Suport Cursi M 2020

Ingineria Mediului – curs, an II, Ing. civ. S.l.dr.ing.
Laura Dumitrescu
Capitolul I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Noţiuni generale
Ştiinţa mediului înconjurător este interdisciplinară. La baza ei stau

cunoştinţe de fizică, chimie, economie, sociologie, agricultură, legislaţie, biologie,
politică, inginerie, informatică, filozofie, cunoştinţe necesare studierii impactului
activităţii umane asupra mediului şi a metodelor de limitare a efectelor dăunătoare.
Ingineria mediului studiază tehnologii curate, adică tehnologii de prelucrare
care să aibă un impact asupra mediului cât mai mic. De asemenea, analizează și
elaborează metode de epurare prin care se urmăreşte îndepărtarea efectelor
negative pe care agenții poluanți, deja existenți în ecosistem, îl au asupra mediului şi
a sănătăţii oamenilor. Elementele specifice mediului sunt apa, aerul și solul, dar
formele de poluare pot fi și de natură fonică, radiologică, electromagnetică etc. Tot în
cadrul ingineriei mediului o importanță deosebită o au sursele regenerabile de
energie. Monitorizarea indicilor de poluare face parte tot din Ingineria mediului,
aceasta noțiune fiind corelată cu analiza riscului de catastrofe și hazarduri.
În cele ce urmează vor fi prezentaţi termenii care definesc conceptele şi
procesele specifice domeniului de studiu.
Mediu înconjurător – ansamblul factorilor naturali şi artificiali, fizici, biologici
şi sociali în care trăieşte omul, din care îşi procură resursele necesare şi în care
restituie reziduurile din procesele de producţie şi de consum. Conform Legii protecţiei
mediului [5], mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei:
aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.
Protecţia mediului înconjurător – totalitatea mijloacelor şi măsurilor
întreprinse pentru păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor
naturali, prevenirea şi combaterea poluării, asigurarea condiţiilor de viaţă şi de
muncă pentru generaţiile următoare.
Resurse naturale - totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi
folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili,
regenerabile - apă, aer, sol, floră, faună salbatică şi permanente - energie solară,
eoliană, geotermală şi a valurilor.
1
Ingineria Mediului – curs, an II, Ing. civ. S.l.dr.ing. Laura Dumitrescu
Poluant – orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori ori
formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii)
care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor
vii şi aduce daune bunurilor materiale.
Efluent - orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză,
inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare.
Emisie – poluant evacuat în mediu, inclusiv zgomote, vibraţii, radiaţii
electromagnetice şi ionizante, care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din
sursă.
Imisie – transferul poluanţilor în atmosferă către un receptor (omul şi factorii
sistemului său ecologic, bunuri materiale, etc.).
Deşeu – orice reziduu al unui proces de producţie sau de consum sau, mai
general, orice orice substanţă sau orice obiect pe care deţinătorul îl aruncă sau are
intenţia ori obligaţia să îl arunce.
Deşeu reciclabil – deşeu care poate constitui materie primă într-un proces de
producţie pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri.
