UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL CRAIOVA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

ECOTEHNOLOGII
– Suport de curs –

Lect.univ.dr. Cristina BARBU

 Introducere

Oamenii trebuie să acţioneze pentru a trăi în aşa fel încât să nu fie depăşită capacitatea
lumii naturale de a le amortiza efectele şi de a înlocui ceea ce ei au luat. În prezent, această stare
nu este atinsă şi nici una din aşa-numitele ţări „dezvoltate”, „industrializate” sau „occidentale”,
unde sunt irosite resurse neregenerabile de combustibili fosili şi minereuri metalifere şi sunt
produşi munţi imenşi de deşeuri toxice şi periculoase.
Ansamblul elementelor care, în complexitatea lor relaţională, constituie cadrul şi condiţiile
vieţii omului – pe scurt “mediu” – se poate defini prin semnificaţiile dimensionale:
a. protecţia mediului – elaborarea şi aplicarea unei gestiuni ecologice globale
cuprinzând reglementări, proceduri, instituţii la nivel naţional şi internaţional
b. conservarea mediului ambiant – menţinerea la un nivel cantitativ durabil a resurselor
naturale (art. 3, Legea 137/1995)
c. ameliorarea calităţii mediului – îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor naturali şi ai
celor creaţi prin activităţi umane în vederea optimizării interacţiunii socio –
economico – ecologice dintre om şi natură.

Dacă se face referire la impactul om – natură, rezultatul interacţiunii se măsoară în

intensitatea fenomenelor ce poate declanşa o diversitate de probleme legate de:
exploatarea resurselor biologice;
amenajarea ecosistemelor;
cunoaşterea naturii echilibrelor biologice şi a mecanismelor acestora;
prognoza riscurilor poluării.

A obţine un răspuns la această diversitate de aspecte presupune a proceda la o abordare

sistemică a relaţiei exploatare – protecţia mediului sau, cu alte cuvinte, a prognoza impactul
uman.
Mediul ambiant ca sistem reprezentativ localizat într-un spaţiu teritorial tridimensional, are
o anumită formă, organizare, structură şi funcţionalitate, rezultând din substanţele şi energia care
leagă cele trei subsisteme principale: ne-viu, viu şi uman. În acest sens, se vor lua în considerare
toţi factorii naturali şi cei generaţi de activităţile umane, care, într-o strânsă interacţiune asigură
menţinerea echilibrului ecologic şi determină condiţiile de viaţă pe planetă.
În acest context, o analiză sistemică se impune tot mai mult ca o metodologie unică de
abordare şi rezolvare eficientă a problemelor majore la nivelul ecosistemului – forma elementară
structurală şi funcţională de organizare a ecosferei – de descifrare a legilor ce guvernează
procesele, a mecanismelor de reglare ale stării sistemului în limitele unor domenii compatibile cu
persistenţa acestora. Printre factorii determinanţi ai sistemului figurează: populaţia, resursele
naturale, producţia alimentară, producţia industrială, transporturile, etc., dar şi sursele de poluare.
În prezent, potrivit diferitelor studii şi cercetări rezultă că poluarea mediului înconjurător
(aer, apă, sol, resurse naturale) prin poluanţi chimici (pesticide, hidrocarburi, mortale, substanţe
organice etc.) sau factori fizici (căldură, zgomote, radiaţii ionizate) sau biologici (germeni
patogeni) prezintă o tendinţă de accelerare – dacă se iau în calcul nocivitatea remanentă ca
rezultat din cumulul diferiţilor factori.
 Analiza sistemului de protecţie a mediului înconjurător trebuie să ofere soluţii de
prelungire a viabilităţii mediului înconjurător, în situaţia dezvoltării economico – sociale,
asigurându-se o eficienţă globală socio – economică şi biologică.
Deşi în context macro poluarea poate fi privită ca o fatalitate – rezultat al dezvoltării
societăţii umane – în particular, se poate rezuma doar la lipsa de măsuri elementare de protecţie
generate de preponderenţa raţiunilor economice asupra celor ecologice sau sociale.
Cauza unei aşa – zise poluări primare este dată de dezvoltarea explozivă a societăţii umane.
Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat deoarece existenţa lui este
indisolubil legată de ceea ce este viu la nivelul planetei. Datorită numărului şi mai ales prin
stăpânirea ştiinţei şi tehnologiei, omul poate transforma mediul, adaptându-l la nevoile sale –
prin acţiuni practic nelimitate şi necontrolate. Astfel, de la un anumit grad suprapopularea dă
naştere unor acute probleme de consum care duc, fie la sărăcirea resurselor naturale, fie la
producerea unor cantităţi tot mai mari de deşeuri. Atât capacitatea de regenerare a resurselor, cât
şi cea de asimilare a deşeurilor – componentele de bază ale dezvoltării durabile a unui socio –
ecosistem – tind să fie depăşite şi riscă să producă schimbări ireversibile.
Totodată, prin extinderea habitatelor se înregistrează şi deteriorarea resurselor naturale
(prin dezvoltarea activităţilor de tip industrial, agricol) – sau altfel spus apare poluarea
secundară, ce se manifestă în două direcţii:
asupra mediului înconjurător
asupra omului.

Poluarea mediului afectează direct apele, aerul şi solul. După natura agentului poluant ea
îmbracă mai multe forme:
chimică (cu hidrocarburi, metale grele, pesticide, detergenţi, fenoli, etc.)
bacteriană (bacterii patogene şi alte microorganisme)
radioactivă
termică
fonică
reziduală (gunoaie, deşeuri, reziduuri industriale)

Se ştie că mediul are o putere limitată de absorbţie şi degradare a substanţelor poluante,

însă datorită amplorii nemăsurate a activităţilor umane această putere este depăşită. Ca urmare,
pentru orice sistem stabil, cu autoreglare, mediul devine instabil, cu tendinţe tot mai accentuate
de dezechilibrare, cu rezultate vizibile – degradarea naturii atingând cote alarmante prin
amplitudinea şi ireversibilitatea fenomenelor generate.
Obiectivele cursului

 Disciplina asigură dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice privind relaţia dintre mediul natural
şi procesele economice în vederea adaptării deciziilor la nivel micro şi macroeconomic
referitoare la crearea unei economii “curate”;
 Conţinutul disciplinei este în măsură să provoace o reconsiderare a activităţii economice
faţă de mediul natural, inclusiv pe plan decizional.

Competenţe specifice
 Cunoaşterea şi înţelegerea impactului activităţilor economico-sociale asupra mediului
ambiant;
 Cunoaşterea şi aplicarea măsurilor de protecţie a mediului înconjurător şi implicaţiile
acestora de natură tehnologică şi economico-socială;
 Capacitatea de a percepe performanţa tehnică şi ecologică a ecotehnologiilor;
 Formarea abilităţilor necesare cooperării multidisciplinare, comunicării şi edificării de
relaţii parteneriale fundamentate pe aplicarea cunoştinţelor însuşite şi dezvoltarea
raţionamentelor ştiinţifice transdisciplinare.

Structura cursului
Capitolul 1. Probleme generale ale poluării mediului (4 ore)
Capitolul 2. Componente ale protecţiei mediului (4 ore)
Capitolul 3. Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile organismelor privind protecţia
mediului înconjurător (4 ore)
Capitolul 4. Politici de mediu (4 ore)
Capitolul 5. Strategii de protecţie a mediului (4 ore)
Capitolul 6. Evaluarea şi managementul riscului la dezastre (4 ore)
Capitolul 7. Evaluarea impactului ecologic (4 ore)
 CAPITOLUL 1. PROBLEME GENERALE ALE POLUĂRII MEDIULUI

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate:

 Cunoaşterea principalelor surse de poluare a mediului înconjurător
 Cunoaşterea principalilor factori de poluare ai mediului şi a efectelor determinate de către
aceştia

Noţiuni cheie: surse de poluare, efectul de seră, ploi acide, subţierea stratului de ozon,
poluarea apei, poluarea şi degradarea solului, poluare termică, poluare urbană, poluare cu
radiaţii.

1.1. Surse de poluare

Agenţii poluanţi sunt emişi din surse de poluare naturale şi antropice (artificiale, create de
om).
 Surse naturale de poluare
În această categorie de surse de poluare se înscriu:
a) Solul, care poate împrăştia în aer şi apă: particule solide rezultate din erodare;
particule organice provenite din descompunerea, sau existenţa de vegetaţie şi animale
în şi pe sol; gaze; substanţe odorante complexe. Praful poate fi transportat de vânt la
distanţă, iar furtunile de praf împiedică vizibilitatea, respiraţia, transportul antrenează
şi alte obiecte, devenind uneori devastatoare.
b) Plantele poluează mediile cu polen, spori de mucegaiuri şi levuri, unii cu caracter
alergizant şi infestat.
c) Vulcanii emit gaze, vapori de apă, materiale solide de diferite dimensiuni, de la praf,
la câţiva centimetri, lavă. Particulele solide, gazele şi vapori pot ajunge şi la 30-50
km înălţime, în stratosferă.
d) Cutremurele, distrug solul, poluează aerul cu particule solide şi gaze.
e) Praful cosmic acumulat pe Terra poate ajunge la 1000t/an, având şi caracter
radioactiv. Căderile de meteoriţi provoacă cratere şi dezechilibre în zonele de cădere.
Zilnic cad 10-20 t meterioriţi pe tot globul.
f) Incendiile din perioadele secetoase distrug ecosistemele, produc cantităţi mari de
dioxid de carbon şi fum, pun în pericol existenţa umană, animală în zonă, distrug
păduri pe mari suprafeţe de teren.
Se apreciază că efectele poluării naturale sunt însă cu mult mai reduse decât efectele
poluării provocate de om.
 Surse antropice de poluare
Poluarea antropică provine din diverse activităţi umane desfăşurate în industrie,
transporturi, agricultură, activităţi menajere.
a) Industria
Industria poluează absolut toate mediile (aer, apă, sol), provocând prejudicii sănătăţii
oamenilor, vieţuitoarelor, agriculturii, transporturilor, construcţiilor, culturii şi chiar ei însăşi.
 S-au efectuat şi se efectuează numeroase studii referitoare la agenţii poluanţi emişi de
ramurile industriale,la efectele imedite şi pe termen îndelungat ale poluării, la efectele măsurilor
de diminuare a emisiilor poluante. Studile se realizază la nivel naţional, dar şi prin cooperări
internaţionale. Cantităţile emise în aer sunt considerabile, uneori de zeci de milioane de tone,
ceea ce impune stricta reducere a lor pentru a asigura dezvoltarea durabilă a omenirii.
Industria poluează prin emisii în atmosferă, prin depozitare de materiale nocive pe sol, în
subsol, contaminări biologice, radioactive, riscuri atât în exploatare, cât şi prin posibilitatea
producerii unor accidente. De exemplu, în 1976, în Italia s-a eliminat dioxină, substanţă foarte
periculoasă, în urma unei explozii la o fabrică de produse chimice;în 1984, explozie foarte
puternică din cauza gazului metan în Mexic; eliminări de substanţe chimice în mediu în 1984, în
India, la o fabrică chimică; în 1995, la Kosice o explozie foarte puternică din cauza scăpărilor de
gaz metan. Toate aceste evenimente au provocat serioase modificări, pe timp destul de mare, în
zonă.
b) Transporturile
Transporturile auto, navale, feroviare şi aeriene emit o serie de poluanţi rezultaţi din
arderea combustibililor (benzină sau motorină): CO, NO, hidrocarburi nearse, SO aldehide. Pe
langa aceştia, mai rezultă şi oxizi de plumb la arderea benzinei aditivate cu plumb tetraetil şi
fum, în special la arderea motorinei.Mijloacele de transport produc şi efecte sonore, puternic
poluante pentru aparatul auditiv şi indirect, pentru întregul organism uman.
c) Agricultura
Agricultura afectează mediul natural prin: lucrările de îmbunătăţiri funciare; pesticidele şi
fertilizanţii utilizaţi în exces; dezvoltarea sectorului zootehnic; preindustrializarea şi
industrializarea produselor agricole.
d) Activităţile menajere
Activităţile menajere sunt generatoare de multiple forme de poluare: fizică, chimică,
biologică, fonică, estetică. Deşeurile urbane persistă în natura zile, luni şi chiar ani, producand
poluare chimică, biologică, estetică şi disconfort. Persistenţa în mediu se datorează degradării
foarte lente a unor produse, sub influenţa apei, oxigenului atmosferic, luminii,
microorganismelor. Astfel, fierul şi aliajele sale persistă şi 100 de ani, până se degradează
natural, masele plastice persistă şi 250 de ani, aluminiu - 500 de ani, iar sticla 5000 de ani. În
acest timp, plantele întâmpină dificultăţi la creştere pe locurile acoperite cu deşeuri solide şi
proliferează paraziţii.

1.2. Poluarea atmosferei

Atmosfera terestră reprezintă învelişul gazos alcătuit din aer care înconjoară Pământul
având o compoziţie şi proprietăţi constante până la 5000 m altitudine.
Poluarea atmosferei presupune existenţa unor substanţe străine acesteia sau variaţia
semnificativă a proprietăţilor sale.
Datorită volumului uriaş estimat la 40-50 km3 şi faptului că este sistemul ecologic cel mai
uniform răspândit, s-a crezut că aerul poate prelua orice şi în orice cantitate, fără să-şi modifice
sensibil compoziţia ce-l face capabil şi indispensabil vieţii pe Terra.
 În urma cercetărilor efectuate de-a lungul timpului s-a dovedit contrariul: poluarea
atmosferei afectează echilibrele ecologice şi însăşi viaţa omului.
Mecanismul de dispersie a poluanţilor este strâns legat de caracteristicile principale ale
aerului, care are:

o anumită duritate, care variază cu compoziţia, temperatura şi presiunea la un

moment dat şi depinde de înălţimea faţă de sol;
o anumită umiditate rezultată din evaporarea apei, care scade cu altitudinea şi
variază cu temperatura, conform unor cicluri naturale;
o anumită presiune care scade cu altitudinea, presiunea atmosferică normală
măsurându-se la nivelul mării;
o anumită temperatură care scade cu altitudinea şi prezintă variaţii periodice în
funcţie de altitudine, latitudine, anotimp, care determină perturbaţii ale presiunii
atmosferice.

Din punct de vedere al efectelor poluante şi al dispersării poluanţilor în atmosferă, rolul

important revine deplasării maselor de aer. Aceasta poate avea loc pe verticală, determinând o
variaţie a temperaturii cu înălţimea (gradient de temperatură), cât şi pe orizontală, determinată de
vânturi (variabile ca intensitate şi direcţie).
În funcţie de gradientul vertical de temperatură se disting mai multe stări ale atmosferei:
instabilitatea atmosferică;
stabilitatea atmosferică;
starea indiferentă (neutră);
inversiunea termică.

Deplasarea pe orizontală a maselor de aer, atât direcţia cât şi viteza vânturilor suferă
schimbări continue determinate de fenomenele de:
turbulenţă mecanică;
turbulenţă termică.

Ambele tipuri de turbulenţă acţionează concomitent în proporţii diferite şi au importanţă

deosebită pentru dispersia substanţelor nocive în atmosferă.
Cunoaşterea condiţiilor geografice, a configuraţiei terenului, a regimurilor vânturilor şi
precipitaţiilor într-o zonă este absolut necesară pentru luarea unor măsuri concrete de evitare a
poluării.
Poluarea atmosferei se poate datora atât cauzelor naturale, cât şi cauzelor artificiale,
rezultate în urma activităţii umane.
Deoarece poluanţii atmosferici pot avea provenienţe diferite, dar cu efecte similare,
clasificarea lor se face în funcţie de starea de agregare şi de efectul provocat.
După starea de agregare:
poluanţi gazoşi;
poluanţi lichizi (hidrocarburi sau solvenţi organici sub formă de vapori sau ceaţă)
poluanţi solizi (praf).
 Poluanţii atmosferici se caracterizează prin:
limita de concentraţie de la care se simte efectul poluant;
gradul de persistenţă, care este foarte diferit în funcţie de natura poluantului şi
condiţiile climatice locale;
influenţa reciprocă manifestată în cazul prezenţei simultane a mai multor poluanţi.

În aceste situaţii pot apare fenomene de: sinergism (de însumare a efectelor), antagonism
(de anihilare a efectelor), anergism (lipsa oricărei influenţe).
În toate ţările există norme care limitează concentraţia substanţelor toxice în atmosferă,
ele diferind de la o ţară la alta, în funcţie de metoda de determinare a poluantului, de interesul
producătorului şi de amploarea situaţiilor de morbiditate.
Poluanţii atmosferici determină atât efecte directe (imediate), cât şi efecte indirecte (pe
termen lung).
Efectele directe ale poluării atmosferei
Principalii poluanţi gazoşi:
Bioxidul de carbon – creşterea concentraţiei lui peste cea admisă de 0,03% în aer
conduce la perturbarea echilibrelor ecologice, prin manifestarea efectului de seră;
Oxidul de carbon (CO) – este deosebit de toxic, blochează hemoglobina,
transportul de oxigen din sânge;
Oxizi de azot (NO2) – sunt toxici, provoacă asfixierea prin distrugerea alveolelor
pulmonare, determină căderea frunzelor copacilor şi contribuie la micşorarea
vizibilităţii pe şosele;
Bioxidul de sulf (SO2) – este deosebit de toxic şi are efecte directe asupra faunei şi
florei, produce acidificarea solului şi degradarea construcţiilor; efectele directe
depind de concentraţie şi timp de expunere (la o concentraţie de 1400-1500 mg/m3
timp de jumătate de oră distruge flora şi determină decesul);
Hidrogenul sulfurat – este sesizabil până la max. 45 g/m3, după care mirosul
caracteristic nu mai poate fi perceput, dar intoxicaţia continuă, provocând
îmbolnăviri grave de tip neurastenic;
Hidrocarburile (metanul, clorul, fluorul, freonul).

Poluarea cu substanţe lichide – solvenţi – în general solvenţii au volatilitate mare, grad de

dispersie ridicat şi zonele de percepţie sunt reduse
Poluarea cu substanţe solide în stare fin divizată – se datorează activităţilor industriale şi
traficului auto (funingine, prafuri industriale, aerosoli). Un pericol deosebit îl reprezintă plumbul
şi mercurul. Pb – reduce rezistenţa organismului la infecţii, afectează funcţiile sistemului nervos,
micşorează capacitatea de oxigenare a sângelui. Mercurul- dereglează mecanismele reacţiei
redox din organismele vii şi produce bioacumulări pe lanţ trofic.
Efectele indirecte ale poluării atmosferei
Efectul de seră – constă în încălzirea straturilor inferioare ale atmosferei. La prima vedere
efectul de seră este un fenomen natural, cu cconsecinţe pozitive, în absenţa lui pământul
neputând fi locuit.
În ultimii 40 de ani rata acumulărilor de CO2 în atmosferă este de 0,4%/an, cauzele fiind:
arderea combustibililor fosili, procesele de putrefacţie, defrişarea pădurilor. Specialiştii
avertizează că la actualul ritm de consum al combustibililor fosili concentraţia de CO2 în
atmosferă se va dubla până la sfârşitul secolului, determinând o încălzire a atmosferei cu efecte
climatice şi economice necunoscute cu precizie.
Contracararea efectului de seră impune luarea unor măsuri imediate şi de lungă durată la
scară planetară, cum ar fi un program de reîmpăduriri masive şi obţinerea energiei din surse
neconvenţionale.
Ploile acide – efectele lor: atacă frunzele şi rădăcinile copacilor prin neutralizarea
elementelor nutritive din sol; perturbă echilibrul ecologic din locurile aflate în zonele afectate; au
capacitatea de a mobiliza aluminiul, elementul cel mai abundent din scoarţa terestră.
Specialiştii apreciază că, datorită acestui fenomen s-a favorizat apariţia unei boli
degenerative, cu grave tulburări de memorie şi dereglări ale funcţiilor mentale.
Degradarea stratului de ozon
Ozonul se găseşte distribuit la suprafaţa Terrei până la înălţimea de 20-25 km, unde se
consideră că are o grosime uniformă de aproximativ 3 mm. Prezenţa ozonului în atmosfera înaltă
este benefică pentru viaţa pe Pământ, funcţionând ca un ecran protector pentru razele UV, care
sunt extrem de agresive, producând arsuri, cancere ale pielii, cataractă, slăbirea sistemului
imunologic.
S-a estimat că o scădere a concentraţiei de ozon cu 1% determină o creştere a fluxului de
radiaţii UV cu 20%, ceea ce provoacă o sporire de 6 ori a frecvenţei cancerului de piele şi a
bolilor de ochi pe de o parte, iar pe de altă parte determină îmbătrânirea prematură a vopselelor,
a materialelor plastice, a cauciucului, generând cheltuieli imense la scară mondială.

1.3. Poluarea apelor

Această poluare reprezintă o alterare a calităţilor fizice, chimice şi biologice ale apei
produse direct sau indirect de o activitate umană, în urma căreia apele devin improprii pentru
folosirea lor normală în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni
poluarea.
Sursele de poluare a apei sunt diferite pentru apele de suprafaţă faţă de cele pentru ape
subterane
Sursele care produc poluarea apei de suprafaţă se pot împărţi în:
surse de poluare concentrate sau organizate de apele uzate industriale cu
descărcare continuă sau discontinuă şi care au un anumit grad de epurare şi apele
uzate orăşeneşti, care se descarcă după o prealabilă epurare;
surse de poluare neorganizate, dispersate la suprafaţa bazinului hidrografic al
cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii sau noroaie care spală
localităţile, drumurile, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au
folosit îngrăşeminte şi substanţe chimice pentru combaterea dăunătorilor.

Sursele de poluare a apelor subterane provin din:

impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse în timpul unor lucrări
subterane de foraje;
 impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a apelor poluate;
impurificări produse în zona de captare a apelor datorită nerespectării suprafeţei
de protecţie sau a condiţiilor de execuţie.

Substanţele impurificatoare sunt de o mare diversitate şi cu implicaţii specifice:

compuşi organici – se acumulează în sedimentele din albie;
compuşi organici biogeni cu degradare biologică rapidă;
compuşi organici cu degradare lentă;
compuşi minerali toxici – conţin metale grele: Pb, Zn, Cu, Cr, etc., care produc
modificări ale caracteristicilor organoleptice, fizice sau chimice;
substanţe petroliere;
bacterii, virusuri, paraziţi;
substanţe radioactive;
săruri minerale dizolvate( cloruri, fosfaţi, sulfaţi ).

Principalele substanţe poluante provin din industrie, şi anume: suspensii minerale, cărbune,
cenuşă, cianuri, ape acide, fenoli, amoniu, uleiuri, metale grele, fluor, detergenţi, baze, alcaloizi
vegetali, microorganisme, etc.
Din punct de vedere al persistenţei în apă, poluanţii pot fi grupaţi în următoarele categorii:
poluanţi biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi flora
subacvatică;
poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în ape;
poluanţi termici.

Poluanţii biodegradabili sunt cei biologici şi cei din apele uzate ale marilor oraşe.
Degradarea lor se face prin intermediul unor procese de oxidare care presupun un consum de
oxigen. Dacă concentraţia acestor poluanţi este sub un anumit prag, ei sunt oxidaţi şi apa se
autopurifică; dacă depăşeşte acest prag, consumul de oxigen depăşeşte disponibilul cursului
respectiv de apă, ceea ce duce la lipsa de oxigen şi, în final, duce la pierirea florei şi faunei
subacvatice.
Poluanţii nebiodegradabili sunt cei alcătuiţi din substanţe anorganice – săruri ale
metalelor grele, organice – insecticide, detergenţi, substanţe petroliere, substanţe radioactive.
Diluarea lor în apă pentru ca concentraţia lor să scadă sub cea maxim admisă nu reprezintă o
soluţie pentru toate substanţele toxice. Astfel la ionii de mercur sau de fosfor radioactiv există
riscul de a-i regăsi concentraţi în alimente, pe seama unor lanţuri trofice.
Autoepurarea şi factorii de influenţă
Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de epurare prin care receptorii
sunt aduşi la caracteristicile lor calitative pe care le-au avut înainte de primirea apelor uzate.
Acest proces se realizează prin îndepărtarea din apă a materiilor solide în stare de
suspensie şi prin transformarea unor substanţe pe cale chimică sau biochimică.
Factorii fizici care joacă un rol direct sau indirect la autoepurarea apei sunt: procesul de
sedimentare a suspensiilor; lumina; temperatura, mişcarea apei.
Factorii chimici joacă un rol foarte important, contribuind direct şi indirect la crearea
condiţiilor de viaţă pentru organismele vii. Oxigenul este elementul cu cea mai mare importanţă
în procesul autoepurării. De concentraţia acestuia depinde intensitatea proceselor de
descompunere biochimică a materialelor organice, a oxidării unor substanţe minerale şi
popularea cu organisme a sistemelor acvatice.
Procesul de autoepurare mai este influenţat şi de alţi compuşi chimici: hidrogenul sulfurat,
clorura şi sulfatul feros, sulfiţii, etc.
Factorii fizico-chimici intervin în diferite moduri în procesul de autoepurare, rolul cel mai
important revenind fără îndoială organismelor acvatice. Dintre aceste organisme, bacteriile au un
rol principal, restul organismelor, cu puţine excepţii, continuă transformările începute de bacterii,
eventual stimulând unele dintre ele.
Natura acţionează prin mijloace proprii în direcţia menţinerii caracteristicilor calitative ale
apei, dar în condiţiile unei poluări tot mai accentuate, indicatorii de calitate nu mai pot fi
menţinuţi în limitele normale numai prin autoepurare. De aceea, în această situaţie apare
necesară intervenţia omului pentru prevenirea şi combaterea poluării. În prezent marile sisteme
centralizate de apă au adoptat metode de tratare foarte complexe pentru eliminarea factorilor de
risc pentru sănătatea consumatorilor.
Epurarea apelor uzate cuprinde două operaţii succesive: reţinerea şi/sau transformarea
substanţelor nocive în produşi nenocivi, prelucrarea substanţelor rezultate sub diverse forme din
prima operaţie. În acest sens se folosesc procedee mecanice, chimice şi biologice.
Aprecierea unui sistem de alimentare şi epurare a apelor se face şi din punct de vedere
economic cu ajutorul costului apei
C = cheltuieli anuale/vol. de apă livrat consumului

Cheltuielile anuale cuprind:costul total de investiţii, cota de amortizare, cheltuieli anuale

pentru energia electrică, costul reactivilor folosiţi, cheltuieli cu personalul şi salarii.

1.4. Degradarea şi poluarea solului

Degradarea solului constă în pierderea prin eroziune a stratului de humus. Stratul de

humus, dacă nu este bine fixat în sol prin intermediul rădăcinilor plantelor, este antrenat de ape
sau de vânt. Efectele eroziunii sunt grave, ele determinând o scădere drastică a producţiei
agricole. O cale de acţiune pentru evitarea pierderilor de sol fertil o poate constitui folosirea unor
tehnologii agricole adecvate, în principal asolamentul.De asemenea, un rol foarte important în
protecţia solurilor îl au pădurile.
Poluarea solului constă în scimbarea compoziţiei sale calitative şi cantitative, care
afectează evoluţia normală a biocenozei sale. Aceste modificări au fost determinate de : modul
de ocupare a terenurilor, fen. De sărăturare, încărcării solului cu substanţe chimice, folosirea de
insecto-fungicide în agricultură.
Dezvoltarea industrială a condus, în ultimele decenii, la ocuparea unor suprafeţe mari de
sol, de regulă dintre cele mai fertile. Pentru restrângerea ocupării unor suprafeţe de teren se poate
acţiona în vederea construirii obiectivelor economice pe terenuri improprii agriculturii,
construirea oraşelor pe verticală, optimizarea reţelei de drumuri şi şosele, etc.
Fertilitatea solurilor scade puternic datorită creşterii concentraţiei de săruri. Sărurile provin
din apă şi se datorează ridicării nivelului apelor freatice ca urmare a unor construcţii hidrotehnice
şi a irigaţiilor practicate în regiunile aride, unde apa se evaporă foarte repede, iar sărurile rămân
pe sol.
Solul suferă ca urmare a încărcării lui cu diverse substanţe chimice care provin prin
depunerea din poluanţii aerului.
Ploile acide determină o acidificare a solului. În România 2,2 mil. ha teren arabil prezintă o
reacţie acidă.
Metalele grele au şi ele efect negativ asupra solului. Pe o distanţă de 50 m de ambele părţi
ale unei autostrăzi pe care circulă autovehicule care consumă benzină tratată cu tetraetil de
plumb, concentraţia plumbului în stratul superficial de sol este de cca. 30-400 μg/dm3. Din sol Pb
trece în vegetaţie şi pe lanţ trofic ajunge la om, unde afectează sistemul nervos şi reduce
oxigenarea sângelui, iar la copii întârzie formarea gândirii logice, apar manifestări frecvente de
indisciplină.
Fluorul care scapă în preajma fabricilor de îngrăşeminte fosfatice şi uzinelor de aluminiu,
distruge organismele din sol şi diminuează capacitatea de fixare a azotului la cele rămase.
Petrolul este un alt poluant al solului, această poluare rezultând din activitatea neglijentă de
extracţie, tratare şi transport al lui.
Datorită utilizării lor excesive, pesticidele constituie o altă sursă de poluare a solului. Pe
lângăefectele pozitive asupra costului producţiei agricole, pesticidele au efecte negative pe care
le introduc în ecosisteme:
afectează lanţurile trofice, punând în pericol specii care se hrănesc cu insectele sau
rozătoarele stârpite, perturbaţii care se amplifică în lanţ
favorizează apariţia altor dăunători care se dezvoltă în zona ecologică eliberată
sau ai căror duşmani naturali au fost ucişi de pesticide
determină mutaţii genetice la specii, în special insecte sau fungii care devin
rezistente la pesticide
distrug solul prin uciderea râmelor şi a unor microorganisme care au un rol
esenţial în încorporarea în sol a materiilor organice

Un mare rol în menţinerea calităţii solului şi a potenţialului său productiv îl are protejarea
acestuia contra poluării cu materii prime utile risipite, deşeuri şi reziduuri lichide, solide şi
gazoase, cu substanţe radioactive provenite din activităţi industriale, agricole şi alte activităţi
economico-sociale.

1.5. Poluarea cu radiaţii

Poluarea cu radiaţii apare datorită emisiei şi propagării în spaţiu a unor radiaţii, capabile de
a produce efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor vii.
Radiaţiile sunt emisii şi propagări de unde, sau corpusculi, implicând un transport de
energie.
Există mai multe criterii de clasificare a radiaţiilor. În funcţie de impactul acestora asupra
materiei vii, ele pot fi:
ionizante;
 neionozante.

Radiaţiile ionizante, spre deosebire de cele neionozante, au suficientă energie pentru a

produce ionizări în mediul pe care îl străbat. Ionozarea este un proces de transformare a atomilor
neutrii în ioni cu sarcini electrice, sub acţiunea unor particule încărcate electric sau a fotonilor.
Dintre radiaţiile ionizante fac parte radiaţiile electromagnetice: gamma şi X (razele X),
precum şi radiaţiile corpusculare: alfa, beta, protoni, neutroni etc.
Radiaţiile α sunt nuclee de heliu, cu energie mai mică şi putere de pătrundere redusă, având
un parcurs de câţiva centimetri. In drumul lor ionizează aerul şi gazele străbătute.
Radiaţiile β sunt emisii de electroni sau de pozitroni, cu viteze foarte mari, dar putere de
ionozare mai mică.
Radiaţiile electromagnetice pot fi unde radio, termice, infraroşii, vizibile, ultraviolete, X, γ,
în funcţie de lungimea de undă ( tabelul 1.1. )

Tabelul 1.1. Radiaţiile electromagnetice şi utilizările lor

Nr. Radiaţii Lungimea Utilizări

crt. de undă
1. Hertziene de
frecvenţe:

- industriale 102-104 km - instalaţii de putere,

încălzire prin inducţie,
telecomandă, oscilatori
de frecvenţe sonice
- telecomunicaţii, radio
- joase 1-102 km - idem, oscilatori
- medii 102m-1 km ultrasunete
- televiziune,
- înalte 1-102m radioastronomie
- spectroscopie hertziană,
- foarte înaltelmm-lm radar, radioastronomie
2. Infraroşii 1 μ-lmm - spectroscopie optică,
uscarea materialelor
3. Vizibile 103A°-lmm - iluminat, spectroscopie
4. Ultraviolete 10-103A° - spectroscopie,
bactericide
5. X 10-1 -10 A° - spectroscopie X,
radiologie
6. γ <10-4-10-1A° - spectroscopie γ reacţii
nucleare, efecte
fotoelectrice,
Compton, formare e+ e-
 Sursele de radiaţii pot fi:
naturale: radiaţia cosmică, substanţele radioactive ce se găsesc în pământ, aer, apă,
materiale de construcţii etc.
artificiale: tehnologice (centrale nucleare, centre de cercetări şi experimentări
nucleare), sanitare (radiografii, cobaltoterapii, scintigrafii etc.), diverse (ecrane
luminiscente, ecrane TV etc.)

Transformările din organismele vii supuse iradierii sunt cunoscute sub numele de efecte
biologice ale radiaţiilor. Natura diferită a radiaţiilor, a puterii ionizante şi a permeabilităţii
diferite prin diverse organisme ca şi prin diferite părţi ale aceluiaşi organism, fac ca efectele
biologice să difere de la radiaţie la radiaţie. Pentru compararea acestor efecte se foloseşte doza
absorbită, ea reprezentând raportul dintre energia cedată de radiaţia ionozată şi masa de
substanţă iradiată. Are ca unitate de măsură gray – ul (Gy).
Depăşirea unor limite ale dozelor de radiaţii poate conduce la moartea indivizilor iradiaţi.
Dacă radiaţiile ionozante pot produce într-un anumit timp moartea a 50% din indivizii iradiaţi,
doza se numeşte doză letală 50% (DL50).
În lumea vie cele mai rezistente organisme la radiaţii sunt bacteriile, iar cele mai sensibile
sunt păsările şi mamiferele.
La om, în cazul iradierii întregului organism timp de 20 de zile, DL50 este de circa 4 Gy.
Dacă DL50 este de 1000 Gy se moare în câteva minute, iar la 100 Gy moartea survine în câteva
ore, în timp ce la 10 Gy moartea survine în câteva zile.
Expunerea organismului uman la doze mai mici conduce la apariţia unor efecte somatice,
care au loc în organismul iradiat, sau la apariţia unor efecte genetice, care afectează descendenţii
individului iradiat.
În fiecare ţară se stabilesc concentraţiile maxime admise pentru radionuclizi. Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică cu sediul la Viena şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii au
publicat o listă cu concentraţiile maxime admise în aer ale unor radionuclizi, pentru controlul
unitar al unităţilor cu tehnică nucleară. În România, limitele de avertizare au următoarele valori,
prezentate în tabelul 1.2:

Tabelul 1.2. Concentraţiile maxim admise în România pentru substanţele radioactive

Localizarea substanţelor radioactive Limita de avertizare Limita de alarmare

Bq/m3 Bq/m3
Sol cu depuneri radioactive 370 1850
Aerosoli 185 333
Apa potabilă 1850 sau 3700
0.021 mg/dm3
U natural
 1.6. Poluarea fonică

Zgomotul şi vibraţiile sunt fenomene din cadrul undelor sonore.Undele sonore, venind în
contact cu urechea, pot fi percepute de aceasta, producând senzaţia de sunet. Se consideră
zgomote acele sunete al căror nivel sonor depăşeşte limita de circa 35-40 dB.
Intensitatea sonoră maximă pe care o poate suporta urechea omului corespunde unui nivel
sonor de 120 dB, numit prag de durere.
În funcţie de nivelul lor sonor, zgomotele generează efecte de natură şi gravitate diferită.
Efectele resimţite de om sunt: Reducerea atenţiei, a capacităţii de muncă; instalarea
oboselii auditive; traumatisme de natura ameţelilor, lezarea aparatului auditiv, până la ruperea
timpanului, scăderi în greutate, nervozitate, tahicardie, tulburări ale somnului, deficienţă în
recunoaşterea culorilor, surditate la perceperea sunetelor de înaltă frecvenţă.
Zgomotele de intensitate foarte mare pot provoca deteriorări ale clădirilor, aparatelor şi
instrumuntelor.
În toate ţările nivelele de zgomot sunt limitate prin standarde. În România, limitele admise
pentru nivelul de zgomot din exteriorul clădirilor, conform STAS 6161.3 – 82 este prezentat în
tabelul 1.3:

Tabelul 1.3. Limitele admise pentru nivelul de zgomot din exteriorul clădirilor în România

Nr. Zona Limita de zgomot

crt.
1. Locuinţe 50
2. Recreere şi odihnă 45
3. Dotări protejate 45
4. Centru de cartier 55
5. Centru orăşenesc 60
6. Stradal: - cu trafic intens 85
- cu trafic mediu 75
- cu trafic redus 65
7. Aeroporturi, gări portuare 85
8. Incinte industriale 65

Frecvenţa sunetului este aceeaşi cu frecvenţa sursei sonore. Frecvenţa sunetelor percepute
de urechea omului este cuprinsă în intervalul 20-20000 Hz, în afara limitelor acestui interval
oscilaţiile mecanice se numesc infrasunete (cu frecvenţa sub 20 Hz) şi ultrasunete (cu frecvenţa
peste 20000 Hz).
Infrasunetele de 7 Hz traumatizează puternic sistemele nervos şi circulator, iar la alte
frecvenţe pot distruge şi alveolele pulmonare.
Infrasunetele pot produce ameţeală, un fals efect de euforie sau chiar efecte cumulate.
Ultrasunetele au ca efect asupra omului distrugerea globulelor roşii din sânge, stări de
migrenă, pierderi de echilibru.
Ultra- şi infrasunetele se adaugă sunetelor audibile, zgomotelor, mărind efectele nedorite.
 1.7. Poluarea termică

Poluarea termică a apelor constă în încălzirea anormală a cursurilor de ape şi se datorează,

în principal, termocentralelor electrice care utilizează combustibili clasici şi nucleari şi, pentru a
funcţiona, au nevoie de mari cantităţi de apă pentru răcire. Creşterea temperaturii apei cu câteva
grade într-un bazin hidrografic influenţează evoluţia sistemului ecologic prin:
creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape;
creşterea mortalităţii larvelor de peşte
înlocuirea algelor verzi cu alge monocelulare albastre;
scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă, întrucât solubilitatea gazelor în
apă scade o dată cu creşterea temperaturii.

La aceste efecte se adaugă şi distrugerea populaţiilor de peşti vii şi a larvelor la pomparea

apei spre şi dinspre turnurile de răcire.
Poluarea mărilor şi oceanelor ridică tot mai multe probleme pentru comunitatea
internaţională. Apa mărilor şi oceanelor este tot mai mult infectată datorită reziduurilor
industriale şi deversărilor de produse petroliere.
Poluarea termică a aerului se manifestă în special la termocentrale, care răcesc cantităţi
mari de de apă în turnurile de răcire cu ajutorul aerului. În zonă se modifică microclimatul,
circulaţia maselor de aer, regimul precipitaţiilor, întrucât creşte umiditatea şi temperatura aerului.

1.8. Poluarea urbană

Urbanizarea este un proces continuu şi dinamic, apărut prin concentrarea unei populaţii pe
un loc geografic. Extinderea urbanizării a avut loc prin procese de migrare, prin sporul natural al
populaţiei şi prin transformarea unor zone rurale în oraşe.
Ponderea populaţiei urbane a crescut permanent, valori deosebit de mari înregistrându-se
după cel de-al doilea război mondial. Numai în anii 1950-1960 populaţia urbană a crescut în
medie cu 35%.
Valorile ponderii populaţiei orăşeneşti pe continente sunt diferite, ponderi mari
înregistrându-se în America de Nord, Europa, America de Sud şi valori scăzute în Africa.
Problemele cu care se confruntă marile oraşe sunt.
atmosferă poluată,
temperatură mai ridicată în medie cu 2C decât în afara oraşului, fapt care are
consecinţe negative asupra mişcării maselor de aer, a precipitaţiilor, a nebulozităţii,
sunt favorizate condiţiile de apariţie a epidemiilor,
cantitatea foarte mare de reziduuri solide colectate.
În toate ţările se iau măsuri pentru reducerea poluării din marile oraşe şi anume:
depoluarea industrială,
extinderea zonelor verzi,
reciclarea într-o mai mare cantitate a deşeurilor,
 construcţia de motoare cu grad redus de emisii poluante, cu consum redus de
combustibil,
utilizarea într-o mai mare măsură a vehiculelor electrice,
organizarea traficului cu prioritate pentru autobuze, cu extinderea sistemului “undă
verde”, benzile de depăşire fiind rezervate maşinilor de mare tonaj,
utilizarea mai mult a transportului în comun,
reducerea deplasărilor,
consumul economic de apă, cu evitarea pierderilor pe traseele conductelor,
staţii de epurare de mare capacitate şi eficienţă,
depozitarea corespunzătoare a deşeurilor solide, în spaţii special amenajate,
eventual cu fermentare controlată sau incinerare.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt surse de poluare antropice ale mediului înconjurător ?

2. Care sunt surse de poluare naturale ale mediului înconjurător ?
3. Ce presupune poluarea atmosferei?
4. Care sunt efectele directe ale poluării atmosferei?
5. Care sunt efectele indirecte ale poluării atmosferei ?
6. Ce presupune poluarea apei ?
7. Ce presupune autoepurarea apei ?
8. Care sunt factorii de influenţăai autoepurării apei ?
9. Ce presupune poluarea termică ?
10. Ce presupune degradarea solului ?
11. Ce presupune poluarea solului ?
12. Ce presupune poluarea cu radiaţii ?
13. Ce presupune poluarea fonică ?
14. Ce presupune poluarea urbană ?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

1. Pentru a putea fi evacuate în reţeaua de canalizare urbană, apele epurate trebuie:

1. sa nu contina suspensii, substante chimice agresive, substante inflamabile, toxice
2. sa aiba o temperatura mai mica de 50°C
3. sa aiba o temperatura mai mare de 50°C
4. sa aiba pH-ul intre 6,6 si 11
Alegeti varianta corecta:
. 1,2,3
. 1,2,4
. 2,3,4
. 1,3,4
 2. Efectul de sera este un efect:
1. indirect al poluarii atmosferei
2. direct al poluarii atmosferei
3. pe termen lung al poluarii atmosferei
4. pe termen scurt al poluarii atmosferei
Alegeti varianta corecta:
. 1,2
. 1,3
. 2,3
. 3,4
. 1,4

3. Degradarea stratului de ozon este un efect :

1. indirect al poluarii atmosferei
2. direct al poluarii atmosferei
3. pe termen lung al poluarii atmosferei
4. pe termen scurt al poluarii atmosferei.
Alegeti varianta corecta:
. 1,2
. 1,3
. 1,4
. 3,4

4. Ploile acide sunt un efect:

1. indirect al poluarii atmosferei
2. direct al poluarii atmosferei
3. pe termen lung al poluarii atmosferei
4. pe termen scurt al poluarii atmosferei.
Varianta corecta este:
. 1,4
. 1,3
. 2,3
. 2,4
 CAPITOLUL 2. COMPONENTE ALE PROTECŢIEI MEDIULUI

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

 Cunoaşterea şi înţelegerea importanţei diferitelor metode de protecţie a principalilor
factori de mediu
 Identificarea direcţiilor de acţiune pentru reducerea poluaării factorilor de mediu

Noţiuni cheie: epurare mecanică, epurare chimică, epurare biologică, purificarea aerului,
activităţi de îmbunătăţiri funciare, activităţi de prevenire şi combatere a poluării solului, vibraţii
şi zgomote, tratamentele medicale, depunerile radioactive de la experienţele cu arme nucleare,
deversări în mediu, expunerea profesională, deşeuri din construcţii, deşeuri periculoase, deşeuri
agricole, deşeuri industriale, deşeuri spitaliere

2.1. Protecţia resurselor de apă

Acţiunile de prevenire a poluării apelor şi combatere a efectelor acesteia sunt coordonate în

majoritatea ţărilor de către stat cu ajutorul unei legislaţii menite să protejeze resursele de apă
existente în ţara respectivă. S-au stabilit în acest sens şase direcţii de acţiune în politica de
protecţie a apelor, şi anume:
1. Realizarea unui complex de lucrări de amenajare;
2. Reglementări privind calitatea apelor naturale şi a efluenţilor;
3. Reducerea poluării, care poate fi realizată pe mai multe căi:
introducerea pe scară largă a unor tehnologii nepoluante în procesele industriale;
reducerea cantităţilor de ape uzate evacuate în râuri prin introducerea practicii
recirculării apei;
recuperarea materialelor utile din apele uzate, având astfel avantajul asigurării unei
adevărate surse de materii prime;
extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a reziduurilor, mai
ales la crescătoriile de animale;
îmbunătăţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor,
instalaţiilor şi exploatării acestora.
4. Supravegherea şi controlul calităţii apelor;
5. Formarea de specialişti în domeniu;
6. Sensibilizarea opiniei publice prin intermediul mijloacelor de informare – presă,
televiziune, radio – sau de educare.
Combaterea poluării apelor se realizează prin construcţii, instalaţii, echipamente şi prin
staţii de epurare.
Epurarea apelor
Procesul de epurare a apelor reprezintă totalitatea operaţiilor efectuate în vederea
diminuării conţinutului de poluanţi, astfel încât apele rezultate să nu mai poată provoca poluare
receptorului.
 Deoarece procedeele de epurare a apelor reziduale măresc costul produsului, ele trebuie să
parcurgă un număr cât mai redus de faze, să aibă consumuri specifice mici de energie electrică,
combustibili şi reactivi.
Putem vorbi de trei tipuri de epurări, şi anume:
epurare mecanică;
epurare chimică;
epurare biologică.
Epurarea mecanică reprezintă procesul de separaţie a particulelor solide de diferite
dimensiuni prin:
reţinerea particulelor de peste 1 mm cu ajutorul grătarelor sau sitelor amplasate în
partea superioară a curentului de apă;
deznisiparea în decantoare, pentru particulele de dimensiuni cuprinse între 0,2 – 1
mm;
separarea uleiurilor, a produselor petroliere, a grăsimilor etc.;
decantarea particulelor sub 0,2 mm în gropi, iazuri de pământ sau construcţii din
beton, zidărie, oţel etc.

