiţii de viaţă şi de muncă tot
mai bune.
Ernest Lupan dă o definiţie potrivit căruia protecţia mediului este – o
activitate umană conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea
unui scop concret, constând în prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă pe Pământ – totalitatea acţiunilor menite să asigure
conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii componentelor mediului.
Protecţia mediului este considerată de legiuitorul român un – obiectiv de
interes public major – reflectat în reglementările juridice în acest sens,

36
reglementări care au la bază principiile şi elementele strategice care conduc la
dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea durabilă potrivit legii este dezvoltarea care corespunde
necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de
a le satisface pe ale lor. Dezvoltarea durabilă este considerată uneori ca un
principiu de drept al mediului, ca un principiu director al strategiilor şi
politicilor naţionale în domeniul evoluţiei ecomomice şi protecţiei mediului,
alterior ca un obiectiv al politicii de mediu, ca şi finalitate, ca un scop al
respectării altor principii şi a regulilor de dreptul mediului.
La o abordare istorică a evoluţiei ideii de durabilitate, de la primele
manifestări până în prezent, conţinutul acestui concept s-a îmbogăţit
considerabil, devenind din ce în ce mai complex.
Obiectivele generale ale Strategiei pentru Dezvoltarea Durabilă a Uniunii
Europene sunt:
 limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor şi efectelor sale negative
pentru societate şi mediu;
 asigurarea că sistemul nostru de transport satisface nevoile economice,
sociale şi de mediu ale societăţii noastre, minimizând impacturile sale
nedorite asupra economiei, societăţii şi mediului;
 promovarea modelelor de producţie şi consum durabile;
 îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor
naturale, recunoscând valoarea serviciilor ecosistemelor;
 promovarea unei bune sănătăţi publice în mod echitabil şi îmbunătăţirea
protecţiei împotriva ameninţărilor asupra sănătăţii;
 crearea unei societăţi a includerii sociale prin luarea în considerare a
solidarităţii între şi în cadrul generaţiilor, a asigura securitatea şi a creşte
calitatea vieţii cetăţenilor ca o precondiţie pentru păstrarea bunăstării
individuale;
 promovarea activă a dezvoltării durabile pe scară largă, asigurarea ca
politicile interne şi externe ale UE să fie în acord cu dezvoltarea durabilă şi
angajamentele internaţionale ale acesteia.
Din punctul de vedere al protecţiei mediului, cea mai completă definiţie
pentru mediu este cea formulată în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului. Aceasta face referire atât la elementele de mediu natural (apă, aer, sol,
subsol, peisaj etc.), cât şi la elemente ale mediului artificial, creaţii ale omului
(valorile materiale şi spirituale); de asemenea, prin termenul de condiţii este
acoperit sensul de factori, şi anume agenţi, fenomene, componente din natură,

37
substanţe, forme de energie, zgomot, radiaţii, activităţi, măsuri administrative,
acorduri de mediu, politici de mediu etc., ce pot avea un efect asupra stării
elementelor mediului natural ori pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
Avem astfel în vedere atât factorii naturali cât şi cei rezultaţi ca urmare a
activităţilor umane.
De aceea, conştiinţa de mediu şi, în cadrul acesteia, conştiinţa ecologică
pot fi realizate cel mai bine prin intermediul unor programe educative, astfel
încât protejarea naturii şi a mediului creat de om să fie considerată de fiecare o
datorie permanentă, ca o conştientizare a binelui pe care mi-l fac şi nu, ca nişte
reguli pe care le respectăm doar când ştim că ne-ar putea vedea cineva şi
sancţiona pentru nerespectare. Nu trebuie uitat faptul că şi omul, ca fiinţă bio –
psiho - socială, este un element al mediului.
Formarea şi dezvoltarea unei conştiinţe de mediu – după cum afirmă
Ernest Lupan – determină persoanele să fie coştiente de procedurile privind
participarea la procesul luării deciziilor cu implicaţii asupra mediului, să aibă
acces liber la aceste proceduri şi să ştie cum să le folosească (Ghereş M. şi
colab., 2010).
Informarea cetăţenilor asupra problemelor de mediu şi a soluţiilor de
prevenire şi protecţie a mediului este primul pas în conştientizarea acestora
referitor la impedimentele ce pot apare prin poluare.
Problemele de mediu, poluarea mediului, dezvoltarea durabilă ca şi alte
aspecte legate de mediu sunt atât de des invocate încât aproape că nu mai sunt
luate în serios.
Imaginile pe care le vedem în apropierea oraşelor (depozitarea mai mult
sau mai puţin corectă a deşeurilor) sau fostele zone industriale dinainte de 1989
(acum fier - beton) sunt firescul nefirescului cu care ne-am obişnuit atât de mult
şi îl acceptăm mulţumindu-ne să aruncă veşnic vina pe alţii în locul unei acţiuni
care să se deruleze pe mai multe planuri pentru a conştientiza că ceea ce încă ni
se pare firesc să vedem în România este demult remediat în alte ţări.
Un element esenţial în ceea ce priveşte crearea unei conştiinţe de mediu
îl constituie educaţia privind mediul. Educaţia este cheia pentru crearea unei
conştiinţe de mediu în rândul majorităţii indivizilor şi pentru promovarea unei
participări active a cetăţenilor.
Informaţia despre mediu şi despre ceea ce trebuie făcut ar trebui să facă
parte din educaţie de la copiii de grădiniţă pe tot parcursul vieţii, cu accent pe
valoarea pe care mediul o constituie, creându-se în acest fel o cultură privind
mediul.