Deşeu periculos – deşeu toxic, inflamabil, exploziv, infecţios, corosiv,
radioactiv ş.a. care, introdus sau menţinut în mediu, poate dăuna acestuia, plantelor,
animalelor sau omului.
Nivel de poluare – concentraţia probabilă a unui poluant măsurată într-o zonă
sau într-un punct şi evaluată în raport cu anumite criterii (CMA – concentraţie
maximă admisibilă, risc pentru sănătate, etc.).
CMA – cea mai mare valoare a concentraţiei unui poluant, admisă de normele
în vigoare pentru anumite zone şi perioade de timp, la care se consideră că nu se
manifestă efecte negative asupra fiinţelor vii şi bunurilor materiale.
Acord de mediu - actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de
realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra
mediului.
Autorizaţie de mediu - actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi
parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza
acordului de mediu.
Program pentru conformare - plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie
parcurse în intervale precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu, de către
autoritatea competentă, în scopul respectării reglementărilor privind protecţia
mediului.
2
Ecologie – ştiinţa care studiază interacţiunile dintre lumea vie şi mediul său
de viaţă (din cuvintele greceşti ecos – casă şi logos – ştiinţă). Obiectul său de studiu
este ecosistemul.
Ecosistem (sin. geosistem, biogeocenoză) – ansamblul de factori fizici (sol,
apă, aer, energie solară) numit habitat sau biotop şi organisme vii care alcătuiesc
biocenoza. Un ecosistem nu are graniţe definite, putând avea dimensiuni foarte mari
(ex. deşertul Sahara) sau foarte mici (ex. un iaz). Zona de tranziţie dintre două
ecosisteme adiacente se numeşte ecoton. Totalitatea ecosistemelor formează
biosfera sau ecosfera.
Biosferă - materia vie împreună cu învelişul exterior al planetei, incluzând
partea inferioară a atmosferei, partea superioară a litosferei şi hidrosfera. Biosfera
este un sistem dinamic complex, între fiinţele vii există legi specifice de dezvoltare şi
existenţă, ele fiind legate prin relaţii trofice.
Echilibrul ecologic, de obicei același lucru cu echilibrul natural, reprezintă
starea în care se află un ecosistem natural în care lanțul trofic este corect echilibrat.
În general rata morţii ≈ rata naşterilor. Acest echilibru este fragil şi se poate
distruge, de multe ori ca urmare a intervenţiilor umane în lanţul trofic, acţiune care
poate duce spre dezechilibrul sistemului ecologic. Omul acţionează şi prin
modificarea calităţii factorilor locali (aer, apă, sol), ameninţând asigurarea resurselor
pentru generaţiile viitoare – apă potabilă, păduri, păşuni, sol fertil, pescuit oceanic,
diversitate biologică şi atmosferă globală.
Dezvoltare durabilă – acel tip de dezvoltare a societăţii care satisface
necesităţile generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de
a-şi satisface propriile cerinţe.
Strategie – combinarea şi organizarea în timp a ansamblului metodelor şi
mijloacelor alese având ca scop realizarea unui obiectiv prestabilit. Strategia de
protecţia mediului reprezintă totalitatea acţiunilor şi măsurilor destinate conservării
resurselor naturale şi menţinerii calităţii factorilor de mediu la un nivel acceptabil.
1.2. Conceptul de dezvoltare durabilă - apariţia ideii, definiţii, principii