APE UZATE
↓
SEPARARE PARTICULE
↓
DEZNISIPARE
↓
SEPARARE GRĂSIMI
↓
DECANTARE PRIMARĂ
↓
APĂ (ÎN RECEPTOR)

Fig. 2.1. Schema procesului de epurare

Epurarea chimică se aplică în cazul poluanţilor dizolvaţi în apă sau sub formă de suspensii
foarte fine. Înainte de staţia de epurare se efectuează o neutralizare prealabilă a apelor acide sau
alcaline, urmând apoi epurarea chimică propriu-zisă, care constă în tratări succesive ale apei,
specifice naturii şi concentraţiei poluanţilor. Procedee utilizate în cazul epurării: oxidarea,
precipitarea, coagularea, clorurarea.
Oxidarea unor substanţe dizolvate în apă se realizează cu ajutorul oxigenului din aer sau cu
ozon, ea putând decurge direct sau catalitic, folosind TiO2 pentru distrugerea pesticidelor,
vopselelor, produselor petroliere, antioxidanţii din producţia de cauciuc etc.
Precipitarea urmăreşte realizarea unor particule sedimentabile, folosind reactivi adecvaţi.
Coagularea utilizează săruri solubile de fier şi aluminiu. În apă, acestea formează
precipitate care atrag substanţele coloidale, ce dau turbulenţă apei şi se depun împreună, mai
repede, în decantorul primar.
 Clorurarea utilizează clorul sau hipocloritul drept reactiv produce în urma interacţiunii cu
apa oxigenul activ, determinând distrugerea microorganismelor din apă.
Epurarea biologică presupune eliminarea poluanţilor organici biodegradabili cu ajutorul
microorganismelor, prin procese de fermentaţie aerobă. Epurarea se poate realiza pe cale naturală
sau artificială.
Pe cale naturală, apa epurată mecanic este colectată într-un bazin colector şi apoi este
utilizată la irigaţii (numai culturilor de porumb şi sfeclă de zahăr).
Pe cale artificială epurarea se face prin intermediul unor filtre biologice (biofiltre) sau a
unor bazine cu nămol activ.
În unele situaţii, procedeele de epurare menţionate sunt ineficiente, apele reziduale nefiind
suficient tratate, ele necesitând tratamente speciale. Eficienţa economică acestor tratamente este
dată de:
posibilitatea îndepărtării unor poluanţi deosebit de periculoşi (toxici, corozivi,
radioactivi) şi aflaţi în concentraţii foarte scăzute;
recuperarea unor substanţe valoroase care reduc cheltuielile de epurare;
se aplică acolo unde alte metode sunt inutilizabile.

Exemple de tratamente speciale: precipitarea controlată, oxidarea catalitică, extracţia

selectivă, schimbul ionic, osmsza inversă, membranele bipolare, electroforeza, iradierea cu raze
ultraviolete, arderea totală cu plasmă, utilizarea unor microorganisme heterotrofe, membranele
biologice, plantele filtru (zambila de apă, salata de apă, unele alge care pot reţine chiar poluanţi
radioactivi).
Evacuarea apelor epurate
Apele epurate se pot evacua fie în reţeaua de canalizare urbană, fie în ape de suprafaţă.
Condiţiile de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele epurate pentru a putea fi
evacuate în canalizarea urbană:
să fie lipsite de suspensii, substanţe chimice agresive, substanţe inflamabile, toxice,
inhibitori ai procesului de epurare biologică;
conţinuturile CN, clor, H2 S să fie sub 1 mg/l, produsele petroliere să fie maximum
150 mg/l;
temperatura să nu depăşească 50°C;
pH-ul să fie cuprins între 6,6 şi 11.

În cazul în care aceşti indicatori de calitate sunt depăşiţi, apele reziduale se preepurează
într-o staţie proprie întreprinderii responsabile de poluare şi abia după aceasta se pot deversa în
reţeaua de canalizare.
Condiţiile de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele epurate pentru a putea fi
evacuate în ape de suprafaţă sunt acelea impuse de categoria receptorului, şi anume:
 categoria I – ape utilizate în industria alimentară;
 categoria a II-a – ape utilizabile în piscicultură şi agrement;
 categoria a III-a – ape utilizabile la irigaţii şi în industrie.
Preţul de cost al apei epurate
Cheltuielile anuale pentru exploatarea tehnică a staţiei de epurare reprezintă suma dintre
cotele de amortisment ale staţiei de epurare; costul energiei electrice necesare pentru: pompare,
mişcarea mecanismelor, ilumunat, încălzit tehnologic etc.; costul combustibililor şi energiei
calorice consumate la fermentare, deshidratare, dezgheţare şi încălzit; costul reactivilor folosiţi
pentru epurare, dezinfecţie şi deshidratare; costul apei potabile şi de incendiu sau alte folosinţe;
cheltuieli de transporturi tehnologice; retribuţii şi alte drepturi băneşti ale personalului; cheltuieli
generale de exploatare şi administrative, indirect legate de exploatarea tehnică, din care se scad
veniturile obţinute din valorificarea produselor (vânzarea gazelor produse prin fermentare, a
nămolului deshidratat etc.).
Toate cheltuielile se stabilesc în proiect pentru fiecare variantă de staţie de epurare.
Exploatarea staţiilor de epurare se reflectă în costul epurării apei astfel încât acesta
reprezintă raportul dintre cheltuielile anuale de exploatare şi cantitatea totală de apă epurată într-
un an.

2.2. Protecţia atmosferei

Metodele de prevenire a poluării atmosferei sunt mult mai avantajoase decât metodele de
purificare a acesteia.
Aceste metode vizează sursele de poluare, deci activităţile umane din industrie,
transporturi, agricultură şi domeniul casnic.
Prevenirea poluării atmosferice se poate face prin:
alegerea materiilor prime astfel încât să rezulte cât mai puţini produşi neutilizabili
(poluanţi);
stabilirea variantei tehnologice, care trebuie să răspundă standardelor ecologice;
amplasarea întreprinderilor puternic poluatoare în afara zonelor urbane;
supravegherea instalaţiilor în timpul funcţionării, prin intermediul unor sisteme de
automatizare care să poată semnala eventualele scăpări, accidente şi pierderi de
diferite substanţe în mediu;
modificări constructive la motoare, căi de rulare, sisteme de semnalizare;
utilizarea pe cât posibil de metode biologice în agricultură;
reducerea consumului de combustibil inferior în menaje, prin utilizarea sistemelor
centralizate de producere a căldurii şi curentului electric.

Purificarea aerului
Evacuarea aerului poluat, respectiv a aerului rezultat din procese industriale sau arderi,
trebuie făcută la mare înălţime faţă de sol, astfel încât poluanţii să fie antrenaţi de curenţii de aer
şi să fie diluaţi.
Coşurile industriale trebuie îndeplinească următoarele condiţii constructive:
să fie de cel puţin 2,5 ori mai înalte decât orice denivelare a solului sau decât
clădirile existente în apropiere,
viteza de ieşire a gazelor trebuie să fie de 20 – 30 m/s, pentru a fi împrăştiate la
distanţă mare;
înălţimea coşului trebuie să asigure la sol o concentraţie doar de 0,01 – 0,1 % din
concentraţia aerului evacuat.
 De obicei, aerul poluat care este concentrat în agenţi poluanţi se purifică mai întâi şi apoi
este evacuat în atmosferă.
Procedee de purificare a aerului:
 fizice, pe cale uscată sau umedă;
 chimice.

Prin procedeele fizice de purificare a aerului se îndepărtează substanţele solide de diferite

dimensiuni, substanţele lichide şi unele gaze conţinute în aer.
Principiile folosite de aceste procedee:
 sedimentarea;
 schimbarea direcţiei gazelor;
 filtrarea şi electrofiltrarea;
 aglomerarea şi sedimentarea;
 adsorţia şi absorţia.

Substanţele solide se pot separa din aer în camere de depunere din zidărie, în care gazele îşi
micşorează viteza, cu sau fără schimbarea direcţiei de mişcare.
Cicloanele sunt utilaje pentru desprăfuirea aerului industrial, în care aerul pătrunde
tangenţial, are o mişcare turbionară până la baza ciclonului, după care schimbă direcţia,
ridicându-se şi ieşind central pe la partea superioară. Praful se depune la schimbarea direcţiei
gazelor şi se colectează la baza ciclonului.
Filtrele cu saci sunt utilaje ce conţin saci din material textil prin care aerul încărcat cu
suspensii este obligat să treacă. Materialul filtrant reţine o parte din praf, din acesta putându-se
valorifica substanţe ca: oxizi de vanadiu, de aluminiu, de fier, crom etc.
Electrofiltrele sunt camere metalice, legate la un pol al unei surse de curent continuu, în
care aerul se ionizează, praful se încarcă electric şi se depune pe un electrod. Sunt eficiente
pentru particule de praf sub 2 µm, dar şi pentru ceaţă.
Procedeele chimice utilizate cu precădere sunt:
chemosorbţia;
absorbţia în soluţii;
oxidarea prin ardere sau catalitic;
reducerea catalitică.

Chemosorbţia presupune fixarea unor compuşi gazoşi sau dizolvaţi la suprafaţa unui solid,
ca urmare a unei legături chimice. Se aplică pentru desulfurarea şi denitrificarea gazelor
industriale.
Absorţia în soluţii se aplică în numeroase cazuri pentru purificarea gazelor industriale sau a
aerului.
Oxidarea diverşilor compuşi poluanţi din gaze se realizează prin ardere, cu sau fără
catalizator.
Reducerea unor compuşi poluanţi, gazoşi este de asemenea aplicată pentru depoluarea
gazelor.
 Arzătoarele de combustibil au fost modificate pentru a obţine denitrifierea şi desulfurarea
încă de la ardere, eliminând astfel etapa de tratare a gazelor arse, etapă care poate mări costul
investiţiei cu 10-20 /, deci costul energiei electrice livrate.
Purificarea gazelor de eşapament
Neutralizarea poluanţilor emişi din motoare este realizabilă prin:
oxidarea termică sau chimică, prin dozaj bogat la carburator, când se reduce CO cu
65 %, hidrocarburile cu 70 %, creşte randamentul de combustie cu 5 – 6 %, iar
echipamentele sunt reduse. Dezavantaje: scăderea puterii motorului cu 5 %,
creşterea cheltuielilor de reparaţii şi întreţinere cu 20 % şi, implicit, creşterea
preţului autoturismului.
introducerea de substanţe în gazele de eşapament, care să se combine cu poluanţii –
metodă care s-a dovedit neeconomică;
sorbţia poluanţilor în echipamente voluminoase;
diluarea gazelor de eşapament cu aer, în care caz poluarea urbană se păstrează;
folosirea de benzine aditivate cu eteri, înlăturându-se astfel oxizii de plumb din
gaze.

În S.U.A. se produc şi se experimenteză benzine reformulate, care reduc emisiile de

poluanţi astfel: la hidrocarburi nearse cu 30 %, CO cu max. 28 %, NO cu 26 %, benzină
evaporată cu 36 %.
Catalizatorii reduc poluarea cu 90 5, dar măresc consumul de combustibil cu 10 %, scad
puterea motorului cu 5-8 %, creşte costul întreţinerii cu 10 %, al reparaţiilor cu 30-40 % şi al
autovehiculului cu 10-15 %.

2.3. Protecţia solului

Activităţile de protecţie a solului se clasifică în:

 activităţi de îmbunătăţiri funciare;
 activităţi de prevenire şi combatere a poluării solului.

Prin îmbunătăţiri funciare se înţeleg lucrările de tehnică agricolă care au drept scop
punerea cât mai deplină în valoare a capacităţii de producţie a terenurilor agricole, ridicarea
fertilităţii pământurilor slab productive, darea în producţie agricolă a unor suprafeţe cât mai mari
de terenuri neproductive, prevenirea şi combaterea unor fenomene naturale care influenţează
negativ productivitatea terenurilor agricole.
În funcţie de scopul urmărit, o clasificarea a îmbunătăţirilor funciare ar fi:
1. lucrări pentru înlăturarea deficitului de apă din sol prin irirgaţii;
2. lucrări pentru prevenirea şi combaterea excesului dăunător de apă prin:
regularizarea cursurilor de apă, îndiguiri, desecări şi drenaje;
3. lucrări pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului, prin amenajarea
terenurilor agricole în pantă;
 4. lucrări pentru ridicarea fertilităţii solurilor slab productive şi luarea în cultură a unor
terenuri neproductive prin: ameliorarea terenurilor sărăturate, defrişarea şi curăţirea
terenurilor, nivelarea şi modelarea terenurilor.

Lucrările de îmbunătăţiri funciare sunt eficiente dacă valoarea sporului de producţie

depăşeşte sporul de cheltuieli, plus amortismentele anuale, iar preţul de cost pe unitatea de
produs este mai scăzut decât cel realizat înainte de ameliorare. Justificarea fondurilor cerute
pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare se face, deci, pe baza unui calcul de eficienţă
economică.
Un factor esenţial în sporirea eficienţei economice îl constituie orientarea investiţiilor în
amenajări, în primul rând în zonele în care se obţine cel mai ridicat spor de producţie pe unitatea
de suprafaţă, cu investiţia specifică cea mai scăzută. Aceasta impune alegerea variantei de
proiect cea mai avantajoasă din punct de vedere tehnico-constructiv şi economico-organizatoric,
varianta care răspunde cel mai bine cerinţelor terenului, dimensiunilor, caracteristicilor
suprafeţelor etc.
Aprecierea eficienţei economice a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare se face prin
compararea indicilor de eficienţă economică între terenurile amenajate şi cele neamenajate.
Indicatorii care caracterizează efectele economice ale lucrărilor de îmbunătăţiri funciare
sunt: producţia medie la hectarul amenajat, sporul de producţie mediu, cheltuielile de producţie
la hectar de teren amenajat, sporul de cheltuieli de producţie la hectar, preţul de cost pe unitatea
de spor de producţie, venitul net total şi la hectarul amenajat, sporul de venit net, rata
rentabilităţii producţiei culturilor pe terenurile amenajate şi diferenţa de rată a rentabilităţii.
Activitatea de prevenire şi combatere a poluării solului este în primul rând o activitate la
nivel conceptual, de elaborare a unor norme tehnice de protecţie a calităţii solului şi, în al doilea
rând, de respectare a acestora în activitatea curentă.
Normele tehnice de protecţie a calităţii solului se referă la prevenirea poluării solului
datorită:
degradării stării fizice;
acidifierii, ca urmare a aplicării unor îngrăşeminte chimice cu potenţial de acidifiere;
dereglării regimului de nutriţie din sol (exces sau carenţă);
eroziunii;
excesului de apă;
sărăturării secundare;
poluării chimice, biologice şi radioactive.

Pentru fiecare aspect, în cadrul normelor tehnice, se prevăd anumite măsuri minime ce
trebuie luate pentru evitarea poluării solului, respectiv recomandări care se referă la acţiuni
specifice prelucrării şi amenajării solului. În afară de aceste măsuri care pot mări capacitatea de
rezistenţă şi de suport a solului, un rol primordial îl au acţiunile de evitare a depozitării
necontrolate, emisiile de noxe şi poluanţi în apă sau aer, care determină efecte asupra solului.
 2.4. Controlul şi combaterea vibraţiilor şi zgomotelor

Cea mai importantă şi mai sigură cale pentru diminuarea zgomotelor şi vibraţiilor o
constituie abordarea acestei probleme încă din faza de proiectare.
O primă fază constă în stabilirea unor criterii de proiectare în vederea controlului
zgomotului. Este necesar să se facă măsurătorile zgomotului ambiant şi să se întreprindă totul
pentru predeterminarea zgomotelor şi vibraţiilor, pe bază de calcule sau prin asimilare cu alte
cazuri.
A doua fază (de control) presupune măsurarea zgomotului de funcţionare şi a vibraţiilor,
stabilirea influenţelor diferiţilor parametrii, revizuirea costurilor, a performanţelor tehnice.
Dintre măsurile de reducere a zgomotului în halele zgomotoase se pot menţiona:
tavan fonoabsorbant format din saltele de vată minerală acoperită cu plăci perforate
din PFL;
tavan fonoabsorbant din casete de aluminiu perforat şi silan de 50 mm grosime;
montarea elastică, pe locul lor de lucru, a utilajelor, prin folosirea amortizorilor de
vibraţii.

O altă posibilitate de reducere a zgomotelor constă în izolarea acustică prin ecrane.

Ecranele acustice sunt plăci sau pereţi fonoizolanţi montaţi între sursa de zgomot şi zona care
trebuie protejată.
Protecţia contra vibraţiilor, în special în cazul maşinilor unelte, sau a altor tipuri de maşini
mijlocii şi mari constă în izolarea la fundaţii. Fundaţiile se construiesc sub formă de blocuri sau
plăci în funcţie de suprafeţele de bază ale maşinilor.
În concluzie, principalele mijloace de combatere a zgomotului pot fi clasificate în:
reducerea nivelului de zgomot la sursă;
măsuri urbanistice;
măsuri de protecţie a construcţiilor şi clădirilor;
protecţia directă a omului expus în mediul zgomotos.

Reducerea zgomotului la sursă este măsura cea mai eficientă şi economică.

În cazul măsurilor urbanistice, un oraş poate fi împărţit în trei zone:
 zone zgomotoase ce cuprind unităţi industriale cu nivel de zgomot peste 90 dB şi
străzi cu trafic. Construcţia de locuinţe, şcoli şi spitale, în aceste zone, trebuie
condiţionată de asigurarea unei protecţii corespunzătoare la acţiunea zgomotului.
 zonele mixte cuprind locuinţe, unităţi social-culturale, spitale, iar nivelul de zgomot
nu depăşeşte 65 dB;
 zonele liniştite cuprind numai locuinţe şi străzi de tranzit cu trafic limitat.

Protecţiei clădirilor şi construcţiilor se realizează prin stăvilirea zgomotului la marginea

unei liziere verzi. Pentru a obţine o eficienţă corespunzătoare a reducerii nivelului zgomotului se
recomandă perdele dese şi plantaţii complexe de diferite mărimi. Prezenţa apei în atmosferă
(fântâni arteziene) micşorează distanţa de propagare şi atenuează intensitatea zgomotului.
 Protecţia directă a omului constă în folosirea unor sisteme special construite denumite
antifoane ce pot fi:
- de tip intern (realizează atenuări de 30 dB);
- de tip extern (realizează atenuări de 45 dB).
Antifoanele de tip intern sunt dopuri sau tampoane care se introduc în canalul auditiv, cele
de tip extern sunt căşti sau caschete care acoperă întregul pavilion al urechii, şi care, spre
deosebire de celelalte, nu necesită o întreţinere atât de pretenţioasă.
Pe de altă parte, antifoanele de tip intern pot fi purtate timp mai îndelungat pentru că sunt
mai uşoare, presupunând o tehnologie de realizare mai simplă şi având un preţ de cost de câteva
ori mai redus decât cele de tip extern.

2.5. Controlul radioactivităţii mediului

Principalele activităţi care conduc la modificarea radioactivităţii naturale sunt:

 tratamentele medicale;
 depunerile radioactive de la experienţele cu arme nucleare;
 deversări în mediu;
 expunerea profesională.

Tratamentele medicale. Cele mai cunoscute surse de radiaţie artificială folosite în spitale
într-o largă varietate de procedee de diagnosticare, sunt instalaţiile de raze X (Rontgen).
Radiaţiile se mai utilizează şi în scopuri terapeutice, una dintre metodele de tratare a cancerului
fiind aceea de iradiere puternică a ţesuturilor maligne. În terapia externă sunt utilizate în mod
frecvent radiaţii X de mare energie sau radiaţii gamma date de sursele de cobalt-60. Se mai
folosesc fascicule de neutroni sau alte radiaţii ionizante. Pentru tratamentul cancerului tiroidian
se administrează în scop terapeutic radionuclizi de iod-131.
Deşi folosirea în medicină a radiaţiilor oferă pacienţilor beneficii directe enorme, ele
contribuie la doza pe care o primeşte populaţia ca întreg.
Procedurile medicale pot produce, indirect, vătămări descendenţilor actualilor pacienţi. Un
interes deosebit este acordat mărimii denumite doza semnificativă genetic, în mod special în
legătură cu folosirea diagnosticelor cu radiaţii. Această mărime ar fi doza pe care, dacă ar fi dată
fiecărui membru al populaţiei, ar putea produce aceleaşi efecte ereditare ca şi dozele primite în
mod egal de către persoanele individuale.
Depunerile radioactive de la experienţele cu arme nucleare. Radioactivitatea artificială
este răspândită în toată lumea ca rezultat al experienţelor în atmosferă cu arme nucleare. Pe
pământ s-au depus aproape 3 tone de plutoniu-239. În urma experienţelor apare o mare varietate
de radionuclizi, de interes principal fiind carbonul-14, stronţiul-90 şi cesiul-137.
O mare parte din radioactivitate se regăseşte în păturile superioare ale atmosferei, de unde
este transferată în păturile inferioare şi, de aici, spre pământ.
De la tratatul din anul 1963 privind interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă,
activitatea radioactivă a descrescut semnificativ. Totuşi, există ţări care, nefiind semnatare ale
tratatului, efectuează în continuare astfel de experienţe.
 Deversări în mediu. Industria energetică nucleară deversează substanţe radioactive în
mediul înconjurător, la acestea un aport mic îl au şi unităţile de cercetare şi spitalele.
Aceste deversări sunt supuse unor restricţii legale. Doza primită de populaţie depinde de
natura şi de activitatea radionuclizilor eliberaţi, precum şi de modul în care sunt dispersaţi în
mediu şi de reşedinţa, modul de viaţă şi obiceiurile alimentare ale persoanelor în cauză.
Există de asemenea deversări controlate minore în aer şi în apele de suprafaţă, provocate de
diferite instituţii de cercetare, de apărare, industriale şi medicale. Chiar dacă dozele provocate de
acestea sunt neglijabile, ele sunt supuse aceloraşi constrângeri legale ca şi deversările provenite
din programul energetic nuclear.
Expunerea profesională. Există un număr considerabil de persoane care sunt expuse la
radiaţie ionizantă în procesul muncii lor. Echivalentul dozei efectiv pe care îl poate primi o
persoană care lucrează cu radiaţii este limitat prin lege (50μSv). Media generală a dozei primite
de personalul din mediu radioactiv este de aproximativ 1,4 μSv pe an. Spre exemplificare,
amintim câteva doze de radiaţii primite de personalul din diferite zone:
personalul medical primeşte annual o doză de radiaţie de 0,7 μSv;
personalul din industria nucleară primeşte annual o doză de radiaţie de 2,5 μSv;
radiologii din industrie primesc annual o doză de radiaţie de 1,7 μSv;
minerii din minele necarbonifere primesc annual o doză de radiaţie de 26 μSv.

În ceea ce priveşte deşeurile radioactive, acestea sunt catalogate în: deşeuri cu activitate
scăzută, deşeuri cu activitate medie şi deşeuri cu activitate ridicată.
Deşeurile cu activitate scăzută constau din obiecte cum ar fi hârtia, îmbrăcămintea şi
echipamentul de laborator folosite în zonele în care se manipulează materiale radioactive. În
general, acest tip de deşeuri nu necesită o tratare, ele putând fi încapsulate şi stocate permanent
prin îngropare la adâncimi mici sau prin imersie controlată în mare.
Deşeurile cu activitate medie includ materialele schimbătoare de ioni folosite la tratarea
gazelor şi a lichidelor înainte de deversarea lor în mediu, mâlurile care se acumulează în bazinele
unde se stochează combustibilul nuclear uzat înainte de reprocesare şi materiale contaminate cu
plutoniu. Spre deosebire de deşeurile cu activitate mică, acestea nu pot fi stocate direct,
necesitând o încorporare într-un material inert (beton, bitum sau răşini).
Deşeurile cu activitate ridicată se referă la lichidul produs când se reprocesează
combustibilul uzat. În ţările care nu s-au angajat în reprocesare, combustibilul însuţi este
considerat ca deşeu cu activitate mare. În prezent toate aceste deşeuri sunt stocate temporar în
aşteptarea unei decizii privitoare la metoda cea mai sigură de stocare definitivă. Ele sunt ţinute în
tancuri răcite, special construite. Se intenţionează pe viitor relizarea unor uzine de solidificare a
lor prin încorporare într-un material sticlos. Aceste blocuri de sticlă vor fi stocate pentru câteva
decenii pentru a permite răcirea lor înaintea stocării permanente.
Există încă discuţii la nivel internaţional privind criteriile ce trebuie folosite în judecarea
acceptabilităţii metodelor de stocare a deşeurilor din punct de vedere al protecţiei radiologice.
Momentan s-a ajuns la un consens care impune două criterii referitoare la protecţia radiologică:
 nici o metodă de stocare să nu conducă la un risc individual, prezent şi viitor, care
să depăşească un anumit nivel;
 întrega expunere la radiaţii să fie ţinută la nivelul cel mai scăzut.
 2.6. Controlul circuitului deşeurilor

Managementul modern de deşeuri pune accent pe tratarea şi eliminarea celor care nu pot fi
reciclate într-un mod sigur pentru mediu. S-au dezvoltat în acest sens o serie de tehnici de tratare
a deşeurilor, constând în general în: arderea deşeurilor cu sau fără folosirea energiei termice
rezultate, compostarea, producţia de biogaz pentru producerea căldurii şi platforme de depozitare
sanitare cu şi fără utilizarea gazului.
Tendinţa este a unui sistem integrat cu mai multe resurse bazat pe separarea sursei şi
segregare, urmată de reprelucrare, reciclare, utilizarea energiei, sau tratării cu un număr crescut
de tehnologii. O dată cu creşterea costului tratării deşeurilor şi a numaărului de tehnici de tratare,
este din ce în ce mai important să se creeze o bază de date sigure pentru a alege tehnicile corecte
pentru anumite tipuri de deşeuri.
Din punct de vedere al naturii şi locurilor de producere, deşeurile se pot clasifica în:
deşeuri menajere – sunt cele provenite din sectorul casnic sau din sectoare
asimilabile cu acesta. Acestea pot fi preluate cu sistemele curente de precolectare
sau colectare din localităţi;
deşeuri stradale – sunt specifice căilor de circulaţie publică, activitatea cotidiană a
populaţiei, spaţii verzi, animale etc.
deşeuri asimilabile cu cele menajere – provenite din industrie, din comerţ, sectorul
public sau administrativ, care au o compoziţie şi proprietăţi similare cu deşeurile
menajere;
deşeuri volumunoase- datorită dimensiunilor nu pot fi preluate cu sistemele
clasice de precolectare sau colectare, necesitând o tratare diferenţiată;
deşeuri din construcţii
deşeuri periculoase – toxice, inflamabile, explozive, infecţioase etc.
deşeuri agricole – gunoi de grajd, deşeuri animaliere de la abatoare etc.
deşeuri industriale – cele rezultate în proceselor tehnologice;
deşeuri spitaliere – provenite din activitatea spitalelor, a unităţilor sanitare, care
necesită o incinerare în crematoriile spitalelor.

Reziduurile pot fi vectori importanţi în răspândirea infecţiilor, putând conţine o gamă

variată de microorganisme şi agenţi patogeni (viruşi, bacterii etc.). Aceştia pot trăi în reziduuri
timp îndelungat de unde pătrund în sol, apă, putând provoca infecţii şi prin contact direct. De
asemenea, fără o neutralizare a lor, pot conduce şi la înmulţirea insectelor şi rozătoarelor.
Condiţia cea mai importantă a tratării este evacuarea ritmică a reziduurilor, depozitarea,
respectiv stocarea lor, cât mai puţin timp şi în recipienţi închişi. Un efect din ce în ce mai des
semnalat în ultimul timp este poluarea solului, a apelor de suprafaţă, a apelor freatice şi a
atmosferei, datorat netratării corespunzătoare a reziduurilor şi a depozitării improprii a lor.
Pe lângă pericolul de epidemie şi alte consecinţe negative de poluare a mediului
înconjurător datorate deşeurilor, trebuie avut în vedere şi aspectul inestetic al cadrului natural pe
care acestea îl generează.
Gradul de civilizaţie atins impune găsirea unor soluţii eficiente de colectare, transport,
depozitare ş valorificare a deşeurilor menajere solide.
 Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele direcţii de acţiune în politica de protecţie a apelor ?

2. Cum se realizează epurarea mecanică a apelor?
3. Cum se realizează epurarea chimică a apelor?
4. Cum se realizează epurarea biologică a apelor?
5. Cum se realizează evacuarea apelor epurate?
6. Cum se calculează preţul de cost al apei epurate ?
7. Care sunt metodele de prevenire a poluării atmosferei?
8. Cum se realizează purificarea aerului prin procedee fizice?
9. Cum se realizează purificarea aerului prin procedee chimice?
10. Cum se realizează purificarea gazelor de eşapament?
11. Ce presupun activităţile de îmbunătăţiri funciare ?
12. Ce presupun activităţile de prevenire şi combatere a poluării solului ?
13. Cum se realizează controlul şi combaterea vibraţiilor şi zgomotelor?
14. Cum se realizează controlul radioactivităţii mediului ?
15. Cum se realizează controlul circiutului deşeurilor ?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

1. Pentru a putea fi evacuate in reteaua de canalizare urbana, apele epurate

trebuie:
. sa aiba o temperatura mai mica de 50°C
. sa aiba o temperatura mai mare de 50°C
. sa aiba o temperatura egala cu 50°C

2. Metodele de prevenire a poluarii atmosferei sunt mult mai avantajoase decât

metodele de .................... a acesteia. Completati cu varianta potrivita.
. auditare
. epurare
. purificare
. monitorizare

3. Epurarea biologica presupune eliminarea poluantilor organici biodegradabili cu

ajutorul......... Completati cu varianta potrivita.
. insecticidelor
. microorganismelor
. clorului
. detergentilor
 4. Lucrarile de imbunatatiri funciare sunt eficiente daca valoarea.................
depaseste sporul de cheltuieli, plus amortismentele anuale, iar pretul de cost pe unitatea de
produs este mai scazut decât cel realizat inainte de ameliorare. Completati cu varianta potrivita
. solului
. contractului
. irigatiilor
. sporului de productie
 CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA, FUNCŢIONAREA ŞI
ATRIBUŢIILE ORGANISMELOR PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

 Cunoaşterea principalelor norme legislative privitoare la protecţia mediului
 Cunoaşterea sistemului organizatoric naţional al protecţiei mediului, respective a
autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale care au atribuţii în acest domeniu
 Cunoaşterea obligaţiilor persoanelor juridice private, precum şi ale persoanelor fizice cu
privire la protecţia mediului

Noţiuni cheie: legislaţie de mediu, Agenţii de protecţie a mediului judeţene şi a

Municipiului Bucureşti, Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” Tulcea, Institutul de
Cercetări şi Ingineria Mediului Bucureşti; Institutul Român de Cercetări Maritime Constanţa;
Institutul de Cercetări şi Proiectări „Delta Dunării” Tulcea, Regia Autonomă a Apelor „Apele
Române”, Regia Autonomă a Pădurilor „Romsilva”, Ministerul Mediului, .

Trebuie menţionat că, în orice sistem juridic, o parte importantă a legislaţiei mediului este
consacrată reglementării cadrului organizatoric propriu al protecţiei mediului. În această
reglementare juridică se porneşte de la că sistemul organizatoric la care ne referim este chemat să
acţioneze, înainte de toate, în interes public şi în numele întregii societăţi, înfăţişat de stat în
vederea realizării sarcinilor şi atribuţiilor acestuia în acest domeniu, chiar dacă nu este vorba de
organe statale.
Aceasta, deoarece protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor constituie, înainte de toate, o
problemă naţională, dar care exprimă atât interesul public, cât şi cel privat pentru ca oamenii să
trăiască în condiţii bune de mediu şi civilizaţie.
Având în vedere aceste interese, structura internă a sistemului organizatoric naţional nu
poate să nu cuprindă toate subiectele interne ale dreptului mediului: statul şi organele statale, cu
competenţă directă sau indirectă în domeniul protecţiei mediului, care acţionează în primul rând
pentru satisfacerea interesului general al întregii societăţi, exprimat sub forma interesului public,
persoanele juridice private care sunt potenţiali agenţi poluanţi, dar şi victime ale poluării,
exprimând astfel înainte de toate interese particulare; persoane fizice care, existând şi
desfăşurându-şi activitatea în mediul lor natural şi artificial, sunt, în primul rând, victime ale
poluării, dar pot fi şi poluatori, exprimând astfel unele interese private.
Potrivit legislaţiei mediului în vigoare, sistemul organizatoric naţional actual cuprinde:
 autorităţile publice;
 persoanele juridice, altele decât autorităţile publice;
 persoanele fizice.
 3.1. Autorităţile publice

În cadrul acestei categorii de persoane, în sistemul organizatoric naţional al protecţiei

mediului, se au în vedere acele autorităţi publice, organe ale statului de drept a căror activitate
priveşte direct sau indirect protecţia mediului.
Astfel, autorităţile publice cuprinse în acest sistem organizatoric al protecţiei mediului
sunt:
 puterea legislativă, care desfăşoară o activitate de legiferare în cadrul Parlamentului
României privind relaţiile sociale formate în legătură cu activităţile complexe de
protecţie a mediului;
 puterea executivă, care în persoana Guvernului şi a unor ministere elaborează unele
reglementări sub forma hotărârilor şi ordinelor privitoare la relaţiile de mediu, dar
care în principal realizează sarcinile practice ale protecţiei mediului în cadrul unor
raporturi de subordonare, respectiv supraordonare, inclusiv aplicarea, prin unităţile
subordonate, a sancţiunilor legale contravenţionale pentru încălcarea normelor de
protecţie a mediului;
 puterea judecătorească- în cadrul atribuţiilor legale ce revin instanţelor judecătoreşti,
acestea soluţionează litigiile din domeniu şi aplică sancţiunile penale pentru
infracţiunile ecologice.

La pct. 111 din Perspectivele de mediu până în anul 2000 şi după aceea, adoptate în cadrul
Programului de mediu al Naţiunilor Unite în anul 1989, în privinţa structurii organizatorice s-a
stabilit cerinţa ca la nivel naţional, pentru ministerele de resort şi anumite organisme
neguvernamentale, să se stabilească răspunderea lor pentru dezvoltarea permanentă a condiţiilor
de mediu şi protecţia mediului. Guvernele sunt chemate să înfiinţeze ministere pentru protecţia
mediului, iar dacă astfel de ministere există ele trebuie întărite în vederea stimulării lor pentru
atingerea scopurilor pe care şi le-au propus. Tot în acest Program s-a mai cerut introducerea în
categoria scopurilor fundamentale următoarele: evaluarea şi planificarea stării mediului;
stimularea activităţilor corespunzătoare; organizarea consultaţiilor juridice şi a consultărilor în
privinţa adoptării normelor legale; formarea conştiinţei de mediu; pregătirea specialiştilor;
stimularea cercetărilor în domeniu şi a aplicări rezultatelor acestora potrivit acestui document,
ministerele de resort trebuie să asigure îndrumarea şi coordonarea acţiunilor legate de problemele
de mediu.
În conformitate cu spiritul acestui document internaţional şi pentru traducerea în viaţă a
recomandărilor cuprinse în el, după 1989 în România au fost luate în acest sens o serie de măsuri
atât pe plan legislativ, cât şi pe plen organizatoric.
Coordonarea întregii activităţi de protecţie a mediului cade în sarcina Guvernului şi a
organismelor sale specializate.
Ţinând cont de faptul că în protecţia mediului, dincolo de unele probleme de specialitate,
sunt mai multe organe centrale subordonate Guvernului, se justifică generalizarea răspunderilor
şi atribuţiilor sale în privinţa stabilirii sarcinilor şi realizării activităţilor corespunzătoare
priorităţilor programului guvernamental de protecţie a mediului, precum şi în privinţa
coordonării efective a activităţilor desfăşurate pentru realizarea sarcinilor stabilite în acest
domeniu.
Sarcinile ministerului de resort sunt realizate în prezent de Ministerul Mediului.
Acest minister, înfiinţat iniţial sub denumirea de Ministerul Mediului, a fost creat prin
Hotărârea Guvernului nr. 983/1990 (această hotărâre a fost abrogată prin H.G. 264/12.04.1991,
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului), fiind astăzi autoritatea centrală de
stat care organizează cedrul instituţional, dezvoltă, îndrumă şi perfecţionează activitatea de
protecţie a mediului la scară naţională. Până la înfiinţarea acestui minister, coordonarea activităţii
de protecţie a fost realizată în condiţiile Legii 9/1973 (abrogată prin Legea 137/1995) de
Consiliul Naţional pentru protecţia Mediului, care este un organ central de specialitate larg
reprezentativ, subordonat Consiliului de Miniştri de atunci.
Autoritatea centrală de protecţia mediului este Ministerul Mediului.
Activitatea acestui minister se integrează în eforturile generale pe care le depune societatea
noastră pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Înfiinţarea Ministerului Mediului a produs un salt calitativ considerabil în privinţa
preocupărilor la nivel politic, superior deci nivelurilor neguvernamentale, referitoare la protecţia
naturii în ansamblul ei, prin posibilitatea de a iniţia proiecte de legi şi deci investirea cu forţă
juridică a unor deziderate care aparţin dreptului natural. În vederea realizării sarcinilor sale
legale, ministerul amintit colaborează cu celelalte ministere şi cu alte organe şi instituţii centrale
ale statului.
Potrivit art. 64 din Legea nr. 137/1995, această autoritate centrală are următoarele atribuţii
principale:
 elaborează şi promovează strategia naţională de mediu pentru dezvoltarea durabilă;
 elaborează recomandările pentru strategiile sectoriale şi politice de mediu, stabilind
termene în concordanţă cu etapele parcurse în tranziţia către economia de piaţă,
precum şi planificarea de mediu corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, restaurarea şi restructurarea ecologică, în scopul asigurării strategiei
naţionale de mediu;
 creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la
deciziile privind mediul- politici, reglementări, proceduri de autorizare, planuri de
dezvoltare a teritoriului şi urbanism- pentru celelalte autorităţi ale administraţiei
publice şi locale, a organizaţiilor neguvernamentale şi populaţiei;
 iniţiază proiecte de legi, norme tehnice, reglementări, proceduri şi directive în
concordanţă cu standardele internaţionale; avizează normele şi alte reglementări
elaborate de alte ministere privitoare la activităţile cu impact negativ asupra mediului
sau de către organizaţii de protecţia mediului şi controlează aplicarea acestora;
 organizează sistemul naţional de monitorizare integrală de fond şi de impact pentru
toţi factorii de mediu şi sistemul de inspecţie privind mediul; creează cadrul
instituţional- administrativ pentru identificarea şi promovarea programelor de
cercetare, pentru formarea şi instruirea unui personal calificat pentru supraveghere,
analiză, evaluare şi control ale mediului şi atestă acest personal;
 numeşte comisii de experţi, când este cazul, pentru revizuirea bilanţului de mediu,
autorizează laboratoarele proprii pentru controlul calităţii mediului, ale substanţelor şi
deşeurilor periculoase şi ridică tipurile de analize cerute şi laboratoarele de referinţă;
  elaborează şi implementează programe; elaborează materiale educative privind
importanţa protecţiei mediului;
 urmăreşte aplicarea programului şi a măsurilor pentru respectarea convenţiilor
internaţionale la care România este parte pe linie de mediu;
 întocmeşte anual rapoarte privind starea mediului, pe care le prezintă Guvernului;
rapoartele se publică;
 colaborează cu organizaţii şi autorităţi similare din alte ţări şi reprezintă Guvernul în
relaţiile internaţionale pe linie de protecţia mediului;
 propune Guvernului reduceri sau scutiri de taxe, impozite, precum şi alte facilităţi
fiscale pentru titularii activităţilor care înlocuiesc substanţele periculoase în procesul
de fabricaţie sau investesc în procesele tehnologice şi produse care reduc impactul
sau riscul de impact negativ asupra mediului, ca şi pentru cei care realizează măsurile
speciale de protecţie, conservare şi reconstrucţie ecologică, stabilite de autoritatea
centrală pentru protecţia mediului;
 aplică sancţiuni titularilor activităţilor pentru neconformare;
 publică directive şi îndrumă celelalte ministere şi departamente, agenţi economici,
persoane fizice şi juridice, în scopul diminuării efectelor negative, ale activităţilor
economice asupra mediului şi încurajării tehnicii şi tehnologiilor adecvate pentru
mediu;
 pune la dispoziţia celor interesaţi datele centralizate privind starea de mediu,
programele şi politica centrală de protecţie a mediului;
 se consultă periodic cu reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale şi cu alţi
reprezentanţi ai societăţii civile pentru stabilirea strategiei generale de mediu şi
luarea deciziilor în cazuri care pot afecta mediul;
 pregăteşte, în colaborare cu Ministerul Finanţelor, aplicarea de noi instrumente
financiare care favorizează protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii factorilor de
mediu, în conformitate cu cele aplicate pe plan internaţional;
 organizează corpul de control ecologic;
 în situaţii speciale declară, cu informarea Guvernului, zonele de risc înalt de poluare
în anumite regiuni ale ţării şi elaborează, împreună cu late instituţii centrale şi
autorităţi locale, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în aceste zone;

Anexa 2 din H.G. nr. 457/1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului
cuprinde unităţile din subordinea acestuia:
- Instituţii publice finanţate de la bugetul de stat:
a) Agenţii de protecţie a mediului judeţene şi a Municipiului Bucureşti- servicii publice
descentralizate.
b) Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” Tulcea.
- Instituţii de cercetare ştiinţifică, proiectare, documentare şi informare, finanţate din
venituri extrabugetare:
a) Institutul de Cercetări şi Ingineria Mediului Bucureşti;
b) Institutul Român de Cercetări Maritime Constanţa;
c) Institutul de Cercetări şi Proiectări „Delta Dunării” Tulcea.
- Regii Autonome:
 a) Regia Autonomă a Apelor „Apele Române”;
b) Regia Autonomă a Pădurilor „Romsilva”.
Ministerul Mediului are în subordine 40 de agenţii pentru protecţia mediului care
îndeplinesc, la nivel teritorial, atribuţiile şi răspunderile autorităţii centrale pentru protecţia
mediului, căreia i se subordonează- conform art. 65 din Legea 137/1995. Aceste organe
teritoriale sunt obligate să facă raport cu privire la activităţile desfăşurate pe perioada anului
financiar şi a aplicării programelor de mediu, pe care îl publică în presa locală.
Agenţiile de protecţie a mediului au regimul serviciilor publice descentralizate ale
ministerului în unităţile administrativ- teritoriale. Aceste agenţii au structura organizatorică
stabilită prin organigrama tip, elaborată de Departamentul protecţiei mediului împreună cu
Direcţia generală de dezvoltare şi resurse financiare, aprobată de Ministerul Mediului.
Regulamentul de organizare şi funcţionare elaborat în baza H.G. nr. 792/1992 cuprinde
următoarele compartimente în cadrul agenţiilor de protecţie a mediului: inspecţia de protecţie a
mediului şi controlul activităţilor nucleare; serviciul reglementări protecţia mediului; serviciul
monitoring; financiar-contabile; serviciul organizare, salarizare, personal, administrativ.
În acelaşi Regulament se prevede că Agenţia de protecţia a mediului, ca serviciu public
teritorial descentralizat, de specialitate, subordonată Ministerului Mediului, controlează şi
îndrumă activitatea de protecţie a mediului, a resurselor biologice, naturale şi a echilibrului
ecologic prin elaborarea propunerilor de reglementare în domeniu, a normelor privind conţinutul
admisibil de noxe în mediul înconjurător şi prin asigurarea cunoaşterii parametrilor de calitate ai
factorilor de mediu şi evoluţia acestora; acordă consultaţii tehnice şi efectuează expertize în teren
pentru fiecare obiectiv de investiţii de pe raza administrativ-teritorială a judeţului; asigură
aplicarea strategiei ministerului în domeniul conservării şi reconstrucţiei ecologice.
Agenţiile cu sediul în oraşul de reşedinţă al Filialei Regiei Autonome „Apelor Române”
au rol de sinteză în domeniul protecţiei mediului, pentru fluxurile informaţionale organizate pe
bazin hidrografic şi acţionează în consecinţă, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare,
precum şi cu ordinele, dispoziţiile şi normele Ministerului Mediului.
Agenţiile de protecţie a mediului, prin inspectoratul de specialitate pentru protecţie
nucleară, aplică prevederile Legii nr. 111/10.10.1996- privind desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare- în teritoriu, în conformitate cu limitele de competenţă stabilite prin
sarcinile de serviciu şi planul de inspecţie şi control.
Datorită complexităţii poluării şi protecţiei mediului în îndeplinirea sarcinilor ce le revin,
autorităţile pentru protecţia mediului colaborează şi cooperează cu alte autorităţi centrale şi
locale, care sunt obligate să comunice autorităţilor pentru protecţia mediului toate informaţiile
solicitate în condiţiile legii şi să aplice prevederile legale- aşa cum este prevăzut şi art. 68 din
Legea nr. 137/1995.
Autorităţile administraţiei publice centrale au- potrivit art. 69 din Legea 137/1995- unele
atribuţii, dintre care menţionez:
 să dezvolte în structura lor organizatorică compartimente cu atribuţii în protecţia
mediului, încadrate cu personal de specialitate;
 să dezvolte, cu sprijinul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, programe de
restructurare în acord cu strategia naţională pentru mediu şi politicile de mediu şi să
asiste pe agenţii economici din subordine la implementarea programelor pentru
conformare;
  să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate pe linia
protecţiei mediului şi să le înainteze pentru avizarea autorităţii centrale pentru
protecţia mediului;
 să semnaleze măsura în care unele prevederile pot împiedice vreo autoritate să
acţioneze eficient pentru protecţia mediului şi totodată să arate progresul făcut prin
aplicarea Legii mediului.