38
 Într-o societate educată, dezvoltarea durabilă se realizează de la sine.
Plecând de la afirmaţia finlandezului Snellman, care spune că un popor sărac
poate ieşi la lumină doar prin educaţie, am putea afirma, că un sărac îşi poate
împlini cel mai bine dezideratele şi se poate afirma pe plan mondial, reglându-şi
totodată şi problemele de mediu, prin asigurarea unei educaţii corecte
poporului său (Ghereş M. şi colab., 2010).
Încă din anul 1970, la Conferinţa IUCN din Nevada, s-a conturat
necesitatea educaţiei privind mediul înconjurător ca un proces de identificare a
valorilor şi de clarificare a conceptelor cu scopul de a dezvolta deprinderi şi
atitudini necesare înţelegerii şi aprecierii interdependenţei om, cultură umană şi
mediul biofizic înconjurător.
Ideea privind necesitatea unei educaţii în probleme de mediu a fost
preluată şi consacrată în plan internaţional la prima conferinţă mondială
organizată de ONU la Stockholm, 1972. Printre principiile stabilite la acea
conferinţă este formulat şi cel potrivit căruia este esenţială asigurarea educaţiei
în probleme de mediu atât a tinerilor generaţii, cât şi a adulţilor, ţinând seama în
modul cuvenit de cei mai puţin favorizaţi, cu scopul de a dezvolta bazele
necesare pentru a lămuri opinia publică, a da indivizilor, instituţilor şi
colectivităţilor simţul răspunderilor în ce priveşte apărarea şi îmbunătăţirea
mediului înconjurător în toată dimensiunea lui umană.
În România, starea mediului dovedeşte încă o lipsă de conştiinţă de
mediu, o lipsă de respect pentru elementele de mediu, indiferent dacă acestea se
datorează lipsei de informaţie, lipsei de educaţie în acest sens ori lipsei unor
criterii valorice corecte.
Dacă la atâta timp după consacrarea la nivel internaţional a educaţiei
privind mediul există încă serioase carenţe în acest sens, înseamnă că nu ar
strica o atenţie sporită dată acestui tip de educaţie, prin identificarea unor
metode mai atractive pentru a trezi interesul. Statele în care educaţia privind
mediul şi-a atins scopurile înseamnă că au ţinut de infrastructura şi
suprastructura existente.
Educaţia nu se limitează la şcoală şi la perioada în care mergem la
şcoală. Dar interesul pentru informaţie, dorinţa de a şti, criterii de valorizare,
respectul pentru valorile colective îşi au scânteia în anii de şcoală şi se derulează
şi dezvoltă pe parcursul întregii vieţii.
În afara înţelesului şi conţinutului informaţiei privind mediul aşa cum
sun prevăzute în lege, trebuie să apreciem că, printr-o educaţie corect focalizată
se poate asigura şi dobândirea unor categorii de cunoştiinţe cu caracter general,