Dintre autorităţile centrale cu sarcini legale în domeniul protecţiei mediului, amintim unele
organe mai semnificative.
Astfel, Ministerul Sănătăţii are, potrivit art. 70 din Legea nr. 137/1995, următoarele
atribuţii şi răspunderi:
 supraveghează evoluţia stării de sănătate a populaţiei în raport cu calitatea mediului;
 controlează calitatea apei şi a produselor alimentare;
 elaborează în colaborare cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului norme de
igienă a mediului şi controlează respectarea acestora;
 raportează periodic despre influenţa mediului asupra sănătăţii populaţiei şi
colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în stabilirea şi aplicarea
măsurilor privind ameliorarea calităţii vieţii. Rapoartele se publică anual;
 colaborează cu celelalte ministere, cu reţeaua sanitară proprie în vederea cunoaşterii
exacte a stării de sănătate a populaţiei şi de protecţie a mediului din domeniile lor de
activitate.

De asemenea, Ministerul Apărării Naţionale are, potrivit art. 71 din Legea 137/1995, unele
atribuţii în acest domenii, dintre care menţionăm:
 elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu legislaţia internă şi cu
respectarea principiilor ecologice ale protecţiei mediului, precum domeniile lor de
activitate;
 supraveghează respectarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a
normelor de protecţie a mediului pentru activităţile din zonele militare;
 controlează acţiunile şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul
Ministerului Apărării Naţionale a legislaţiei pentru protecţia mediului în domeniul
militar.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei are, potrivit art.2 din H.G. nr.390/04.08.1997,
următoarele atribuţii şi răspunderi în acest domeniu:
 fundamentează şi elaborează programe privind protecţia solului, plantelor,
animalelor şi mediului;
 desfăşoară activităţi de control privind realizarea legislaţiei în domeniu, colaborând
în acţiunile sale cu celelalte organe de control abilitate;
 coordonează programul privind realizarea lucrărilor de îmbunătăţire funciare
prioritare, potrivit legii;
 fundamentează şi elaborează programe prioritare de ameliorare a terenurilor agricole.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării este un alt organ central de specialitatea al puterii

executive care are atribuţii importante în lupta împotriva poluării; el asigură adoptarea planurilor
şi programelor de învăţământ la toate nivelurile, în scopul însuşirii noţiunilor şi principiilor de
ecologie şi de protecţie a mediului, pentru conştientizarea, instruirea şi formarea în acest
domeniu.
Sarcini importante revin, de asemenea, Ministerului Cercetării şi Tehnologiei, constând în
promovarea tematicii de studii şi programe de cercetare, care răspund priorităţilor stabilite de
autoritatea centrală pentru protecţia mediului în acest domeniu.
Ministerul Transporturilor şi Ministerul de Interne asigură, pe baza normelor avizate de
autoritatea centrală pentru protecţia mediului, controlul gazelor de eşapament, al intensităţii
zgomotelor şi vibraţiilor produse de autovehiculele şi transportul de materiale.
Ministerul Turismului şi Ministerului Tineretului şi Sportului elaborează programe
educaţionale în scopul formării unui comportament responsabil faţă de mediu şi încurajează
aplicarea principiilor ecoturismului.
Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde în categoria autorităţilor
publice şi organele vamale, care îndeplinesc atribuţiile ce le revin potrivit legii, precum şi Poliţia
şi Garda Financiară- care sunt obligate, prin lege, să acorde sprijin, la cerere reprezentanţilor
pentru protecţia mediului în exercitarea atribuţiunilor lor.
Mai amintim, de asemenea, unele organisme din cele cuprinse în sistemul organizatoric
examinat- de exemplu, Comisia guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor, reglementează
prin Ordonanţa Guvernului nr. 47/1994, condusă de către primul-ministru.
În cadrul acestei comisii sunt constituite comisii centrale, specializate pe tipuri de dezastre,
organizate pe lângă ministerele de resort (Comisia centrală pentru apărare împotriva inundaţiilor,
fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor hidrotehnice; Comisia centrală pentru
incendii în masă ş.a.)
În domeniul activităţilor nucleare, potrivit art.4 din Legea nr. 111/1996, autoritatea
naţională competentă în domeniul nuclear, care exercită atribuţiile de reglementare, autorizare şi
control este Ministerul Mediului prin Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare.
Această comisie trebuie să găsească soluţiile optime astfel încât să conducă la satisfacerea
obiectivelor stabilite de legislaţia în vigoare, luând în considerare şi necesitatea racordării la
cerinţele specifice din Europa şi din ţările dezvoltate.
Strategia Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare trebuie să răspundă
cerinţelor corelate cu realizarea unei politici de apărare în profunzime şi implicit cu realizarea
unei culturi, educaţii de securitate nucleară nu numai la nivelul celor implicaţi direct în aceste
activităţi, dar, în mod cu totul special, la nivelul populaţiei.
Autorităţile administraţiei publice locale, ca deţinători ai unui anumit teritoriu, au sarcini
deosebite în asigurarea serviciilor comunale corespunzătoare şi sunt competente în domeniul
protecţiei mediului sub multe aspecte.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt legate de protecţia mediului prin activitatea
desfăşurată în vederea realizării unor sarcini ale organelor naţionale, când practic nici nu se pune
problema caracterului local, a specificului unităţilor administrativ-teritoriale.
Printre atribuţiile Consiliilor locale, legea stabileşte iniţiativa acestora ca prin hotărârile
luate să decidă în problemele de interes local, şi anume- dreptul de a acţiona pentru refacerea şi
protecţia mediului în scopul creşterii calităţii vieţii, de a contribui la protecţia şi conservarea
monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale, aşa cum este
prevăzut şi în art. 21 lit. R din Legea Administraţiei Publice Locale, nr. 69/1991, iar primarii au,
printre altele, atribuţia de a lua măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor,
catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale
statului, scop în care pot mobiliza populaţia, controla igiena şi salubritatea localurilor publice şi a
produselor alimentare puse la vânzare pentru populaţie, iau măsuri pentru prevenirea şi
combaterea pericolelor provocate de animale (cf. art. 43, lit. I, n, o din Legea nr. 69/1991).
Pe linia protecţiei mediului, atât consiliile locale, judeţene, cât şi primării, precum şi
prefecţii îndeplinesc şi alte atribuţii în domeniile reglementate de legi speciale.
În acest sens amintim autorităţile administraţiei publice locale care au următoarele atribuţii
şi răspunderi conform art. 76 din Legea 137/1995:
supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism şi amenajarea
teritoriului, în acord cu planificarea de mediu;
supraveghează pe agenţii economici din subordine pentru prevenirea eliminării
accidentale de poluanţi sau depozitării necontrolate de deşeuri şi dezvoltă sisteme
de colectare a deşeurilor refolosibile;
adoptă programe pentru dezvoltarea reţelelor de canalizare, de colectare a apelor
fluviale, de aprovizionare cu apă potabilă, pentru spaţii de epurare a apelor uzate
ale localităţilor, precum şi pentru transportul în comun;
asigură servicii cu specialişti în ecologia urbană şi protecţia mediului şi colaborează
în acest scop cu autorităţile competente pentru protecţia mediului;

Autorităţile vamale, Poliţia şi Garda Financiară sunt obligate să acorde sprijin la cerere
reprezentanţilor autorităţilor administraţiei publice locale pentru protecţia mediului în exercitarea
atribuţiilor lor, care contribuie astfel prin mijloace specifice la realizarea sarcinilor complexe
privind lupta împotriva poluării şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.

3.2. Persoanele juridice private

Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde, alături de autorităţile

publice, toate persoanele juridice, altele decât organele de stat la care s-a făcut referire.
Aceste persoane juridice, subiecte ale raportului juridic de mediu, sunt potenţiali poluatori,
dar şi victime ale poluării.
În conformitate cu art. 79 din Legea 137/1995, protecţia mediului constituie o obligaţie a
tuturor persoanelor juridice, în care scop trebuie să:
solicite autorităţilor pentru protecţia mediului acord şi/sau autorizaţie de mediu,
după caz, potrivit legii;
asiste persoanele împuternicite cu inspecţia, punându-le la dispoziţie evidenţa
măsurătorilor proprii, toate documentele relevante şi le facilitează controlul
activităţilor şi prelevarea de probe;
se supună ordinului de încetare temporară sau definitivă a activităţii;
suporte costul pentru repararea prejudiciului şi să înlăture urmările produse de
acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului;
 informeze autorităţile competente şi populaţia în caz de eliminări accidentale de
poluanţi în mediu sau de accident major;
restructureze, pentru activităţile existente şi să propună la solicitarea autorizaţiei,
programe pentru conformare;
adopte soluţii adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau activităţilor noi,
precum şi pentru modificarea celor existente;
să nu degradeze mediul natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de deşeuri
de orice fel.

3.3. Persoanele fizice

Persoana fizică este nu numai titularul dreptului la un mediu sănătos, ci şi titularul unor
obligaţii legale.
Formele de participare a publicului la protecţia mediului sunt dintre cele mai diverse.
De pildă, în art. 9 din Ordinul nr. 282/11.04.1997 al ministrului Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei mediului- referitor la Procedura privind participarea utilizatorilor de apă, riveranilor şi
publicului în activitatea de consultare- se prevede că dreptul de a participa al publicului include
şi posibilitatea acestuia de a face comentarii în legătură cu actele normative în vigoare sau
proiectele de acte normative şi de a supune analizei unităţilor de gospodărire a apelor noi
probleme în domeniul gospodăririi apelor, care ar trebui reglementate printr-un act normativ.

Întrebări de autoevaluare

1. Descrieţi sistemul organizatoric naţional privind protecţia mediului.

2. Care sunt atribuţiile principale care revin Ministerului Mediului ?
3. Care sunt atribuţiile pe linie de mediu care revin autorităţilor administraţiei publice
centrale ?
4. Care sunt atribuţiile pe linie de mediu care revin autorităţilor administraţiei publice
locale ?
5. Care sunt atribuţiile pe linie de mediu care revin persoanelor juridice private şi
persoanelor juridice ?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

1. Elaborarea si promovarea strategiei nationale de mediu este o atributie

specifica:
. administratiei publice locale
. Ministerului Mediului
. prefecturilor
. persoanelor juridice private
 . persoanelor fizice

2. Supravegherea aplicarii prevederilor din planurile de urbanism si amenajarea

teritoriului, in acord cu planificarea de mediu, este o atributie specifica:
. administratiei publice locale
. Ministerului Mediului
. persoanelor juridice private
. persoanelor fizice

3. Numirea comisiilor de experti pentru revizuirea bilantului de mediu de mediu

este o atributie specifica:
. administratiei publice locale
. persoanelor fizice
. primariilor
. persoanelor juridice private
. Ministerului Mediului
 Capitolul 4. POLITICI DE MEDIU

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

 Cunoaşterea principalelor etape ale planificării politicii de mediu
 Cunoaşterea principalelor etape ale elaborării unei politici de mediu
 Cunoaşterea trăsăturilor fundamentale ale unui plan de acţiune pentru protecţia mediului
 Utilizarea analizei cost-beneficiu în evaluarea proiectelor de mediu
 Utilizarea analizei cost-eficienţă în evaluarea proiectelor de mediu
 Utilizarea metodei EAP în evaluarea proiectelor de mediu
 Utilizarea metodelor: cheltuieli preventive (CP) şi costurile de înlocuire (CI), metodei
călătoriei, disponibilitatea de a plăti şi disponibilitatea de a adopta, a capitaluilui uman etc.în
evaluarea proiectelor de mediu

Noţiuni cheie: politică de mediu, analiza cost-beneficiu, analiza cost –eficienţă, metoda
costului de călătorie, disponibilitatea de a plăti şi disponibilitatea de a adopta, Programul
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.

4.1. Managementul implementării politicii de mediu

Formularea unei politici este un domeniu mai degrabă pragmatic decât ştiinţific, deoarece
nesiguranţa şi factorul uman sunt mult implicate. Din cauza nesiguranţelor, procesele de
formulare a unei politici trebuie să progreseze tot timpul către o mai mare certitudine. Multe
amănunte sunt în mod inevitabil incerte în timpul unui proces de formulare a unei politici, dar
acestea pot fi tratate într-un stadiu mai avansat, deoarece procesul de planificare în sine
generează cunoştinţe, perspectiva din interior şi înţelegerea tuturor complexităţilor problemei de
rezolvat. Prezenţa unor tipuri de incertitudini fundamentale, complet diferite, trebuie să fie
înţeleasă, pentru a putea face să funcţioneze conceptul "implementarea politicii de mediu".

4.1.1 Etapele planificării politicii de mediu

Planificarea politicii urmăreşte îndeplinirea următoarelor etape:
 Analiza ştiinţifică şi politică a problemei în contextul său istoric, actual şi viitor;
 Descrierea situaţiei dorite, de la declaraţia misiunii către scopurile cantitative;
 Strategiile şi tacticile care pot fi adoptate;
 Proiectarea abordărilor (căilor) alternative posibile pentru a obţine soluţii care să
realizeze scopurile propuse;
 Dezbaterea asupra stabilirii priorităţilor, care solicită o viziune politică clară asupra
schimbărilor necesare şi interpretarea riscurilor incertitudinilor deja existente;
Adoptarea deciziilor politice, care solicită abordări alternative valabile, realiste şi
disponibile;
 Introducerea politicii în lumea din afară.
În timpul procesului de formulare, reprezentanţii părţilor implicate trebuie să fie deja
consultaţi.
 Toate punctele enumerate mai sus pot servi drept capitole ale unui plan al politicii de
mediu. Mai mult, pot de asemenea servi drept o structură utilă pentru planificarea procesului de
implementare sau orice altă activitate de planificare în acest sens.
În continuare vor fi prezentate succint principalele etape şi conţinutul acestora în
elaborarea unei politici de mediu:
 Analiza şi definirea problemei;
 Stabilirea ţintelor;
 Linii de orientare a strategiei;
 Abordări alternative;
 Stabilirea priorităţilor;
 Decizia politică;
 Elemente opţionale, consolidarea legăturii cu implementarea;
 Trăsături cheie ale Planurilor Naţionale de Acţiuni de Mediu.

Atunci când se începe analiza unei probleme de mediu, se poate folosi o listă sistematică,
cum este cea din fig. 4.1. Modurile de obţinere a datelor de intrare necesare pot fi variate: de la
brain storming la informaţii din baza de date; de la expertiza angajată până la solicitarea opiniilor
subiective ale comunităţii afectate asupra problemei.

Listă pentru definirea problemelor de mediu

Caracteristicile de mediu ale problemei
Constituenţi principali ai problemei de mediu:
De exemplu, valorile sau funcţiunile legate de mediu care sunt ameninţate:
 Procesele ecologice destabilizante;
 Funcţiile de folosinţă a terenurilor limitate.
Efectele asupra mediului:
Pierderea ecosistemelor oligotrofice;
Eutrofizarea apelor de suprafaţă;
Poluarea pânzei freatice.
Substanţe relevante:
 Azot (N);
 Fosfor (P).
Sectoarele principale din economie (de aceea, posibile grupuri-ţintă):
 Agricultura;
 Industria;
 Gospodăriile.
Cauzele principale:
Aşezate într-o ordine logică, de exemplu după magnitudine, traiectoria cauză-efect, sau
cronologic:
 utilizarea prea intensivă a fertilizatorilor în agricultură;
 efluenţii industriali;
 efluenţii de apă deversată şi deşeuri menajere;
  depunerea de noxe în atmosferă.
________________________________________________________________

Fig. 4.1. Listă pentru definirea problemelor de mediu

Obiectivele de mediu nu este necesar să fie măsurabile, dar atunci când sunt date unui
expert dintr-un domeniu anume trebuie să fie suficiente pentru a servi drept bază a acţiunilor
acestuia, în plus, trebuie să ofere o primă idee globală asupra acţiunilor. Acest tip de obiectiv se
aseamănă în oarecare măsură cu declararea misiunii, dar este mai mult orientat spre exterior. Un
alt exemplu de astfel de obiectiv ar putea să fie: "climatul de mediu şi cel social din interiorul
oraşului trebuie să fie vizibil îmbunătăţit în următorul deceniu".
Procesul de formulare a unei politici trebuie să fie elaborat către un grad mai mare de
specificitate pe măsura trecerii timpului, în fazele timpurii ale formulării politicii, nu pot fi
stabilite decât priorităţile preliminare. Este, de aceea, mai bine să se discute despre acţiuni
alternative până ce opţiunea definitivă a fost adoptată la nivelul politic la sfârşitul procesului de
formulare. Acţiunile preliminare trebuie să fie stabilite înainte ca abordările alternative să poată
fi comparate. Analizarea posibilităţilor în cazul acestor abordări opţionale poate, de asemenea,
duce la reformularea acţiunilor. Această reevaluare este, în esenţă, analoagă adaptării pe baza
evaluării rezultatelor ulterioare ale implementării.
Acţiunile trebuie să fie realiste în practică, de aceea trebuie să se supună cel puţin
următoarelor criterii:
Să fie realizabile:
Să fie sprijinite de toate grupurile implicate;
Să fie disponibile tehnici şi unelte;
încadrarea în timp să fie realistă;
Cea mai mare eficienţă va fi obţinută atunci când sunt în joc investiţiile de
înlocuire;
Să existe o suficientă capacitate de lucru a organizaţiilor care asigură
implementarea.
Să fie măsurabile:
Să fie unice;
Să fie disponibil un orar.
Să fie compatibile între ele:
Atunci când se stabilesc mai multe acţiuni, acesta devine un aspect important al
integrării.

4.1.2. Linii de orientare a strategiei politicii de mediu

Pentru o politică de mediu realistă nu este necesar numai a visa cu gândul la paradisul
viitor verde, ci mai curând a promulga inovaţiile sociale şi ecologice pentru a sprijini dezvoltarea
durabilă susţinută. Tocmai de aceea liniile de orientare a procesului de formulare a politicii aşa
cum sunt ele enumerate mai jos derivă din experienţa practică. Următoarele elemente de bază pot
fi regăsite în conceptul de dezvoltare durabilă:
 Aplicarea principiilor democratice;
 Vizualizarea intereselor posterităţii în luarea deciziilor;
  Reflectarea costurilor şi beneficiilor de mediu asupra economiei;
 Prevenirea apariţiei "stresurilor" de mediu;
 închiderea lanţului producţie-reziduuri;
 Luarea în considerare a implementării în timpul formulării unei politici;
 Aplicarea principiilor de integrare, ori de câte ori este necesar;
 Cooperarea pe diferite planuri şi sectoare.

Aplicarea principiilor democratice. Democraţia presupune un guvern care este controlat de

populaţia locală prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi care, la modul ideal, recunosc voinţa
poporului şi acţionează pe baza acesteia. Principiul democratic conţine câteva aspecte:
Corectitudinea - se referă la posibilitatea acceptării distribuţiei avantajelor şi
dezavantajelor între părţile şi persoanele implicate. Nu există un singur criteriu
pentru corectitudine, deoarece trebuie combinate mai multe aspecte. Oamenii nu
pot face această combinaţie decât intuitiv, în interdependenţă cu ideile lor
normativ-politice. Totuşi, există mai multe înţelegeri cu privire la ceea ce este
incorect a suporta costurile fără a beneficia de avantaje este cel mai evident
exemplu.
Definiţia conceptului general de dezvoltare durabilă exprimă şi necesitatea de echitate între
generaţii.
Susţinerea - accentuează faptul că deciziile trebuie adoptate cât mai direct în
legătură cu oamenii pe care îi afectează. De exemplu, decizia asupra locului
amplasării unui incinerator de reziduuri care serveşte o mai mare zonă trebuie
adoptată la nivel regional, şi nu de către administraţia centrală sau de o singură
municipalitate.
Răspunderea, responsabilitatea şi obligaţiile celor care adoptă deciziile. Acest
aspect trebuie definit şi, pe cât este necesar, reglementat, procesele de adoptare a
deciziilor trebuie să fie atât de transparente (clare şi publice) şi de justificabile (în
afara intereselor personale) pe cât este posibil.
Participarea publică - trebuie să fie asigurată începând cu primele etape ale
procesului de formulare a politicii, prin implementare până la postevaluare.
Participarea cetăţenilor la procesul de adoptare a deciziilor este unul din subiectele-
cheie ale Agendei 21. Lipsa timpului şi gradul redus de influenţă percepută de
partea publicului care fac ca "bună" participarea acestuia să constituie o problemă.
Dacă o mai mare parte a publicului ar fi implicată, totuşi, eficienţa ar fi mult mai
mare.
Învăţarea şi cooperarea. Dacă elementul învăţare şi cooperare pentru toţi cei
implicaţi nu este asigurat, noţiunea de democraţie nu se va dezvolta mai departe.
Democraţia trebuie să se dezvolte pentru a putea supravieţui.

Luarea în considerare a implementării în procesul de formulare a unei politici de mediu.

Analiza posibilităţii de implementare în procesul de formulare a unei politici ajută la prevenirea
apariţiei celor mai nerealiste tipuri de politică şi legi, respectiv "liste cu dorinţe" incompatibile şi
reglementări inaplicabile. Cea mai importantă întrebare care trebuie pusă în procesul de
proiectare a unei politici sau legi este: este politica formulată aptă de a fi implementată? Alte
întrebări pot fi:
 Este clar cine trebuie să ducă la îndeplinire însărcinările şi când?
 Sunt luaţi în considerare toţi "Factorii - Cheie" ai implementării?
 Sunt disponibile măsuri şi acţiuni eficiente în raport cu costul pentru implementare?
 Este aplicabilă?
 Sunt politicienii dispuşi să sprijine implementarea adecvată a politicii?

În caz contrar, cei care formulează politica nu au altă opţiune decât să înlocuiască scopurile
politicii cu unele mai puţin ambiţioase, în acelaşi timp încercând să influenţeze atitudinea celor
care adoptă decizii politice.
Este util să se adopte câteva linii de orientare a politicii "cu prioritate" care să se
potrivească cel mai bine în contextul specific al problemei şi contextului socioeconomic,
deoarece toate liniile de orientare împreună pot acoperi o sferă mult prea largă pentru a fi
practică pentru elaborarea unei politici.

4.1.3. Asigurarea condiţiilor pentru implementare

Faza de formulare a politicii se termină în momentul acceptării de către parlament, consiliu
local sau consiliu de administraţie a acţiunilor şi metodelor descrise în planul de politică. Există
însă şi alte lucruri de avut în vedere ce ţin de tranziţia de la formularea politicii la implementarea
ei. Legătura dintre politică şi implementarea ei ulterioară poate să nu fie suficient de puternică.
Prin urmare, trebuie avută în vedere introducerea în plan a următoarelor elemente:
 Planuri de acţiune. Planurile de acţiune sunt traducerea politicii în sarcini concrete,
ce vor fi efectuate de anumite grupuri într-o anumită perioadă de timp. Exemple pot
fi planurile naţionale de acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM).
 Alegerea instrumentelor de implementare. Un plan de politică trebuie, desigur, să
perfecţioneze instrumentele politice ce vor fi utilizate. Dacă în acelaşi timp sunt
perfecţionate şi instrumentele de implementare, implementarea ulterioară va fi
neapărat mai clară factorilor de decizie şi politicienilor. Această detaliere nu trebuie
însă dezvoltată decât până la un punct. Dacă se merge prea mult în detaliu,
responsabilii cu implementarea nu se vor mai putea adapta pe-plan local la situaţiile
specifice. Agenda 21 adaptată pe plan local este un prim pas în această direcţie.
 Prezentarea politicii celor din afară. Planificarea acestei faze importante încă din
faza de formulare a politicii va îmbunătăţi în mod considerabil eficacitatea planului
de politică. Ea este însă de multe ori omisă.
 Politica auxiliară ajutătoare. Pentru a facilita implementarea unei anumite politici se
pot lua măsuri suplimentare în domeniul organizării, informării, comunicării,
instrumentelor, finanţării etc. Acestea pot fi incluse în politica însăşi, dar pot fi
tratate şi ca o politică separată, aplicată ca instrument exterior. Un motiv pentru a
adopta această din urmă alternativă este că ea ar putea fi utilă în acelaşi timp mai
multor politici.
 4.1.4. Trăsături fundamentale ale unui plan de acţiune pentru protecţia mediului
(PNAPM)
Guvernul canadian a organizat în octombrie 1993 o întrunire OCED, pentru a analiza
experienţa mondială în domeniul elaborării şi implementării Planurilor naţionale pe termen ung
pentru protecţia mediului PNAPM.
Se prezintă în continuare principalele concluzii ale seminarului respectiv:
 Nu există un model unic de PNAPM. Fiecare caz trebuie adaptat situaţiei specifice
din ţara respectivă. Planificarea naţională a dezvoltării durabile trebuie văzută ca o
activitate flexibilă, care răspunde schimbărilor de necesităţi şi forme;
 Elementele pe care ar trebui să le conţină de preferinţă sunt cele care:
 Determină şi îmbunătăţesc baza de informaţii;
 Dezvoltă o puternică monitorizare a capacităţii de performanţă;
 Stabilesc obiective de performanţă şi, dacă se poate, ţinte cantitative.
 Accentul trebuie să cadă asupra procesului de stabilire a strategiei planului şi nu pe
planificare de dragul planificării. Procesul de formulare a strategiei are valoare prin
el însuşi. Prea multă grabă în elaborarea documentului, în loc de a face din aceasta un
mijloc de atingere a unor obiective mai fundamentale, nu face decât să dăuneze
procesului, împiedicându-1 să răspundă intereselor reale ale ţării;
 Principalii factori implicaţi din societate trebuie să participe atât la proiectarea, cât şi
la implementarea planului;
 Pentru a avea succes este esenţial să existe hotărâre şi perseverenţă din partea
oficialilor şi angajament şi conducere din partea oamenilor politici.

Pentru verificarea politicii de mediu se impune confruntarea cu politica însăşi. Aceasta

înseamnă că ea nu se va putea bucura de succes dacă:
nu au fost fixate ţinte operaţionale;
grupurile-ţintă şi instrumentele au fost prost alese;
nu au fost asigurate instrumente eficiente;
nu au fost asigurate informaţii practicabile despre implementare;
nu s-a ţinut cont de capacitatea de lucru a organizaţiilor de implementare;
nu s-a acordat celor însărcinaţi cu implementarea libertatea sau coresponsabilitatea
necesară;
este incoerentă sau ilegitimă.
Prezentarea unui plan de politică trebuie să cuprindă următoarele acţiuni:
 larga diseminare a conţinutului planului şi încurajarea publicului să participe la
dezbaterea lui. Este o condiţie esenţială pentru participarea publicului şi a
companiilor. Deciziile luate în cadrul politicii trebuie să fie foarte clar explicate.
Trebuie prevenită situaţia unor aşteptări nerealiste din partea publicului în ceea ce
priveşte rezultatele implementării, prin raportarea ţintelor la capacitatea de lucru
existentă.
 asigurarea facilităţilor necesare pentru a face posibile sarcinile implementării
(pentru administraţia locală, companii, cetăţeni) de exemplu prin asigurarea
instrumentelor, informaţiilor sau fondurilor necesare.
  obţinerea unor acorduri clare în ceea ce priveşte implementarea sarcinilor sau
activităţilor, derivate din ţintele politicii. Organizarea unor discuţii intensive cu
actorii, ţinând seama de priorităţile practice şi planificarea acestora. Acestea trebuie
să specifice:
 coordonarea generală;
 ce se aşteaptă de la fiecare grup şi responsabilităţile precise ale fiecăruia

5.1.5.Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului(PNAPM)

Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM) este un document
oficial şi reprezintă particularizarea pentru România a Programului general de Acţiune pentru
Protecţia Mediului în zona Europei Centrale şi de Est (ECE),care constituie documentul - cadru
adoptat de Conferinţa Ministerială de la Lucerna, Elveţia, din 28-30 aprilie 1993, precum şi a
Planului Strategic de Acţiune pentru bazinul fluviului Dunărea, adoptat prin Declaraţia de la
Bucureşti din luna decembrie 1994. Prin PNAPM se stabilesc obiective prioritare naţionale în
domeniul protecţiei mediului. Aceste programe trebuie de asemenea să asigure cadrul pentru
organizarea acţiunilor în domeniul protecţiei mediului la nivel naţional, dar şi al cooperării între
state şi, totodată, cele mai bune condiţii pentru utilizarea resurselor naţionale destinate acestui
scop, alături de investiţiile străine.
PNAPM pentru România a fost elaborat într-o primă fază în anul 1995 de către Ministerul
Mediului, cu sprijin tehnic şi financiar de la Agenţia Daneză de Protecţie a Mediului (DEPA).
Programul a fost prezentat la conferinţa interministerială care a avut loc la Sofia, Bulgaria, în
octombrie 1995. Programul elaborat la acea dată era strâns legat de principiile şi criteriile
stipulate în Strategia Naţională de Protecţie a Mediului (SNPM) elaborată de MAPPM în 1994 şi
cuprindea 102 proiecte prioritare pe termen scurt şi 194 proiecte pe termen mediu, care
răspundeau cerinţelor la nivel local şi regional, dar şi problemelor de mediu la nivel global.
Pentru a se putea păstra legătura cu evoluţiile social-economice din ţara noastră, PNAPM
trebuie monitorizat şi actualizat permanent, având în mod evident un caracter dinamic. De
asemenea este necesar ca Programul să se înscrie în coordonatele Strategiei de integrare
europeană a ţării noastre, în acest context, în cursul anului 1997 s-a desfăşurat faza a doua a
elaborării şi dezvoltării PNAPM, acţiune coordonată de MAPPM la care au participat şi alte
ministere şi instituţii şi a fost susţinută din nou din punct de vedere tehnic şi financiar de către
Guvernul Danemarcei prin DEPA. Cea de-a doua fază a elaborării PNAPM s-a axat în principal
pe actualizarea celor două liste de proiecte prioritare, care constituie noua propunere de Program.
În acest sens, în cadrul Institutului de Cercetare şi Inginerie a Mediului (ICIM) din reţeaua
MAPPM, s-a constituit Secretariatul tehnic al PNAPM care a coordonat activitatea următoarelor
Grupuri de lucru, constituite pe domenii de activitate şi factori de mediu:
 Analiza economică - GL l;
 Legislaţie, dezvoltare instituţională şi reglementări - GL 2;
 Protecţia calităţii apelor de suprafaţă şi subterane - GL 3;
 Protecţia calităţii aerului - GL 4;
 Protecţia calităţii solurilor, agricultură şi silvicultură, conservarea
biodiversităţii - GL 5;
 Gestiunea deşeurilor, inginerie urbană, transporturi - GL 6.
 Grupurile de lucru au avut o componenţă multidisciplinară. Atât Secretariatul, cât şi
Grupurile de lucru au un caracter pur tehnic şi rezultatele activităţilor lor urmează a fi supuse
validării şi aprobării de către structuri oficiale.
În analiza proiectelor propuse a face parte din PNAPM, experţii Grupurilor de lucru au
avut în principal următoarele puncte de plecare:
situaţia economică a fiecărui obiectiv analizat;
poziţia obiectivului în strategia ministerului de care acesta depinde;
impactul asupra mediului înconjurător.

De asemenea, fiecare Grup de lucru a utilizat criterii specifice (sectoriale) de selecţie şi

ierarhizare după priorităţi a proiectelor, precum şi criterii şi principii pentru analiza globală,
comune tuturor domeniilor şi sectoarelor (de exemplu: sănătatea umană, integrarea în Uniunea
Europeană etc.), acestea din urmă fiind definite în Strategia Protecţiei Mediului astfel:
Menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii, ceea ce cores-
punde primului principiu enunţat al strategiei de ocrotire a mediului;
Menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, ceea ce corespunde
principiului dezvoltării durabile;
Apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
Raport maxim beneficiu/cost;
Racordarea la prevederile Convenţiilor internaţionale şi la Programele
internaţionale privind protecţia mediului;

Propunerile Grupurilor de lucru au fost analizate şi dezbătute în cadrul a două seminarii de

lucru (iunie şi decembrie 1997) la care au participat experţi delegaţi de instituţiile implicate în
elaborarea, dezvoltarea şi implementarea PNAPM, precum şi experţi danezi. In urma desfăşurării
seminarului de lucru din decembrie 1997 a fost propusă lista de proiecte prioritare care să
constituie PNAPM ce urmează a fi analizat şi aprobat de forurile oficiale, listă care în decursul
anului 1998 a fost de mai multe ori modificată, ca urmare a propunerilor ministerelor implicate.
Caracteristici, conţinut
Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului are ca obiectiv strategic general
îmbunătăţirea calităţii globale a mediului în ţara noastră, în special prin reducerea nivelului
emisiilor de poluanţi.
Obiectivul imediat constă în obţinerea efectelor pe care fiecare acţiune componentă
urmează a le asigura, dacă este realizată la timp şi în mod corespunzător.
Caracterul pragmatic şi operaţional al PNAPM constă în faptul că orice acţiune
componentă (proiect) este tradusă în viaţă printr-un proiect concret, cu obiective, termene,
costuri şi beneficii clar precizate. Aceste proiecte sunt mijloace tactice care se pot clasifica, după
natura obiectivului strategic urmărit, în trei mari grupe:
 proiecte vizând întărirea instituţională;
 proiecte pentru reforma legislativă;
 proiecte de investiţii.

În prezent PNAPM propus de grupurile interdisciplinare de experţi cuprinde un număr de

166 proiecte prioritare pe termen scurt (realizare 1-3 ani) care urmăresc rezolvarea unor
probleme stringente ale protecţiei mediului din ţara noastră, precum şi alte 103 proiecte pe
termen mediu (realizare 2-5 ani), care sunt considerate a avea un grad de prioritate mai redus şi a
căror punere în practică a fost evaluată ca fiind mai dificil de realizat.
Lista proiectelor prioritare pe termen scurt este împărţită în două mari categorii:
Secţiunea A - proiecte la care contribuţia financiară trebuie să vină în principal din
partea bugetelor de stat sau locale (proiecte instituţionale, de conservare a
biodiversităţii, proiecte ale municipalităţilor etc.) - 91 proiecte.
Secţiunea B - proiecte care se adresează problemelor agenţilor economici
(industrie, agricultură, transporturi), care trebuie să contribuie cu surse proprii la
finanţare - 75 proiecte.

Principala raţiune pentru care există două secţiuni constă în caracteristicile esenţial diferite
ale modurilor de finanţare a proiectelor şi ale componenţei seturilor de criterii de ierarhizare
după priorităţi. Fiecare categorie de proiecte (A şi B) este divizată, după domenii de activităţi sau
după factorii de mediu abordaţi, corespunzătoare în fapt Grupurilor de lucru - 6 domenii.
Se menţionează că, în cadrul categoriei A, există un grup special de proiecte vizând în
exclusivitate crearea cadrului legislativ şi instituţional necesar îndeplinirii standardelor
comunitare de mediu.
Pentru fiecare categorie şi fiecare domeniu s-a propus ierarhizarea în ordinea priorităţii,
astfel încât fiecare proiect are un număr de ordine de prioritate în cadrul domeniului său.
Sursele de finanţare propuse sunt bugetele de stat şi locale pentru categoria A şi surse
proprii pentru categoria B. Pentru ambele categorii de proiecte, iniţiatorii propun şi surse externe
- credite rambursabile, împrumuturi cu dobânzi reduse, donaţii etc., provenind de la instituţii
finanţatoare internaţionale (BIRD, BERD etc.), donatori (PHARE, ISPA, PNUD etc.), sau din
convenţii bilaterale (de ex. Guvernul Danemarcei, care a finanţat acest proiect). O sursă
importantă de finanţare internă ar putea fi Fondul Special de Mediu - în cazul constituirii sale.
Efecte scontate
O atenţie deosebită în cadrul PNAPM a fost acordată rezolvării în mod prioritar a
problemelor existente în zonele intens populate, aşa numitele "puncte fierbinţi". Majoritatea
proiectelor sunt propuse în acest sens pentru zone ca Oneşti, Zlatna, Tulcea, Baia Mare, Piteşti,
Tg. Mureş, Călăraşi, Oradea etc.
Dintre efectele sectoriale benefice au fost estimate şi cuantificate în termeni fizici
următoarele (comparativ cu anul 1989, an de referinţă convenţional):
 proiectele prioritare din industrie privind protecţia calităţii aerului vor contribui în
următorii 3-4 ani la o reducere a emisiilor de poluanţi cu 2% până la 10% faţă de
anul 1989.

Reduceri ale principalilor poluanţi Reduceri faţă de 1989

SOX 100.000 t/an 7,7%
NOX 20.000 t/an 4%
SOVN 22.000 t/an 3%
CO2 384.000 t/an*} 0,23%
Notă:*la această valoare se vor mai adăuga cea. 150.000 t/an ca urmare a îmbunătăţirii
stării pădurilor
 Marea majoritate a programelor propuse vor avea drept consecinţă reducerea gazelor cu
efect de seră, micşorarea emisiilor de gaze ce conduc la modificarea ozonului atmosferic,
contribuind la ameliorarea acestuia şi implicit la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei,
prin reducerea substanţială a stării de morbiditate.
 în ceea ce priveşte protecţia calităţii apelor de suprafaţă, se estimează că, faţă de
nivelul de poluare din 1989, se va îmbunătăţi substanţial calitatea apelor de
suprafaţă, micşorându-se cu circa 8-10% categoria a IlI-a şi apele degradate.
Totodată, emisiile globale de poluanţi se vor reduce astfel:

Indicator Reducere estimată Reducere în % faţă de

CBO5 28,8 15%
Ntotal 2,8 10%
Ptotal 0,62 15%

 starea de sănătate a pădurilor se va ameliora sensibil, ceea ce va conduce la o

serie de efecte benefice, dintre care se subliniază: praf reţinut anual de arboretul
matur, circa 350.000 tone praf/an; oxigen redat atmosferei prin fotosinteză, circa
110.000 tone oxigen/an; bioxid de carbon atmosferic fixat în procesul de
asimilaţie, circa 150.000 tone COi/an; material lemnos produs, circa 50.000
mc/an; refacerea vegetaţiei forestiere degradate, circa 10.000 ha; refacerea
capacităţii trofice a solului pe 4.600 ha; refacerea peisajului şi ameliorarea
condiţiilor de viaţă pe circa 2.000 ha.
 în ceea ce priveşte gestiunea deşeurilor, prin intrarea în funcţiune a noilor rampe
de gunoi şi reamenajarea celor existente se vor asigura în prima etapă condiţii
superioare de viaţă pentru 2,2 milioane locuitori (18% din totalul populaţiei care
locuieşte în zona urbană), iar pe termen mediu pentru 3,2 milioane locuitori
(25,4% din totalul populaţiei care locuieşte în zona urbană), volumele totale de
deşeuri menajere depozitate controlat urmând a fi de 814.000 t/an în prima etapă
şi 1.114.000 t/an în a doua etapă şi reduse anual cu cea. 25%, ca urmare a folosirii
unor staţii de separare a materialelor refolosibile (hârtie, sticlă, plastic, metale
etc.).
Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului din România trebuie considerat
în context ca fiind unul dintre punctele de sprijin ale eforturilor ţării noastre în vederea integrării
în Uniunea Europeană şi unul dintre indicatorii de verificare a succesului acestor eforturi.

4.2.Analiza cost-beneficiu (ACB)

Analiza cost-beneficiu este metoda standard de apreciere a proiectelor, folosită în studiile

de fezabilitate. Aceasta se bazează pe metodologia fluxului scontat în numerar pentru
compararea costurilor şi a beneficiilor situaţiei „proiect” cu cele ale situaţiei „fără proiect” în
cursul întregii vieţi a unui proiect.
Analiza cost-beneficiu poate fi folosită în evaluarea proiectelor de mediu din ţările în curs
de dezvoltare analizate care sunt implementate şi finanţate nu numai de către guvernele locale,
dar şi de ţările dezvoltate. Analiza cost-beneficiu trebuie să arate şi să convingă partenerii străini
care contribuie cu fonduri că beneficiile în ceea ce priveşte nivelul de trai al comunităţii vor
depăşi costurile proiectului şi că contribuţia lor financiară este importantă pentru a atinge
normele de mediu impuse de proiect şi pentru a stopa degradările viitoare locale şi regionale. O
analiză financiară a unui proiect trebuie să evidenţieze întregul impact al proiectului asupra
societăţii.
Includerea costurilor şi beneficiilor de mediu în analiza cost-beneficiu arată că anumite
proiecte, care au importanţă în îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, aduc un beneficiu net
societăţii, beneficiu care nu ar fi evidenţiat dacă s-ar folosi analizele cost-beneficiu tradiţionale.
Se apreciază că analiza cost-beneficiu poate fi împărţită pe componente ca în figura 4.2.

I. COSTURI:
- COSTURI DIRECTE:
1. consultanţă şi proiectare
2. costul pământului şi dezvoltarea teren
3. infrastructură şi tehnologie
4. management şi pregătire
5. exploatare şi întreţinere
6. finanţare
-EXTERNALITĂŢI- PREŢ DE PIAŢĂ
1. pierderi de productivitate în agricultură
2. costuri de sănătate
3. costuri de prevenire
4. costuri de curăţire sol
5. costuri de reaşezare a populaţiei şi a activităţilor
-EXTERNALITĂŢI-PREŢ SUPLEANT
1. zgomot şi poluare aer
2. descreşterea valorii proprietăţii
3. pierderi în locuri istorice, culturale şi recreere
4. pierdere de specii şi sălbăticiuni
5. mangrove, mlaştini, delte, estuare şi habitate unice
II. BENEFICII:
- BENEFICII DIRECTE
a. Beneficii financiare; venituri din vânzare de bunuri şi servicii;
b. Beneficii economice:
1. verigi între trecut şi viitor
2. economii de resurse utilizate în producţie
3. efecte de distribuire a intrărilor
4. creşterea locurilor de muncă, îmbunătăţiri tehnice etc.
5. o mai bună imagine a industriei, îmbunătăţirea calităţii producţiei
- EXTERNALITĂŢI- PREŢ DE PIAŢĂ
 1. beneficii de sănătate
2. creşteri în producţia de peşte, agricolă, turism şi alte industrii
3. evitarea costurilor de prevenire
4. reduceri în costuri de reamplasare datorită implementării de tehnologii curate
-EXTERNALITĂŢI-PREŢ SUPLEANT
1. creşterea valorii proprietăţii
2. descreşterea zgomotului şi poluării aerului
3. disponibilitatea serviciilor publice
4. creşteri în confort
5. conservarea locurilor istorice, culturale şi recreaţionale
6. conservarea pădurii şi a habitatelor unice la corali, zone umede.

Fig. 4.2. Analiza cost-beneficiu

Această figură dă o idee despre ce tipuri de costuri şi beneficii pot apărea datorită
introducerii proiectelor şi ce metodă de evaluare poate fi folosită pentru a evalua consecinţele
asupra mediului. In al doilea rând, atât costurile, cât şi beneficiile sunt împărţite în trei
componente cuantificabile şi o a patra componentă adiţională care nu este prezentată în figura
4.2., o descriere calitativă a externalităţilor:
1. costuri şi beneficii directe;
2. evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile de piaţă;
3. evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile umbră;
4. descrierea calitativă a externalităţilor.

A patra componentă, descrierea calitativă, se adresează externalităţilor care nu pot fi

cuantificate în termeni monetari, dar vor avea un impact semnificativ asupra bunăstării societăţii.
Este important să se adauge această informaţie la o analiză cost-beneficiu şi nu ar trebui
subestimată pentru că aceasta poate da tabloul complet al efectelor proiectului asupra societăţii.
Unii se pot gândi la folosirea aerului curat în scopuri de recreere şi la utilitatea pe care oamenii ar
avea-o din aceasta sau la beneficiile vizuale şi psihice datorate unui mediu mai curat. De
asemenea, nu pot fi cuantificate beneficiile datorate faptului că se reduce suferinţa datorită
îmbolnăvirilor mai rare în familiile care trăiesc într-un mediu mai curat. La fel şi beneficiile nete
care pot fi generate de noi industrii ce pot deveni viabile dacă se folosesc apele epurate.
Avantaje ale analizei cost-benefîciu
Într-o analiză cost-beneficiu trebuie luate în calcul toate cheltuielile şi beneficiile, chiar
dacă anumite bunuri şi servicii sunt furnizate gratis de către guvern sau de alte grupuri de
interese. In practică, adeseori cheltuielile de prevenire sunt considerate drept cheltuieli obişnuite
directe. Scopul unei analize cost-beneficiu este de a arăta că respectivul proiect va genera
beneficii importante pentru societate. Prin identificarea cheltuielilor directe şi de prevenire în
scopul stopării degradării ulterioare se poate realiza o mai bună înţelegere a relaţiei dintre
cheltuielile necesare şi beneficiile legate de mediu, care vor fi de fapt rezultatul acestor
cheltuieli. Introducerea tehnologiilor curate se face pentru a preveni degradarea mediului, ceea ce
poate avea ca rezultat beneficii ulterioare legate de mediu. De exemplu, anumite activităţi de
mediu (furnizarea apei curate pentru un oraş) presupun şi prevenirea cheltuielilor de reamplasare
şi/sau reparare.
Cele mai importante beneficii ale unui proiect care îşi propune creşterea globală a calităţii
mediului, ce ar trebui incluse într-o analiză cost-beneficiu, sunt externalităţile bazate pe preţurile
de piaţă. Pe lângă beneficiile directe, principalele beneficii legate de mediu sunt legate de
sănătate, creşterea productivităţii activităţilor complementare şi evitarea cheltuielilor de
prevenire. Aceste tehnici bazate pe piaţă sunt destul de uşor de aplicat. Beneficiile ce au la bază
preţurile umbră pot fi aplicate numai dacă nu se pune problema banilor şi a timpului. Aceste
cazuri sunt foarte rare. Aplicarea acestor tehnici se află încă în curs de perfecţionare putând
deveni mai importante în viitor, în prezent aceste tehnici nu trebuie aplicate cu uşurinţă, folosirea
lor trebuind gândită temeinic. Când aceste metode devin uşor de aplicat şi sunt general acceptate,
abia atunci folosirea acestor tehnici poate fi luată în consideraţie într-o analiză cost-beneficiu.

4.3. Analiza eficienţei costului (AEC)

Analiza eficienţei costului este o formă simplificată a ACB. Aceasta ia în consideraţie doar
partea de cost şi rezultă doar o valoare netă actuală (VNA) a costurilor. Aceste costuri pot fi
transformate în valori anuale folosind un factor de transformare. AEC este folosită la compararea
diferitelor proiecte sau a alternativelor proiectelor care realizează aceleaşi profiluri fizice, dar a
căror valoare este greu de stabilit în termeni monetari. Există o metodă a "costului celui mai mic"
care presupune alegerea celui mai eficient proiect din punct de vedere al costului. AEC este mai
uşor aplicat decât ACB completă atât timp cât nu este necesară stabilirea valorii beneficiilor.
Totuşi, în cazul în care diferite proiecte au costuri de mediu diferite, problema stabilirii valorii
rămâne în centrul atenţiei. Un punct forte al EIM este acela că factorul timp este luat în calcul,
iar testarea preciziei poate fi inclusă într-un mod similar în ACB completă.
In practică, principalele probleme în folosirea AEC gravitează în jurul definiţiei şi al
satisfacerii obiectivelor proiectului, mai ales atunci când alternativele de proiecte nu pot atinge
scopurile proiectului exact în acelaşi mod sau la acelaşi nivel, în cazul în care un proiect are mai
multe obiective, iar diferitele soluţii satisfac anumite scopuri mai mult decât pe altele, AEC nu
ajută prea mult la selectarea celei mai bune alternative.
AEC poate furniza informaţii utile asupra costului standardelor de mediu examinate, dar nu
este realistă presupunerea că standardele de mediu pot fi satisfăcute indiferent de costuri. Câteva
standarde au valoare absolută; ele se referă la prosperitatea ţării care le elaborează. AEC se
aplică şi pentru a determina cum poate fi mai bine cheltuit un buget limitat pentru realizarea
principalului scop al mediului, în acest caz, proiectul constă în reducerea unui anumit tip de
poluare generală de o unitate; alternativele proiectului sunt diferitele surse de poluare şi/sau
diferitele tehnologii.
Un exemplu de prezentare a AEC pentru un proiect de mediu propus este prezentat în
tabelul 4.1.
 Tabelul 4.1. Estimarea preliminară a raportului cost/eficienţă al sistemelor de transport
public urban

Proiect/opţiune Timp de realizare (ani) Particule Oxizi de azot

Metrou la 1-2 17 15
Metrou Ib 5-10 36 32
Tramvai 5 8 7
Transformarea motoarelor
2 6 20
autobuzelor - LNG
- Diesele Modern 0,5-3 2-3 10

4.4. Descriptori ai beneficiilor de mediu

În trecut, numeroase beneficii de mediu erau recunoscute în mod calitativ, însă ignorate în
analiza economică datorită problemei evaluării, în ultimii ani, metodologia de evaluare s-a
dezvoltat extrem de mult. S-au propus o mulţime de metode neortodoxe şi s-a încercat să se
găsească valori pentru bunurile şi serviciile de mediu. O parte dintre ele vor fi menţionate acum,
alături de domeniile lor de aplicare.
Efectul asupra producţiei (EAP)
O anumită activitate sau proiect poate afecta (într-un mod negativ, însă şi într-un mod
pozitiv) producţia sau calitatea (şi deci valoarea) altor producători. Aceşti "alţii" ar putea să fie
ferma vecină, zona din aval de un bazin de râu, ţara vecină etc. Pentru activitate sau proiect acest
efect este unul extern. Dacă el este ignorat, numeroase activităţi pot părea atractive, în schimb ele
probabil că ar putea fi complet justificate.
Metoda EAP decurge în două etape:
 determinarea efectului fizic;
 evaluarea pentru a determina efectul monetar.

Determinarea efectului fizic este foarte uşor de efectuat. In caz că există o legătură strânsă
între activitate sau proiect şi efectul asupra producţiei.
Având în vedere că un anumit produs este afectat, evaluarea este tot atât de simplă sau tot
atât de dificilă ca într-o ACB sau AEC. Preţurile care predomină pe piaţă s-ar putea să trebuiască
să fie reglate pentru a reflecta adevărata lipsă a produsului şi/sau calitatea sa modificată, în caz
că efectul fizic asupra producţiei este substanţial, el afectează furnizarea totală şi astfel, probabil,
şi nivelul preţului EAP este aplicabil la eroziunea solului, despădurire, pierderea zonelor umede
şi alte sisteme naturale, şi pentru producţia influenţată de efecte ale poluării aerului (de exemplu,
acidifierea) şi poluarea apei (de exemplu, eutrofizarea), ca în toate cazurile când există un efect
direct asupra producţiei de bunuri comercializate.
Cheltuieli preventive (CP) şi costurile de înlocuire (CI)
 În această metodă valoarea atribuită mediului este scăzută din comportamentul economic,
prin prevenirea degradării sale peste un anumit nivel, sau să fie ca o condiţie de refacere la acel
nivel, după ce aceasta a fost deteriorată în trecut.
Se deosebesc o serie de cazuri:
 Amplasarea
Victimele deteriorării mediului îşi schimbă "amplasarea în mediu", îndepărtându-se de
zona afectată. Investiţia şi valoarea prezentă a costurilor operaţionale conexe ale acestei deplasări
pot fi utilizate ca o măsură de evaluare a diferenţei dintre calitatea mediului vechii localizări şi
noua localizare.
 Surogate
Aceste "surogate" sunt bunurile şi serviciile (mai scumpe) pe care oamenii le cumpără să
"înlocuiască" mediul deteriorat, ca şi apa îmbuteliată care să înlocuiască apa poluată, geamurile
duble care să reducă nivelul zgomotului în interiorul casei, instalarea aerului condiţionat în
maşini care să împiedice smogul să intre în interior de la alte vehicule.
 Proiecte preventive
Putem observa că oamenii pierd timp şi bani pentru a preveni degradarea mediului, ca în
construirea de terase pentru a preveni eroziunea, drenări pentru a preveni salinizarea zonelor
irigate. Aceste investiţii şi costurile de exploatare şi întreţinere pot fi utilizate pentru a evalua
valoarea atribuită de către aceşti oameni.
 Proiecte compensatoare
Proiectele compensatoare sunt solicitate în mod efectiv de societate pentru a compensa
posibilele daune aduse mediului de către o anumită activitate. Proiectul de compensare poate fi
real, ca în situaţia reîmpăduririi obligatorii a pădurilor sau presupus, în cel de-al doilea caz, el
serveşte pur şi simplu ca un instrument de evaluare a impactului real al unui proiect.
 Norme de emisie acceptate şi aplicate
Normele de emisie acceptate şi aplicate într-o ţară rezultă în costuri de investiţie şi de
funcţionare şi întreţinere pentru diferiţi actori şi în cele din urmă pentru întreaga ţară pentru a
reduce poluarea unui anumit agent până la un nivel prescris. Costurile marginale (costul ultimei
şi celei mai costisitoare unităţi înlocuite) rezultând din norma de emisie reflectă aprecierea
calităţii mediului şi poate fi exprimată ca o rată a unităţii.
Metodologia Cheltuielilor Preventive şi a Costurilor de înlocuire menţionate mai sus se
bazează pe presupunerea că o anume cheltuială materială trebuie să se manifeste. Aceasta este o
presupunere valabilă pentru firmele particulare bine informate şi pentru ca persoanele particulare
să aibă idee de costurile şi beneficiile acţiunilor lor. Se presupune că ele vor urmări cheltuielile
preventive până când costurile combinate ale acestora şi nivelul redus al pagubelor să fie egale
cu nivelul iniţial al pagubei observate, în plus, cheltuielile preventive şi costurile de înlocuire
sunt limitate de posibilitatea de a plăti unei populaţii aflate în pericol, în comunităţile sărace,
aceasta va reprezenta o tendinţă descrescătoare. Se poate constata şi contrariul, în caz că măsurile
aplicate pot avea alte beneficii decât cele de mediu. De asemenea, Costurile de înlocuire
presupun că o înlocuire sau refacere este fezabilă din punct de vedere tehnic. Acesta este însă un
caz rar. Această metodă poate fi, de asemenea, utilizată pentru a evalua paguba de mediu aşa
cum este ea percepută de oamenii care nu locuiesc în acea zonă, care, datorită acestor pagube, nu
s-ar gândi să se mute acolo.
 Capitalul uman
 În capitalul uman abordarea reiese din economia educaţională, unde oamenii sunt
consideraţi unităţi de capital, iar veniturile lor drept randamentul unui capital în educaţie şi
industrie. În economia mediului accentul este pus pe impactul condiţiilor dăunătoare de mediu
asupra sănătăţii omului, aşa cum este exprimată într-un potenţial al individului (sau societăţii).
Abordarea capitalului uman în economia mediului deci se concentrează pe costurile economice
ale îmbolnăvirilor, constând într-o pierdere a veniturilor ca urmare a factorilor de mediu plus
costul tratamentului medical şi îngrijirii sănătăţii. Această metodă este utilă numai dacă se poate
stabili o relaţie între cauză şi efect, între degradarea mediului şi îmbolnăvire. Capitalul uman ar
putea fi utilizat cel mai uşor pentru a evalua efectele condiţiilor nesigure sau nesănătoase de
lucru şi activităţile industriale. Poluarea aerului şi apei, radiaţiile pot fi de asemenea evaluate,
însă legătura cu o singură activitate este de obicei mai puţin clară şi este necesară o cercetare
medicală, epidemiologică şi economică pentru a realiza o corectă estimare a valorii mediului
utilizând această abordare.
 Valoarea proprietăţii şi diferenţe în salarii
Aceste două abordări îşi obţin datele de pe pieţele reale: piaţa imobiliară sau a
proprietăţilor şi piaţa muncii, care sunt utilizate drept surogat pentru o piaţă directă pentru
bunurile şi serviciile de mediu. Ambele abordări utilizează analize statistice complexe pentru a
filtra efectele de mediu, ale modificărilor în preţuri şi salarii. Valoarea proprietăţii este utilizată
să determine costul economic al zgomotului de avioane, de vreme ce în acest caz există o
legătură strânsă între cauză şi efect. Diferenţele în salarii au fost utilizate pentru a evalua
condiţiile periculoase sau dezagreabile de muncă.
Aceste două metode au o aplicabilitate limitată, în special în ţările cu o legislaţie
imperfectă de muncă şi proprietate. In cazuri grave de şomaj şi lipsă de case, unele persoane au
puţine posibilităţi să includă consideraţiile de mediu în deciziile lor privind unde să locuiască şi
să muncească.
 Metoda costului de călătorie
În această metodă costul de călătorie (plus taxa de intrare, în caz că există vreuna) pe care
oamenii îl plătesc pentru a se bucura de serviciile unui anumit mediu sunt folosite pentru a
evalua aprecierea acestui mediu. Această metodă a evoluat în Statele Unite pentru a măsura
valoarea zonelor publice de agrement şi locurilor de viaţă sălbatică, în această metodă zona ce
înconjoară un loc specific este împărţită în zone concentrice, împărţită de linii de cost ISO.
Taxele de vizitare pentru fiecare zonă sunt stabilite prin selectarea vizitatorilor pentru a
determina zona lor de origine şi indicatorii socioeconomici relevanţi. Analiza statistică este
utilizată pentru a stabili o curbă de cerere a vizitatorilor zonei, care măsoară de asemenea
surplusul de vizitatori şi deci "valoarea" zonei respective.
În forma sa cea mai simplă, metoda costului de călătorie poate fi utilizată ca un cost
estimat al reamplasării. Costul (ipotetic) adiţional de călătorie este estimat pentru posibilii
vizitatori care trebuie să călătorească către alte zone în caz că zona în chestiune nu va fi în viitor
disponibilă pentru agrement datorită degradării mediului.
 Disponibilitatea de a plăti şi disponibilitatea de a adopta
Acolo unde pieţele efective lipsesc, aceste două metode bazate pe expertiză stabilesc
afinitatea oamenilor la o anumită modificare de mediu întrebându-i direct pe aceştia. Ideea
principală care stă la baza acestor metode este aceea că oamenii au preferinţe adevărate, însă
ascunse, pentru toate felurile de bunuri ecologice şi că ei sunt în stare de a transfera aceste
preferinţe în unităţi monetare, în mod potenţial, aceste metode (se referă, de asemenea, şi la
Evaluarea Contingent) sunt larg aplicate şi în numeroase cazuri sunt singurele metode
disponibile. Aceste metode sunt similare cercetării de piaţă pentru produsele comerciale, având
în vedere că ele caută să stabilească preferinţele oamenilor pentru anumite bunuri şi servicii
ipotetice, în acest caz furnizate de către mediu, şi valorile de bani pe care aceştia le-ar pune în
ele. Datorită caracterului său ipotetic rezultatele evaluării contingent ar putea să fie puternic
influenţate de descrierea bunurilor de mediu în chestiune şi prin selectarea celor care răspund la
întrebări, de disponibilitatea de a plăti funcţionează şi în sens contrar şi stabileşte ce compensaţie
ar accepta oamenii ca să renunţe la bun sau la serviciu. Având în vedere că ambele metode
funcţionează cu cazuri ipotetice, ele au slăbiciuni inerente, deoarece nu se bazează pe
comportamentul efectiv al consumatorului; în plus, ele se bazează pe înţelegerea chestionărilor
privind problemele şi pe abilitatea lor să le pună în legătură cu situaţiile lor personale.
Avantajul acestei metode este acela că are un domeniu larg de aplicare şi chiar ar putea să
fie utilizată pentru a stabili valorile existente. Această metodă este probabil mai adecvată pentru
a stabili importanţa relativă pe care oamenii o atribuie diferitelor schimbări de mediu decât
stabilirii valorilor lor absolute, în practică, aceste metode sunt utilizate pentru evaluarea
schimbărilor în calitatea aerului şi apei, vieţii sălbatice şi a biodiversităţii în mijlocul unei
populaţii bine informate şi preocupate.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt etapele planificării politicii de mediu ?

2. Care sunt liniile de orientare a strategiei politicii de mediu ?
3. Ce presupune analiza cost-beneficiu?
4. Ce presupune analiza eficienţei costului ?
5. Care sunt descriptorii beneficiilor de mediu ?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

1. Referitor la proiectarea politicii de mediu, in cazul formularii prioritatilor in

legatura cu problemele de mediu criteriile de ierarhizare pot decurge din utilizarea:
. analizei cost-beneficiu
. analizei cost-eficacitate
. analizei riscuri-avantaje
. toate variantele sunt corecte
. nici o varianta nu este corecta

2. Metoda preturilor hedonice (metoda valorii proprietatii) este utilizata atunci

când:
1. modificarile locale ale calitatii mediului sau schimbarile in timp sunt perceptibile
2. se face evaluarea activitatii de recreere
 3. calitatea mediului este apreciata de populatie ca un factor important in valoarea
proprietatii
4. in toate cazurile
Varianta corecta este:
. 1,2
. 1,3
. 2,3
. 2,4

3. Metoda costurilor de calatorie este utilizata atunci când:

. modificarile locale ale calitatii mediului sau schimbarile in timp sunt
perceptibile
. se face evaluarea activitatii de recreere
. calitatea mediului este apreciata de populatie ca un factor important in
valoarea proprietatii
. in toate cazurile
 CAPITOLUL 5. STRATEGII DE PROTECŢIE A MEDIULUI

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

 Însuşirea principalelor elemente directoare ale managementului în spiritul dezvoltării
durabile
 Familiarizarea studenţilor cu implementarea unui SMM
 Cunoaşterea principalelor instrumente ale managementului de mediu
 Cunoaşterea trăsăturilor generale ale patrimoniului natural
 Cunoaşterea principalelor aspecte legate de managementul deşeurilor, de strategiiîn
domeniul gospodăririi apelor

Noţiuni cheie: managementul mediului, dezvoltare durabilă, strategii de mediu, Sistem de

Management de Mediu (SMM), monitoringul mediului, patrimoniu natural, bunuri publice de
mediu, avantaje de mediu, externalităţi de mediu

5.1. Managementul mediului

În cazul aplicării managementului de mediu ca o componentă a managementului general,

toate aceste funcţii vor avea o orientare, cu alte cuvinte o preocupare şi pe linie de mediu.
Toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă şi să
demonstreze o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriilor activităţi, produse
sau servicii asupra mediului şi luând în considerare politica şi obiectivele lor de mediu. Aceste
aspecte se înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor
economice legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă.

5.1.1. Elemente directoare ale managementului în spiritul dezvoltării durabile

Camera Internaţională de Comerţ a stabilit în şedinţa Biroului său executiv din 27.11.1990
o sumă de reguli publicate sub numele de „Carta afacerilor în spiritul dezvoltării durabile –
principiile managementului în condiţiile mediului”
1. Prioritate a companiei. Preocupările privind protecţia mediului înconjurător
trebuie să fie considerate ca fiind una dintre priorităţile companiei. Compania va stabili strategii
de dezvoltare şi programe şi se va ocupa de transpunerea lor în practică, astfel încât protecţia
mediului să fie permanent luată în consideraţie;
2. Management integrat. Conducerea fiecărei firme, fiecărei unităţi va aplica în
practică strategiile şi programele enunţate mai sus, protecţia mediului intrând ca o componentă a
preocupărilor din cadrul fiecărei funcţii manageriale;
3. Îmbunătăţirea continuă. Strategiile, programele, cât şi rezultatele transpunerii în
practică a acestora vor fi permanent îmbunătăţite folosind noutăţile din domeniul ştiinţific,
tehnic, cerinţele consumatorului şi adaptările colectivităţii umane din care fac parte, folosind ca
punct de plecare legile şi actele normative în vigoare. În cazul unei companii multinaţionale,
aceasta va aplica aceleaşi principii şi în celelalte ţări unde îşi desfăşoară activitatea,
 4. Educaţia salariaţilor. Compania se va preocupa permanent de a educa, antrena şi
motiva angajaţii, astfel încât aceştia să-şi desfăşoare activităţile în mod responsabil, în
concordanţă cu protecţia mediului;
5. Studiu premergător. Compania va studia impactul unei noi unităţi sau al unui nou
proiect asupra mediului înainte de a-l lansa şi, de asemenea, înainte de a dezafecta o unitate. În
caz contrar, el nu va putea primi autorizaţia de funcţionare;
6. Produse şi servicii. Compania va dezvolta şi va oferi acele produse şi servicii care
nu perturbă mediul înconjurător şi care prezintă siguranţă în folosire, care sunt eficiente sub
aspectul consumurilor specifice, care pot fi reciclate, reutilizate sau lichidate în mod sigur;
7. Sfătuirea clientului. Clientul trebuie sfătuit, eventual chiar educat în sensul
exploatării, transportului, depozitării şi eventual debarasării de produsele firmei în modul cel mai
sigur pentru mediul înconjurător;
8. Facilităţi şi operare. Compania va proiecta, va dezvolta şi va opera acele facilităţi
care să permită o economisire a energiei şi a materiilor prime, folosirea cât mai susţinută a
surselor regenerabile, minimizarea efectelor negative asupra mediului şi generarea de deşeuri
poluante, se va ocupa de tratarea şi depozitarea în siguranţă a deşeurilor.
9. Cercetarea. Compania va conduce şi va finanţa cercetări vizând impactul asupra
mediului, a materiilor prime, a proceselor, produselor şi deşeurilor asociate;
10. Abordarea precaută. Compania va modifica fabrica, modul de fabricaţie a
produsului sau serviciilor aferente, în măsura în care îi permite nivelul actual al cunoştinţelor,
astfel încât efectele nedorite asupra mediului înconjurător să se minimizeze;
11. Furnizori şi beneficiari. Compania va promova adoptarea principiilor de mai sus
către toţi furnizorii şi beneficiarii săi, îi va încuraja în acest sens şi le va cere, eventual, să-şi
îmbunătăţească propriile metode de fabricaţie, astfel încât să devină concordante cu cele ale
firmei.
12. Pregătirea pentru a face faţă unui accident. Compania va pune la punct şi va
întreţine măsuri de prevenire şi intervenţie în caz de accident, oriunde o asemenea eventualitate
este posibilă, în colaborare cu autorităţile locale şi naţionale, luând în consideraţie şi posibilele
efecte transfrontaliere.
13. Transferul de tehnologie. Compania va contribui la transferul tehnologiilor
„prietenoase” în raport cu mediul şi al metodelor corespunzătoare de management către toţi cei
interesaţi;
14. Contribuţia la efortul comun. Compania va contribui la dezvoltarea unor
programe ştiinţifice şi iniţiative publice, guvernamentale, care să îmbunătăţească nivelul atenţiei
care se dă protecţiei mediului;
15. Dialogul deschis. Compania va încuraja dialogul deschis şi fără idei preconcepute
purtat cu angajaţii, publicul, societatea în general, participând şi încercând să răspundă
preocupărilor acestora în legătură cu eventualele probleme sau impacturi ale activităţii firmei, ale
produselor, serviciilor sau deşeurilor ei, inclusiv acelea de importanţă transfrontieră sau globală;
16. Respectul legilor şi raportarea rezultatelor. Compania va măsura permanent
nivelul poluării provocate şi gradul de reducere a acesteia, va organiza cu regularitate audituri de
protecţia mediului şi verificări ale respectării regulamentelor interne şi legislaţiei, va informa
periodic despre toate aspectele acestea consiliul de conducere, acţionarii, angajaţii, autorităţile şi
publicul.
 Cele 16 principii enumerate mai sus, au meritul de a preciza termenii şi de a reuni
elementele esenţiale ale conducerii ecologice a unei organizaţii, problemă care, la această oră, se
bucură de un larg interes pe plan internaţional şi care va deveni şi la noi un factor important,
odată cu instalarea în economia românească a climatului cu adevărat concurenţial.
Seria de Standarde ISO 14000
Una din cele mai importante activităţi din ultimii ani, pe plan mondial, rămâne dezvoltarea
standardelor de mediu, îndeosebi cele din cadrul Comitetului Tehnic 207 (seria ISO 14000) al
Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare. Această serie de standarde ISO 14000 are ca
principal obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare a managementului de mediu (similar
cu ISO 9000 pentru managementul calităţii) întreprinderilor din lumea întreagă.
Activitatea Comitetului Tehnic 207 este divizată în şase subcomitete (SC) şi un grup de
lucru (WG - Working Group) special .
Lucrările CT 207 se grupează în următoarele direcţii:
 sistemul de management de mediu(EMS Environmental Management System);
 auditul de mediu (EA - Environmental Audit);
 evaluarea performanţei de mediu (EPE - Environmental Performance Estimate);
 eco-marcarea;
 evaluarea ciclului de viaţă (LCA - Life Cycle Analyse);
 aspectele de mediu în standardele de produs (EARS - Environmental Aspects
Products Standard);
 termeni şi definiţii.
Standardele ISO 14000 stabilesc cerinţele pentru un sistem de management de mediu.
Acestea au fost elaborate pentru a putea fi aplicate tuturor organizaţiilor, de orice tip şi mărime,
şi de a fi adaptate diverselor condiţii geografice, culturale şi sociale. Baza acestei abordări este
reprezentată în figura 6.1. Succesul sistemului depinde de angajamentul asumat la toate
nivelurile şi funcţiile organizaţiei, în special la nivelul cel mai ridicat al conducerii organizaţiei.
Un sistem de acest tip permite unei organizaţii să stabilească şi să evalueze eficienţa procedurilor
pentru elaborarea politicii de mediu şi a obiectivelor sale de mediu, să obţină conformitatea cu
acestea şi să demonstreze această conformitate altora. Scopul general este de a susţine protecţia
mediului şi de a preveni poluarea în echilibru cu necesităţile socio-economice. Ar trebui
menţionat faptul că pot fi abordate simultan mai multe cerinţe sau pot fi reconsiderate în orice
moment.
Există o deosebire importantă între specificaţiile care descriu cerinţele sistemului în scopul
certificării/înregistrării şi/sau autodeclarării unui sistem de management de mediu al unei
organizaţii şi ghidul care nu este destinat certificării, ci furnizării unui sprijin organizaţiei în
vederea implementării sau îmbunătăţirii unui sistem de management de mediu. Managementul
de mediu acoperă un ansamblu de probleme, inclusiv pe cele cu implicaţii de ordin strategic şi
concurenţial. Demonstrarea aplicării cu succes a standardelor ISO 14000 poate fi utilizată de o
organizaţie pentru a asigura părţile interesate că are implementat un sistem corespunzător de
management de mediu.
În România, prin Institutul Român de Standardizare, în anul 1994 s-a constituit Comitetul
Tehnic 323 (managementul de mediu) care reuneşte specialişti în probleme de protecţia
mediului, din diferite sectoare de activitate. Acest Comitet a preluat activitatea de adoptare în
România a seriei de standarde ISO 14000. în prezent sunt finalizate standardele ISO 14001, ISO
14004, ISO 14010, ISO 14011 şi ISO 14012.
În această stare evolutivă a problematicii de mediu şi a eforturilor ţărilor industrializate de
a promova sisteme de management de mediu, ecomarcarea şi auditul de mediu, se poate
prognoza ca într-un viitor apropiat standardele de calitate ale produselor siderurgice româneşti nu
vor mai fi suficiente pentru a asigura menţinerea pe piaţa externă, înregistrarea produselor după
criteriul de protecţie a mediului adaugă un parametru nou procesului concurenţial.

Fig. 5.1. Modelul managementului de mediu

Aceste standarde, redactate astfel încât să poată fi aplicabile organizaţiilor de orice tip şi
mărime, au la bază o ecuaţie simplă: un management de mediu performant, o creştere a eficienţei
şi o amortizare mai rapidă a investiţiilor.
Acest standard nu se doreşte a fi o nouă birocraţie în documentaţia întreprinderilor sau un
nou şi voluminos manual de management care să decoreze unul din birourile compartimentului
de protecţie a mediului, ci un sistem care să îmbunătăţească efectiv rezultatele de protecţie a
mediului.
In acest sens scopul documentaţiei alcătuite în concordanţă cu cerinţele standardului ISO
14001 este să creeze disciplina unui sistem, să demonstreze auditorilor conformitatea şi să nu
devină prin ea însăşi un sfârşit de acţiune.
Protecţia mediului devine şi în ţara noastră din ce în ce mai mult un alt factor de presiune
asupra activităţii întreprinderilor. Cele care vor lua o iniţiativă pozitivă în domeniu vor avea de
câştigat.

5.2. Sisteme de management de mediu

Mai mult ca oricând este recunoscut faptul că un control efectiv al poluării nu se poate
realiza exclusiv pe soluţii tehnologice, ci acesta trebuie abordat în baza unui sistem de
management de mediu, integrat managementului general al întreprinderii.
 În numeroase ţări implementarea sistemelor de management de mediu, deşi o acţiune
voluntară, a reuşit să convingă, nu numai prin beneficiile financiare obţinute (ca: identificarea
zonelor ce pot aduce economii, mărirea eficienţei producţiei, găsirea de noi pieţe etc.), dar şi prin
creşterea credibilităţii în obţinerea de credite bancare, în atragerea investitorilor şi a noilor
beneficiari.
În acest sens, în prezent, pe plan mondial se poate constata o orientare a preocupărilor
companiilor către introducerea Sistemelor de Management de Mediu (SMM). Aceasta oferă o
modalitate structurată şi sistematică de integrare a problematicii de mediu în toate aspectele
activităţii unei companii.
Standardul ISO 14001 dă următoarea definiţie pentru conceptul de Sistem de Management
de Mediu:
"Componentă a sistemului general de management ce include structura organizatorică,
activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru
elaborarea, implementarea, realizarea, revizuirea şi menţinerea politicii de mediu".
Implementarea unui sistem de management de mediu are ca obiectiv îmbunătăţirea
performanţei de mediu. Specificaţiile se bazează pe ideea că organizaţia va analiza periodic şi va
evalua sistemul de management de mediu pentru a identifica oportunităţile de îmbunătăţire şi
implementare a lor. îmbunătăţirile aduse sistemului de management de mediu au ca scop
antrenarea unor îmbunătăţiri suplimentare ale performanţei de mediu.
Sistemul de management de mediu furnizează un proces structural pentru obţinerea unei
îmbunătăţiri continue, al cărui ritm şi întindere vor fi determinate de către organizaţie în funcţie
de contextul economic şi de alte circumstanţe. Deşi este posibilă o anumită îmbunătăţire a
performanţei de mediu ca urmare a adoptării acestei abordări sistematice, ar trebui să se înţeleagă
că sistemul de management de mediu este un instrument de lucru care permite organizaţiei să
atingă şi să controleze sistematic nivelul performanţei de mediu pe care şi-1 fixează. Stabilirea şi
funcţionarea unui sistem de management de mediu nu determină în mod necesar prin el însuşi o
reducere imediată a unui impact dăunător asupra mediului.
Integrarea problemelor legate de mediu în cadrul sistemului de management general al
organizaţiei poate contribui la implementarea efectivă a sistemului de management de mediu,
precum şi la eficientizarea şi clarificarea atribuţiilor. Sistemul permite unei organizaţii:
a. să stabilească o politică de mediu corespunzătoare;
b. să identifice aspectele de mediu care rezultă din activităţile, produsele sau serviciile
sale, existente, anterioare sau planificate, pentru a determina impactul semnificativ asupra
mediului;
c. să identifice reglementările şi prevederile legale relevante;
d. să identifice priorităţile şi să fixeze obiective generale şi obiective specifice de mediu
corespunzătoare;
e. să stabilească o structură şi unul sau mai multe programe pentru a pune în practicăpolitica
şi pentru a-şi atinge obiectivele de mediu fixate;
f. să faciliteze activităţile de planificare, control, monitorizare, acţiuni corective,audit şi
analiză pentru a se asigura că politica de mediu este respectată şi sistemul de management
de mediu rămâne corespunzător;
g. să fie capabilă să se adapteze la schimbări.
 Atragem atenţia asupra importanţei precizării Politicii de Mediu. Politica de mediu este
elementul motor al implementării şi al îmbunătăţirii sistemului de management de mediu al unei
organizaţii, astfel încât organizaţia să poată menţine şi îmbunătăţi performanţa de mediu, în
consecinţă, se recomandă ca politica de mediu să reflecte angajamentul conducerii organizaţiei la
cel mai înalt nivel de a se conforma legilor în vigoare şi de a urmări îmbunătăţirea continuă.
Politica de mediu reprezintă baza pe care se sprijină organizaţia pentru a-şi fixa obiectivele
generale şi obiectivele specifice de mediu. Se recomandă ca politica de mediu să fie suficient de
clară pentru a fi înţeleasă de părţile interesate, atât din cadrul organizaţiei cât şi din exterior, şi să
fie analizată şi revizuită periodic pentru a reflecta modificarea condiţiilor şi a informaţiilor. Se
recomandă ca domeniul său de aplicare să fie clar identificat.
Conducerea organizaţiei la cel mai înalt nivel ar trebui să definească şi să documenteze
politica sa de mediu în contextul politicii de mediu al oricărui ansamblu organizaţional căruia îi
aparţine şi cu aprobarea acestuia, dacă el există.
În etapele premergătoare stabilirii politicii de mediu este necesară derularea unui proces de
identificare a aspectelor de mediu semnificative care ar trebui luate în considerare cu prioritate
de către sistemul de management de mediu al unei organizaţii. Se recomandă ca în acest proces
să se ţină seama de costul şi timpul necesare efectuării analizelor şi de disponibilitatea datelor
sigure. Informaţiile furnizate deja în scopuri de reglementare sau în alte scopuri se pot utiliza în
cadrul acestui proces. De asemenea, organizaţiile pot lua în considerare gradul efectiv de control
asupra aspectelor de mediu considerate. Se recomandă ca organizaţiile să determine aspectele de
mediu în funcţie de intrările şi ieşirile asociate cu activităţile, produse şi/sau serviciile lor
relevante, actuale şi anterioare.
Se recomandă ca o organizaţie în care nu există un sistem de management de mediu să
stabilească, într-o primă etapă, situaţia sa în raport cu mediul printr-o analiză de mediu
preliminară. Scopul acestei analize este de a lua în considerare toate aspectele de mediu ale
organizaţiei ca bază pentru stabilirea sistemului de management de mediu.
Se recomandă ca această analiză să acopere patru domenii principale:
a) prevederile legale şi reglementările;
b) identificarea aspectelor de mediu semnificative;
c) examinarea tuturor procedurilor şi practicilor de management de mediu existente;
d) evaluarea acţiunilor întreprinse în urma investigării incidentelor anterioare.

În toate cazurile se recomandă să fie luate în considerare condiţiile normale şi anormale de

funcţionare din cadrul organizaţiei, precum şi situaţiile de urgenţă posibile.
O abordare corespunzătoare pentru această analiză de mediu preliminară poate include liste
de verificare, interviuri, măsuri şi inspecţii directe, rezultate ale auditurilor anterioare sau altor
analize care depind de natura activităţilor organizaţiei.
Se recomandă ca procesul de identificare a aspectelor de mediu semnificative asociate
activităţilor din unităţile operaţionale ale organizaţiei să ia în considerare, dacă este necesar,
următorii factori:
1. emisii în aer;
2. deversări în apă;
3. gestionarea deşeurilor;
4. contaminarea solului;
 5. utilizarea materiilor prime şi a resurselor naturale;
6. alte probleme referitoare la comunitate şi la mediul local.

Se recomandă ca acest proces să ia în considerare condiţiile normale de funcţionare,

condiţiile de oprire şi pornire, precum şi impacturile semnificative potenţiale asociate situaţiilor
previzibile în mod raţional sau situaţiilor de urgenţă.
Procesul are drept scop identificarea aspectelor semnificative de mediu asociate
activităţilor, produselor sau serviciilor, şi nu evaluarea detaliată a ciclului de viaţă. Organizaţiile
nu trebuie să evalueze fiecare intrare de produs, componentă sau materie primă. Ele pot selecta
categorii de activităţi, produse sau servicii pentru a identifica acele aspecte susceptibile de a avea
un impact semnificativ.
Controlul şi influenţa asupra aspectelor de mediu asociate produselor diferă semnificativ în
funcţie de poziţia pe piaţă a organizaţiei. Un contractant sau un furnizor al organizaţiei poate
avea o influenţă relativ scăzută, în timp ce organizaţia responsabilă de proiectarea produsului
poate modifica sensibil aspectele de mediu, prin schimbarea, de exemplu, a unui material de
intrare. Deşi organizaţiile pot avea un control limitat al utilizării şi al eliminării produselor
lor, se recomandă, totuşi, dacă este posibil, ca acestea să aibă în vedere mecanisme de
manipulare şi de eliminare corespunzătoare. Această prevedere nu are ca scop modificarea sau
creşterea obligaţiilor legale ale unei organizaţii.

5.3.1.Instrumente ale managementului de mediu

Un Sistem de Management de Mediu (SMM) trebuie să ofere toate detaliile necesare
pentru evaluarea impactului asupra mediului a tuturor proceselor şi procedurilor, astfel încât să
faciliteze: luarea deciziilor, previziunile strategice, conceptele de dezvoltare, proiectare,
prelucrare, ambalare, distribuţie şi comercializare, fără efecte negative asupra mediului. In acest
sens, alături de SMM există în prezent un cuprinzător set de instrumente ale managementului de
mediu care ajută la soluţionarea problemelor în condiţiile respectării cerinţelor dezvoltării
durabile.
Instituţiile guvernamentale au nevoie de un mecanism, ca şi de instrumente specifice
pentru a-şi realiza programele, politicile şi strategiile naţionale de protecţie a mediului. De
asemenea, conducătorii întreprinderilor au descoperit, la rândul lor, că le sunt necesare
instrumente de mediu pentru a-şi concretiza deciziile luate în sistemul de management de mediu.
În ultimii ani, o dată cu evoluţia înregistrată la nivelul managementului de mediu au
devenit operaţionale o serie întreagă de instrumente manageriale de protecţie a mediului.
Aceste instrumente sunt astfel structurate încât să îmbunătăţească sistemul de luare a
deciziilor, de informare a managerilor şi a altor categorii de personal, cu scopul final al
îmbunătăţirii performanţelor de mediu ale întreprinderilor. Ele au fost promovate în numeroase
ţări, fiind la îndemâna companiilor pentru a fi adoptate şi utilizate în mod voluntar fără presiuni
legislative.
Într-o clasificare generală, aceste instrumente se împart în trei mari categorii:
1. pentru analiză şi evaluare;
2. pentru acţiune;
3. pentru comunicare.
Instrumentele pentru analiză şi evaluare sunt de tipul următor:
 metode de comparare a performanţelor de mediu proprii cu realizările de vârf în
domeniu;
 analiza cost-beneficiu, utilă în ierarhizarea alternativelor de control al proceselor de
poluare;
 auditul de mediu, folosit pentru a verifica conformarea cu legislaţia specifică şi de a
evalua practicile şi procedurile de mediu;
 evaluarea impactului de mediu, aplicat în faza de proiectare cu scopul identificării
impactului potenţial;
 evaluarea cheltuielilor pentru protecţia mediului (contabilitatea de mediu),
 evaluarea costului total - ajută la identificarea următoarelor patru tipuri de costuri
pentru un produs, proces sau proiect: costuri directe; costuri ascunse (exemplu:
monitoring, conformare); potenţiale răspunderi (plata unor remedieri în mediu) sau
costuri mai puţin tangibile (cum ar fi relaţiile cu publicul, o bună imagine etc.);
 evaluarea iniţială a calităţii mediului (diagnoză)- se realizează pentru a stabili
punctul de plecare într-o acţiune ecologică;
 evaluarea ciclului de viaţă, metoda prin care sunt evaluate consumurile de energie
şi materii prime, pe de o parte, şi impactul asupra mediului,pe de alta,în fazele
reprezentative ale desfăşurării proceselor pentru obţinerea unui produs şi ale
utilizării lui (începând cu extracţia materiilor prime, prelucrarea, utilizarea,
reciclarea, transportul, până la depozitarea produsului uzat);
 evaluarea riscului asupra mediului şi a sănătăţii umane este realizată cu scopul
stabilirii unor măsuri de prevenire a apariţiei unor incidente, accidente;
 evaluarea tehnologiei - stabileşte efectele potenţiale ale unei noi tehnologii înainte
de împlementarea sa;
 indicatorii dezvoltării durabile - diferiţi de indicatorii economici convenţionali şi
care integrează aspectele de mediu în aprecierea progresului economic.

Instrumente pentru acţiune precum:

 sistem de management de mediu, care stabileşte structura organizatorică,
responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele, pentru a
implementa politica de mediu a întreprinderii;
 politica de mediu reprezintă obiectivele şi principiile ce stau la baza acţiunilor de
protecţie a mediului, incluzând conformarea cu întreaga legislaţie de mediu
specifică întreprinderii;
 management total al calităţii mediului - a fost acceptat ca un instrument vizând
îmbunătăţirea performanţelor întregii activităţi incluzând şi managementul de
mediu;
 ecomarcarea (ecoemblema), termen care descrie o procedură devenită oficială în
multe ţări, conform căreia un produs cu un nivel acceptabil de impact asupra
mediului poate primi o etichetă ecologică;
 pârghii economice, al căror scop este de atingere a obiectivelor de mediu cu costuri
cât mai mici. în acest sens alocarea optimă a resurselor pentru mediu reclamă
utilizarea cantităţii optime a fiecărei resurse comparativ cu preţurile altor factori
 economici de producţie (ex.: ecuaţia economică de optimizare între preţul
materiilor prime - intrări - şi taxele pe emisii poluante - ieşiri);
 înţelegeri voluntare - focalizate pe atingerea unor obiective de mediu dincolo de
cerinţele legii;
 parteneriat în favoarea protecţiei mediului, în general realizate pentru a transforma
poziţiile de confruntare, dependenţă şi izolare în înţelegeri mutuale, precum şi
interdependenţa acceptată.

Instrumente de comunicare în interiorul întreprinderii şi în afara ei.

Dintre acestea semnalăm:
 rapoarte anuale;
 informaţii pentru mass-media, pentru clienţi sau pentru angajaţii proprii;
 rapoarte interne pentru evidenţa SMM.

Standardele ISO din grupa 14020, şi anume "Declaraţia de mediu şi ecomarcarea

produselor":
Această preocupare legată de punerea în circulaţie a unor produse şi servicii "prietenoase"
mediului face obiectul unor normative ISO din seria 14000, după cum urmează:
- ISO 14020 - Principii ale ecomarcării. Declaraţia de mediu;
- ISO 14021 - Cerinţe pentru autodeclaraţia de mediu. Termeni şi definiţii;
- ISO 14022 - Ecomarcarea. Simboluri;
- ISO 14023 - Ecomarcarea. Testarea şi verificarea metodologiei;
- ISO 14024 - Ecomarcarea. Programe de aplicare. Etichetare de tip I. Principii, proceduri
de certificare;
- ISO 14025 - Ecomarcare. Programe de aplicare. Etichetare de tip III.
Toate aceste norme sunt în curs de definitivare şi publicare, fiind în prezent la nivel de
propunere şi pe plan internaţional. După această etapă urmează preluarea şi publicarea şi în
sistemul standardelor româneşti.
Se consideră interesant a prezenta principiile generale ale unei astfel de preocupări.
Prezentarea nu va fi comentată, rezumându-se la inserarea celor 8 principii generale înscrise în
ISO 14020:
Principiul 1. Declaraţia şi ecomarcarea trebuie să fie precise, verificabile, relevante şi
neamăgitoare.
Principiul 2. Procedurile şi cerinţele pentru declaraţia şi ecomarcarea nu trebuie să fie
făcute, adoptate sau aplicate ca o metodă cu efecte de creare a unor obstacole netarifare în
comerţul internaţional.
Principiul 3. Declaraţia şi ecomarcarea trebuie să se bazeze pe o metodologie ştiinţifică,
care să fie suficient de amănunţită şi cuprinzătoare pentru a susţine ecomarcarea, iar rezultatul
acestei metodologii să fie precis şi reproductibil.
Principiul 4. Dezvoltarea declaraţiei şi ecomarcarea trebuie să ia în considerare, cât se
poate de mult, ciclul de viaţă al produselor.
Principiul 5. Declaraţia de mediu şi ecomarcarea nu trebuie să inhibe inovaţia care
menţine sau are potenţial de îmbunătăţire a performanţelor de mediu.
 Principiul 6. Orice cerinţă administrativă sau informaţie solicitată privind declaraţia şi
etichetarea de mediu trebuie să se limiteze la cele necesare pentru a stabili conformitatea cu
criteriile aplicabile şi standardizate de ecomarcare şi declaraţia de mediu.
Principiul 7. Procesul de dezvoltare a ecomarcării şi declaraţiei de mediu trebuie să
includă un sistem deschis de consultare participativă a părţilor interesate. Eforturi rezonabile
trebuie făcute pentru a atinge consens în timpul procesului de consultare.
Principiul 8. Informaţia despre aspectul de mediu al produselor şi serviciilor, relevantă
pentru declaraţia şi ecomarcarea, trebuie să fie disponibilă pentru cumpărător sau potenţial
cumpărător. Informaţia va fi pusă la dispoziţie de partea care face declaraţia şi ecomarcarea.

5.4. Sistemul de monitoring al mediului

Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind: supravegherea,

prognozarea şi avertizarea în scopul intervenţiei operative pentru menţinerea stării de echilibru a
mediului.
Monitoringul mediului ca instrument al activităţii manageriale în acest domeniu, are
menirea de a asigura un flux informaţional, structurat pe sectoare şi intersectorial.
Începutul oricărei activităţi de protecţia mediului dintr-o ţară, ca politică de stat, coerentă şi
eficientă, se face cu organizarea şi asigurarea funcţionării sistemului de supraveghere
(monitoring) a mediului în ansamblu şi a componentelor sale. Organizarea unui astfel de sistem
la nivel naţional presupune elaborarea unei concepţii moderne, care, odată validată şi aprobată de
autorităţile centrale, se materializează în timp.
Efortul financiar pentru organizare este deosebit şi presupune pentru ţările în tranziţie un
sprijin substanţial internaţional.
În ceea ce priveşte România, încă de la începutul perioadei când protecţia mediului a
devenit o preocupare primordială a statului, deci după 1989, a fost elaborată o concepţie modernă
de organizare a sistemului de monitoring, materializând cele două concepte actuale care cer:
 sistem integrat, pentru toţi factorii de mediu;
 sistem global, pe diferite niveluri de agregare, inclusiv cu conectare la reţeaua
 mondială.