39
cum ar fi principiile aplicabile protecţiei mediului, care să contribuie astfel la
conturarea unor deprinderi, a unor atitudini fireşti de protecţie a mediului.
Alături de principiile prevăzute în legea - cadru privind protecţia
mediului şi principiile privind protecţia mediului deprinse din Tratatul Uniunii
Europene, atenţie ar putea fi dată în continuare dezvoltării durabile sub toate
aspectele sale, prin explicarea în adevăratul sens a conceptului şi finalităţilor
sale.
În cele din urmă, trebuie avută în vedere crearea unei armonii între om,
activităţile sale şi mediul în care trăieşte, o armonie a valorilor prin
conştientizarea lor de către toţi locuitorii acestei planete (Ghereş M. şi colab.,
2010).
Să nu uităm că înţelepciunea presupune o utilizare pozitivă a
inteligenţei. Am putea spune cu regret că lumea actuală este mai degrabă
expresia inteligenţei sale, decât a înţelepciunii. Abia cand omenirea va face
saltul de la inteligenţă la înţelepciune se va putea spune că omul îşi justifică
statul de fiinţă inteligentă superioară. Este inacceptabil ca fiinţa – OMUL- să
râmănă doar cu inteligenţă, gata să-şi suprime semenii pentru orgolii, interese
etc. (Dulcan C., 2010).
Din păcate, din punctul de vedere al înţelepciunii ecologice, omul este
mult inferior animalelor, de la care are mult de învăţat când este vorba despre
protejarea şi păstrarea mediului de viaţă (Ghereş M. şi colab., 2010).

Te afli în posesia unei conştiinţe mai evoluate atunci când:

1. Trăieşti într-un mod care le permite şi altor oameni să trăiască,
satisfăcându-ţi nevoile fără să diminuezi cu nimic şansele altor oameni de a şi le
satisface pe ale lor.
2. Trăieşti într-un mod care respectând dreptul la viaţă şi la dezvoltarea
economică şi culturală a tuturor oamenilor, indiferent unde trăiesc şi indiferent
de originea etnică, sex, cetăţenie, situaţie socială şi sistem de credinţă.
3. Trăieşti într-un mod care păstrează dreptul intrinsec la viaţă şi la
mediul care întreţine viaţa tuturor fiinţelor TERREI.
4. Îţi cauţi fericirea, libertatea şi împlinirea personală în armonie cu
integritatea naturii şi cu respect faţă de căutările similare ale altor oameni din
cadrul societăţii.
5. Ceri guvernului tău să aibă, cu celelalte ţări şi popoare, relaţii
paşnice şi în spirit de cooperare, recunoscând aspiraţiile legitime la o viaţă mai
bună şi un mediu mai sănătos ale tuturor popoarelor familiei umane.

40
 6. Ceri întreprinderilor comerciale să accepte responsabilitatea pentru
toţi împuterniciţii lor, ca şi pentru păstrarea mediului, cerându-le să producă
bunuri şi să ofere servicii care să satisfacă cererile legitime fără să afecteze şi
să reducă oportunităţile concurenţilor mai mici şi mai puţin privilegiaţi în
cadrul competiţiei pe piaţă.
7. Ceri mijloacelor de comunicare în masă să genereze un curent
permanet de informaţii sigure asupra tendinţelor şi proceselor fundamentale,
pentru a-ţi permite ţie şi altor cetăţeni şi consumatori să luaţi decizii în
cunoştinţă de cauză cu privire la subiectele care vă afectează viaţa şi starea de
bine.
8. Îţi faci loc în viaţă pentru a-i ajuta pe cei mai puţin privilegiaţi decât
tine să aibă o viaţă demnă, despovărată de zbaterea şi umilinţele sărăciei
extreme.
9. Încurajezi tinerii şi oamenii cu vederi largi de toate vărstele să îşi
dezvolte spiritul care ar putea să le dea forţa să ia singuri deciziile etice pe teme
care le hotărăsc viitorul lor şi al copiilor lor.
10. Conlucrezi cu oameni cu aceleaşi vederi pentru păstrarea şi
refacerea echilibrelor esenţiale ale mediului, acordând atenţie vecinătăţii
imediate în care trăeşti, ţării sau regiunii şi a întregii biosferei.
Aceste repere esenţiale ale unei conştiinţe evoluate au fost scrise succint
de către Ervin LASZLO (Ghereş M. şi colab., 2010).

41