În acest scop a fost elaborat SMIR în ICIM (Vaducă A. şi colaboratorii) şi aprobat la

nivelul Autorităţii centrale de mediu. Organizarea sistemului este în derulare şi cu sprijinul unor
instituţii internaţionale.
În cele ce urmează se vor prezenta în mod succint principalele componente şi caracteristici
ale Sistemului de Monitoring Integrat al Mediului din România (SMIR).
SMIR reprezintă un sistem complet de achiziţie a datelor privind calitatea mediului
obţinute pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de parametri şi
indicatori, cu acoperire spaţială şi temporală care să asigure posibilitatea controlului poluării:
SMIR are la bază Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor, cu cele cinci subsisteme
(ape de suprafaţă curgătoare, lacuri, ape maritime, ape subterane, ape uzate), Reţeaua de Fond şi
cea de Imisie pentru Supravegherea Calităţii Aerului, Reţeaua de Ploi Acide, Reţeaua de
Radioactivitate din subordinea directă a Autorităţii Mediului, cât şi o serie de alte informaţii
periodice privind Calitatea Solului, Vegetaţiei, Faunei, Sănătăţii Umane primite de la alte
Ministere şi unităţi de profil.
Existenţa unui sistem de monitoring al mediului, perfecţionarea şi optimizarea lui, prin
extindere calitativă şi cantitativă, rezultă din următoarele necesităţi actuale:
 necesitatea cunoaşterii evoluţiei calităţii componentelor de mediu în scopul
stabilirii şi impunerii măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie, a celor de
retehnologizare, a aprecierii raportului cost/beneficiu, a verificării eficienţei
măsurilor luate;
 necesitatea grupării, selectării şi ordonării informaţiilor, a corelării lor cu informaţii
de altă natură (teledetecţie, zonare ecologică, zonare pedologică, starea de sănătate
a populaţiei ş.a.);
 necesitatea obţinerii de informaţii comparabile cu informaţii la scară regională,
continentală sau globală pentru utilizare în cadrul programelor proprii sau a
celo rinternaţionale la care România este parte (climatul mondial, stratul
deozon,transportul de lungă distanţă, reducerea emisiilor de SOx - NOx - COV
(compuşi organici volatili), protecţia Dunării şi Mării Negre etc.);
 necesitatea dezvoltării bazei de cunoştinţe pentru stabilirea şi fundamentarea unor
acţiuni de protecţia mediului, de reconstrucţie ecologică, de evaluare a impactului şi
pentru evidenţierea unor efecte încă necontrolate asupra biodiversităţii şi a
bunurilor materiale.

Obiectivul fundamental al SMIR îl constituie realizarea unui sistem adecvat de

supraveghere a calităţii mediului din România, pentru controlul influenţelor antropice, redresării
economice durabile în viitor din punct de vedere al protecţiei ecologice, fundamentării măsurilor
de ingineria mediului.
Monitoringul integrat al mediului corespunde unei cerinţe obiective de obţinere a unei
imagini pertinente, de ansamblu, asupra stadiului, la un moment dat, şi al tendinţei de evoluţie a
calităţii mediului, la care cele două componente de bază, mediul biotic şi cel abiotic, trebuie
investigate în directă corelaţie cu interdependenţele şi condiţionările reciproce.
Caracterizarea circulaţiei, acumulării, transformării poluanţilor şi a efectului acestei
tranzitări asupra mediului biotic şi abiotic constituie un obiectiv abordat recent pe plan mondial
(1985), iar la noi în ţară este în faza de debut (1991) integrându-se în politica generală de
protecţia mediului urmărită de către ministerul de resort.
Principalele rezultate prevăzute a fi obţinute prin SMIR sunt următoarele:
a) interfaţarea actualelor reţele şi subsisteme de supraveghere a calităţii apelor, aerului,
precipitaţiilor şi solului, într-o etapă, într-un sistem integrat de monitoring a
parametrilor fizico-chimici, biologici, bacteriologici şi radio-chimici;
b) restructurarea actualei ierarhizări a secţiunilor de control al mediului din punct de
vedere al zonelor de fond şi impact, ţinându-se cont de legislaţia de mediudin România
şi problemele specifice mişcării transfrontaliere a poluării;
c) implementarea informaţiilor specifice supravegherii pe termen lung a modificării
ecosistemelor terestre şi acvatice în activitatea de monitoring integrat;
 d) fundamentarea unor indicatori şi parametri sintetici reprezentativi
monitoringuluiintegrat al factorilor de mediu, pentru exprimarea interdependenţelor
dintre modificarea calităţii aerului şi cea a apelor, ca principali vectori de programare a
poluării;
e) elaborarea unui sistem de prezentare sinoptică a calităţii factorilor de mediu şi de
urmărire a dinamicii acesteia;
f) asigurarea condiţiilor de interconectare a SM1R la GEMS (Sistemul global de
supraveghere a mediului), cât şi alte sisteme zonale şi internaţionale de supraveghere.

Tipuri de activităţi. Pornindu-se de la experienţa existentă în prezent în cadrul Sistemului

Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor (SNSCA), pentru SMIR se disting două tipuri de
activităţi:
 activitatea operativă de culegere a datelor, avertizarea unor poluări accidentale şi
luarea unor măsuri de protecţie a folosinţelor;
 activitatea de caracterizare a calităţii mediului, pe termen lung, evaluare a
tendinţelor de evoluţie şi a măsurilor de protecţie adecvate. Periodic (anual)se vor
edita sintezele de calitate a mediului şi prognoza evoluţiei.

Structura. Pornind de la structura sistemelor similare, organizate pe plan mondial, şi de la

conţinutul informaţiilor furnizate de acestea se disting 3 categorii principale de componente ale
mediului, diferenţiate după modul lor de încadrare în propagarea, transformarea şi/sau
acumularea unor poluanţi
a) vectori de propagare a poluării;
b) interfeţe de contact;
c) medii de bioacumulare şi biotransformare.

a. Vectori de propagare a poluării

În această categorie se includ apele şi aerul la care propagarea poluării se efectuează
diferenţiat, principalii parametri de caracterizare fiind: concentraţiile specifice, debitele masice
asociate, vitezele de dispersie.
b. Interfeţe de contact
În această categorie se include solul, ponderea principală revenind fenomenelor fizico-
chimice (schimb ionic, absorbţie, adsorbţie), iar parametrii de caracterizare fiind:
- timpul de retenţie,
- indicii de retenţie.
c. Medii de bioacumulare şi biotransformare
Spre deosebire de componentele vectorilor de propagare a poluării şi interfeţele de contact,
mediile de bioacumulare şi biotransformare se referă, în esenţă, la ecologia acvatică şi cea
terestră, cu parametrii specifici: diversitate, cantitate, vârstă, rate de bioacumulare şi
biotransformare.
Modul de organizare a SMIR. Pornindu-se de la natura şi tipul parametrilor ce trebuiesc
urmăriţi prin SMIR se disting următoarele elemente specifice:
a) reţele destinate supravegherii imisiilor (aer atmosferic, cursuri receptoare de apă);
b) controlul poluării la emisie;
 c) evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţia mediului.

a. Reţele specifice de supraveghere a imisiilor

Aceste reţele au o structură mixtă de organizare, ţinându-se cont de mediile de investigaţie
şi parametrii urmăriţi, respectiv:
structuri la nivel de bazin hidrografic;
structuri la nivel judeţean;
zone de tranzitare poluanţi atmosferici;
zone de supraveghere a impactului transfrontalieră;
puncte de post-evaluare impact antropogen.
De menţionat că, funcţie de componentele de mediu urmărite, reţelele proprii de
supraveghere pot să corespundă nu numai unei singure structuri - de tipul celor enumerate mai
sus dar şi unei structuri mixte. Acest lucru apare în mod deosebit la monitoringul mediilor de
bioacumulare şi biotransformare.

b. Controlul poluării la emisie

Spre deosebire de monitoringul imisiilor, controlul poluării la emisie se diferenţiază prin
următoarele elemente:
concentraţiile, parametrii şi frecvenţele de urmărire sunt diferite ca niveluri, gamă
şi perioadă de timp;
alături de investigarea valorilor determinate, activitatea de control impune
necesitatea asigurării condiţiilor de intervenţie în procesele tehnologice de
fabricaţie şi de epurare a apelor, respectiv purificarea aerului, pentru a aduce
parametrii urmăriţi la limitele prestabilite.
Reţelele de emisie se referă la:
1. ape uzate;
2. evacuări de poluanţi în atmosferă.

c. Evaluarea şi controlul eficienţei globale a măsurilor de protecţie a mediului

Structura organizatorică pentru acest obiectiv cuprinde:
zone de protecţie naturală;
rezervaţii naturale;
ecozone; zone de reconstrucţie ecologică.
Circulaţia şi prelucrarea datelor. Ţinând cont că la un sistem de monitoring integrat
participă mai multe reţele şi subsisteme diferite se disting două circuite a datelor:
a) circulaţia pe plan orizontal, între subsisteme de monitoring vectori de propagare a
poluării/interfeţe de contact/medii de bioacumulare şi biotransformare;
b) circulaţia pe plan vertical de la punctele de supraveghere la centrul de prelucrare şi
interpretare a rezultatelor.
5.5. Patrimoniul natural

În gândirea economică s-au impus două definiţii privind patrimoniul: din punct de vedere
economic, patrimoniul este definit ca un ansamblu de bunuri, care printr-o gestionare adecvată
sunt susceptibile să conserve pentru viitor potenţialităţile de adaptare la utilizări inexistente în
prezent; din punct de vedere socio-politic, patrimoniul este definit ca un ansamblu de elemente
materiale şi nemateriale care concură la menţinerea autonomiei şi identităţii titularului lor, în
condiţiile adaptării în timp a acestuia la un mediu dinamic.
Aşadar, conceptul de patrimoniu pune accent pe elementele materiale şi nemateriale,
relevând o poziţie obiectivă (patrimoniul este o realitate) şi o poziţie subiectivă, relaţională
(patrimoniul se defineşte în relaţie cu un titular).
Noţiunea de patrimoniu are o utilizare foarte largă: patrimoniul genetic al unei specii,
patrimoniul cultural al unei etnii sau naţiuni, patrimoniul unui individ – care se poate compune
din patrimoniul afectiv(familie, prieteni, relaţii), patrimoniul socio-cultural(cunoştinţe,
experienţe, situaţie profesională etc.) şi patrimoniul comun(istorie, mediu de viaţă, apartenenţa la
un ecosistem global).
Trăsături generale ale patrimoniului:
noţiunea de patrimoniu nu se referă numai la realităţi obiective, ci înglobează şi
ansamblul relaţiilor dintre elementele constitutive ale patrimoniului şi titularul lor,
fiind deci şi o noţiune relaţională.
Constituirea patrimoniului este un proces cumulativ care exprimă o anumită
continuitate între trecut şi viitor
Patrimoniul prezintă o structură şi o reţea de relaţii între elementele care-l compun,
care facilitează proprietarului un comportament adecvat dinamicii mediului în care
evoluează
Înţelegerea mediului exterior de către titularul unui patrimoniu are un rol important
în menţinerea adaptabilităţii patrimoniului
Sistemul de gestiune al elementelor patrimoniale vii trebuie să respecte ciclurile şi
ritmurile acestora, deci trebuie avută în vedere desfăşurarea proceselor biologice ale
acestora în timp şi spaţiu, fără de care pot apărea fenomene ireversibile pentru
speciile respective
Capacitatea de adaptare a unui patrimoniu este direct proporţională cu diversitatea
componentelor sale.
Orice alocare a unui element patrimonial pentru o utilizare precisă reprezintă o
opţiune faţă de potenţialul utilizabil al acestuia

În consecinţă, apare necesitatea unui comportament situat între prudenţă şi hazard, care să
evite simplificările periculoase ale structurii unui patrimoniu şi riscul unui conservatorism
incompatibil cu realităţile înconjurătoare. Strategia gestionări patrimoniului se bazează mai puţin
pe acţiunea lucidă şi voluntară a proprietarului şi mai mult pe jocul dintre hazard şi necesitate,
relaţiile de ordine şi cele structurale putând avea originea în dezordine şi întâmplare. Ceea ce
pare a fi dezordine totală, poate fi o limită a modelelor, a sistemelor de înţelegere a realităţii.
 Elaborat pe baza incertitudinii, conceptul de patrimoniu poate da o putere mai mare unor
factori sociali, cum ar fi cercetătorii, economiştii, ecologiştii etc.
Dacă individul posedă cunoştinţe care îi permit să întrevadă riscuri care pot afecta viitorul,
este absolut legitimă dobândirea unei puteri care să-i permită prezervarea libertăţii de alegere a
modului de viaţă pentru generaţiile viitoare. Însă, grija pentru viitor nu trebuie să ducă la un
conservatorism nejustificat, bazat pe dogme ecologiste.
Trebuie adoptată o poziţie echidistantă, care să combată orice tendinţă de supraapreciere a
trecutului, a naturii sau a forţei pe care progresul tehnologic o conferă omului.
În legătură cu persoanele sau instituţiile susceptibile a gestiona patrimoniul în concordanţă
cu conţinutul acestui concept, în practică se găsesc mai mulţi factori care revendică acelaşi
element patrimonial. În această situaţie se confruntă sisteme de gestiune diferite în funcţie de
interesele strategice ale autorilor, de cunoştinţele şi puterea lor politico-economică, iar conceptul
de patrimoniu devine un obiect de negociere a utilizărilor.
Negocierea sistemului de gestiune este dificilă, ea presupune reevaluarea raporturilor
politice dintre persoane şi grupuri sociale. În asigurarea echilibrului, un rol important îi revine
statului, în calitate de mediator şi de garant al promovării unor modele care să ţină seama de
interesele generaţiilor următoare. Astfel, aparatului administrativ îi revin o serie de atribuţii:
 supravegherea stocului de resurse naturale, pentru evitarea degradărilor ireversibile
şi menţinerea potenţialului de adaptare şi regenerare;
 acordarea de ajutor tehnic şi financiar acelor agenţi care îşi propun proiecte ce
reflectă interesul pentru viitorul mediului;
 realizarea de proiecte-pilot proprii.
Realizarea acestor obiective presupune relaţii contractuale adecvate între stat şi
colectivităţi, persoane fizice sau juridice, în care aplicare şi respectarea măsurilor negociate în
comun este esenţială. De asemenea trebuie prevăzute şi sancţiunile coercitive în cazul
nerespectării celor convenite în cadrul prevederilor legale.

5.5.1. Bunurile publice de mediu

În raport cu interdependenţa agenţilor în cadrul pieţei, interdependenţa în afara pieţei apare
în următoarele situaţii:
 când anumite resurse se caracterizează prin indivizibilitate şi deci nu pot face
obiectul aproprierii individuale
 când unele bunuri nu pot figura separat în funcţie de utilitatea fiecărui individ.

Raporturile sociale din afara pieţei pot acoperi spaţii largi cu efecte asupra manifestării
opţiunilor şi a alegerii tehnicilor de transformare.
Societatea se defineşte prin colectivitatea de indivizi, respectiv sistemul resurselor umane,
şi prin teritoriu, respectiv sistemul resurselor naturale.
Membrii societăţii pot înţelege caracterul public al unui anumit stoc de resurse şi stabilesc
raportul de gestiune pentru menţinerea ori reânnoirea sau dezvoltarea şi creşterea acestuia în
concordanţă cu fluxul de bunuri şi servicii de care societatea îşi propune să dispună.
Regulile de gestiune pot fi stabilite pe baza principiului apropierii private sau în afara
acestui principiu. În primul caz se face abstracţie de calitatea de bun public a unor resurse, iar
utilizatorii intră în relaţii de interdependenţă fără ca piaţa să organizeze aceste relaţii. În al doilea
caz, societatea stabileşte reguli comune pentru gestionarea unor asemenea resurse în afara
principiului apropierii private.
Natura resurselor nu permite în toate împrejurările delimitarea elementelor din domeniul
apropierii private de cele din domeniul public cu excepţia deosebirii dintre stoc şi flux.
Atât la resursele reânnoibile cât şi la cele nereânnoibile, în timpul transformării lor rezultă
deşeuri care deversate în mediu afectează echilibrul acestuia.
Mediul este atât un bun public, cât şi un factor economic care trebuie avut în vedere pentru
realizarea stării de optim.
Bunurile publice pot fi definite în raport cu bunurile private, precum şi în raport cu
propriile caracteristici.
Bunurile private sunt cele care verifică principiul rivalităţii(un bun economic nu poate fi
utilizat simultan de 2 sau mai mulţi agenţi economici) şi principiul excluderii prin intermediul
preţului(cel care plăteşte primul beneficiază de utilităţile acestuia).
Bunurile care nu satisfac principiul rivalităţii se numesc bunuri publice, ele clasificându-se
în:
bunuri publice pure
bunuri publice mixte.
Bunurile publice sunt cele care satisfac următoarele condiţii:
a. imposibilitatea excluderii unor consumatori
b. utilizarea lor este independentă de voinţa individului, are un caracter obligatoriu
c. accesibilitatea la bunul respectiv nu este limitată de numărul utilizatorilor.

Bunurile publice mixte sunt acelea care nu satisfac cel puţin una din condiţiile enunţate.
Imposibilitatea excluderii atestă faptul că bunul public, prin natura lui, nu poate face
obiectul prezervării utilităţilor sale doar pentru anumiţi agenţi economici.

5.5.2. Valoarea bunurilor de mediu

Valoarea bunurilor de mediu are o importanţă vitală pentru evaluarea mediului, care
cuprinde diferite tipuri de avantaje ocazionate de protejarea şi ameliorarea lui.
În acest sens, conceptul de valoare totală are o importanţă fundamentală în analiza
avantajelor de mediu. El se bazează pe două tipuri de avantaje:
a. avantaje pentru utilizatori (valoarea de utilizare)
b. avantaje intrinseci (valoarea intrinsecă)

Cel mai des utilizat este tipul de avantaje pentru utilizatori, iar avantajele intrinseci
reprezintă valoarea atribuită faunei, florei, mediului fizic, independent de orice utilizări
particulare ale acestora.
Avantajul care constă în a şti că patrimoniul natural va exista întotdeauna când se doreşte
satisfacerea unei asemenea opţiuni se exprimă sub formă monetară. În mod normal, indivizii
consimt să plătească o anumită sumă pentru a proteja mediul natural dacă ei sunt siguri că
preferinţele lor se vor schimba. Acest tip de avantaj se numeşte valoare de opţiune. Valoarea de
opţiune cercetează nivelul avantajului pentru utilizator prin surplusul consumatorului şi depinde
de incertitudinea privind cererea şi oferta, sau ambele.
 Valoarea intrinsecă nu este legată de utilizarea efectivă sau cea potenţială. Originea ei o
reprezintă valoarea conferită de însăşi existenţa unui patrimoniu, a unei resurse în afara oricărei
posibilităţi de a beneficia de ea în prezent sau în viitor.
Valoarea intrinsecă este dată de valorile de existenţă ale faunei şi florei, ea reprezintă o
legătură între economişti şi ecologi şi nu se explică prin nici o motivaţie convenţională.

5.6.Avantaje de mediu şi externalităţi

5.6.1. Avantaje de mediu

Alocarea investiţiilor pentru ameliorarea mediului trebuie să se bazeze, ca şi pentru oricare
domeniu economic, pe evaluarea şi compararea costurilor şi a avantajelor.
Costul ameliorării mediului se exprimă în termeni monetari, însă el trebuie să se situeze ca
nivel în jurul valorii publice, dată de colectivitate, a mijloacelor materiale şi umane folosite.
Măsurarea avantajelor reprezintă un mijloc al cărui obiectiv ar consta în validarea
ameliorării eficienţei economice prin proiectele ce urmează a fi înfăptuite, comparativ cu situaţia
anterioară. În acest context, noţiunea de avantaj are un sens aparte, conferit de principiul potrivit
căruia baza măsurării avantajelor trebuie să reprezinte ceea ce doreşte populaţia, respectiv
preferinţele indivizilor. Calea cea mai uşoară de cunoaştere a comportamentului indivizilor este
de a-I pune în situaţia de a-şi manifesta opţiunile între diferite bunuri şi servicii. În această
situaţie se poate considera că preferinţa efectivă pentru un bun sau un serviciu reprezintă
consimţământul de a plăti acel bun sau serviciu.
Consimţământul de a plăti variază de la individ la individ, ceea ce impune o anumită
grupare a disponibilităţilor individuale de a plăti pentru a obţine o mărime globală.
Conceptul consimţământului de a plăti (CP) ne oferă un indicator monetar al preferinţelor.
Dacă există certitudinea că indivizii unei colectivităţi umane nu sunt dispuşi să plătească un bun
pe care nu-l doresc, se poate aprecia că CP măsurat prin preţurile pieţei nu reflectă corect
avantajul global pentru indivizi sau pentru colectivitate.
Poate apărea situaţia ca anumiţi indivizi să fie dispuşi să plătească mai mult decât preţul
pieţei, ceea ce atestă faptul că beneficiază de un avantaj mai mare decât cel pe care îl exprimă
CP, excedentul definindu-se ca surplusul consumatorului, de unde rezultă că: CP = preţul de
piaţă + surplusul consumatorului.
Baza evaluării monetare a avantajului este relativ simplă, şi anume: indivizii îşi manifestă
preferinţa pentru anumite bunuri sau servicii prin consimţământul de a plăti; preţul de piaţă pe
care indivizii consimt să-l plătească este indicatorul iniţial şi, în consecinţă, cheltuiala totală
efectuată este o primă aproximare a avantajului realizat; consimţământul de a plăti este superior
cheltuielilor totale întrucât sunt indivizi dispuşi să plătească un preţ mai mare decât cel al pieţei,
întrucât beneficiază de un avantaj suplimentar.
În abordarea făcută mai sus s-a pornit de la premisa că venitul consumatorului rămâne
constant, în realitate lucrurile sunt mai complicate, întrucât acesta se modifică, fapt ce modifică
curba cererii pentru fiecare unitate de bun dobândită, iar utilitatea marginală scade. Preţul de
echilibru scade la nivelul preţului de control al contaminării, ca urmare a evoluţiei pieţei; această
scădere permite o creştere a bunăstării pentru consumator. În această situaţie, disponibilitatea
pentru consumator de a plăti pentru a beneficia de scăderea preţului de echilibru, cât şi în cazul
când trebuie să plătească preţul de control al contaminării care afectează venitul, prin suma ce ar
putea fi plătită, dar şi prin preţul relativ în raport cu preţul de echilibru se numeşte variaţie
compensatoare.
În această situaţie consumatorul poate fi întrebat ce sumă ar solicita pentru a renunţa la
scăderea preţului de la preţul de echilibru la preţul de control al contaminării, în cazul când el ar
solicita o sumă care să-I permită menţinerea veniturilor (a bunăstării) aferente situaţiei când are
şansa scăderii preţului de echilibru, această solicitare care afectează venitul şi preţul ulterior se
numeşte variaţie echivalentă.
Variaţia compensatorie şi variaţia echivalentă exprimă, din pc. de vedere tehnic, măsura
corectă a avantajului.
Definirea bazei tehnice de măsurare a avantajelor permite punerea în evidenţă a celor două
concepte fundamentale privind noţiunea de avantaj: primul fondat pe consimţământul de a plăti
CP, cel de-al doilea bazat pe consimţământul de a accepta CA.
Când nu există o piaţă pentru exprimarea avantajelor sub formă monetară, există
următoarele metode fundamentale pentru determinarea lor:
a. identificarea unei pieţe de substituţie
b. sondarea colectivităţii pe bază de chestionar
c. determinarea relaţiei cauză-efect

Piaţa de substituţie este o piaţă a unui alt bun sau serviciu influenţate de bunul sau serviciul
de mediu necomercializabil.
Sondarea colectivităţii pe bază de chestionar presupune punerea unor întrebări directe în
legătură cu opţiunea de a plăti sau a accepta o modificare a mediului. Această metodă care
presupune o marjă de eroare acceptabilă oferă importante informaţii în legătură cu nivelul
valorilor în situaţia în care ar exista realmente o piaţă.
Determinarea relaţiei cauză-efect este cea de-a treia metodă care poate fi folosită în
evaluarea pagubelor. De exemplu, evaluarea pagubelor provocate sănătăţii prin stabilirea unei
relaţii între situaţia epidemiologică şi nivelul poluării, exprimată prin morbiditate şi mortalitate.
De asemenea, relaţia doză-efect dintre poluarea atmosferică şi erodarea suprafeţelor exterioare
ale imobilelor constituie efectul, ce se reflectă în mărimea costurilor pentru reparaţii sau pentru
înlocuirea prematură a construcţiilor, care ne permite să evaluăm cu o anumită aproximaţie
pagubele suportate.

5.6.2. Externalităţi de mediu

În determinarea contribuţiei schimburilor la creşterea bunăstării, pe o piaţă, teoria
economică pleacă de la ipoteza că între costurile private şi cele sociale, între avantajele private şi
cele sociale nu există divergenţe. Ca urmare, avantajele nete de care beneficiază consumatorii
(individuali) se identifică cu avantajele nete ale coloectivităţii, iar profitul întreprinderilor este
considerat ca fiind profitul colectivităţii.
Sistemul de preţuri apare ca un numitor comun al interacţiunilor dintre agenţii economici,
care permite evaluarea bunăstării colective, dacă dobânzile agenţilor se fundamentează pe un
astfel de sistem de preţuri şi le aplică respectând regulile economiei concurenţiale, echilibrul
pieţei conducând la maximizarea surplusului colectiv. În condiţii de concurenţă perfectă sistemul
de preţuri favorizează decizii care să asigure utilizarea eficientă a resurselor disponibile.
Realitatea atestă numeroase cazuri când sistemul de preţuri nu-şi îndeplineşte funcţiile pe
care i le atribuie teoria concurenţei perfecte, costurile şi avantajele private deosebindu-se de
costurile şi avantajele sociale. Aceste situaţii de piaţă, coroborate cu acţiunea corectoare a
guvernelor sunt privite ca un eşec al pieţelor. Cele mai evidente cazuri de eşec al pieţelor sunt
bunurile publice, externalităţile, alte neajunsuri ale pieţei.
Apariţia externalităţilor face ca sistemul de preţuri să nu mai orienteze agenţii economici
către decizii optime, generându-se diverse forme de influenţă în organizarea activităţii de
consum şi producţie.
Externalităţile apar atunci când activitatea unui agent nu depinde în exclusivitate de
variabilele al căror control îl deţine, ci de o serie de variabile care nu intră în sfera activităţii sale
decizionale. Rezultatele care apar pot fi măsurate în termeni reali (cantităţi fizice), în termeni
monetari(printr-o funcţie a câştigurilor) sau în termeni subiectivi (printr-o funcţie de utilitate).
Cauza externalităţii o reprezintă imposibilitatea apropierii tuturor variabilelor din funcţia
de producţie (consum) de către producătorul (consumatorul) respectiv. Variabilele care
generează externalităţi pot face obiectul unei apropieri private (individuale) sau publice
(colective).
Externalităţile pot fi pecuniare şi nepecuniare.
Externalităţile pecuniare exprimă mai ales economii sau deseconomii pecuniare între
întreprinderile din aceeaşi ramură, din ramuri diferite sau între lucrătorii care reprezintă acelaşi
segment al pieţei muncii.
Externalităţile nepecuniare rezultă din acţiuni ce nu se transmit pieţei şi care nu sunt
reflectate de sistemul preţurilor în timpul tranzacţiilor pe piaţă.
Externalităţile mai pot fi: de tip personal – atunci când fiecare individ este afectat de
consumul altuia, în funcţie de identitatea sa; de tip impersonal – când individul este afectat
numai de cantitatea consumată, independent de identitatea consumatorului; externalităţi pure.
În funcţie de efectul economic, externalităţile se pot manifesta în următoarele forme:
economii externe de producţie
economii externe de consum
deseconomii externe de producţie
deseconomii externe de consum

Economiile externe de producţie apar atunci când acţiunile unui agent economic aduc
beneficii altora, fără ca aceştia să suporte vreun cost.
Economiile externe de consum apar atunci când de deciziile unui consumator, aplicate în
practică, beneficiază şi alţi agenţi fără ca aceştia să suporte contravaloarea unei compensaţii
pentru cel care a luat deciziile.
Deseconomiile externe de producţie apar ca urmare a deciziilor anumitor agenţi economici
care provoacă daune altor agenţi fără ca aceştia să fie compensaţi financiar.
Deseconomiile externe de consum se datorează comportamentului consumatorilor.
Formele de manifestare a externalităţilor de mediu permit explicarea şi înţelegerea
implicaţiilor generate de interdependenţele dintre producători, dintre consumatori şi a celor
dintre unii şi alţii pentru definirea consecinţelor individuale şi colective în vederea adoptării unui
comportament adecvat.

5.7. Politici şi strategii pentru conservarea biodiversităţii

Biodiversitatea este varietatea tuturor vieţuitoarelor, incluzând gene, specii şi ecosisteme.

Există definiţii precise ale diversităţii genetice şi ale speciilor. Oricum, specialiştii încă nu
cunosc toate speciile, fără să mai vorbim de explicarea întregului cod genetic.
Pericolul asupra biodiversităţii nu-1 aduce supraexploatarea, ci distrugerea habitatului, în
ţările sărace protejarea mediului este în conflict cu dezvoltarea însăşi, iar costurile acesteia sunt
destul de mari. în plus, veniturile per căpiţa în ţările tropicale sunt foarte scăzute şi aceste ţări
depind foarte mult de mărirea habitatului pentru supravieţuire. Mai mult decât atât, biologii
estimează cantitatea minimă a rezervelor necesare pentru protejarea majorităţii speciilor tropicale
la 10% din totalul suprafeţei (Myens, 1986). Acest lucru sugerează că protejarea biodiversităţii
unei ţări trebuie legată de dezvoltarea acesteia, părere împărtăşită de Nilson (1992). Dintre
ecosistemele ameninţate în lume, pădurile tropicale au cel mai mare potenţial de dispariţie a
speciilor. Deşi ele acoperă numai o mică parte din suprafaţa planetei, se crede că ele conţin
majoritatea speciilor.
Întrebarea cât teritoriu trebuie protejat şi la ce procent zona rămasă trebuie folosită este
legată tot de dezvoltare. Problema economică este de a maximiza utilităţile sociale prin alegerea
procentului de despădurire. Modelul prezintă faptul că singura modalitate de conservare a
biodiversităţii biologice este protejarea habitatului, prin stabilirea rezervelor naturale, protejarea
diferitelor specii. Despădurirea transformă mase de pădure virgină într-o masă de capital, pământ
agricol, dar şi diminuează masa diversităţii biologice.
O observaţie empirică spune că numărul speciilor găsite într-o zonă tinde să crească o dată
cu mărirea acelei zone. Relaţia Zonă - Specii este exprimată astfel:
S = α Aβ,
unde S este numărul speciilor, A este zona iar, α şi β sunt parametri, α depinzând de
unităţile din zona măsurată, iar β fiind independentă de acestea şi interpretat ca diversitatea
speciilor dintr-o zonă. Această relaţie este statică şi se aplică la un anumit moment în timp şi se
poate schimba dacă se observă o modificare a S şi A în timp după vreun şoc.
Modelul ecologic - economic prezentat aduce la lumină faptul că protejarea diversităţii
biologice depinde la fel de mult de fapte cât şi de concepţiile etice ale societăţii. Chiar dacă
diferite partide sunt de acord cu faptele, ele pot să nu fie de acord cu parametrii etici. Economia
şi ecologia nu pot spune câtă pădure virgină trebuie protejată din calea dezvoltării, dar pot
concepe un cadru de formare a răspunsului la această întrebare.
Incertitudinea este o caracteristică importantă a problemei biodiversităţii. Nu cunoaştem
câte specii există, nu cunoaştem valoarea potenţială a acestora, nu cunoaştem consecinţele
epuizării biodiversităţii. Cercetările pot reduce aceste incertitudini şi găsi un evident rol al
cercetării în politicile biodiversităţii. Oricum, asemenea studii vor avea implicaţii în luarea
deciziilor de conservare a habitatului. Din nou trebuie luată în considerare asimetria între
dezvoltare şi conservare.
 Beneficiile dezvoltării sunt cunoscute cu siguranţă. Culturile agricole, valoarea energiei
hidroelectrice pot fi stabilite cu precizie. Desigur asemenea valori pot varia în funcţie de vreme şi
alte circumstanţe. Dar înţelegem cum variază. Mai puţin este cunoscut despre beneficiile
conservării, ele putând fi aşteptate în timp.

5.7.1. Politici globale ale biodiversităţii

Cum s-a menţionat anterior, conservarea biodiversităţii presupune caracteristici publice
globale. Cazul protecţiei biodiversităţii globale este similar cu alimentarea bunurilor naţionale.
Principala diferenţă este aceea că prima nu poate fi comandată de o autoritate centrală. Un acord
de conservare a biodiversităţii globale trebuie elaborat.
Costurile dezvoltării sunt pentru a compensa organizaţia pentru efectuarea unei acţiuni pe
care nu ar face-o în mod obişnuit şi care reduce veniturile organizaţiei. Compensarea ar fi un
transfer care ar echilibra acea organizaţie ca şi cum nu ar fi efectuat acţiunea. Costurile
dezvoltării trebuie legate de dezvoltarea biodiversităţii protejate de o anumită intervenţie. Ca şi
calculele costurilor dezvoltării, acestea vor cere o analiză echilibrată.
S-a dovedit că, în funcţie de anumiţi parametri, un acord internaţional cu privire la
conservarea biodiversităţii ar putea obţine un venit mai mare atunci când beneficiile globale nete
sunt maximizate. Un acord semnat de un număr mare de ţări nu este capabil să susţină un venit
comun când beneficiile sunt mai mari comparativ cu venitul separat în acelaşi caz. Aceste
rezultate sugerează că "Convenţia cu privire la Diversitatea Biologică", care a fost semnată de
aproape toate ţările, nu pot creşte substanţial bunăstarea globală. Dacă acest lucru va fi
interpretat ca un rezultat negativ depinde de faptul dacă se va considera sau nu că dezvoltarea
ţărilor presupune protejarea biodiversităţii globale. Dacă nu, atunci rezultatul este negativ.
Se consideră util să se treacă în revistă succint câteva definiţii ale principalelor noţiuni care
vor fi utilizate:
 "Diversitate biologică" înseamnă variabilitatea dintre organismele vii din toate
sursele inclusiv, printre altele, ecosistemele terestre, mările şi alte ecosisteme
acvatice şi complexele ecologice din care fac parte; aceasta include diversitatea
dintre specii, în cadrul speciilor şi a ecosistemelor.
 "Resursele biologice" includ resurse genetice, organisme sau părţi din ele, populaţii
sau orice alt component biotic al ecosistemelor cu utilizare actuală sau potenţială
sau valoare pentru umanitate.
 "Conservare ex-situ" înseamnă conservarea componentelor diversităţii biologice în
afara habitatelor lor naturale.
 "Material genetic" înseamnă orice material de origine vegetală, animală,
microbiană sau altele care conţine unităţi funcţionale de ereditate.
 "Resurse genetice" înseamnă material genetic de valoare actuală sau potenţială.
 "Habitat" înseamnă locul sau tipul de loc unde apare în mod natural un organism
sau o populaţie.
 "Condiţii in-situ" înseamnă condiţiile în care resursele genetice există în cadrul
ecosistemelor şi a habitatelor naturale şi, în cazul speciilor domestice şi cultivate, în
mediul în care s-au dezvoltat proprietăţile distincte.
 "Conservarea in-situ" înseamnă conservarea ecosistemelor şi habitatelor naturale
şi menţinerea şi refacerea populaţiilor viabile de specii în mediul lor natural şi, în
 cazul speciilor domestice sau cultivate, în mediul în care şi-au dezvoltat
proprietăţile distincte. Conservarea in-situ presupune:
să se stabilească un sistem de zone protejate sau zone unde sunt necesare
măsuri speciale pentru conservarea diversităţii biologice;
să se dezvolte, unde este necesar, linii directoare pentru selectarea, stabilirea
şi administrarea zonelor protejate sau a zonelor unde trebuie luate măsuri
speciale pentru conservarea diversităţii biologice;
reglarea sau administrarea resurselor biologice importante pentru
conservarea diversităţii biologice în interiorul sau în afara zonelor protejate,
pentru a le asigura conservarea şi utilizarea raţională;
promovarea protecţiei ecosistemelor, habitatelor naturale şi menţinerea
populaţiilor de specii viabile în mediul natural;
promovarea dezvoltării raţionale şi sigure pentru mediu în zonele adiacente
zonelor protejate pentru o protejare sporită a acestor zone;
reabilitarea ecosistemelor degradate şi promovarea refacerii speciilor
ameninţate, printre altele, prin dezvoltarea şi implementarea de planuri şi alte
strategii de administrare;
stabilirea sau menţinerea mijloacelor de reglare, supraveghere sau control al
riscurilor legate de utilizarea şi eliberarea de organisme vii modificate
rezultate din biotehnologie care ar putea avea impacturi negative asupra
mediului care ar afecta conservarea şi utilizarea raţională a diversităţii
biologice, ţinând cont şi de riscurile asupra sănătăţii umane;
prevenirea introducerii, controlul sau eradicarea acelei specii străine care
ameninţă ecosisteme, habitate sau specii;
asigurarea condiţiilor necesare compatibilităţii dintre utilizările
actuale şi conservarea diversităţii biologice şi utilizarea raţională a
componentelor sale;
respectarea legislaţiei naţionale; respectarea, menţinerea şi păstrarea
cunoştinţelor, inovaţiilor şi practicilor comunităţilor locale cu stiluri de viaţă
tradiţionale relevante pentru conservarea şi utilizarea raţională a diversităţii
biologice şi promovarea aplicării lor cu aprobarea şi implicarea deţinătorilor
de astfel de cunoştinţe, inovaţii sau practici şi încurajarea împărţirii echitabile
a beneficiilor care reies din utilizarea unor astfel de cunoştinţe, inovaţii şi
practici;
dezvoltarea şi menţinerea legislaţiei necesare şi/sau alte prevederi
regulamentare pentru protecţia speciilor sau populaţiilor ameninţate;
asigurarea de suport financiar sau orice alt suport pentru conservarea in-situ
subliniată în cele menţionate mai sus, în special pentru ţările în curs de
dezvoltare.
 Conservarea ex-situ presupune:
măsuri pentru conservarea ex-situ a componentelor diversităţii biologice, de
preferinţă în ţara de origine a acestor componente;
 stabilirea şi menţinerea facilităţilor pentru conservarea ex-situ şi cercetarea
plantelor, animalelor şi microorganismelor, de preferinţă în ţara de origine a
resurselor genetice;
măsuri pentru refacerea şi restabilirea speciilor ameninţate şi pentru
reintroducerea lor în habitatele lor naturale în condiţii adecvate;
reglementarea şi administrarea resurselor biologice din habitatele naturale în
scopul conservării ex-situ, astfel încât să nu se ameninţe ecosisteme şi
populaţii de specii in-situ, cu excepţia cazului în care sunt necesare măsuri
speciale ex-situ conform paragrafului de mai sus;
cooperarea pentru asigurarea suportului financiar şi de alt tip pentru
conservarea ex-situ şi menţinerea facilităţilor de conservare ex-situ în ţările în
curs de dezvoltare.

Pentru o utilizare raţională a componentelor diversităţii biologice este necesară:

 integrarea considerării conservării şi utilizării raţionale a resurselor biologice în
luarea deciziilor la nivel naţional;
 adoptarea de măsuri legate de utilizarea resurselor biologice pentru a evita sau a
micşora impacturile negative asupra diversităţii biologice;
 protejarea şi încurajarea utilizării resurselor biologice în conformitate cu practicile
culturale tradiţionale care sunt compatibile cu conservarea sau utilizarea raţională;
 susţinerea comunităţilor locale în dezvoltarea şi implementarea acţiunilor de
remediere în zonele degradate unde s-a redus diversitatea biologică;
 încurajarea cooperării dintre autorităţile guvernamentale şi sectorul privat în
dezvoltarea de metode pentru utilizarea raţională a resurselor biologice.
Pentru evaluarea impactului şi micşorarea impacturilor negative este necesar să fie luate în
considerare următoarele aspecte:
 introducerea procedurilor adecvate necesitând evaluare de impact asupra mediului
a proiectelor sale propuse care pot avea efecte negative asupra diversităţii biologice pentru a
evita sau micşora astfel de efecte şi, când este cazul, pentru a permite participarea publică la
astfel de proceduri;
 promovarea pe o bază de reciprocitate, notificarea, schimbului de informaţii şi
consultarea privind activităţile de sub jurisdicţia sau controlul Statului care ar putea avea
efect negativ semnificativ asupra diversităţii biologice a altor State sau zone din afara
limitelor jurisdicţiei naţionale, prin încurajarea încheierii de acorduri bilaterale, regionale sau
multilaterale, după cum este cazul;
 promovarea aranjamentelor naţionale pentru răspunsuri de urgenţă la activităţi sau
evenimente, cauzate natural sau în alt mod care prezintă un pericol grav şi iminent asupra
diversităţii biologice şi se va încuraja cooperarea internaţională pentru a ajuta astfel de
eforturi naţionale şi, după cum este cazul, şi în acord cu statele sau organizaţiile de integrare
economică regională implicate, stabilirea de planuri comune de contingenţă.
Elementele esenţiale pentru asigurarea resurselor financiare în scopurile Convenţiei
privind Diversitatea Biologică:
  statele trebuie să asigure suport financiar şi stimulente cu privire la acele activităţi
naţionale care intenţionează să realizeze obiectivele Convenţiei, în conformitate cu
planurile, priorităţile şi programele sale naţionale.
 statele dezvoltate trebuie să asigure resurse financiare noi şi suplimentare pentru a
permite statelor în curs de dezvoltare să facă faţă costurilor în creştere agreate
pentru implementarea de măsuri prin care să-şi respecte obligaţiile impuse prin
Convenţie;
 statele dezvoltate pot de asemenea asigura şi statele în curs de dezvoltare se pot
folosi de resurse financiare legate de implementarea Convenţiei prin canale
bilaterale, regionale saualtele multilaterale;
 se va ţine cont de necesităţile specifice şi situaţia specială a statelor cel mai puţin
dezvoltate în acţiunile lor legate de finanţare şi transfer de tehnologie.

5.7.2. Strategia mondială a conservării naturii

Strategia mondială a conservării naturii - document elaborat de mai multe grupuri de
experţi ai Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor sale (UICN) în
colaborare cu alte organisme internaţionale şi definitivat în anul 1980 - a deschis o cale nouă de
abordare a problemei ocrotirii, cuprinsă în însăşi definiţia conservării: "gestiunea utilizării de
către om a biosferei, în aşa fel ca obţinând maximum de profit suportabil de către biosferă,
pentru generaţiile actuale, să menţină potenţialul ei pentru a răspunde nevoilor şi aspiraţiilor
generaţiilor viitoare" (Botnariuc, 1986).
Strategia mondială a conservării urmăreşte în principal trei ţeluri esenţiale:
1) menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor de care depinde viaţa;
2) conservarea diversităţii genetice şi deci a genofondului biosferei;
3) utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.

Adoptarea şi aplicarea Strategiei mondiale a conservării naturii se loveşte de numeroase

dificultăţi, dar ea va trebui să fie aplicată pentru binele tuturor.
Participanţii la cel de-al 4-lea Congres Mondial despre Parcurile Naţionale şi Ariile
Protejate, reuniţi la Caracas (Venezuela) în februarie 1992, au concluzionat că trebuie foarte
urgent să se traseze reţeaua ariilor protejate şi să se amelioreze gestiunea acestora. S-a subliniat
faptul că gestiunea şi amenajarea acestor arii protejate trebuie neapărat să ţină seama de
necesităţile omului şi de faptul că ariile protejate nu sunt insuliţe în mijlocul unui ocean al
dezvoltării, trebuie să facă parte integrantă din strategia întregii omeniri orientată spre o gestiune
durabilă şi utilizare raţională a resurselor naturale şi să se înscrie într-un cadru de planificare
regională. Congresul a reafirmat importanţa întregii game de arii protejate (marile regiuni
naturale ale planetei, peisaje modificate de importanţă estetică şi culturală excepţională).
Concluziile discuţiilor au fost reunite într-o recomandare adoptată de Congres, care solicită
Comisiei Parcurilor Naţionale şi Ariilor Protejate, Consiliului UICN, să adopte un sistem de
categorii pentru ariile protejate, stabilit în funcţie de obiectivele gestiunii, şi să recomande
sistemul respectiv guvernelor.
De aproape un sfert de secol, UICN, prin intermediul Comisiei sale de Parcuri Naţionale şi
Arii Protejate (CPNAP), oferă lumii întregi direcţii despre modul de clasificare a ariilor
protejate, referindu-se la:
 sensibilizarea guvernelor de importanţa ariilor protejate;
încurajarea guvernelor de a stabili reţeaua ariilor protejate,cu obiectivele gestiunii
corespunzând condiţiilor naţionale şi locale;
evitarea confuziei care a dus la adoptarea de termeni diferiţi pentru desemnarea de
arii protejate de acelaşi tip; oferirea de norme internaţionale pentru uşurarea
statisticilor la nivel mondial sau regional, cât şi comparaţiilor între ţări;
oferirea unui cadru solid pentru a ordona, a schimba şi a trata datele despre ariile
protejate;
îmbunătăţirea comunicaţiei şi înţelegerii între toţi cei care lucrează în folosul
conservării naturii.

În 1969 UICN a început prin definirea termenului de parc naţional. Datorită muncii de
pionierat realizată de Ray Dasmann, un prim sistem de clasament în categorii a fost stabilit de
UICN în 1973. În 1978 UICN a publicat raportul intitulat "Categorii, obiective şi criterii pentru
arii protejate" sub preşedenţia lui Kenton Miller. Cele 10 categorii propuse atunci erau
următoarele:
I.Rezervaţie ştiinţifică/Rezervaţie naturală integrată;
II Parc naţional;
III.Monument natural / Element natural marcant;
IV:Rezervaţie de conservare a naturii/Rezervaţie naturală dirijată/Sanctuar faunistic;
V.Peisaj terestru protejat;
VI.Rezervaţie de resurse naturale;
VII. Regiune biologică naturală / Rezervaţie antropologică;
VIII.Regiune naturală amenajată în scopul utilizării multiple/Zonă de gestionare
aresurselor naturale;
IX. Rezervaţie a biosferei;
X. Bun al patrimoniului mondial (natural).
Acest sistem de clasificare a fost pe larg aplicat, încorporat în anumite legislaţii naţionale
şi utilizat în discuţiile dintre administratorii ariilor protejate din lumea întreagă, ba mai mult, a
constituit punctul de plecare al Listei Naţiunilor Unite pentru Parcurile Naţionale şi Ariile
Protejate. Cu toate acestea, experienţa a arătat că sistemul de clasificare adoptat în 1978 necesită
o verificare şi o punere la zi, deoarece diferenţele dintre anumite categorii nu erau întotdeauna
suficient de clare şi deoarece conservarea mediilor marine trebuie să fie aprofundată. Categoriile
IX şi X nu sunt categorii de gestionare distincte, ci indicaţii internaţionale care grupează în
general alte categorii.
Experienţa a arătat, de asemenea, că anumite criterii trebuiau interpretate mai simplu
pentru a reflecta mai bine diverse condiţii care există în lume. în final, limbajul folosit pentru
descrierea unor concepţii de bază ale sistemului de clasificare trebuia revizuit în mod absolut în
lumina ultimelor cunoştinţe despre mediul natural şi interacţiunile omului cu natura. E motivul
pentru care, în 1984, CPNAP a solicitat un grup de specialişti să revadă sistemul de clasificare a
ariilor protejate.
Prezidat de Harold Eidsvik, atunci preşedinte al CPNAP, grupul de studiu a întocmit
raportul său şi 1-a înmânat Comisiei cu ocazia unei reuniuni ţinute în timpul Adunării Generale a
UICN la Perth, Australia, în noiembrie 1990. Acest raport propunea ca primele 5 categorii ale
sistemului de clasificare din 1978 să servească ca bază a noului sistem, iar categoriile de la VI la
X să fie abandonate, în general bine primit, acest raport a fost trimis celui de-al 4-lea Congres
Mondial al Parcurilor Naţionale şi Ariilor Protejate, februarie 1992, Caracas, pentru o examinare
mai aprofundată. Congresul a recomandat publicarea cât mai rapidă a liniilor directoare,
înlocuindu-le pe cele din 1978, lucru oficializat în Recomandarea 17 a Congresului.
Principalele caracteristici ale acestei recomandări sunt:
aderă la principiile stabilite în 1978 şi reafirmate în raportul grupului de studiu în
1990;
actualizează liniile directoare din 1978 în lumina experienţei câştigate de-a lungul
anilor în utilizarea sistemului de clasificare a ariilor protejate;
conservă primele 5 categorii, simplificând terminologia şi prezentarea; adaugă o
nouă categorie;
recunoaşte că sistemul trebuie să fie suficient de simplu şi trebuie să reflecte
complexitatea lumii reale;ilustrează fiecare din cele 6 categorii prin studii scurte,
demonstrând cum se pot aplica categoriile în lumea întreagă;
oferă un instrument de gestionare şi nu o prescripţie restrictivă.

5.7.3.Stabilirea politicii naţionale pentru conservarea biodiversităţii

Stimulentele care sunt necesare pentru conservarea resurselor şi diversităţii la nivel local
impun reconsiderarea politicii de ansamblu economo-ecologice la nivel naţional. O strategie de
conservare la nivel naţional sau regional a biodiversităţii poate fi eficientă şi efectivă în măsura
în care se revede întreaga politică economică şi se determină cerinţele, acţiunile şi efectele unei
componente de conservare a biodiversităţii. în această fază următorii paşi sunt necesari a fi
realizaţi:
 cuantificarea beneficiilor economice şi financiare ale activităţilor de dezvoltare
rurală integrată, incluzând şi conservarea resurselor biologice şi a diversităţii,
comunicarea rezultatelor factorilor de decizie în domeniul politicii;
 identificarea conflictelor reale şi potenţiale dintre diferitele activităţi din domeniul
agriculturii, pescuitului, exploatărilor forestiere, conservarea sau reabilitarea
parcurilor degradate etc.;
 dezvoltarea unei legislaţii corelate cu modul de dezvoltare economo-ecologic,
respectând interesele unor "grupuri-ţintă" în raport cu resursele utilizate, prin care
se instituie un sistem de instrumente financiare (taxe, penalităţi, amenzi sau
stimulente etc.) care să asigure aplicarea acesteia;
 revederea politicilor şi legislaţiei din alte sectoare de activitate socioeconomice
pentru identificarea posibilelor aplicaţii ale obiectivelor de conservare a
biodiversităţii, implicarea comunităţilor locale la realizarea acestor obiective,
urmărindu-se eliminarea faliei dintre autorităţile centrale şi comunităţile locale din
acest domeniu;
 stabilirea de noi structuri administrative, centrale şi locale, pentru gestionarea şi
managementul resurselor biodiversităţii; trebuie avute în vedere atât ariile protejate
declarate oficial, care sunt gestionate de guvern, cât şi resursele biologice din
zonele comunale, cel mai adesea cu acces deschis la utilizarea şi exploatarea lor în
regim epuizant. Evitarea situaţiei menţionate impune dezvoltarea capacităţii
 administrative a comunităţii locale de a participa la conservarea biodiversităţii şi de
înţelegere că aceste măsuri vor aduce beneficii imediate populaţiei locale.

În ţara noastră, conservarea şi protecţia naturii se realizează, în principal, prin declararea şi

constituirea la nivel naţional a unei reţele de arii protejate de diferite categorii. Ideea creării
primului nostru parc naţional s-a izbit de la bun început de adversitatea proprietarilor terenului
propus să intre în perimetrul său, dar strădaniile profesorilor Al. Borza, Emil Racoviţă au fost
până la urmă încununate de succes.
Primul Congres Naţional al Naturaliştilor din România, desfăşurat la Cluj între 18 şi 21
aprilie 1928, a dezbătut problema ocrotirii naturii în ţara noastră şi instituirea unei legi pentru
crearea rezervaţiilor naturale şi pentru ocrotirea monumentelor naturii şi constituirea primului
parc naţional.
Prin "Jurnalul Consiliului de Miniştri" nr. 593 din 22 martie 1935 se înfiinţează Parcul
Naţional Retezat, cu o suprafaţă de 100 km2. S-a prevăzut, de asemenea, elaborarea unui
regulament prin care să se stabilească regimul de protecţie şi de funcţionare a parcului naţional.
Prin includerea sa în Lista Naţiunilor a parcurilor naţionale şi a rezervaţiilor analoage,
întocmită de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a resurselor sale (UICN),
Parcul Naţional Retezat a dobândit un binemeritat prestigiu (Botnariuc, 1985).
În 1955 s-a adoptat Criteriul Zonării Funcţionale. Prin strădaniile deosebite ale
profesorului Valeriu Puşcariu, secretarul ştiinţific al Comisiei pentru ocrotirea monumentelor
naturii, s-a creat o rezervaţie integrată (zonă ştiinţifică) cu o extindere de l 840 ha, restul de 11
160 ha formând zona de protecţie (zonă tampon).
Pentru promovarea cercetărilor ştiinţifice, prin investiţiile Academiei Române, în 1964 s-a
construit "Casa laborator Gemenele" în cadrul rezervaţiei ştiinţifice la 1800 m.
Proiectul 8 al Programului internaţional "Omul şi biosfera" a propus înfiinţarea reţelei
mondiale a Rezervaţiilor biosferei patronată de UNESCO. Comisia Om-Biosfera din cadrul
Academiei Române, în calitate de delegat guvernamental al ţării noastre în cadrul consiliului
MAB-UNESCO, a procedat la elaborarea unor documentaţii ştiinţifice pentru constituirea unor
rezervaţii ale biosferei în ţara noastră.
Cea de-a Vl-a sesiune a Consiliului Internaţional de Coordonare a Programului MAB-
UNESCO, reunită la Paris în octombrie 1979, a examinat documentaţiile ştiinţifice prezentate de
preşedintele Comisiei Om-Biosferă din cadrul Academiei Române pentru completarea reţelei
mondiale de rezervaţii ale biosferei cu obiective de pe teritoriul ţării noastre (Botnariuc, 1985).
Au fost propuse trei obiective: Parcul Naţional Retezat, Rezervaţia Pietrosul Mare din Munţii
Rodnei şi Rezervaţia Roşca-Letea din Delta Dunării.
La 10 ianuarie 1980 certificatele de apartenenţă la sistemul de rezervaţii ale biosferei au
fost ratificate de directorul general al UNESCO.
 5.8. Managementul deşeurilor

O abordare, tratare şi rezolvarea corespunzătoare în sensul creării unor spaţii urbane

curate, agreabile şi igienice, salubre într-un cuvânt nu se poate face decât utilizând conceptul de
sistem şi procesele manageriale.
În acest sens, punctele de plecare ale sistemului constau în:
A. Reducerea cantităţilor de deşeuri generate de activităţi socioeconomice
B. Reciclarea şi reutilizarea deşeurilor
C. Procesarea şi reintroducerea în natură în condiţii ecologice

A. Reducerea are, la rândul ei, următoarele componente:

l. Concepţia produselor depinde esenţial de producător ce ar trebui să le realizeze astfel
încât să fie posibilă o dezmembrare uşoară a lor pe produse cu acelaşi specific, pentru a face
posibilă o procesare diferenţiată. Este cazul fabricilor de automobile care proiectează acum
maşinile în vederea separării la casare pe piese metalice, plastice, sticlă etc. şi nu pe
transformarea lor prin presare într-un bloc greu de topit.
2. Diminuarea ambalajelor. Cutii şi cutiuţe, sticle mari şi mici, de forme din ce în ce mai
bizare, urmăresc să atragă consumatorul. El plăteşte acest ambalaj de două ori: o dată când
cumpără produsul şi încă o dată, de data asta chiar fără să-şi dea seama, când măreşte prin
aruncarea lor volumul de deşeuri pentru care i se percep taxe.
Soluţia constă în produse ce nu au nevoie de ambalaje, ca de exemplu tuburi de produse
cosmetice ce stau în raftul magazinului pe propriul lor dop cu diametrul cât tubul, sau în reciclare
intensă prin grija producătorilor în special pentru sticlele din plastic.
Cu toate că şi în acest caz aceasta este sarcina producătorilor, ei ar putea fi stimulaţi în
asemenea acţiuni prin taxe degrevante la produsele care s-ar recupera prin costurile provenite din
circuitul gunoaielor şi reducerea poluării.
3. Diminuarea consumului este o problemă specifică consumatorului, care asaltat de
reclame, vitrine atractive şi rafturi pline cu marfă la contact direct, intră poate pentru a privi şi
pleacă cu cumpărături neplanificate cel puţin.
Un exemplu tipic este cel al medicamentelor, unde se fac provizii, care trebuie aruncate
după nefolosire şi expirare.
Aici este rolul Societăţii pentru Protecţia Consumatorului, a NGO de mediu de a descifra
riscul supraconsumului - de exemplu, al produselor zaharoase pentru copii - şi de a face o
educaţie corespunzătoare.
Domeniul A în ansamblul lui scapă direct de sub autoritatea gospodăriei comunale, dar nu
şi a celorlalte funcţiuni ale statului de drept şi societăţii civile.

B. Utilizarea care se compune la rândul ei din:

l. Reutilizarea ce înseamnă a folosi din nou sticlele în special. Aici acţionează în general
cetăţenii în cazul sticlelor normale, care se reumplu - apă minerală, bere - şi se degrevează
important masa deşeurilor.
Şi aici am putea dezvolta pentru anumite categorii de sticle, de exemplu, cele de băuturi de
3/4 l sau şi celelalte, formarea unei pieţe comerciale private, dar nu în sistem la negru prin
căruţele romilor, care să plătească TVA şi impozite reduse cel puţin pe primii cinci ani, deoarece
dezvoltă un domeniu de afaceri nou, cu creare de locuri de muncă şi reduc cantitatea de deşeuri.
2. Reciclarea este în prezent segmentul cel mai slab dezvoltat în România prin care se
pierd uriaşe cantităţi de materii prime: hârtie, cauciucuri, acumulatori, conducte metalice şi
altele. Aici s-ar putea încadra şi sticlele de şampanie, băuturi tari etc. care acum nu se preiau de
la nimeni şi constituie o masă vitroasă ce ar economisi prin reutilizare multă energie. Sistemul
REMAT este practic inexistent şi atâta vreme cât pentru un chioşc pentru recuperarea
materialelor se plăteşte chirie cât pentru unul care vinde băuturi sau ţigări nici nu poate funcţiona
corect.
Dar şi aici accentul trebuie pus pe dezvoltarea unui sector particular puternic, în condiţiile
descrise la punctul B.L, pentru a conduce produsele de această dată în sens invers de la
consumatorul devenit producător la producătorul devenit consumator.
Este regretabil să constatăm că tăiem pădure pentru a produce hârtie, proces ce poluează
200 m3 de apă din râuri pentru l tonă, în timp ce în casă se adună vrafuri de ziare şi de cărţi de
aventuri ce au viaţa unei lecturi.
Uriaşa forţă a populaţiei de şcolari şi preşcolari ar debarasa pentru un câştig practic
simbolic maculatura din case, iar pensionarii şi-ar găsi o ocupaţie în recuperarea sticlelor sau a
altor materii reciclabile.
Desigur că în domeniul utilizării un rol îl pot avea şi pubelele publice diversificate pe
produse, colectarea făcându-se în scopuri umanitare: fonduri pentru bătrâni, copii săraci,
prevenirea şi tratarea unor boli.
Nu în ultimul rând utilizarea se poate realiza şi prin introducerea a 2-3-4 pubele în care
cetăţenii să-şi autosorteze deşeurile şi să le depună ca atare la poartă, soluţie valabilă pentru
cartierele de locuinţe pavilionare sau blocuri fără ghenă.
Problema rămâne spinoasă pentru blocurile cu ghenă. în Franţa locatarii îşi adună deşeurile
pe 3 grupe: hârtie, sticlă, metal în sacoşe din plastic în apartament, pe care le duc fiecare în
subsol, unde se află tot atâtea pubele mari. Deşeurile organice "murdare" sunt aruncate în ghenă
şi ajung direct în pubela aflată sub ea.
În acest fel o populaţie conştientă, dublată de o administrare eficace ce colectează pubelele
pe categorii de deşeuri rezolvă chiar dacă nu în totalitate o bună parte din problematica care
presupune la modul general următoarea grupă de măsuri:
 Crearea lanţului comercial pentru deşeuri - pompa aspiratoare a sistemului şi de la
care trebuie pornit în acţiunea de utilizare;
 Introducerea sistemului de pubele pe grupe de produse şi apoi a serviciilor de
colectare, transport şi valorificare distincte;
 Dezvoltarea reţelelor publice în special cu caracter privat pentru colectare;
 Stimularea tineretului şi a celor cu timp liber pentru colectare cu sau fără plată;
 Educarea populaţiei prin responsabilizare, educaţie şi sisteme de amenzi, dar şi de
taxe degrevante în acţiunea utilizare.

C. Procesarea se poate realiza la rândul ei în următoarele soluţii:

l. Depozitarea controlată, aşa-numitele "depozite ecologice", care asigură în final, printr-o
serie de lucrări de construcţii în care un rol esenţial îl au o serie de produse noi denumite
geosintetice, confmarea, închiderea, izolarea masei de deşeuri astfel încât să fie redusă la
minimum poluarea mediului.
Depozitele de deşeuri controlate constituie în prezent o preocupare majoră în ţările
dezvolate şi pentru realizarea lor s-au făcut studii şi cercetări deosebite.
Asociaţia Internaţională a Geosinteticelor în calitate de organism care promovează aceste
produse se preocupă de amenajarea depozitelor de deşeuri şi în acest sens se poate arăta că la
Congresul Asociaţiei, care a avut loc în luna martie 1998 la Atlanta SUA, au fost prezentate 2
volume cuprinzând 185 comunicări dezvoltate pe 1200 pagini care tratează în proporţie de 80%
aspecte legate de asemenea depozite.
Problematica depozitelor de deşeuri ecologice este vastă şi din ea trebuie reţinut că ele
trebuie să fie tratate diferenţiat în funcţie de nocivitatea deşeurilor întrucât amenajarea lor
corectă este deosebit de costisitoare.
2. Compostarea presupune o selectare prealabilă a deşeurilor pentru a rămâne numai cele
cu conţinut mare în materii organice, după care prelucrarea lor este relativ simplă: stropire şi
reamestecare pe platforme din beton o perioadă de 3-4 săptămâni.
În final se obţine un îngrăşământ de tipul gunoiului de grajd produs în gospodăriile
ţărăneşti.
Compostarea se poate încadra şi ea în domeniul utilizării şi este cel mai ecologic procedeu
de reinserare a deşeurilor în mediu căci nu generează noxe în timpul procesării şi se foloseşte ca
atare în agricultură şi horticultura. Ea este un procedeu foarte larg răspândit în SUA, produsul
fiind folosit în special în grădinile individuale.
3. Incinerarea se poate introduce la un moment dat pe circuitul reutilizării şi reciclării dar
presupune o severă triere prealabilă pentru determinarea materialelor necombustibile.
Ea se poate practica în două variante:
a) Fără adaos de combustibil, eventual chiar cu producere de energie termică, ceea ce
presupune deşeuri cu o putere calorică de peste 1400 kcal/kg şi o umiditate de sub 40%.
Este cazul unor deşeuri speciale ce se pot obţine în situaţii deosebite: cele colectate de la
birouri cu conţinut mare în hârtie.
b) Cu adaos de combustibil, soluţie recomandată ca singura alternativă pentru
deşeurile spitaliceşti, ce trebuiesc neapărat scoase din circuitul celor menajere, sau a unor deşeuri
speciale ori periculoase.
Incinerarea generează la rândul ei:
 cenuşă ce poate reprezenta 10%-20% din masa iniţială ce trebuie apoi dusă în
depozite;
 gaze care sunt cu atât mai nocive cu cât temperatura de ardere este mai mică, fiind
neindicat a se coborî sub 1.500°C. Din practica mondială se constată că investiţiile
pentru epurarea gazelor dublează costul de incinerare propriu-zisă.
4. Piroliza este un procedeu termochimic de transformare a unor substanţe solide în
substanţe gazoase ce condensează ulterior la diferite temperaturi, separând fracţiuni lichide
combustibile.
Procesul este complex, are loc într-un reactor şi cu un randament energetic mai scăzut
decât incinerarea, nefiind încă foarte extins.
 Cercetările în domeniu continuă însă deoarece piroliza reprezintă singura metodă de
valorificare a deşeurilor din materiale plastice selectate din masa deşeurilor, incinerarea lor
separată ridicând serioase probleme tehnice şi de poluare.

5.8.2. Planul pentru administrarea deşeurilor menajere solide

Deşeurile menajere urbane solide au un unic producător: cetăţeanul, care tributar trecutului
şi soluţiilor practicate până acum, dar şi foarte conservator acceptă cu greu responsabilitatea şi
noul. Administraţiile publice locale sunt în continuare cantonate în practicarea unor circuite
clasice, cu preluarea integrală a unui deşeu unitar voluminos şi depozitarea în condiţii
păgubitoare pentru mediu.
In acest context taxele de salubritate cresc continuu fără a se obţine nici o ameliorare a
stării de curăţenie a oraşelor. Gunoiul produs acum este un tot şi dezmembrarea lui, indiferent
prin ce căi, aduce în prima etapă complicaţii suplimentare dacă nu este dezvoltat un lanţ paralel
tehnic şi comercial pentru circulaţia produselor utilizabile.
Accentul trebuie pus pe sprijinirea formării unui sector de servicii private, în special prin
taxe degrevante.
Fără a face alte comentarii o asemenea schemă de Master Plan se prezintă în continuare
(fig.5.1.).
Master Planul trebuie întocmit de fiecare organizaţie de salubritate urbană, ţinând seama
de particularităţile locale, de cunoaşterea exactă a parametrilor deşeurilor, după care trebuie
supus, pentru însuşirea de către populaţie, unor dezbateri şi discuţii publice.
Un asemenea document lipsit de cunoaşterea şi suportul populaţiei are şansa de a sucomba
în măsuri tehnice sau chiar populiste puţin realizabile şi poate fi cu uşurinţă compromis.

1. Cunoaşterea, evaluarea şi cuantificarea valorilor şi parametrilor situaţiei existente

2. Identificarea problemelor şi constrângerilor ce rezultă
3. Analiza lor în sensul definirii unor soluţii
4. Stabilirea obiectivelor, ţintelor şi nivelurilor pentru A.D.M.S.

Fig. 5.1. Planul fundamental - master planul pentru administrarea- managementul-

deşeurilor menajere solide
 5.8.3. Propuneri pentru strategia de modernizare şi dezvoltare a salubrităţii, igienei şi
protecţiei mediului urban
De la început trebuie precizat că strategia de modernizare şi dezvoltare a salubrizării,
igienei şi protecţiei mediului urban îşi va dovedi eficienţa în măsura în care reuşeşte să
contribuie la:
 ridicarea calităţii tuturor valorilor, specifică ecosistemelor urbane.
 păstrarea calităţii tuturor valorilor, specifică ecosistemelor urbane.
Se apreciază că mai multe considerente stau la baza deciziei de adoptare a unei asemenea
strategii.
Menţionăm câteva dintre acestea:
 înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale prin acţiuni programate
şicoerente;
 eliminarea unor contradicţii interne între diferitele structuri ce acţionează în
domeniu sau între diferite acţiuni promovate pe o direcţie sau alta;
 posibilitatea de a elabora, implementa şi evalua politica de producere şi dezvoltare
pe etape, astfel încât să fie posibilă reevaluarea periodică a acesteia;
 facilităţi privind crearea cadrului corespunzător de alegere şi formare a unui
personal adecvat în funcţie de orizontul de timp şi nivelul teritorial;
 posibilitatea organizării unui control riguros a măsurilor stabilite, conform
reglemen tărilor şi cerinţelor legale.

a. Principii generale
Principiile generale care vor sta la baza strategiei domeniului analizat:
 reabilitarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi sănătate a populaţiei;
 aplicarea modelului de dezvoltare durabilă a societăţii umane, ceea ce presupune
identificarea unei stări optime între sistemul uman, sistemul tehnologic, sistemul
ambiental şi sistemul economic, urmărind armonizarea mediului cu actualele şi
viitoarele generaţii;
 aplicarea normelor preventive, acestea fiind mai eficiente tehnico-economic;
 promovarea subsidiarităţii, ceea ce presupune rezolvarea la nivelul optim de
structură a problemelor puse de viaţă şi de împărţire a responsabilităţilor;
 asigurarea respectării prevederilor, convenţiilor, tratatelor, protocoalelor
internaţionale la care România este parte;
 încurajarea societăţii civile pentru a asigura implicarea tuturor structurilor posibile
(autorităţi publice, populaţie, consumatori, agenţi economici etc.) în modernizarea
şi dezvoltarea salubrităţii, igienei şi protecţiei mediului urban;
 aplicarea unei viziuni globale a unei poziţii proactive faţă de toate problemele şi
activităţile care afectează salubritatea, igiena şi protecţia mediului urban. În
elaborarea strategiei s-a avut în vedere dinamismul elementelor în discuţie, precum
şi caracterul relativ nou al problemelor, aplicând principiul elaborării interactive.
Strategia va fi supusă periodic unui proces de reconsiderare de tipul:
adaptare continuă;
recurgere la propuneri flexibile.
Această reconsiderare presupune două elemente de bază:
 adaptare la ideile în schimbare sau la circumstanţele vieţii socioeconomice;
adaptare pe baza evaluării rezultatelor etapei anterioare.

Un alt element care se are în vedere este cel al elaborării integrate, la nivelul ecosistemelor
urbane, a problemei modernizării şi îmbunătăţirii salubrităţii, igienei şi protecţiei mediului urban.
Câteva argumente pot fi amintite în acest sens:
 evitarea transferului problemelor de la o zonă la alta sau de la un nivel de decizie la
altul;
 stabilirea priorităţilor pentru a selecta cele mai importante aspecte şi a evita astfel
decizii punctiforme sau elaborate instantaneu;
 obţinerea unei înalte eficiente prin combinarea măsurilor, ca să se obţină cele mai
bune rezultate cu cele mai mici cheltuieli şi eforturi.

b. Condiţionalităţi de integrare a strategiei domeniului în strategia naţională de dezvoltare

socioeconomică şi în special în strategia naţională de protecţie a mediului.
Necesitatea abordării integrate a problemelor de salubritate, igienă şi protecţia mediului
urban în contextul realităţilor socioeconomice ale României atrage atenţia asupra următoarelor
acţiuni specifice:
 managementul pe termen lung al resurselor naturale în care reciclarea, recircularea,
reutilizarea, recuperarea pot fi tot atâtea soluţii de aplicat în special în mediul
urban;
 abordarea integrată de combatere a poluării în mediul urban cu accent pe controlul
generării şi circuitul deşeurilor
 reducerea consumului de energie produsă din surse neregenerabile sau de slabă
calitate care introduc în mediu, "în special în mediul urban" mari cantităţi de
poluanţi;
 îmbunătăţirea managementului transportului în mediul urban prin dezvoltarea unui
sistem de transport mai eficient, curat, compatibil cu mediul, cu impact minim
asupra mediului urban;
 promovarea unor pachete concrete de măsuri pentru îmbunătăţirea de ansamblu a
calităţii mediului urban, ceea ce presupune ca în paralel cu cele destinate direct
salubrităţii, igienei şi protecţiei mediului urban să cuprindă şi domenii ca:
alimentare cu apă;
canalizare, epurare;
termoficare;
estetică stradală;
domeniu public;
transport public.

c. Politici naţionale şi locale

c.l. în domeniul politicilor legislative
 promovarea unui pachet coerent şi structurat de reglementări începând cu legislaţia
cadru, Legea deşeurilor şi terminând cu normativele sau deciziile administrative
locale care să asigure baza legală pentru o gestionare modernă şi eficientă a
 deşeurilor, a igienei în mediul urban, a protecţiei mediului urban. Pe plan local
trebuie avut în vedere crearea climatului şi cadrului legal de promovare a
iniţiativelor private privind activitatea de reciclare a deşeurilor şi materialelor utile
din deşeuri;
 armonizarea legislaţiei existente sau a celei ce urmează a fi promovată cu legislaţia
Uniunii Europene;
 asigurarea corelării diferitelor acte normative cu efecte asupra domeniului analizat
ale diferitelor instituţii abilitate pentru eliminarea unor disfuncţionalităţi,
interpretări defectuoase sau prevederi contradictorii;
 asigurarea aplicării legislaţiei prin nominalizarea competenţelor, prin aplicarea cu
fermitate a măsurilor coercitive, prin delimitarea rolului organelor centrale şi
locale.

c.2. în domeniul politicilor administrativ-instituţionale

 definitivarea şi stabilirea conceptelor privind statutul unităţilor abilitate să
gestioneze circuitul deşeurilor, asigurarea igienei şi salubrităţii şi protecţiei
mediului urban prin:
 întărirea rolului şi a posibilităţilor de acţiune din structurile guvernamentale
implicate (IPM-uri, inspectorate sanitare);
 crearea unui cadru adecvat pentru implicarea deplină a organismelor administraţiei
locale prin acordarea de autonomie financiară, creşterea responsabilităţilor
în gestionarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
 -eliminarea fragmentărilor la nivelul responsabilităţilor între diferite structuri
implicate;
 găsirea formelor adecvate de colaborare între unităţile din structurile
guvernamentale cu cele din structura administraţiei locale şi agenţii economici;
 finalizarea restructurării şi privatizării şi stabilizarea formelor adoptate specifice pe
plan local. Trebuie avute în vedere:
unitatea în diversitate;
orientarea spre forme de organizare, de societate comercială de
interes public;
delimitarea clară a obiectivelor amplasate în domeniul public şi cele
care pot fi subiectul proprietăţii de stat sau privat;
corelarea aplicării propunerilor naţionale de restructurare şi corelarea
cu cele de dezvoltare regională/locală;
raporturile între autoritatea locală şi operatorii de servicii trebuie să
se bazeze pe forme contractuale;
organizarea societăţilor comerciale trebuie să ţină cont de principiile
eficienţei în ceea ce priveşte delimitarea zonei de activitate şi
specificul activităţii în contextul mecanismelor de piaţă;
reproiectarea întregului sistem al serviciilor publice cu analiza
oportunităţii transferului anumitor activităţi în sfera concurenţială;
promovarea unei politici de înfiinţare de societăţi mixte cu operatori
străini, angrenarea transferului de tehnologii, ridicarea calităţii
 serviciului, implementarea prevederilor standardelor ISO,
cumpărarea de licenţe pentru echipamente, utilaje, materiale.

c.3. în domeniul politicilor economico-financiare

În etapa actuală, aspectele economico-financiare trebuie abordate în noul cadru al
economiei descentralizate în contextul iniţiativei private, incluzând şi întreprinderile mici şi
mijlocii, care prin dinamismul lor pot contribui la succesul unor astfel de activităţi. Se vor avea
în vedere:
 promovarea metodologiilor moderne de stabilire a tarifelor pentru serviciile
prestate astfel încât să se asocieze:
 eliminarea distorsiunilor cauzate de influenţa deciziilor politice populiste şi fără
fundament economic;
 libertatea deplină a factorilor locali, a autorităţilor locale, prestatorilor de servicii şi
beneficiarilor în negocierea şi aprobarea taxelor, astfel încât să poată fi realizate
obiectivele din planurile autorităţilor locale;
 creşterea gradului de participare a autorităţilor locale la finanţarea amenajărilor,
dotărilor şi lucrărilor necesare;
 înfiinţarea urgentă a unei bănci a autorităţilor locale care să faciliteze accesul la
credite pentru finanţarea investiţiilor;
 solvarea creditelor pe termen mediu şi lung pentru finanţarea proiectelor complexe
de investiţii;
 atragerea capitalului privat autohton şi străin prin asigurarea unor facilităţi privind:
 garantarea de către autorităţile locale a unui nivel rezonabil al recuperării
investiţiilor private;
 obligaţiile fiscale ale operatorilor din domeniu prin care să alimenteze un fond aflat
la dispoziţia autorităţilor locale, pentru finanţarea dezvoltării şi privatizării
sectorului;
 diversificarea surselor de finanţare a programelor şi proiectelor, inclusiv a cercetării
ştiinţifice de specialitate, prin montaje financiare incluzând accesul la împrumuturi
internaţionale, granturi ale Uniunii Europene, participări ale bugetului central sau
local.

c.4. în domeniul politicii de modernizare tehnică şi tehnologică

Având în vedere importanţa modernizării şi eficientizării sectorului salubrităţii, igienei şi
protecţiei mediului urban trebuie promovate acţiuni prioritare îndreptate spre susţinerea
cercetării, a sectorului industrial sau cel energetic implicat în domeniul analizat.
Astfel, în domeniul cercetării trebuie asigurate:
prioritatea promovării temelor vizând domeniul, prin introducerea în Planul
Naţional de cercetare;
încurajarea apariţiei concurenţei în activitatea de cercetare în domeniu;
organizarea reţelei de informaţii tehnice şi tehnologice privind echipamentele,
utilajele, practicile şi rezultatele studiilor şi cercetărilor de specialitate;
asigurarea condiţiilor pentru punerea în practică a soluţiilor rezultate din cercetarea
în domeniu.
 În ceea ce priveşte sectorul industrial, în special acela autohton, se impun a fi avute în
vedere:
reconversia unor capacităţi industriale spre producere de echipamente, utilaje,
materiale, accesorii necesare domeniului;
producerea sub licenţă a unora din aceste echipamente prin implicarea capitalului
străin.
Se impune o politică energică pentru:
amenajarea platformelor de deşeuri existente sau cele viitoare conform exigenţelor
de mediu;
dotarea municipiilor şi oraşelor cu autogunoiere moderne şi performante;
întreţinerea spaţiilor verzi, a luciilor de apă, a suprafeţelor stradale la nivelul
civilizaţiei sfârşitului de secol şi mileniu;
organizarea pe bază de iniţiativă privată a întregului flux de recuperare, reciclare a
materialelor utile din deşeuri;
elementele de igienă şi gradul de salubritate, eficienţa protecţiei mediului trebuie să
devină criteriile de apreciere a performanţei administraţiei publice locale.

c.5. în domeniul politicii de educare-informare-sensibilizare

Politica privind educarea şi formarea resursei umane din sectorul de salubritate, igienă şi
protecţia mediului urban poate deveni una din direcţiile de acţiune pentru eficientizarea
activităţii. Această nouă politică se poate baza pe:
extinderea şi reconstrucţia ariei de recrutare a personalului angajat;
aplicarea unor noi instrumente financiare de motivare a personalului angajat pentru
implicarea şi asumarea responsabilităţii;
stabilirea unor criterii de selecţie a personalului operator şi tehnic pe niveluri de
obiective şi responsabilităţi.
În domeniul pregătirii profesionale, accentul trebui pus pe:
 principiul pregătirii continue;
 definirea instruirii iniţiale conform specificului activităţii;
 organizarea de cursuri de pregătire medie şi tehnică necesare domeniului
salubrităţii,operatorilor igienişti sau de protecţia mediului;
 crearea unui sistem de evaluare şi certificare specifice domeniului.

În ceea ce priveşte informarea şi sensibilizarea populaţiei la problemele de salubritate,

igienă şi protecţia mediului urban se va merge pe linia creării unui parteneriat cu reprezentanţii
societăţii civile.
Aceasta va fi posibilă prin:
 implicarea exponenţilor societăţii civile (administraţie, asociaţii de locatari,
fundaţii, ONG-uri) în elaborarea planurilor de acţiuni în sectoarele locale;
 transparenţa şi circulaţia informaţiilor;
 organizarea de mese rotunde, dezbateri de cartier cu participarea operatorilor,
consilierilor locali şi exponenţilor populaţiei pentru evaluarea periodică a eficienţei
activităţii operatorilor de serviciu din domeniul supus discuţiei;
  consolidarea relaţiilor dintre asociaţiile de proprietari, locatari ca beneficiari ai
serviciilor şi operator;
 implicarea mass-media ca purtătoare a mesajului societăţii civile, dezbaterea,
popularizarea experienţelor pozitive, a cazurilor negative prin emisiuni sau rubrici
speciale difuzate cu o anume periodicitate;
 antrenarea diferitelor grupuri "ţintă" - elevi, studenţi, pensionari, gospodine la
întreţinerea şi menţinerea parcărilor, a spaţiilor verzi, curăţeniei în jurul blocurilor.

d. Măsuri şi acţiuni cu caracter de urgenţă vizând începerea implementării strategiei

Starea critică a salubrităţii, a igienei şi protecţiei mediului urban impune demararea cu
caracter de urgenţă a unui pachet de acţiuni şi măsuri, care să asigure stoparea declinului şi apoi
redresarea domeniului.
În acest sens se consideră ca un minim de măsuri următoarele:
 Concertarea eforturilor în vederea definitivării strategiei de modernizare a
serviciilor publice puse în discuţie (pentru fiecare localitate) şi aprobarea acesteia în mediile
decizionale abilitate; această definitivare trebuie să vizeze diferite orizonturi de timp
(imediat, mediu, lung) sau diferite niveluri spaţiale (stradă, cartier, oraş);
 Lansarea unui vast program de elaborare (pentru fiecare oraş) a unor studii de
fezabilitate pentru reabilitarea activităţilor de salubritate, de igienă şi de protecţia mediului
urban;
 Apelarea la multiple mecanisme şi montaje financiare pentru promovarea
investiţiilor prioritare rezultate din studiile de fezabilitate întocmite, înfiinţarea unei bănci a
municipalităţilor, de societăţi mixte, înfrăţiri de localităţi, join-venture, credite externe,
împrumuturi bancare, granturi pentru proiecte bine susţinute sunt tot atâtea posibilităţi de
finanţare din afara bugetului central sau local;
 Crearea cadrului instituţional pentru apelarea la mijloacele menţionate mai sus,
dar şi pentru manifestarea concurenţei între prestatorii de servicii şi pentru atragerea
capitalului privat autohton şi străin la finanţarea investiţiilor şi exploatarea lucrărilor;
 Descentralizarea procesului de aprobare a proiectelor de investiţii, a finanţării şi
monitorizării execuţiei acestora, o dată cu descentralizarea sistemului finanţelor locale;
 înfiinţarea unei structuri centrale, care să monitorizeze şi să sprijine modul de
înfăptuire a strategiei propuse şi să iniţieze reglementările necesare pentru realizarea acesteia;
 Instituţionalizarea formelor de consultare a structurilor societăţii civile (pe plan
local sau central) în procesul de promovare a deciziilor importante care privesc sectorul
analizat.

5.8.4. Elemente necesare pentru fundamentarea unei strategii de gestiune integrată a

deşeurilor
COLECTARE:
-containere;
-centre de colectare selectivă;
-centre de reciclare.
TRANSPORT:
-vehicule de colectare a deşeurilor;
 -staţii transfer;
-utilaje de compactare.

RECICLARE:
-centre de selectare;
-utilaje (prese) compactare.

COMPOSTARE:
-instalaţii şi clădiri;
-vehicule;
-Utilaj tehnologic.

PRODUCERE BIOGAZ:
-instalaţii şi clădiri;
-dispozitive de compostare;
-utilaj tehnologic;
-vehicule.

INCINERARE:
-instalaţii şi clădiri;
-sisteme de cuptoare şi recuperatoare de căldură;
-sisteme de turbine şi generatoare;
-sisteme de tratare a gazelor de combustie;
-vehicule.

DEPOZITARE:
-bariere şi taluzuri;
-evacuare levigat;
-sisteme captare biogaz;
-sisteme de supraveghere;
-cântar basculă;
-compactor;
-alte vehicule;
-clădiri;
-acoperiri (iniţială-căptuşire şi finală).

COSTURI DE EXPLOATARE:
-colectare şi transport;
-exploatare centre de reciclare;
-exploatare centre de colectare selectivă;
-transfer şi compactare;
-producere biogaz;
-incinerare;
-depozitare;
 -administrare.

VENITURI:
-venituri rezultate din vânzarea materialelor reciclabile;
-venituri rezultate din vânzarea compostului;
-venituri rezultate din vânzarea energiei de la incinerare.
Identificarea problemelor legate de gestiunea deşeurilor
 colectarea datelor şi caracterizarea deşeurilor;
 colectarea deşeurilor, dacă este posibil selectiv;
 separarea deşeurilor;
 transportul deşeurilor;
 stocarea temporară a deşeurilor;
 rentabilizarea fracţiunilor-centre ale deşeurilor;
 reciclarea fracţiilor deşeurilor, compostarea (metodă de reciclare organică);
 alte forme de valorificare, recuperare de energie a fracţiilor specifice;
 eliminarea fără pericol (depozitare, incinerare);
 fiecare etapă necesită organizarea planificării şi finanţare;
 în prezent sistemele de gestiune a deşeurilor sunt necompletate sau în devenire;
 de fapt, gestiunea deşeurilor este întotdeauna confruntată cu următoarele dificultăţi:
lipsa datelor cantitative, precise a deşeurilor produse şi compoziţia
acestora;
costul realizării operaţiilor de colectare convenabile;
costul construcţiei instalaţiilor de eliminare convenabile;
lipsa valorii economice pentru diferite deşeuri;
sensibilitatea politică a subiectului (sindromul NYMBY, diferenţe
ideologice între partidele politice);
noua diversitate a deşeurilor produse şi necesitatea diferitelor tehnici de
tratare.

5.8.5. Cadrul legislativ pentru gestiunea deşeurilor

Pentru a pune în operă o strategie de gestiune a deşeurilor într-un mod corect, autorităţile
naţionale trebuie să ia în considerare următoarele aspecte:
 priorităţile gestiunii deşeurilor;
 responsabilităţile vizavi de gestiunea deşeurilor;
 normele minimale ale mediului pentru colectare, transport,manipulare, tratare şi
eliminare a deşeurilor;
 reglementările în materie de sănătate şi securitate;
 drepturi, taxe şi subvenţii în materie de deşeuri şi resurse;
 posibilităţi de organizare şi finanţare.

Pe de altă parte, un ansamblu complet de instrucţiuni (pentru deşeuri menajere din gospo-
dării, comerţ, deşeuri industriale, autorităţi publice) relative la manipularea corectă a deşeurilor
(colectarea deşeurilor în containere adecvate, planuri de colectare, transport) reprezintă o parte
esenţială a unui plan de gestiune a deşeurilor.
 Aspectele următoare trebuie luate în considerare:
a. dispoziţii privind deşeurile:
- tipuri de deşeuri care trebuie colectate în diferite sisteme de stocare;
- dimensiuni maximale ale deşeurilor care fac obiectul unei colectări publice;
- locul şi data de colectare.
b. dispoziţii privind colectarea:
- proprietarii containerelor;
- tipuri şi dimensiuni ale containerelor autorizate;
- norme ale parcului de containere;
- accesul la containere (material şi personal care colectează);
- frecvenţa şi itinerarele colectării;
-menţinerea containerelor.
c. dispoziţii administrative şi financiare:
- taxe, drepturi şi cheltuieli;
- ajutoare (încurajări) financiare;
- penalităţi şi sancţiuni;
- sarcini ale producătorului de deşeuri (ex.: obligaţia separării la sursă, marcare,curăţire);
- sarcini şi drepturi ale organismelor de control;
- asigurarea posibilităţilor de a dispune reclamaţii vizavi de serviciul prestat.
În cazul în care aspectele de mai sus nu sunt prevăzute de legislaţiile naţionale, regionale,
provinciale sau locale, este util să se organizeze un sistem de înregistrare a deşeurilor pentru a
supraveghea corect fluxul de deşeuri şi a furniza o bază pentru deciziile ulterioare. Colectarea
datelor poate fi făcută într-un mod util la nivelul depozitării, în centrele de reciclare sau de
stocare a deşeurilor.
Informaţiile asupra cărora se bazează înregistrarea pot fi următoarele:
 data de recepţie şi de livrare;
 locul recepţiei şi livrării;
 identificarea sursei (ex.: menajere, industriale, comerţ etc.);
 tipul deşeurilor (sticlă, metal etc.), se poate utiliza Catalogul European al
Deşeurilor (H.G. nr. 155/23.03.1999);
 clasificarea deşeurilor (municipalitate, periculoase etc.);
 cantitatea deşeurilor (în kg, m3).

5.9. Strategii în domeniul gospodăririi apelor

5.9.1. Scopul strategiei în domeniul gospodăririi apelor

Scopul strategiei în domeniul apei constă în sugerarea de măsuri şi acţiuni care să asigure:
includerea în politica generală socioeconomică sau în politica diferitelor
sectoare de activitate a cerinţelor dezvoltării domeniului apei;
apropierea legislaţiei în domeniul apei din România de legislaţia UE;
aplicarea instrumentelor economice specifice sistemelor convenţionale la
rezolvarea integrată a problemelor apei în ansamblul problemelor de mediu;
 întărirea capacităţii instituţionale a tuturor structurilor statului sau particulare ce
sunt aplicate în domeniul apei;
creşterea nivelului de educaţie şi de pregătire ecologică în vederea participării
directe a publicului la luarea deciziilor în domeniul apei şi protecţia mediului.

În cadrul elaborării raportului privind perspectivele apei s-au avut în vedere următoarele
principii:
promovarea conceptului dezvoltării durabile în utilizarea resurselor de apă;
poluatorul plăteşte - acest principiu nu trebuie înţeles în sensul de plata dreptului de
a polua; plata trebuie să constituie un element coercitiv şi stimulativ pentru
promovarea de tehnologii nepoluante sau de echipamente şi instalaţii de reducere a
poluării apelor;
crearea unui sistem naţional de monitoring al resurselor de apă, racordat la sistemul
global de monitorizare a hidrosferei;
crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei
la elaborarea deciziilor privind domeniul apei;
dezvoltarea cooperării internaţionale pe plan regional sau global pentru asigurarea
utilizării durabile a resurselor de apă.

Abordarea problemelor amintite mai sus impune un stil interactiv şi integrat.

Sunt de menţionat câteva argumente pentru susţinerea acestora:
 evitarea transferului problemei poluării de la o secţiune la alta a unui râu, sau din
râu în sol;
 stabilirea priorităţilor pentru selecţia celor mai importante aspecte şi a evita decizii
punctiforme sau elaborate instantaneu;
 obţinerea unei înalte eficiente prin combinarea măsurilor, ca să se obţină cele mai
bune rezultate cu cele mai mici cheltuieli şi eforturi.

În aceste condiţii se apreciază că următoarele elemente trebuie să fie principalele

componente ale unor viitoare planuri strategice sau de implementare:
a.valorificarea şi conservarea resurselor de apă;
b.aplicarea programelor de protecţie a resurselor de apă în cadrul strategiilor sectoriale;
c.aproximarea legislaţiei UE;
d.elaborarea unui concept de politică financiară în domeniul utilizării durabile a
apei,incluzând preţurile serviciilor apei ca un obiectiv important şi imediat;
e.reglementarea activităţilor socioeconomice care au un impact asupra resurselor de apă
(utilizare, poluare);
f. întărirea capacităţii instituţional-administrativ a structurilor implicate în domeniul apei,
inclusiv întărirea inspecţiei în domeniul apelor;
g. creşterea nivelului de educaţie a populaţiei în utilizarea durabilă a apelor, cu accent pe
formarea de cadre de specialitate la toate nivelurile.
 5.9.2. Obiectivele strategiei în domeniul gospodăririi apelor
Coroborarea elementelor inserate în prezentul material, într-o analiză de perspectivă a
dezvoltării domeniului apei în România plecând de la situaţia actuală, permite aprecierea ca
pentru următorii 20-25 de ani cei ce lucrează sau sunt implicaţi în domeniul apelor trebuie saşi
propună şi să acţioneze pentru atingerea următoarelor obiective:
 îmbunătăţirea calităţii apei prin creşterea ponderii râurilor de categoria I de la 59%
în anul 1996 la 65% până în anul 2005, la 75% în 2011, 80% în anul 2015 şi 90%
în anul 2020, prin dezvoltarea şi modernizarea staţiilor de epurare a apelor uzate
industriale şi orăşeneşti, ca şi prin retehnologizarea unor procese de producţie;
 procentul populaţiei orăşeneşti racordate la reţeaua de apă de 87% în prezent va
trebui să crească la 95% în anul 2005;
 procentul populaţiei rurale racordate la reţeaua de apă de 19,5% în prezent va
evolua spre 40% în anul 2005, 50% în anul 2010 şi 75% în anul 2020;
 asigurarea surselor de apă pentru restructurarea şi dezvoltarea ramurilor economice
conform cu prevederile strategiilor sectoriale, urmând ca prelevările să se
stabilizeze la nivelul a cea. 12-15 mld. m /an la nivelul anului 2020;
 asigurarea surselor de apă pentru irigarea celor 3,070 milioane hectare amenajate în
prezent pentru irigaţii care prin reabilitare vor crea disponibilul pentru cel puţin
încă 300 mii hectare;
 -reducerea pierderilor în reţelele sistemelor centralizate de alimentare cu apă de la
40-45% în prezent, la 30% în anul 2005, la 20% în anul 2010 şi 15% în anul 2020;
 continuarea acţiunii de combatere a inundaţiilor prin realizarea de lacuri de
acumulare, îndiguiri şi regularizări de râuri, în paralel cu reabilitarea unor lucrări
mai vechi pentru aducerea lor la standardele actuale;
 punerea în funcţiune treptată a centralelor hidroelectrice aflate în execuţie şi
începerea construcţiei unor noi hidrocentrale pe râurile cu potenţial încă eficient.

Având în vedere caracterul multidisciplinar al gospodăririi apelor este necesar ca la nivel

naţional să se elaboreze studii şi cercetări având ca obiective pe diferite etape:
 îmbunătăţirea indicatorilor tehnici şi economici pentru utilizarea raţională a resur-
selor de apă;
 punerea la punct de metode care să permită evaluarea rentabilităţii diverselor
instalaţii şi proiecte complexe de alimentare cu apă şi efectuarea de analize cost-
beneficiu de utilizare raţională a resurselor de apă;
 determinarea influenţei apei asupra dezvoltării şi repartiţiei producţiei naţionale;
 elaborarea de principii şi metode care să permită evaluarea pagubelor economice,
sociale şi ecologice cauzate resurselor de apă de către fenomenele naturale şi
activităţile economice.
Realizarea obiectivelor de mai sus va permite nu numai menţinerea, dar şi dezvoltarea unui
sistem sănătos de utilizare a apelor, o sincronizare mai bună a politicilor în domeniul lucrărilor
publice, agriculturii şi industriei cu politica apei, va conduce la creşterea gradului de civilizaţie şi
sănătate a populaţiei României.
 Astfel, România se va conforma recomandărilor generale pentru elaborarea şi aplicarea
politicilor şi strategiilor integrate pentru gospodărirea apelor ale Comunităţii Europene, dintre
care menţionăm:
 crearea tuturor condiţiilor necesare ameliorării şi funcţionării ecosistemelor
acvatice, inclusiv protecţia componentelor acvatice şi refacerea celor degradate;
 asigurarea utilizării durabile a resursei de apă şi altor elemente ale ecosistemelor
acvatice şi diferitelor necesităţi umane, individuale plus colective, fără periclitarea
generaţiilor viitoare în satisfacerea cerinţelor proprii;
 încurajarea adoptării de măsuri de protecţie conform principiului "precauţiei" în
sensul aplicării măsurilor de prevenire şi înlăturare a cauzelor care au produs
poluările şi dezechilibrele ecosistemelor acvatice;
 încurajarea gestionării, planificării, dirijării şi utilizării apei în interiorul unui bazin
hidrografic, în cooperare şi în corelare cu cerinţele de protecţie a mediului, şi
utilizând principiul "poluatorul plăteşte"
 dezvoltarea cooperării între ţările riverane pe probleme de ape transfrontiere şi
lacuri internaţionale;
 implicarea populaţiei, a societăţii civile la toate aceste activităţi.

În aceste condiţii se va asigura o bună gospodărire a acestei surse preţioase, apa, în

condiţiile respectării exigenţelor de mediu.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt trăsăturile fundamentale ale unui plan de acţiune pentru protecţia mediului ?
2. Ce este un sistem de management de mediu ?
3. Care sunt instrumentele managementului de mediu ?
4. Care sunt obiectivele sistemului de monitoring al mediului?
5. Care este structura sistemului de monitoring al mediului ?
6. Prezentaţi modul de organizare a sistemului de monitoring al mediului.
7. Definiţi patrimoniul natural.
8. Ce sunt bunurile publice de mediu ?
9. Ce sunt avantajele de mediu ?
10. Ce sunt externalităţi de mediu ?
11. Care sunt strategiile pentru dezvoltarea biodiversităţii?
12. Ce presupune managementul deşeurilor ?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

1. Deciziile strategice referitoare la mediu sunt:

1. definirea standardelor
2. planurile de actiune anuale
3. evaluarea bugetului
4. evaluarea impactului diferitelor planuri posibile de actiune
. 1,2
. 1,4
. 2,3
. 2,4

2. Functionalitatea fluxului informational al monitoringului integrat trebuie sa asigure:

Indicati varianta falsa.
. evaluarea impactului ecologic, economic si social al schimbarilor de mediu
. prognozarea si operationalizarea etapelor activitatii de prevenire si/sau
corectare a tendintelor negative in evolutia mediului
. educarea personalului intreprinderii
d. supravegherea si evidentierea schimbarilor produse in starea mediului, a
resurselor sale

3. In cazul politicii prin convingere, instrumentele utilizate sunt:

. studii si analize de impact asupra mediului
. responsabilitati pentru produse periculoase
. promovarea tehnologiei ecologice si a cercetarii
. drepturi negociabile de poluare

4. Monitoringul mediului permite:

a. conducerii intreprinderii o evaluare si o fundamentare sistematica si
obiectiva a tuturor sarcinilor de protectie a mediului
b. realizarea unui sistem adecvat de supraveghere a calitatii mediului la nivel
national
. ambele variante
. nici o varianta nu este corecta
 CAPITOLUL 6. EVALUAREA ŞI MANAGEMENTUL RISCULUI LA
DEZASTRE

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

 Identificarea pericolelor pentru evaluarea riscului într-o zonă
 Identificarea şi analiza riscului pentru accidente majore
 Însuşirea principalelor tehnicilor de identificare a accidentelor
 Utilizarea unui management specializat al crizei în cazul unor urgenţe de mediu
 Cunoaşterea modului intervenţie în cazul urgenţelor de mediu

Noţiuni cheie: risc ecologic, evaluarea riscului, risc pentru accidente majore, risc
cantitativ, metoda listei de verificare a procesului/sistemului; metoda reviziei de siguranţă;
metoda rangului relativ, indice de risc, studiul de risc al funcţionării (HAZOP); analiza WHAT
IF, modul de defectare şi analiza efectului (FMEA), analiza arborelui de eroare; analiza arborelui
de evenimente; analiza cauze-efect; analiza erorii umane, risc neglijabil, risc inacceptabil,
dezastru, accident, incident.

Evaluarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care se supun omul
şi mediul, într-o regiune dată, pot fi sistematic identificate, analizate şi evaluate în aşa fel încât să
se poată face opţiuni raţionale asupra modului de reducere a riscului, a costurilor asociate,
asigurându-se baza unei gestionări integrate şi sigure a mediului.
Gestionarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza că toate fazele de gestionare -
localizarea, prevenirea, diminuarea, protecţia şi elementul instituţional pot fi exploatate într-un
mod holistic şi complementar, astfel ca resursele procesului de gestionare să fie optimizate. Deşi
evaluarea şi gestionarea integrată a riscului ecologic necesită luarea în considerare a tuturor
riscurilor, nivelul de detaliere în fiecare caz poate varia în funcţie de priorităţile prestabilite.
Tipuri şi surse de risc. Toate activităţile umane sunt posibile surse de risc, dar, în contextul
evaluării şi gestionării integrate a riscului, următoarele constituie cele mai relevante tipuri şi
surse:
 Emisii continue în aer, apă şi sol provenite de la industrii şi activităţi asociate;
 Evacuări accidentale ale substanţelor periculoase provenite din instalaţiile
industriale şi care au un efect negativ asupra sănătăţii şi mediului (focuri, explozii,
manipulări de substanţe periculoase,depozitare de substanţe periculoase etc.);
 Sistemele de transport constituie surse continue de emisii.

Transportul substanţelor periculoase poate cauza accidente cu consecinţe pentru sănătate şi

mediu, în context, transportul se referă la transferul materialelor pe cale ferată, şosele, conducte
şi pe apă.
Surse naturale de accidente: cutremure, furtuni, inundaţii, erupţii şi care se pot
suprapune peste sursele de risc produse de om.
Activităţi agricole care afectează sănătatea şi mediul: împrăştierea de îngrăşăminte,
insecticide şi ierbicide care contaminează solul, apele subterane şi de suprafaţă.
 Activităţile agricole pot consuma mari cantităţi de apă, ducând la aridizarea şi
eroziunea solului.
Urbanizarea şi infrastructura asociată sunt o sursă de perturbare a mediului şi
generatoare de poluare.

Subiecţii riscului
Ţintele riscului sunt mai întâi indivizii care locuiesc în zona studiată: copiii şi bătrânii.
Indivizii cu diverse alergii şi boli sunt cei mai sensibili la diverse contaminări. Cei aflaţi în afara
zonei propriu-zise de risc pot fi afectaţi, datorită transportului de poluant prin aer, cursuri de apă
şi prin produse agricole.
Sistemele ecologice care se află în zona afectată sunt şi ele supuse riscului. Dispariţia unei
specii poate produce dereglarea întregului lanţ trofic.
în al treilea rând, sectorul economic poate deveni ţinta riscului. Un accident la o instalaţie
industrială poate produce distrugerea altora din vecinătate.
Emisiile acide pot distruge pădurile, clădirile şi monumentele istorice, iar poluarea poate
avea consecinţe economice semnificative asupra activităţii turistice a regiunii.

6.1. Schema - cadru de identificare a pericolelor pentru evaluarea

riscului într-o zonă

Delimitarea corectă a zonei supuse studiului

Delimitarea zonei depinde desigur de particularităţile ei, fiind într-o oarecare măsură
inevitabil arbitrară.
Pot fi sugerate totuşi următoarele:
 zona va fi selectată pentru caracteristicile ei fizico-geografice şi industrial-
economice, şi nu după graniţe administrative; se va ţine seama de instalaţiile şi
sistemele existente, precum şi de potenţialul zonei care poate fi direct afectat;
 în delimitarea zonei trebuie să ţinem seama de sistemul de transport pentru
mişcarea materialelor periculoase;
 efectele pe care le pot avea unele surse de risc potenţial, dincolo de zona din
imediatăapropiere.
În acest caz va trebui să luăm în consideraţie atât efectele locale, cât şi cele globale.

Informaţii de bază asupra zonei

A. Informaţii despre calitatea generală a mediului
AER: Concentraţii medii şi maxime ale poluanţilor SO2, NOi, CO, pulberilor şi ale i altor
poluanţi atmosferici proveniţi din procese industriale.
APA: Calitatea apei, incluzând aici şi calitatea apei potabile.
SOL: Depozitarea produselor care conţin acizi, nitraţi, metale grele etc.
B. Informaţii generale
- Densitatea populaţiei şi distribuţia ei;
- Rutele principale de transport;
 - Topografia zonei;
- Reţeaua hidrografică;
- Date climatice şi meteorologice;
- Folosirea actuală şi în perspectivă a zonei;
- Localizarea instalaţiilor industriale.
Tipuri de activităţi care se iau în considerare
Se va întocmi o listă cu tipurile de activităţi care pot fi expuse riscului, făcându-se o
detaliere ulterioară a fiecărui tip de activitate generatoare de astfel de fenomene. La modul
general, aceste activităţi sunt:
agricultura;
industria biochimică şi farmaceutică;
sectoare ţinând de industria militară;
legate de sectorul alimentar;
distribuţia gazelor;
uzine;
metalurgie;
minerit şi extracţie;
în domeniul nuclear;
industria chimică şi petrochimică;
reţele de transport pentru petrol;
sectorul energetic şi distribuţia energiei;
depozitări şi transport;
tratarea şi depozitarea reziduurilor.

6.2. Identificarea şi analiza riscului pentru accidente majore

6.2.1. Identificarea riscului

Factorii implicaţi în dezvoltarea durabilă recunosc necesitatea identificării, evaluării şi
controlul riscului provenit în special de la accidentele industriale majore.
Normele şi standardele de siguranţă, precum şi prescripţiile de proiectare reprezintă baza
unei gestionări sigure a riscului.
Totuşi, diversificarea producţiei industriale a generat creşterea preocupării pentru urmările
unor accidente care au ca rezultat pierderi semnificative de vieţi omeneşti şi bunuri şi a
impulsionat cercetările pentru conceperea unor metode de analiză, cuantificare şi evaluare a
riscului (fig. 6.1.).
Procesul de evaluare cuantificată a riscului este un proces probabilistic. Există destule
semne de întrebare asociate acestei cuantificări a riscului. Printre cele mai importante surse de
incertitudine sunt de menţionat modelele matematice de estimare a consecinţelor accidentelor
majore.
 Fig. 6.1. Procedura de evaluare a riscului cantitativ

6.2.2. Obiectivele identificării accidentelor (riscului)

Identificarea riscului este esenţială pentru evaluarea acestuia. Principalele obiective ale
acestei identificări sunt:
 Furnizarea unei baze pentru o proiectare şi exploatare sigură a instalaţiilor;
 Cuantificarea şi evaluarea riscului. Estimarea consecinţelor diverselor accidente nu
va fi utilă dacă nu identificăm cauzele primare care pot produce accidente;
 Posibilitatea de prevenire şi anticipare a modului de producere a accidentelor şi de
transformare a lor în accidente majore;
 Ordonarea după priorităţi a riscurilor, care permite alocarea optimă a resurselor
pentru control şi gestionare.

6.2.3. Tehnicile de identificare a accidentelor

Tehnicile de identificare au rezultat în cea mai mare parte din observaţiile făcute în
procesul de exploatare a uzinelor sau în fazele de proiectare a instalaţiilor.
Tehnicile de identificare a accidentelor (riscului) se împart în trei categorii:
Categoria I - Metode comparative
- Metoda listei de verificare a procesului/sistemului;
- Metoda reviziei de siguranţă;
- Metoda rangului relativ (indice de risc);
- Analize preliminare ale riscului.
Categoria a II-a - Metode fundamentale
- Studiul de risc al funcţionării (HAZOP);
- Analiza WHAT IF (ce ar fi dacă);
-Modul de defectare şi analiza efectului (FMEA).
Categoria aIII-a - Metodele diagramelor logice
 - Analiza arborelui de eroare;
- Analiza arborelui de evenimente;
- Analiza cauze-efect;
- Analiza erorii umane.

6.2.4. Mod de evaluare a riscului ecologic

Există adesea o neconcordanţă între evaluarea obiectivă şi perceperea de către public a
nivelului riscului generat de dezvoltarea industrială. Noi trăim într-o societate democratică şi
înaintea iniţierii unei lucrări industriale majore e nevoie de o aprobare din partea autorităţii
pertinente a publicului. Deciziile sunt luate de politicieni care trebuie să ţină cont de argumentele
ştiinţifice cât şi de părerea publicului, înainte de toate, rolul lor este de a reprezenta interesele
maselor.
Unele probleme devin subiect de dispută pentru publicul larg. In anumite cazuri; rezultatuj
poate fi respingerea sau amânarea proiectelor, precum şi supunerea lor unor anchete din partea
publicului chiar dacă evaluarea ştiinţifică a acestora indică un risc scăzut.
Din punct de vedere conceptual, aceste păreri privesc evaluarea obiectivă şi subiectivă a
riscului ca fiind acelaşi proces, orice divergenţă dintre aceste două evaluări rezultând în urma
realizării defectuoase a evaluării subiective. Intr-adevăr, se sugerează că dacă publicul ar fi mai
bine informat sau ar beneficia de scheme logice exacte, el ar ajunge la aceeaşi concluzie cu
experţii.
Ar trebui să existe o corelaţie între riscul perceput şi riscul evaluat. Pentru a răspunde la
această problemă trebuie să examinăm natura procesului de evaluare. Există mai multe variante
pe această temă, dar în esenţă procesul constă în a găsi ce anume poate să meargă prost, care este
probabilitatea pentru acest lucru şi cât de grave sunt consecinţele în acest caz. Odată realizat
acest proces, informaţiile se combină într-o estimare a riscului conform relaţiei:

R=P·G
unde:
R = riscul apariţiei unui eveniment neprevăzut; P = probabilitatea; G = gravitatea
pericolului. Aceasta include judecata subiectivă că riscul este negativ.
La prima vedere, acesta poate părea un lucru ciudat, dar de fapt în acest context riscul este
neutru şi este la fel de corect să vorbim despre risc ca despre ceva care merge bine ca şi despre
risc ca de ceva care merge prost. Riscul de ploaie poate fi privit în mod diferit de un fermier cu o
recoltă care are nevoie de apă şi de unul care urmează să-şi strângă recolta. Acest lucru poate fi
depăşit dacă paguba se consideră a fi Daună (D) minus Profit (P). Aceasta va face ca o pagubă
negativă să aibă un rezultat pozitiv atunci când profitul depăşeşte daunele şi va genera
următoarea ecuaţie:

unde:
R = riscul; P = probabilitatea; D = efecte dăunătoare; B = efecte profitabile.
 Conform acestei definiţii, toate pagubele pot fi puse pe seama unei valori de risc, oricum
mică. Cum aceasta nu poate fi niciodată zero, nu poate să se bazeze pe conceptul de siguranţă
absolută, ci doar pe cel de risc acceptabil.
O evaluare obiectivă a riscului este totuşi de neconceput şi trebuie să fie însoţită de unele
definiţii legate de ceea ce reprezintă un nivel acceptabil al riscului. Un mod obişnuit de evaluare
a riscului este acela de a lua principalele două trăsături adică probabilitatea şi gravitatea şi de a le
reprezenta grafic. Dacă probabilitatea este egalizată cu frecvenţa şi unele valori numerice date
gravităţii, rezultatul este o diagramă F/N (frecvenţă/număr), în acest moment paguba poate fi
reprezentată grafic conform frecvenţei sale şi coordonatelor numerice, ca în fig.6.2.

Fig.6.2.Diagrama ilustrativă de evaluare a riscului ecologic

Ca suport de planificare, câmpul poate fi împărţit în trei zone de acţiune conform nivelului
de acceptabilitate. Dacă graficul valorii F/N intră sub incidenţa zonei "neglijabil", nu există nici
un punct de alocare a noi resurse de reducere a riscului; în situaţia în care cade sub incidenţa
zonei "inacceptabil" trebuie găsită o alternativă; când cade în zona de mijloc, atunci resursele
trebuie îndreptate spre reducerea riscului. Poziţiile acestor limite zonale sunt creaţii ale societăţii
şi nu sunt legate de natura riscului în sine. Aceasta este desigur o simplificare brută, dar procesul
implică o scară estimativă, astfel că rezultatele nu sunt exacte,
Este posibil totodată ca diferiţi experţi să facă estimări diferite cu rezultate diferite. Acel
fapt este exploatat de mijloacele mass-media. Chiar şi aşa, este un proces obiectiv şi are atributul
ştiinţific al respectabilităţii, cu condiţia să se poată ajunge la un acord privind estimările.
Evaluarea subiectivă a riscului nu funcţionează deloc în acest mod.
Existenţa diferenţelor dintre riscul perceput şi riscul evaluat este cunoscut în mare măsuri
De pildă, Moreau afirmă: "Cercetarea a confirmat că experţii şi publicul nespecialist evaluează
riscul în mod diferit. Dacă pentru experţi numărul incidentelor, documentat din punct de vedere
statistic, defineşte efectiv riscul unei tehnologii date, pentru publicul nespecialist acesta se
măsoară în morţi şi gravitatea consecinţelor".
În general nu se înţelege cum variază evaluarea riscului în funcţie de caracteristicile
culturale şi sociale, dar se ştie că acceptarea sau refuzul riscului prezentat de o anumita
tehnologie variază în funcţie de profesie, sex şi tipul locului de muncă.
 O diferenţă fundamentală este aceea că evaluarea subiectivă a riscului cuprinde propria sa
relaţie de acceptabilitate - părerea subiectivă că proiectul este (sau nu este) sigur.
Dacă există încă un dezacord privitor la diferenţa dintre procesele subiective şi obiective,
este foarte uşor de constatat de ce există acesta. Complexitatea societăţii înseamnă că numărul
deciziilor pe care un individ trebuie să le ia în cursul vieţii exclude realizarea unei evaluări
obiective în majoritatea cazurilor.
Smithsan s-a referit la aceeaşi problemă în legătură cu ceea ce el numeşte explozii
ignoranţei generată de sporirea masivă a informaţiilor. El spune: ".... în timp ce informaţia este o
resursă multiplicatoare, capacitatea noastră de a acorda atenţie şi de a prelucra; informaţia este o
resursă de sumă zero. Odată ce informaţiile s-au înmulţit, ele au depăşit cu l mult capacitatea
noastră de a absorbi chiar materialele relevante".
Concluzia la care se ajunge este aceea că, chiar dacă o persoană este capabilă din pune» de
vedere intelectual şi academic să evalueze o situaţie în mod obiectiv, practica stabileşte că în
majoritatea cazurilor trebuie să se ajungă la concluzii subiective prin folosirea unor scurte clişee
mentale sau drumurile directe.
Baza psihologiei procesului de decizie subiectivă este aceea că, pentru a da sens cel ce-1
înconjoară, omul creează o imagine mentală a realităţii (sau hartă a minţii) mediului sau prin
alegerea celor mai importante caracteristici din mediul ambiant.
în realitate, este frecventă schimbarea riscului perceput sau subiectiv fără modificarea
probabilităţii sau gravităţii. Aceasta constituie baza ciclului problemă-atenţie, termen folosit de
Anthony Downs pentru a descrie o serie de trăsături caracteristice la raportarea problemelor
ecologice americane. Downs enumera cinci stadii ale ciclului:
(1) Stadiul pre-problemă;
(2) Descoperire alarmată şi entuziasm euforic;
(3) Realizarea costului progresului semnificativ;
(4) Scăderea gradată a interesului intens al publicului;
(5) Faza post-problemă.
Afirmaţia sa este că atenţia publicului rareori rămâne concentrată intens pe oricare; dintre
probleme timp îndelungat, chiar dacă aceasta implică o problemă permanentă de importanţă
crucială. Această schimbare a atitudinii publicului este mai rapidă chiar decât schimbările reale
din mediul înconjurător, astfel că schimbările percepţiei publicului nu reflectă schimbările
condiţiilor reale. Percepţia nu poate fi bidimensională după cum riscul perceput nu are o relaţie
fixă cu riscul evaluat.
Astfel, pentru a explica diferenţa dintre evaluarea subiectivă şi cea obiectivă a riscului
trebuie creat un model în care percepţia se schimbă independent de probabilitate sau gravitate.
Aceasta introduce un al treilea factor - reliefarea (accentuarea).
În termeni fizici, reliefarea este gradul proeminenţei sau al caracterului izbitor al unei
trăsături, în termeni cognitivi este imporanţa relativă.
Pe o hartă tridimensională, unui hazard i se pot atribui valori pentru probabilitate, gravitate
şi proeminenţă. Zonele de acţiune de pe graficul bidimensional devin acum planuri văzute în trei
dimensiuni. O caracteristică importantă este aceea că hazardurile se mişcă dintr-o zonă de
acţiune (nivel de risc perceput) în alta, printr-o schimbare a nivelului proeminenţei care păstrează
probabilitatea şi gravitatea neschimbate.
 Dacă se ajunge la concluzia că evaluările subiective şi obiective ale riscului diferă din
cauza lipsei de cunoştinţe tehnice, măsurile de obţinere a acordului publicului pentru o nouă
lucrare ar putea fi îndreptate spre creşterea nivelului cunoştinţelor tehnice ale publicului.
Evaluarea ştiinţifică (sau obiectivă) a riscului bazată pe o combinaţie a probabilităţii şi
gravităţii recunoaşte întotdeauna existenţa unui oarecare nivel de incertitudine, mic totuşi.
Majoritatea oamenilor, indiferent de nivelul de cultură, vor aplica proceduri euristice de luare a
deciziilor. Ei procedează astfel pentru a face o evaluare, pentru a descoperi dacă lucrarea propusă
este sigură.
Existenţa oricărui nivel de risc ar justifica atenţia acordată în continuare, sporind scoaterea
în relief a problemei. Acest lucru sugerează că încercările de reducere a riscului perceput prin
răspândirea informaţiilor ştiinţifice vor avea un efect contrar asupra oricui nu realizează în mod
conştient o evaluare ştiinţifică.
Pentru a fi izbutite, măsurile de reducere a riscului perceput ar trebui să se concentreze fie
asupra evitării publicităţii, fie asupra promovării încrederii în efectele pozitive ale lucrării
propuse.

6.3. Urgenţe de mediu

Aşa cum rezultă din experienţa şi literatura de specialitate, adeseori activităţile economice
şi sociale ale oamenilor, precum şi componentele mediului înconjurător pot fi tulburate de
efectele tragice ale unor fenomene naturale (calamităţi) sau acţiuni umane scăpate de sub control
(catastrofe) ce pot produce dereglări distructive şi brutale ale unui sistem sau situaţii prestabilite.
Produse, de regulă în mod brusc, prin surprindere, aceste evenimente pot conduce la
apariţia unui număr mare de victime în rândul oamenilor şi animalelor, a unui volum mare de
distrugeri de bunuri şi valori materiale, a unui dezechilibru ecologic.
În timpul ultimelor două decade, dezastrele de mediu au constituit cauza a 8 milioane de
morţi şi a 800 de milioane de oameni îmbolnăviţi de diverse maladii, în acelaşi timp, acestea
au condus la un volum impresionant de pierderi şi distrugeri de bunuri materiale, valoarea lor
atingând 30 de miliarde de dolari.
Pe lângă cele menţionate mai sus, calamităţile şi catastrofele produc şi grave tulburări ale
stării psihice şi morale a populaţiei ce intră sub incidenţa fenomenului respectiv.
În raportul privind Urgenţe de mediu prezentat de Gerard L. Claire, consultant la Centrul
Naţiunilor Unite pentru Asistenţă în caz de Urgenţă de Mediu (UNCUEA) la l octombrie 1983,
se definesc următorii termeni: "urgenţă", "accident", "incident" ce sunt folosiţi în mod
normal fără o distincţie riguroasă.
"Dezastru" este definit de către Departamentul Afacerilor Umanitare ca o serioasă şi
gravă ruptură a funcţionării societăţii, cauzând pierderi umane, materiale sau de mediu, care
depăşesc posibilităţile societăţii afectate de a face faţă situaţiei folosind resursele proprii. Prin
aceasta se subînţelege că un "dezastru" poate fi declarat atunci când posibilitatea de răspuns a
ţării afectate este depăşită.
De exemplu, Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării din Suedia a definit un dezastru ca o
situaţie când există un dezechilibru între nevoile acute şi resursele locale disponibile.
 Trebuie, de asemenea, recunoscut că ceea ce ar putea fi considerat ca fiind un incident
minor într-o ţară dezvoltată, poate fi considerat o urgenţă majoră cu valoare de dezastru într-o
ţară cu posibilităţi de răspuns (de intervenţie) mai reduse în astfel de situaţii.
Potrivit raportului menţionat mai sus, o urgenţă se poate transforma într-o criză când există
ceva în neregulă în activitatea de răspuns într-o astfel de situaţie. Deci, urgenţa, dacă nu e
controlată, poate uşor escalada într-un dezastru din cauza depăşirii posibilităţilor de a face faţă
situaţiei.
Dacă, într-un fel sau altul, criza poate fi dirijată, atunci dezastrul poate fi înlăturat.
Deci, prin utilizarea unui management specializat al crizei, cursul acesteia poate fi
modificat.
Termenul răspuns se referă la orice acţiune ce are loc în cazul unei urgenţe în timpul
desfăşurării acesteia şi după aceea, pentru a reduce efectele sale negative asupra sănătăţii umane,
activităţilor economice şi mediului înconjurător.
Răspunsul în caz de urgenţă este o parte a recunoscutului ciclu de management al
dezastrului care include prevenirea, pregătirea, răspunsul şi redresarea.
Este util să se distingă patru faze ale răspunsului:
 o evaluare imediată iniţială a situaţiei;
 oprirea emiterii substanţei (toxice) pentru a limita efectele adverse;
 evaluarea post-urgenţă a distrugerilor de mediu cauzate de emisie;
 decontaminarea şi reabilitarea apei, aerului şi solului sau altor elemente ale
mediului afectat.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte un dezastru ca fiind orice eveniment care

cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieţi omeneşti şi deteriorarea sănătăţii şi a
serviciilor în ceea ce priveşte sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât să justifice
un extraordinar răspuns sau intervenţie din afara comunităţii afectate.
Dezastrele de mediu mai pot fi definite ca fiind: modificări bruşte şi durabile ale mediului
fizic, care induc sau au potenţialul de a induce o ameninţare semnificativă la adresa sănătăţii şi
bunăstării populaţiei, asupra activităţilor economice sau a altor forme de viaţă. Acestea pot
rezulta din:
-Fenomene sau dezastre naturale: de exemplu, blocarea cursurilor de apă prin alunecări de
teren; devierea cursurilor de apă în urma cutremurelor; emanaţii de gaze toxice din activitatea
vulcanică; acumulări de cenuşă; acumulări de cenuşă din erupţiile vulcanice, inundaţii severe în
zone în care asemenea evenimente apar rar (inclusiv după cedarea unui baraj); sărăturări de
terenuri în urma inundaţiilor produse de valuri uriaşe;
-Dislocări de populaţie; deszăpeziri şi eroziuni cauzate de aşezarea suplimentară a unui
mare număr de oameni în campusuri sau în jurul acestora;
- Incendii mari incluzând: păduri, zone urbane, sonde sau puţuri petroliere.
- Războaiele sau conflictele civile pot produce multe efecte similare celor prezentate mai
sus.
În ţara noastră, conform Ordonanţei Guvernamentale nr. 47 din 12.08.1994 privind
apărarea împotriva dezastrelor, acestea sunt definite ca fiind:
• fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea
unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă. În
această categorie sunt cuprinse cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi
fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizotiile;
• evenimentele cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de
accidente. In această categorie sunt cuprinse: accidentele chimice, biologice, nucleare, în
subteran, incendiile de masă şi exploziile, accidentele majore pe căile de comunicaţie,
accidentele majore la utilajele şi instalaţiile tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice,
accidente şi avarii la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii.

6.3.1. Clasificarea dezastrelor

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, dezastrele se clasifică astfel:
 dezastre naturale;
 dezastre datorate activităţilor umane.
După perioada de instalare, dezastrele pot fi:
cu o perioadă de instalare scurtă (bruscă) cum sunt inundaţiile, cutremurele;
cu o perioadă de instalare lentă, cum sunt secetele, foametea.
După origine, dezastrele pot fi:
de origine meteorologică - uragane, cicloane, tornade, taifunuri, furtuni, ploi toren-
ţiale, viscole, inundaţii, secete, canicule şi geruri;
de origine topografică - alunecări de pământ, avalanşe;
de origine tectonică şi telurică - cutremure de pământ, erupţii vulcanice;
de origini tehnologice (produse de om) - accidente chimice industriale, focuri,
explozii, războaie şi conflicte civile, avarii de structuri (baraje, mine, poduri);
de origine epidemiologică - febra galbenă şi alte boli virale, holera, meningita.
După cum am amintit mai sus, cea mai uzuală clasificare a dezastrelor este cea care le
divide în:
 Dezastre naturale;
 Dezastre datorate acţiunii omului.

Dezastre naturale
Marile dezastre naturale au următoarele surse principale: apa, focul, marile calamităji e
pământului (cutremure, vulcani, surpări şi alunecări de teren, avalanşe, furtuni, cicloane),
Dezastrele datorate apei sunt:
• inundaţii prin rupturi ale barajelor hidroenergetice (se pot datora unor cauze accidentale,
defecte constructive şi defecte în supravegherea rezistenţei barajului);
• inundaţiile prin rupturi ale digurilor marine şi fluviale se pot datora atât unor cauze
accidentale, ca în cazul barajelor hidroenergetice, cât şi în cazul digurilor marine;
• combinări ale fluxului de maree cu furtuni de mare putere, iar în cazul digurilor fluviale,
creşterea anormală şi necontrolată a apei în timpul unor furtuni cu ploi torenţiale;
• inundaţiile fluviale se datorează unor căderi de precipitaţii abundente.
Dezastrele datorate apei şi focului
Acestea apar în mod special la declanşarea catastrofelor miniere şi ale marilor nave. ;este
catastrofe prezintă unele particularităţi datorate în ambele cazuri unei izolări totale a lor sinistraţi
de lumea înconjurătoare.
 Dezastrele datorate marilor catastrofe ale globului
a. Cutremurele de pământ pot fi catastrofe pentru om prin:
declanşarea de avalanşe de teren, zăpadă, gheaţă;
producerea de rupturi de baraje naturale sau artificiale;
producerea de perturbaţii atmosferice (nori de praf şi cicloane);
dărâmarea construcţiilor uşor vulnerabile;
apariţia de incendii.

b. Erupţiile vulcanice produc distrugeri datorate următorilor factori:

mişcărilor seismice puternice;
lavei pe care o elimină;
gazelor vulcanice emise la presiuni şi temperaturi foarte ridicate;
amestecului solid sau lichid cu gaze, cunoscute sub denumirea de nor arzător.

c. Cicloanele şi uraganele prezintă pericol prin:

agresiunea mecanică directă a vântului;
fenomenele de agresiune secundare pe care le dau: precipitaţiile atmosferice cu
torenţi devastatori; valuri enorme în porturi; distrugeri directe prin trăsnete şi cu
urmări incendiare;
acţiunea pe care o au asupra mijloacelor de transport terestre, maritime, dar mai
ales aeriene, prin forţa combinată a vântului cu precipitaţiile şi trăsnetele.
Dezastre datorate acţiunii omului
Dezastre datorate focului:
incendii;
explozii.

Incendiile care produc dezastre se referă la:

incendiul marilor ansambluri portuare, industriale şi urbane;
incendiul pădurilor;
incendiul marilor imobile.
Incendiul este un fenomen complex, cu evoluţie nedeterminată, incluzând fenomene
diverse de natură fizică şi chimică; în dezvoltarea unui incendiu intervin numeroşi factori: forma
şi dimensiunea încăperii, sarcina existentă, deschiderile spre exterior, natura şi poziţionarea
materialelor combustibile, locul şi modul de iniţiere a incendiilor, dispunerea încăperii în clădire
etc.
Accidente chimice
Prin accident chimic sau scurgeri de substanţe periculoase se înţelege introducerea bruscă
în mediu a unei cantităţi de substanţă periculoasă suficient de mare ca să pună în pericol
sănătatea sau bunăstarea oamenilor, activităţilor economice sau a altor forme de viaţă.
Asemenea incidente, denumite şi accidente tehnologice sau dezastre, includ:
scăpări în mediu de substanţe chimice (inclusiv petrochimice), toxice (inclusiv
deşeuri) ca urmare a: accidentelor locale la instalaţii industriale şi de depozitare
care produc, prelucrează sau consumă asemenea substanţe sau la halde de deşeuri;
 accidentele de transport pe mare (în special în apele literale) pe râuri interioare sau
pe uscat (transport rutier, feroviar sau aerian);
scurgeri sau deversări de petrol şi gaze în special în apele litorale, pe râuri
interioare sau pe uscat (din conducte şi rezervoare);
accidente nucleare sau incidente care conduc la scurgeri de substanţe radioactive în
mediu, de la instalaţii nucleare sau locuri de depozitare a deşeurilor sau în timpul
transportului acestor substanţe pe uscat, pe mare sau în aer.
Asemenea incidente pot fi cauzate de: erori umane, neglijenţă, alte forme de accident,
fenomene naturale (cutremure), războaie, conflicte civile sau sabotaje.

6.4. Mod de intervenţie în cazul urgenţelor de mediu

Conducerea cu eficienţă, managementul acţiunilor în caz de urgenţe de mediu (calamităţi

naturale, dezastre) implică cunoaşterea şi analiza activităţilor ce trebuie să fie desfăşurate în
astfel de situaţii, conform unor proceduri prestabilite la toate nivelurile: naţional, teritorial şi
local; având ca scop:
- minimalizarea volumului pierderilor umane şi materiale;
- diminuarea şi/sau înlăturarea riscurilor, dacă este posibil.
Activităţile şi măsurile de protecţie în perioada tranziţiei spre economia de piaţă din ţara
noastră, după decembrie 1989, au cunoscut o notabilă reconsiderare.
Lupta contra efectelor produse de dezastre cuprinde astfel două aspecte:
a. prevenirea lor prin:
 elaborarea de metode de intervenţie şi ajutor;
 crearea de organe de intervenţie şi asigurarea lor cu materiale;
 instruirea, antrenamentul acestui personal şi al populaţiei.
b. protecţia contra acestor efecte prin:
 organizarea măsurilor de protecţie;
 prevederea măsurilor de protecţie;
 întocmirea unui plan de intervenţie.
Metodele de intervenţie
a. Cercetarea sau controlul zonei sau regiunii sinistrate prin:
 stabilirea tipului dezastrului şi a gravităţii lui;
 controlul instalaţiilor şi reţelelor indispensabile pentru intervenţie (mijloace de
telecomunicaţii, reţeaua energetică, apa etc.);
 punerea în acţiune a forţelor armate pentru menţinerea ordinii, asigurarea protecţiei
personalului şi a bunurilor acestuia, interdicţia mulţimii intrate în panică etc.;
 organizarea căilor de circulaţie în zona sinistrată.
b. Trimiterea de ajutoare în zona afectată prin:
 punerea în acţiune a mijloacelor de intervenţie;
 punerea în acţiune a mijloacelor de ajutor (primul ajutor de urgenţă, triajul în
vederea evacuării răniţilor, evacuarea cu mijloace locale şi din afară, măsuri contra
panicii, măsuri de profilaxie şi igienă).
 Un lucru important care trebuie reţinut în cazul oricărui dezastru îl constituie păstrarea
calmului, acesta putând avea o importanţă vitală.

Fig. 6.4. Elemente ale planului de urgenţă în caz depoluare accidentală

Intervenţia propriu-zisă
În caz de dezastre comportă trei etape distincte:
 ajutorul imediat;
 asistenţa populaţiei;
 reconstrucţia.
Misiunea fundamentală a organelor care intervin pentru ajutorare este realizată practic în
primele două etape.
a) Ajutorul - se declanşează imediat după producerea dezastrului şi se referă la:
 evacuarea populaţiei sinistrate;
 acordarea ajutorului medical celor răniţi;
 limitarea extinderii dezastrului.
b) Asistenţa populaţiei - se referă la asigurarea condiţiilor de trai ale populaţiei
sinistrate şi constă în:
 asigurarea condiţiilor de locuit;
 asigurarea aprovizionării cu produse de primă necesitate (hrană, îmbrăcăminte,
medicamente etc.);
 estimarea pierderilor materiale şi omeneşti.
 Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele tipuri şi surse de risc?

2. Care sunt subiecţii riscului?
3. Care sunt principalii paşi ai schemei-cadru de identificare a pericolelor pentru evaluarea
riscului într-o zonă?
4. Care sunt obiectivele identificării accidentelor (riscului)?
5. Care sunt tehnicile de identificare a accidentelor?
6. Cum sunt clasificate dezastrele?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

Din categoria metodelor diagramelor logice face parte:

. metoda reviziei de siguranta
. analiza arborelui de eroare
. analiza erorii umane
. metoda rangului relativ (indice de risc)
. b si c
 CAPITOLUL 7. EVALUAREA IMPACTULUI ECOLOGIC

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

 Cunoaşterea principalelor etape ale selecţiei
 Cunoaşterea fazelor practice ce intervin în cele mai multe procese de evaluare ale
impactului de mediu
 Cunoaşterea etapelor stabilirii domeniului

Noţiuni cheie: EIM (evaluarea impactului ecologic), selecţia, stabilirea domeniului, studiu
de domeniu, factori de amplasare, factori legaţi de impact, proiect

7.1. Selecţia

Directiva 85/337 referitoare la evaluarea efectelor unor proiecte publice şi private asupra
mediului cere ca Statele Membre să adopte o legislaţie care să prezinte asigurări că proiectele
care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului sunt supuse unei evaluări de impact
asupra mediului (EIM):
"Statele Membre vor adopta toate măsurile necesare pentru a asigura ca, înainte de
aprobare, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului ca urmare, printre
altele, a naturii lor, mărimii şi amplasării lor să fie supuse unei evaluări cu privire la efectele lor"
[articolul 2].
Scopul selecţiei este de a stabili dacă pentru un proiect anumit , EIM este necesar sau nu.
În alte State Membre, selecţia este prima fază formalã a procesului de EIM.
Întreprinzătorul proiectului trebuie să informeze autoritatea competentă despre intenţia de a
solicita o aprobare de dezvoltare (un acord de mediu), iar autoritatea competentã hotărăşte dacă
este necesară o EIM - o decizie de selecţie.
În alte State Membre, selecţia prealabilă făcută de autoritatea competentă nu este impusă
formal sau este voluntară. În aceste cazuri, întreprinzătorul trebuie să facă o apreciere dacă este
sau nu necesară EIM. Întreprinzătorul poate cere avizul autorităţii competente, iar ocazia pe care
o oferă acesta pentru un dialog timpuriu între întreprinzător şi autoritatea competentă poate fi
foarte utilă.
Totuşi, dacă întreprinzătorul decide să înainteze o cerere pentru aprobarea dezvoltării fără
informaţii privind mediul, autoritatea competentă va lua o decizie de selecţie în momentul
cererii.
Un aspect important al orcărui proces de selecţie trebuie să fie simplitatea. La aceastã
etapã, scopul nu este de a stimula investigaţii detaliate ale procesului de EIM ci de asigura
acordarea de atenţie unei game largi de factori care pot afecta nevoia de EIM.
Atât întreprinzãtorii cât şi autorităţile competente vor trebui să fie conştiente de numeroşii
factori care trebuie avuţi în vedere pentru diferite tipuri de proiecte.
Prin punerea la dispoziţie a ghidului se speră că vor fi obţinute şi alte avantaje:
 Întreprinzătorii şi autorităţile competente vor fi îndrumaţi să aibă în vedere
problemele de mediu într-o etapă mai timpurie a procesului decât ar face-o altfel.
 Aceasta le va permite să identifice probleme şi să introducă măsuri de atenuare a
acestora în condiţii de eficienţă economică, prevăzând în proiect măsuri adecvate
încă din faza incipientă.1
 Ţinând seama de atenuarea efectelor asupra mediului, întreprinzătorii vor putea
introduce mai multe măsuri de prevenire a impactelor la sursă, în loc să le combată
prin soluţii de tipul "la capătul ţevii".
 Prin încurajarea dialogului timpuriu dintre întreprinzător şi autoritatea competentă,
întreprinzătorul va înţelege mai bine preocupările şi cerinlele posibile ale
autorităţilor publice decât ar face-o în altă situaţie şi le va putea lua în consideraţie
la planificarea şi întocmirea proiectului;
 Prin identificarea unei serii de factori care trebuie avuţi în vedere în cursul selecţiei,
întreprinzătorul şi autoritatea competentă vor fi determinaţi să se gândească la
problemele care altfel n-ar fi apărut decât într-o fază ulterioară.

Activităţi de selecţie
Selecţia impune luarea unei decizii asupra faptului dacă un proiect "ar putea avea efecte
semnificative asupra mediului ca urmare – printre altele – a naturii, mărimii sau amplasării sale
(articolul 2)".
În EIM există mai multe definiţii ale "semnificaţiei". O definiţie utilă a unui efect
semnificativ este că acesta. singur sau în combinaţie cu alte efecte, este destul de important
pentru ca să trebuiască a fi avut în vedere de autoritatea competentă pentru a decide dacă poate
da aprobarea de dezvoltare pentru proiect şi cu ce condiţii poate fi acordată aceasta.
Hotărârea asupra faptului dacă un efect este sau nu semniticativ impune considerarea mai
multor factori, printre care:
părerile autorităţilor competente, ale altor autorităţi de mediu, ale părţilor afectate şi
ale altor interese între care şi ale publicului;
magnitudinea schimbărilor produse de proiect şi dacă aceasta poate fi atenuată prin
măsuri care sunt lezabile tehnic şi economic;
numărul şi sensibilitatea persoanelor afectate sau valoarea şi importanţa resurselor
(fizice, naturale, culturale, economice) afectate de proiect;
măsura în care este compromisă respectarea standardelor legale sau a obiectivelor
de politică.
O apreciere iniţială asupra semnificaţiei probabile a impactelor va fi făcută de
întreprinzător în cazul unui proiect care necesită aprobarea de dezvoltare.
Autoritatea competentă îşi poate forma o părere care conduce la:
o decizie formală de selecţie;
un aviz dat întreprinzătorului înaintea cererii de aprobare (acord);
aprecierea nevoii de EIM în momentul prezentării cererii.
Pentru ca selecţia să fie reuşită, trebuie satisfăcute două cerinţe iniţiale:
întreprinzătorii trebuie să fie conştienţi de procesul de EIM şi de posibila relevanţă
a acestuia pentru proiect;
 autoritatea competentă trebuie să fie în măsură să-1 sfătuiască pe întreprinzător
într-un mod informat.
În multe sisteme de EIM, prima dintre aceste cerinţe este abordată printr-o largă
diseminare de îndrumări clare şi concise privind cerinţele EIM. Acestea pot fi accesibile fie ca
îndrumări generale asupra sistemului EIM, fie ca îndrumări locale sau sectoriale provenite de la
autorităţile competente individuale sau de la alte organisme interesate (agenţii de mediu, grupuri
industriale, ONG-uri).
Îndrumarea şi instruirea internă eficientă a celor din cadrul autorităţilor competente care se
ocupă anchete sunt la fel de importante pentru a asigura ca întreprinzătorii să primească sfaturi în
toate fazele de contact cu autorităţile relevante. Fig. 7.1. ilustrează etapele care pot interveni în
selecţie.

ETAPA 0
Elaborarea proiectului

ETAPA 1
Confruntarea cu listele de
proiecte obligatorii

ETAPA 2
Verificarea amplasării în cazul zonelor
speciale la care impune EIM

ETAPA 3
Consultarea îndrumărilor pentru EIM

ETAPA 4
Culegerea de informaţii suplimentare

ETAPA 5
Lista de control cu întrebări de selecţie

ETAPA 6
Consemnarea selecţiei

FFF
 Etapa 0 este cuprinsă cel puţin sub forma unor lucrări pregătitoare ale proiectului care ar fi
necesare înaite de a se putea face vreo apreciere asupra necesităţii EIM.
În unele cazuri, selecţia poate fi încheiată după etapa 1, dar în alte cazuri ar putea fi
necesare şi alte etape pentru a ajunge la o decizie.
Selecţia şi stabilirea domeniului
O distincţie clară trebuie făcută între selecţie şi stabilirea domeniului. În unele regimuri de
EIM există o fază explicită de stabilire a domeniului. Pentru a o distinge pe aceasta de selecţie,
stabilirea domeniului poate definită drept activitatea prin care sunt hotărâte subiectele care
trebuie investigate în cadrul EIM, de îndată ce s-a decis că este necesară o EIM.
Există totuşi unele puncte de suprapunere efectivă ori potenţială între selecţie şi stabilirea
domeniului:
informaţiile folosite de un întreprinzător şi de o autoritate competentă pentru a face
o selecţie pot fi folosite ulterior pentru stabilirea domeniului;
în unele regimuri se efectuează o evaluare preliminară asupra mediului în scop de
selecţie, rezultatele acesteia fiind folosite pentru a decide dacă este necesară o EIM
completă şi eventual şi pentru stabilirea domeniului EIM completă. În astfel de
cazuri evaluarea preliminară este numită studiu de domeniu.

Etapele selecţiei
Etapa 1 : Confruntarea cu listele de proiecte obligatorii
În Uniunea Europeană, EIM este obligatorie pentru anumite tipuri de proiecte. Acestea
sunt enumerate în anexa I a Directivei. Dacă un anumit proiect se încadrează în vreuna din
definiţiile din anexa I, EIM trebuie efectuată.
Anexa II a Directivei enumeră tipurile de proiecte pentru care Statele Membre trebuie să
decidă dacă este necesară sau nu o EIM. Mai multe State Membre au întocmit liste obligatorii
pentru unele sau pentru toate tipurile de proiecte cuprinse în lista din anexa II, iar în unele cazuri
au fost întocmite liste la nivel regional sau local.
Prima etapă a selecţiei trebuie să verifice dacă proiectul în chestiune se află pe vreo listă
obligatorie fie la nivel naţional fie la nivelele regional sau local. În mod obişnuit listele sunt
definite în termeni de mărimea proiectului peste care se impune efectuarea EIM. De aceea,
pentru a lua o decizie de selecţie sunt necesare informaţii cu privire la mărimea proiectului.
Modul de exprimare a mărimii variază după tipul de proitet putând fi suprafaţă, dimensiuni,
cantitate procesată, producţie, număr de unităţi, costuri sau alte măsuri.
În unele sisteme de EIM, altele decât cele din CE, există şi liste obligatorii negative,
numite uneori liste de exludere categorică a proiectelor, cu o mărime mai mică sau de un tip
pentru care nu este nevoie niciodată de EIM. Acolo unde se aplică astfel de liste este necesar să
fie consultate şi acestea.

Etapa 2: Verificarea faptului dacă proiectul este într-o zonă pentru care se impune
efectuarea EIM
În unele State Membre, EIM este obligatorie pentru proiectele care ar putea afecta zone
speciale.
Astfel de cerinţe pot fi impuse la nivel naţional, regional sau local.
 Un exemplu apare în unele State Membre la implementarea Directivei Habitatelor. Această
directivă impune ca:
"Orice plan sau proiect... care ar putea avea un efect semnificativ asupra acesteia (adică
asupra unei anumite zone de conservare) fie individual fie în combinaţie cu alte planuri sau
proiecte, trebuie să fie supus unei evaluări corespunzătoare a implicaţiilor pentru amplasament,
având în vedere obiectivele de conservare ale amplasamentului" [articolul 6(3)].
În unele State Membre această cerinţă a fost implementată prin Legislaţia de EIM. În
legislaţia naţională sau locală pot fi tratate în mod similar şi alte tipuri de zone.
A doua etapă a selecţiei trebuie să o constituie verificarea faptului dacă proiectul este într-o
zonă pentru care EIM este obligatorie în conformitate cu legislaţia naţională, regională sau
locală.

Etapa 3 : Referire la îndrumările privind proiectele care ar putea necesita EIM

Pentru proiectele care nu sunt pe lista obligatorie şi care nu ar afecta zone speciale,
întreprinzătorul şi/sau autoritatea competentă trebuie să judece dacă este sau nu nevoie de EIM.
În mai multe State Membre sunt oferite îndrumări sub forma de liste consultative pozitive şi/sau
negative ale tipurilor de proiecte şi mărimilor peste sau sub care se aşteaptă ca EIM să fie sau să
nu fie necesară. Îndrumările de acest fel pot să facă comentarii şi asupra factorilor locali care pot
afecta nevoia de EIM, de exemplu referitor la apropiere anumitor tipuri de proiecte de
proprietăţile rezidenţiale sau zonele importante de conservare a naturii.
Acest tip de îndrumări este oferit de autorităţile naţionale care răspund de EIM, de alte
agenţii nalionale interesate de EIM şi -în unele cazuri- de autorităţile locale competente care au o
experienţă însemnată în privinţa EIM. Îndrumările de acest tip pot fi oferite şi de organizaţiile
neguvernamentale.
Aşadar, a treia etapă a selecţiei trebuie să fie consultarea oricăror îndrumări naţionale sau
locale referitoare la caracteristicile de proiect care afectează nevoia de EIM. Organizaţiile care ar
putea să elaboreze astfel de îndrumări sunt autorităţile naţionale de EIM, alte agenţii naţionale de
mediu autorităţile locale. Pentru folosirea acestui tip de îndrumări sunt necesare informaţii
referitoare la mărimea proiectului sau alte caracteristici ale sale. În această etapă ar putea fi utile
tipurile de informaţii discutate la etapa 4.

Etapa 4 : Culegerea de informaţii suplimentare

În multe cazuri, o decizie de selecţie este posibilă pe baza listelor obligatorii sau
consultative, dar cât acestea nu există sau când decizia este încă neclară, s-ar putea să fie nevoie
de informaţii suplimentare din partea întreprinzătorului. În unele sisteme de EIM, cerinţele de
informaţii sunt definite în legislaţie sau în îndrumări. O parcurgere a acestora sugerează ce
infomaţii trebuie căutate în sprijinul selecţiei. Acestea sunt identificate pe lista de control care
urmează, împreună cu anumite informaţii suplimentare care ar putea fi folositoare.
Dacă nu se poate lua o decizie de selecţie pe baza listelor obligatorii sau consultative,
etapa 4 ar putea consta în solicitarea de la întreprinzător de informaţii de tipurile cuprinse în
lista de control care urmează şi în examinarea acestora pentru a aprecia probabilitatea unor
impacte semnificative decurgând din proiect.2
 Lista de control cu informaţii în vederea selecţiei
Întreprinzătorul: numele, adresa, punctul de contactare pentru date suplimentare a
persoanei sau organizaţiei care impune proiectul;
Proiectul: descrierea sumară a naturii şi scopului proiectului. Planul de situaţie şi desene.
Mărimea proiectului exprimată, de exemplu în dimensiunile amplasamentului, dimensiunile
structurilor, cantitatea de materiale procesate, intrări şi ieşiri, cost, durată. Programul de
implementare, incluzând construcţia, punerea în funcţiune, exploatarea, dezafectarea, refacerea şi
folosirea ulterioară a amplasamentului. Scara activităţilor de construcţie necesare.
Amplasarea: o hartă şi o descriere sumară a amplasamentului şi a împrejurimilor sale cu
indicarea caracteristicilor fizice naturale şi a celor realizate de om, cum ar fi: topografia,
acoperirea şi folosinţa terenurilor (incluzând zonele sensibile cum ar fi locuinţele, şcolile, zonele
de agrement), politicile de planificare sau zonare fizice/spaţiale, zone sau caracteristici legate de
importanţa protecţiei naturii, peisajului, istorică, culturală sau agricolă, caracteristici legate de
apă, cuprinzând apele subterane şi zonele de protecţie împotriva inundaţiilor, dezvoltările
viitoare planificate.
Surse potenţiale de impact: descrierea sumară a rezidurilor şi emisiilor aşteptate în fazele
de construcţie şi de exploatare – emisii în aer, descărcări în ape, în ape subterane sau soluri
deşeuri solide, produse secundare, căldură reziduală, zgomot, radiaţii – şi metode propuse pentru
descărcare sau îndepărtare. Cerinţe de acces şi de trafic. Materiale vătămătoare care vor fi
folosite, păstrate sau produse în amplasament, nevoi de materii prime, energie şi alte asemenea
surse.
Atenuare: descrierea sumară a oricăror măsuri propuse de întreprinzător pentru folosirea,
reducerea, evitarea sau devierea efectelor negative.
Alte informaţii care ar putea fi folositoare:
 identificarea altor autorizaţii necesare pentru proiect;
 legătura proiectului cu alte activităţi existente sau planificate;
 alte activităţi care ar putea fi necesare sau ar putea să apară ca urmare a proiectului
(de ex. extracţia de minerale, noi alimentări cu apă, generarea sau transmiterea de
energie electrică, construcţia de drumuri, locuinţe dezvoltarea economică);
 dezvoltări viitoare planificate în amplasament sau în vecinătatea sa;
 cerinţe suplimentare de servicii, cum ar fi epurarea apelor uzate, colectarea şi
îndepărtarea deşeurilor generate de proiect;
 fotografii ale amplasamentului şi ale împrejurimilor;
 variante de amplasament, măsuri de atenuare aplicate proceselor sau mediului avute
în vedere de către întreprinzător.

Etapa 5: Lista de control a întrebărilor pentru selecţie

Ţinând seama de informaţiile asigurate în etapa 4, ar putea fi destul de clar dacă sunt sau
nu posibile impacte semnificative datorate proiectului. Dacă, totuşi, situaţia nu este încă clară, ar
putea fi analizate mai în detaliu caracteristicile proiectului şi ale mediului, tipurile de impact ce
ar putea să apară şi alţi factori care ar putea influenţa decizia de selecţie.
 În cadrul mai multor sisteme EIM au fost elaborate liste de control ale întrebărilor pentru
selecţie, pentru sprijin în această etapă a procesului. Într-unul din cazuri este avută în vedere
folosirea unui chestionar de selecţie care este obligatoriu pentru anumite tipuri de proiecte.
În vederea elaborării unei liste comune care să fie inclusă în prezentul Îndrumar, au fost
examinate mai multe liste de control pentru selecţie. Această listă de control cu întrebări pentru
selecţie este prezentată la sfârşitul îndrumarului într-o formă care poate fi fotocopiată în vederea
folosirii de către întreprinzători şi de către autorităţile competente. Lista de control poate fi
completată ca un chestionar sau poate fi folosită doar ca un memorator (aide-memoire) pentru
structurarea problemelor abordate.
Lista de control nu a fost concepută astfel încât să-1 conducă pe utilizator la un răspuns
definitiv -da sau nu dar, dacă întreprinzătorul sau autoritatea competentă parcurge pe rând fiecare
întrebare, aceasta va garanta luarea în consideraţie a celor mai relevanţi factori. Recunoscând că
ar putea exista probleme care nu au fost cuprinse în lista comună, a fost lăsat spaţiu în listă
pentru alte întrebări, care să fie adăugate, care sunt de o importanţă specială pentru proiectul aflat
în discuţie.
Prin completarea listei de control, de preferat şi cu comentarii, va fi asigurată o
documentaţie convenabilă asupra factorilor de care s-a ţinut seama la luarea deciziei de selecţie.
Etapa 5 a selecţiei poate consta în luarea în consideraţie a Listei de control cu
îndrumări pentru selecţie drept instrument de evaluare a probabilităţii unor impacte
semnificative şi a altor factori care ar putea influenţa decizia de a cere o EIM.
Răspunsul la întrebări nu presupune nevoia unor studii şi investigaţii. Persoana care
foloseşte lista de control trebuie să-şi bazeze răspunsurile pe informaţiile existente. Când lista de
control este folosită de o autoritate competentă ar fi recomandabil ca aceasta să fie discutată cu
întreprinzătorul; pe de altă parte autoritatea competentă ar putea, eventual, să ceară
întreprinzătorului să completeze lista de control. Este posibil ca răspunsurile la anumite întrebări
să nu fie încă disponibile sau destul de evidente, iar lipsa de informaţii trebuie să constituie un
factor de avut în vedere la evaluarea nevoii de EIM.

Etapa 6 : Consumarea deciziei de selecţie

Etapa finală a procesului de selecţie va fi consemnarea concluziei şi a motivaţiilor sale, iar
dacă decizia este luată de autoritatea competentă, notificarea întreprinzătorului. Conform
anumitor sisteme de EIM, decizia trebuie adusă la cunoştinţă publică, iar metodele de notificare a
întreprinzătorului şi publicului sunt prescrise în legislaţie.
Etapa finală a selecţiei este consemnarea concluziei şi motivarea ei, precum şi înştiinţarea
întreprinzătorului sau a altor părţi indicate despre nevoia unei EIM.
S-ar putea să existe şi prevederi de apel sau de contestare administrativă din partea
întreprinzătorului sau a unor terţe părţi împotriva deciziei.

Alte activităţi
Mai există o serie de activităţi pe care întreprinzătorul sau autoritatea competentă le-ar
putea considera utile pentru a ajunge la o decizie de selecţie:
 dialogul dintre întreprinzător şi autoritatea competentă asupra unor aspecte şi
preocupări posibile;
  consultarea cu alte agenţii care au responsabilităţi în domeniul mediului -
combaterea poluării, zonele rurale şi patrimoniul, factori de pericol majori, apă,
deşeuri, protecţia locală a mediului;
 crearea pentru organizaţiile interesate şi pentru opinia publică a posibilităţilor de a
face comentarii pentru a sesiza tipul şi gradul de preocupare care ar putea fi stârnit
în legătură:cu proiectul;
 recurgerea la avize de specialitate din partea unor surse academice, institute de
cercetare sau consultanţi;
 studierea EIM-urilor pentru alte proiecte de acelaşi tip sau din aceeaşi zonă.

Lista de control cu întrebări pentru selecţie

Întrebările care urmează sunt concepute pentru a veni în sprijinul procesului de selecţie
prin asigurarea unui aide-memoire pentru evaluarea semnificaţiei posibile a impactelor. Lista de
control este ordonată în patru secţiuni, ca o serie de subtitluri:
Factori legaţi de proiect (construcţie, exploatare, dezafectare)
 generalităţi;
 mediul atmosferic;
 mediul acvatic;
 producerea de deşeuri;
 factori vătămători;
 social
Factori de amplasare
 protecţia legislativă;
 caracteristici generale;
 particularităţi acvatice;
 caracteristici de peisaj şi vizuale;
 trăsături istorice şi culturale;
 stabilitate;
 ecologie;
 folosirea terenurilor.
Factori legaţi de impact
 perturbarea terenurilor;
 eroziunea;
 mediul acvatic;
 calitatea aerului;
 condiliile atmosferice;
 ecologie;
 peisaj şi aspect vizual;
 sociali şi de sănătate;
 alţi factori
Consideraţii generale
 factori suplimentari care pot fi avuţi în vedere.
 Pentru beneficiarii care doresc să folosească lista de control drept chestionar de
completat, răspunsurile la întrebări sunt doar da, nu sau ?, lăsându-se un spaţiu pentru observaţii
suplimentare sau întrebări. Pentru a răspunde la întrebări nu sunt necesare studii sau investigaţii
speciale. Persoanele care folosesc lista de control trebuie să-şi bazeze răspunsurile pe
informaţiile existente. Dacă la unele întrebări răspunsurile nu sunt accesibile sau sunt inerte,
lipsa de informaţii va trebui să fie un factor de care să se ţină seama la apreciere nevoii de EIM.
Dacă lista de control este folosită de către o autoritate competentă ar fi recomandabil discutarea
răspunsurilor cu întreprinzătorul.

7.2. Stabilirea domeniului

Directiva 85/337 privitoare la evaluarea efectelor asupra mediului ale anumitor proiecte
publice sau private prevede că:
"Statele Membre trebuie să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura, înainte de
aprobare, ca proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului ca urmare a
naturii, mărimii sau localizării lor, să fie supuse unei evaluări în privinţa efectelor lor" (articolul
2).
Această cerinţă este dezvoltată mai departe în Directivă şi în sistemele EIM adoptate de
fiecare Stat Membru. Acestea diferă în privinţa detaliilor, însă fazele practice ce intervin în cele
mai multe procese de evaluare sunt, în general:
 elaborarea proiectului
 aducerea lui la cunoştinţă autorităţii competente
 trierea în vederea stabilirii necesităţii evaluării impactuluiasupra mediului
 stabilirea domeniului
 pregătirea şi prezentarea informaţiilor asupra mediului autorităţii competente
 analiza informaţiilor asupra mediului
 luarea deciziei de către autoritatea competentă
 monitorizarea după luarea deciziei.

Prezentul document se referă la faza de stabilire a domeniului a procesului EIM. Stabilirea

domeniului se face îndată ce s-a luat o hotărâre despre necesitatea EIM. Scopul stabilirii
domeniului este să identifice subiectele care trebuie prezentate autorităţii competente*
Stabilirea domeniului va identifica o parte sau toate subiectele care trebuie cuprinse în
informaţiile despre mediu:
 impactele ce trebuie evaluate, cu un accent deosebit pe impactele mai importante;
 tipurile de variante ce vor fi examinate, cuprinzând măsuri de atenuare a
impactelor;
 orice alte informaţii care trebuie incluse.
Rezultatele acestei faze definese deci domeniul (sfera) informaţiilor asupra mediului care
trebuie prezentate autorităţii competente şi stabilesc temele pentru studiile ce trebuie întreprinse
pentru redactarea informaţiilor respective.
 Faza de stabilire a domeniului poate veni şi în sprijinul studiilor de EIM, pentru a
identifica:
 programul, resursele şi tipul de experţi necesari pentru studiile EIM;
 studiile şi anchetele asupra stării de fond;
 metodele de prognoză a magnitudinii impactelor asupra mediului;
 criteriile după care trebuie evaluată semnificaţia impactelor;
 consultările care trebuie asigurate.

Este important să se observe că, deşi stabilirea domeniului este descrisă ca şi când ar fi o
fază de sine stătătoare a procesului EIM, în realitate ea este un proces continuu. Domeniul unei
EIM trebuie să fie flexibil pentru a putea răspunde aspectelor şi informaţiilor noi care pot să
apară în cursul studiilor.
Pe măsura înaintării studiilor detaliate ale situaţiei de fond, este posibilă descoperirea unor
impacte suplimentare; întreprinzătorul ar putea identifica unele posibile modificări ale
proiectului, ceea ce înseamnă nevoia investigării unor noi variante şi impacte; ar fi posibilă
identificarea de tehnologii şi practici de exploatare care oferă noi posibilităţi de atenuare.
Oricum, o fază explicită de stabilire a domeniului la începutul procesului EIM poate oferi
mai multe avantaje:
siguranţa că informaţiile despre mediu folosite pentru luarea deciziilor dau o
imagine cuprinzătoare a tuturor efectelor proiectului incluzând aspectele care
constituie preocuparea specifică a unor grupuri mai afectate şi a altor părţi
interesate;
în acelaşi timp, asigură concentrarea atenţiei asupra aspectelor celor mai importante
pentru procesul decizional, evitându-se culegerea de informaţii inutile şi folosirea
neproductivă a resurselor ; prin concentrarea evaluării pe aspectele cheie, este
redusă şi extinderea informaţiilor despre mediu şi se evită prezentarea de informaţii
nerelevante;
poate fi de ajutor în gestiunea şi asigurarea mijloacelor studiilor EIM prin
introducerea unei planificări timpurii a activităţilor de obţinere a informaţiilor
privind mediul;
poate să-i determine pe întreprinzători şi pe alţii să ia în consideraţie variante şi
măsuri posibile care ar putea reduce impactul proiectului;
când stabilirea domeniului implică consultări cu organisme din afară, ea poate
constitui o metodă utilă pentru stabilirea de contacte cu alte agenţii şi autorităţi,
grupări de interese, comunităţi locale şi opinia publică. Prin implicarea acestora în
faza de început, prin identiflcarea preocupărilor şi reflectarea lor în domeniul EIM,
stabilirea domeniului poate să sporească acceptabilitatea şi credibilitatea EIM şi a
procesului decizional şi să reducă riscul opoziţiei ulterioare care duce la întârzieri şi
costuri.*
Organizaţia care răspunde de stabilirea domeniului poate fi întreprinzătorul, autoritatea
competentă sau un organism independent. În anumite împrejurări, stabilirea domeniului poate fi
făcută în cadrul echipei de proiectare fără contact cu organisme din afară însă în majoritatea
cazurilor implicarea unor organisme din afară este benefică, iar consultarea cu privire la domeniu
poate să evite neînlelegeri ulterioare în privinţa procesului.
Oricare ar fi abordarea adoptată, important este că alegerea domeniului comportă
contribuţia unei game largi de discipline şi interese. Acestea trebuie să acopere cunoaşterea:
 proiectului;
 zonei locale;
 impactelor şi metodelor de evaluare a impactului;
 gestiunii studiilor EIM;
 legislaţiei relevante;
 procesului relevant de luare a deciziilor (astfel încât să se ţină seama de cerinţele
factorilor de decizie finală).

Aceasta se poate realiza prin folosirea unei echipe multidisciplinare de stabilire a

domeniului şi prin asigurarea unei consultări extensive în cadrul procesului. O stabilire efecientă
a domeniului este asigurată de buna cooperare a expeţlilor tehnici, de mediu şi juridici şi de
implicarea celor afectaţi de proiect.
Procesul de stabilire a domeniului trebuie să fie gestionat totodată pentru a asigura
consemnarea rezultatelor şi folosirea lor la planificarea studiilor de EIM. În mod deosebit, este
necesară stabilirea unui grafic cronologic clar pentru consultări pe timpul stabilirii domeniului
pentru evitarea întâtzierilor fară rost în cadrul procedurii. Aceasta înseamnă că, atunci când este
cerută opinia cuiva, trebuie să fie stabilit şi un termen pentru răspuns. Acest termen trebuie să fie
suficient pentru a da celor consultaţi timpul necesar pentru a examina propunerile şi a-şi elabora
răspunsul, dar nu trebuie să fie nedefinit. În afară de aceasta, ar putea fi util ca cei consultaţi să
fie convinşi că participarea lor la stabilirea domeniului nu le va afecta posibilitatea de a face
observaţii sau de a se opune proiectului în etapele ulterioare ale procedurii EIM.

Activităţile de stabilire a domeniului

Cerinţele privitoare la stabilirea domeniului pot varia considerabil de la un sistem de EIM
la altul, aplicate în CE sau în altă parte.
 La unele sisteme de EIM stabilirea domeniului este o fază formală a procedurii de
EIM, impusă prin lege. Răspunderea pentru stabilirea domeniului poate reveni
întreprinzătorului, autorităţii competente sau, în unele cazuri, unui organism
independent, cum ar fi o comisie pentru EIM;
 În alte sisteme, stabilirea domeniului nu este impusă în mod formal, dar poate fi
întreprinsă voluntar de către cei implicali în procesul EIM. Ea poate fi iniţată fie de
către întreprinzător, fie de către autoritatea competentă.

Îndrumări privind etapele stabilirii domeniului

Etapa l:Identificarea impactelor potenţiale

Prima etapă în stabilirea domeniului este identificarea impactelor potenţiale asupra
mediului, ţinând seama de felul în care proiectul ar putea interacţiona cu mediul său în decursul
fiecărei faze de implementare a sa. În efectuarea acestei analize trebuie avute în vedere cerinţele
legislaţiei referitoare la aspectele de mediu care trebuie abordate în EIM. Directiva cere să fie
abordate impactele asupra următorilor factori:
 populaţia;
 fauna şi flora;
 solul;
 apa;
 factori atmosferici şi climatici;
 bunuri materiale, inclusiv patrimoniul arhitectural şi arheologic;
 peisajul, şi
 interrelaţii între aceşti factori;

Scopul primei etape a stabilirii domeniului este de a identitica toate impactele posibile ale
proiectului, iar o aboradre sistematică poate fi deosebit de utilă pentru ca impactele mai puţin
evidente (efecte indirecte, secundare şi induse, precum şi efecte produse de activităţile de scurtă
durată implicate în proiect) să nu fie uitate.
Pentru completarea acetei etape de stabilire a domeniului, sunt necesare informaţii
referitoare la proiect şi la condiţiile de mediu existente. Ar putea fi utile de asemenea:
 vizitarea amplasamentului;
 discuţii cu experţi;
 analiza altor proiecte de tip asemănător sau a altor lucrări din aceeaşi zonă şi
eventual vizitarea lor.
Informaţiile culese în cursul selecţiei ar putea fi utile, iar în unele sisteme de EIM
activităţile de selecţie şi de stabilire a domeniului pot fi legate între ele.

Etapa 2:Analiza variantelor

În Directivă se arată că, de la caz la caz, informaţiile privitoare la mediu prezentate de
întreprinzător trebuie să cuprindă "o prezentare a principalelor variante studiate de către
întreprinzător şi indicarea principalelor motive ale preferinţei sale, ţinând cont de efectele asupra
mediului". De aceea, stabilirea domeniului trebuie să indice dacă şi cum trebuie să fie acoperite
variantele cu informaţii despre mediu. În unele sisteme, toate EIM-urile trebuie să examineze
efectele variantelor; în altele, includerea variantelor se face prin liberă decizie în funcţie de
împrejurări.
Aşadar, în cursul stabilirii domeniului, este important să fie analizate variantele avute în
vedere în cursul planificării proiectului pentru a ţine seama de motivele opţiunii pentru variantele
alese şi pentru a identifica şi alte variante ce ar putea fi considerate, care ar putea reduce
impactul proiectului. Astfel trebuie inclusă şi varianta "Fără Proiect", adică ce s-ar întâmpla cu
mediul dacă lucrarea (amenajarea) nu este realizată.
Îndrumarea referitoare la variante este prevăzută în mai multe sisteme EIM.

Etapa 3: Consultări
În mod obişnuit, stabilirea domeniului comportă discuţii cu organizaţii din afară
(organisme ale administraţiei, grupuri de interese, comunităţi locale, proprietari de terenuri)
pentru identificarea impactelor, problemelor şi preocupărilor pe care acestea ar dori să le vadă
abordate în EIM.
 Implicarea în stabilirea domeniului a acelora ce vor fi afectaţi de un proiect poate fi de
mare folos pentru ca rezultatele decurgând din EIM să reflecte şi să ţină seama de interesele lor.
De aceea, trebuie hotărât dacă în cursul stabilirii domeniului sunt necesare consultări cu
organizaţii şi persoane din afară. În unele sisteme acest lucru este obligatoriu; acolo unde nu, pot
exista împrejurări ocazionale în care consultarea nu este posibilă sau nu este indicată, dar acestea
vor fi rare.
În cursul stabilirii domeniului ar putea fi consultate tipurile de organizaţii şi de persoane
de mai jos, alegerea celor care vor fi incluse depinzând de împrejurările fiecărui caz particular:
 autoritatea competentă;
 organizaţiile naţionale, regionale şi ale administraţiei locale responsabile pentru
protecţia mediului, conservarea naturii, patrimoniului, protecţia peisajului, folosirea
teritorului, planificarea spaţială şi combaterea poluării;
 departamentele sectoriale ale guvernului care răspund de agricultură, energie,
pescuit, silvicultură, etc. ale căror interese ar putea fi afectate de proiect;
 agenţiile internaţionale relevante, adică acelea răspunzătoare de desemnarea
zonelor de importanţă internaţională;
 autorităţile locale şi reprezentanţii aleşi (parlamentari, consilieri locali, primari,
etc.);
 reprezentanţii comunităţilor locale şi ai grupurilor de rezidenţi, cuprinzând eventual
şi personalităţi din comunitate, cum ar fi liderii religioşi şi cadrele didactice;
 proprietarii de pământ localnicii şi oamenii de afaceri;
 organizaţiile neguvernamentale locale, naţionale şi internaţionale interesate de
mediu;
 grupuri care îi reprezintă pe beneficiarii mediului (fermieri, pescari, beneficiari de
agrement, etc.);
 institute de cercetare, universităţi şi alte centre de expertiză;
 organizaţii ale patronilor şi ale salariaţilor, cum ar fi camerele de comerţ, asociaţiile
industriale sau comerciale, sindicatele.

Etapa 4: Stobilirea impactelor mai importante

Etapa l, 2 şi 3 vor conduce la o listă lungă de impacte potenţiale care ar trebui să fie
investigate eventual în EIM. Scopul etapei 4 este de a asigura că studiile de EIM se concentrează
pe informaţiile care sunt necesare pentru luarea deciziilor. De obicei, mijloacele pentru EIM sunt
limitate şi de aceea este importantă o folosire eficientă a timpului şi efortului. Mijloacele
disponibile trebuie concentrate pe studierea irnpactelor cu cea mai mare importanţă pentru luarea
deciziilor sau a acelora despre a căror magnitudine şi semnificaţie există mai multă incertitudine.
O critică obişuită este că evaluările de impact asupra mediului conţin multe informaţii irelevante
şi inutile, făcându-le greu de folosit în procesul decizional. Depăşirea acestei probleme este
posibilă printr-o judecare atentă, încă din faza de stabilire a domeniului, a ceea ce este important
pentru luarea unei hotărâri.
Într-o serie de sisteme sunt date îndrumări asupra criteriilor după care să fie judecată
semnificaţia sau importanţa impactelor. Anexa 4 dă o listă de control simplă, dedusă din diverse
surse, care poate fi utilă în focalizarea studiilor EIM.
 Etapa 5: Pregătirea, discutarea, finalizarea şi revizuirea permanentă a domeniului ElM
Domeniul EIM care rezultă din etapele anterioare poate fi consemnat într-un document de
uz intern sau destinat publicării. În unele sisteme de EIM, publicarea domeniului EIM este
impusă legal şi trebuie să se asigure posibilitatea unei analize externe înainte de finalizarea temei
pentru studiile EIM.
Un document referitor la domeniul EIM va identifica impactele şi variantele care trebuie
studiate. Domeniul poate să cuprindă şi planul de lucru al studiilor EIM, caz în care echipa
pentru domeniu ar mai trebui
 să analizeze metodele disponibile pentru prognoza impactului şi să aleagă metode
corespunzătoare un funcţie de importanţa şi complexitatea problemei, timpul şi
mijloacele disponibile şi tipul de informaţii care vor fi cele mai utile luării
deciziilor;
 să selecteze criterii potrivite pentru evaluarea semnificaţiei impactelor ţinând seama
de cerinţele legislative, de practica şi politica curentă şi de interesele locale;
 să identifice organizaţiile care trebuie consultate în cursul studiilor EIM;
 să specifice programul şi punctele de reper legate de procesul de planificare a
procesului şi procedura relevantă de aprobare;
 să definească cerinţele echipei: organizare, management, expertiza de specialitate
necesară, etc.;
 să definească tabla de materii pentru informaţiile privind mediul.

În abordarea studiilor EIM, ar putea fi de folos trecerea în revistă a întregii game de

proceduri de aprobare pentru care ar putea fi necesare informaţii privind mediul, pentru a aduce
informaţii utile acestora. În unele sisteme de EIM, este folosită procedura de EIM pentru a
coordona mai multe aprobări de mediu în aşa fel încât să fie asigurate informaţii pentru fiecare.
Domeniul (conţinutul) EIM poate fi pregătit în fază de propunere care să circule la cei
consultaţi pentru observaţii înainte de a fi finalizat, asigurându-se părţilor interesate şi afectate o
posibilitate suplimentară de a-şi spune părerea asupra problemelor relevante.
Conţinutul EIM, care rezultă din procesul de stabilire a domeniului, trebuie să ţină seama,
în mod adecvat de toate părerile exprimate în cursul consultării. Dacă, din anumite motive, o
problemă anumită identificată de o parte consultată nu este inclusă în domeniul EIM, de exemplu
pentru că iese din cerinţele procedurii de EIM, acest lucru trebiue explicat.
În sfârşit, este esenţial ca domeniul EIM să fie supus unei revizuiri continue pe măsura
avansului studiilor de EIM pentru a asigura identificarea şi abordarea problemelor noi.
Experienţa practică sugerează că domeniul unei EIM este rareori static; în mod normal,
rezultatele investigărilor detaliate conduc la noi informaţii care modifică profilul impactelor şi al
variantelor care trebuie abordate de EIM.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt etapele evaluării impactului de mediu?

2. Care sunt etapele selecţiei?
 3. Cum se realizează stabilirea domeniului?
4. Care sunt activităţile de stabilire a domeniului?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice

Prezentarea unui studiu de caz privind evaluarea impactului de mediu la o societate

comercială.
 BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu A., Ponoran, I., Ciobotaru, V. 1992. Protecţia mediului ambiant. ASE, Bucureşti,
2. Antonescu C.S. 1967. Biologia apelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
3. Băloiu L. si colab. 1992. Protectia mediului ambiant. ASE Bucureşti,
4. Barnea M., Calciu Al., şi colaboratorii.1979. Ecologie umană, Sănătatea populaţiei umane
în interdependenţă cu mediul. Editura Medicală, Bucureşti,
5. Barnett S.A. 1995. Biologie şi libertate. Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
6. Berca M. 2000. Ecologie generală şi protecţia mediului. Editura Ceres, Bucureşti,
7. Berca M. 1997. Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor. Editura Ceres,
Bucureşti,
8. Berca M. 1997. Teoria gestiunii mediului şi a resurselor naturale, Editura Grand, Bucureşti,
9. Boldeanu C. 2000. Curs de drept al mediului înconjurător. Editura Europolis, Constanţa,
10. Bran, F. 1996. Poluarea, protecţia şi legislaţia de mediu. ASE, Bucureşti,
11. Brown L. 1992. Probleme globale ale omenirii. Starea lumii. Editura Tehnică, Bucureşti,
12. Caluianu, S., Cociorva, S. 1999. Măsurarea şi controlul poluării atmosferei. Editura
MatrixRom, Bucureşti,
13. Cămăşoiu C. 1994. Economia şi sfidarea naturii. Ed. Economică, Bucureşti,
14. Ciplea L.I., Ciplea Al. 1978. Poluarea mediului ambient. Editura Tehnică, Bucureşti,
15. Commoner B. 1980. Cercul care se închide. Editura Politică, Bucureşti,
16. Constantinescu N.N. 1978. Economia protecţiei mediului natural. Editura Politică,
Bucureşti,
17. Coste I. 1982. Omul, Biosfera şi Resursele natural. Editura Facla, Timişoara,
18. Davidescu V., Neaţă G. 1992. Poluarea mediului. Surse. Combatere. I.A.M.B., Bucureşti,
19. Diaconu G., Rojanschi V., Bran F. 1997. Urgenţele şi riscurile de mediu pentru agenţii
economici, Editura Economică, Bucureşti,
20. Eşanu V. 1972. Epopeea energiei solare, Bioenergetică celulară. Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,
21. Florescu C. 1989. O călătorie prin sistemul solar. Editura I. Creangă, Bucureşti,
22. Foster P.W., Hermanson R.H. 1972. Introduction to Enviromental Science. Illinois,
23. Găldean, N., Staicu, G., Rusti, D. 2002. Ecologie şi protecţia mediului. Editura Economică
Preuniversitaria, Bucureşti,
24. Gavrilescu, E., Olteanu, I. 2003. Calitatea mediului (II). Monitorizarea calităţii apei. Editura
Universitaria, Craiova,
25. Gavrilescu, E., Olteanu, I. 2003 .Calitatea mediului (III). Metode de analiză şi monitorizare
a aerului. Editura Universitaria, Craiova,
26. Gavrilescu, E., Olteanu, I. 2003. Calitatea mediului. Metode de analiză (sol). Editura
Universitaria, Craiova,
27. Ghinăraru C., Economia Protecţiei Mediului, Note de curs;
28. Ghinea L. 1973. Efectele biologice ale poluării mediului. Editura Academică, Bucureşti,
29. Glodeanu, M. 2003. Utilaje şi instalaţii tehnologice pentru protecţia mediului. Editura
Universitaria, Craiova,
30. Goanţă G., Papa I., Stoica I.F. 1999. Protecţia mediului ambient. Editura Helios, Craiova,
31. Godeanu S. 1997. Elemente de monitoring ecologic/ integrat. Editura Bucura Mond,
Bucureşti,
32. Gore Al. 1995. Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman. Editura Tehnică,
Bucureşti,
33. Grecu I., Niculescu N. 2000. Economia mediului. Editura Europolis, Constanţa,
34. Grecu I. 2007. Economia protecţiei mediului. Editura ExPonto, Constanţa,
35. Iancu A. 1978. Creşterea economică şi mediul înconjurător. Editura Politică, Bucureşti,
36. Lupei N. 1977. Biosfera. Editura Albatros, Bucureşti,
37. Mândrescu N. 1984. Omul în faţa unor catastrofe natural. Editura Tehnică, Bucureşti,
38. Mohan Gh., Ardelean A. 1993. Economia şi protecţia mediului. Editura Scaiul, Bucureşti,
39. Negrei C. 1996. Bazele economiei mediului. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
40. Negulescu M şi colaboratorii. 1995. Politica mediului înconjurător. Editura Tehnică,
Bucureşti,
41. Neguţ S. 1978. Un singur pământ. Editura Albatros, Bucureşti,
42. Niederkorn I., Lemnaru G. 1980. Combustibili nuclear. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,
43. Oprea C.V., Lupei N. 1975. Echilibre şi dezechilibre în biosferă. Editura Facla, Craiova
44. Pîrvu C. 1983. Plante şi animale ocrotite în România. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,
45. Platon V. 1997. Protecţia Mediului şi Dezvoltarea Economică. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,
46. Popovici E. 1998. Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene. Editura Univ. "Al.I.
Cuza" Iaşi,
47. Pora E. 1975. Omul şi natura. Editura Dacia, Cluj-Napoca,
48. Pora E.A. 1973. Efectele biologice ale poluării mediului. Editura Academică, Bucureşti,
49. Pora E.A., Oros I. 1974. Limnologie şi oceanologie. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,
50. Prodea V. 1991. Apa - sursă inepuizabilă. Editura Tehnică, Bucureşti,
51. Rau, J.C., Wooten, D.C. 1980. Environmental Impact Analysis Handbook, McGraw-Hill,
52. Răuţă C., Cîrstea S. 1982. Prevenirea şi Combaterea poluării solului. Editura Ceres,
Bucureşti,
53. Rojanschi V. 1983. Alimentarea cu apă –la punct de răscruce. Editura Ceres, Bucureşti,
54. Rojanschi V., Bran F., Diaconu G. 1997. Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică,
Bucureşti,
55. Rojanschi V., Bran F. 2002. Politici şi strategii de mediu. Editura Economică, Bucureşti,
56. Rojanschi V., Bran F. 2002. Protecţia şi ingineria mediului. Editura Economică, Bucureşti,
57. Rojanschi V. 1994. Evaluări de impact şi strategii de protecţia mediului. U.E.B., Bucureşti,
58. Rojanschi V. 1995. Gospodărirea apelor. Universitatea Ecologică, Bucureşti,
59. Rojanschi V., Teacă M. 1998-1999. Ghid privind proceduri de mediu în activitatea de
autorizare – privatizare. E.T.P., vol. I,II, Bucureşti,
60. Şchiopu D. 1997. Ecologie şi protecţia mediului. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
61. Selişteanu D. 2001. Modelarea şi conducerea bioreactoarelor. Editura Universitaria,
Craiova,
62. Soran V., Borcea M. 1985. Omul şi biosfera. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
63. Soran V., Şerban M.E. 1988. Bioeconomia - o nouă ştiinţă de graniţă. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti,
64. Stăncescu I. 1980. Din tainele atmosferei. Editura I. Creangă, Bucureşti,
65. Teodorescu, I., Rîşnoveanu, G., Neguţ, M.C. 2001. Ecologie şi protecţia mediului. Editura
Constelaţii, Bucureşti,
66. Teuşdea V. 2000. Protecţia mediului, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti,
67. Tietenberg, T. 2000. Environmental and Natural Resource Economics, Addison Wesley,
68. Trutia E. 1999. Biochimie Medicala. Editura. Tehnoplast, Bucuresti,
69. Tufescu V, Tufescu M. 1981 .Ecologia şi activitatea umană. Editura Albatros, Bucuresti,
70. Udrescu S. 1997. Solurile lumii. Editura Ceres, Bucuresti,
71. Ursu P. 1978. Protejarea aerului atmospheric. Editura Tehnică, Bucureşti,
72. Vădineanu A. 1998. Dezvoltarea durabilă. Teorie şi practică Editura Univ. Bucureşti,
73. Vasilescu I. 1994. Protecţia mediului înconjurător. CIDE, Bucureşti,
74. Vişan S., Creţu S., Alpopi C. 1998. Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie. Editura
Economică, Bucureşti,
75. Vişan S., Angelescu A., Alpopi C. 2000. Mediul înconjurător.Poluare şi protecţie. Editura
Economică, Bucureşti,

**Avram I., Şerbănescu D., Mediul înconjurător al Terrei, încotro ?, rev. Română de Studii
Internaţionale, ian., feb.1989, nr.1.
** Grigg David B., 1980 - Population growth and agrarian change. An historical perspective,
Cambridge University Press, Cambridge
**Jordan Terry G., Rowntree Lester, 1982 - The Human Mosaic. A Thematic Introduction to
Cultural Geography, 3rd Ed., Harper & Row Publishers, New York.
**Sherman Irwin W., Sherman Vilia G., 1989 - Biology. A Human Approach, 4 Ed., Oxford
University Press, New York
**Havranek, T.J., Modern Project Management Techniques for the Environmental Remediation
Industry, St. Lucie Press, CRC Press, SUA, 2000.
**Kahneman, D., Tversky, A.: Prospect Theory: An Analysis of Decision Under Risk. În:
Econometrica 47, 1979, pp. 263-291.
**Kortland C., Detergenţii şi poluarea apelor – traducere din limba engleză, Koninklijke Shell-
Laboratorium, Amsterdam, 1968.
**Prat J., Girand A., La pollution des eaux par les detergents – Organisation de coopération et
le développment économiques, Paris, 1964.
**Radulescu, C-Z. si colectiv: Raport de cercetare - Modele matematice pentru analiza si
evaluarea riscului de mediu privind aparitia de calamitati naturale, faza 1 la tema de
cercetare Analiza si evaluarea riscului de mediu privind aparitia de catastrofe naturale, în
cadrul programului Orizont 2000, Obiectiv VI, septembrie, 2000.
**Seroussi Sophie, Mettre les enzymes au travail in Science et Vie, nr. 765, VI, Paris, 1981
**Stone, B.K.: 19 Risk, Return and Equilibrium, MIT Press, Cambridge.
**Stone, B.K.: A general Class of Three Parameter Risk Measures. Journal of Finance 28, 1973,
pp. 675-685
*Manualul de Chimie de cls. a XI – a (2002)
*“Science”, 21 august,1970.
*Colecţia revistei “Arborele lumii”, dintre anii 2002- 2004.
*Colecţia revistei “Terra”, dintre anii 2000-2004.
***articolul 81 din „European Agreement establishing an association between the EU and their
Member States, of the one part, and România, of the other Part.”, Official Journal of the EU.,
No.L 352/1., 31.12.1994.
*** International Organisation for Standardisation, ISO/DIS 14001, 14004, Environmental
Management Systems, Geneva, 1995.
*** Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de alarmare in caz de poluare
accidentală a apelor din România, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 1995.
http://www.epa.gov (U.S. Environmental Protection Agency)
http://www.adroltenia.ro
http://ecomanagement.de
http://dqsromania.ro