şi moduri de abordare
A devenit din ce în ce mai clar că omenirea nu poate continua vechile modele

de dezvoltare deoarece în condiţiile actuale epuizarea resurselor naturale va avea
loc în următorii 20 – 200 ani. Totodată, cresc efectele catastrofale ale activităţilor
3
umane asupra mediului, ca urmare a acumulării în timp a emisiilor poluante şi a unor

accidente deosebit de grave. Astfel, începând din 1945 au avut loc explozii nucleare,
din anii ’70 se vorbeşte despre “ploile acide”, iar în anul 1976, în Italia, s-a
consemnat accidentul SEVESO, o scurgere de clor şi dioxină în atmosferă, soldată
cu un mare număr de morţi şi persoane intoxicate grav. În luna mai 1985, un grup de
cercetători britanici au comunicat constatarea unei reduceri masive a grosimii
stratului de ozon de deasupra Antarcticii. Fenomenul reducerii grosimii stratului de
ozon a continuat, ca urmare a acumulării în stratosferă a clorofluorurilor de carbon
(CFC), hidrocarburilor clorfluorurate (HCFC) şi a derivaţilor de haloniu, ameninţând
să supună formele de viaţă unor doze dăunătoare de radiaţii ultraviolete. Accidentul
de la centrala nucleară Cernobâl din 26 aprilie 1986 a afectat întreaga lume şi a
determinat multe state să-şi revizuiască planurile de dezvoltare a energiei nuclearo-
electrice. La sfârşitul lunii iulie 1986, o echipă de cercetători care a studiat efectele
creşterii concentraţiei de dioxid de carbon şi a altor gaze cu efect de seră în
atmosferă, a publicat date privind tendinţa de încălzire treptată pe termen lung. Trei
luni mai târziu, Oficiul Geologic al SUA a comunicat că stratul de sol îngheţat de sub
tundra arctică din Alaska s-a încălzit cu 2.2 – 3.9 oC pe parcursul ultimului secol.
Efectele cele mai evidente sunt aşa-numitele „anomalii climatice”. Evoluţia este clară:
dacă în anul 1850 concentraţia de CO2 în atmosferă era de 280 cm3/m3 de aer, în
prezent această concentraţie este mai mare cu circa 40% şi este bună parte
imputabilă activităţilor umane. În acest interval, populaţia globului a crescut de la unul
la şapte miliarde de locuitori.
Idei ale dezvoltării durabile au început să apară la începutul anilor ’70, odată
cu acutizarea problemelor legate de accelerarea creşterii economice şi demografice,
însă conceptul ca atare aparţine anilor ’90, când a fost adoptat la scară mondială ca
obiectiv primordial pentru dezvoltarea societăţii, în încercarea de a crea un echilibru
între aceasta şi mediul înconjurător. Acum, aceasta se impune direcţionând
guvernele, organizaţiile internaţionale şi cetăţeneşti.
S-au formulat numeroase definiţii pentru conceptul de dezvoltare durabilă

(viabilă, sustenabilă), cele mai frecvent utilizate fiind următoarele:
 “dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe” (Raportul
Brundtland, 1987);
4
 “îmbunătăţirea calităţii vieţii umane păstrând în acelaşi timp capacitatea de

suportabilitate a ecosistemelor” (IUCN/UNEP, 1991);
 “dezvoltarea care oferă servicii sociale, economice şi de mediu pentru toţi
membrii unei comunităţi, fără să ameninţe viabilitatea sistemelor naturale,
construite sau sociale de care aceasta depinde” (ICLEI, 1996).
În esenţă, noţiunea de dezvoltare durabilă implică respectarea următoarelor
principii:
- utilizarea limitată şi eficientă a resurselor neregenerabile de materii prime
şi combustibili fosili;
- extinderea folosirii resurselor regenerabile, în special a celor de energie
curată;
- minimizarea efectelor nocive până la limita capacităţii de suportabilitate a
mediului natural, ca şi a riscurilor asupra sănătăţii umane şi a
biodiversităţii, crearea unei economii sănătoase care să asigure calitatea
vieţii în paralel cu protejarea omului şi a mediului.
“Dezvoltarea durabilă înseamnă în primul rând a se adapta existenţa la

resursele planetei şi a nu-i distruge capitalul. Aceasta presupune menţinerea
consumului de resurse naturale regenerabile în limitele capacităţii de refacere. De
asemenea, înseamnă a lăsa moştenire generaţiei următoare nu numai avuţia
produsă, ci şi avuţia naturală” (Carta Albă Britanică asupra Mediului, 1990).
După cum apreciază M. Munasinghe (Environmental economics and

sustainable development, 1993), există trei tipuri de abordare a dezvoltării durabile:
- abordarea economică - bazată pe conceptul fluxului maxim de venit ce
poate fi generat cu menţinerea rezervei de valori care a produs aceste
beneficii;
- abordarea ecologică - axată pe stabilitatea biologică şi fizică a sistemelor;
accentul se pune pe păstrarea elasticităţii şi capacităţii dinamice a
sistemelor de a se adapta schimbării şi nu pe conservarea unei stări statice
“ideale”;
5
- abordarea socio-culturală - caută să menţină stabilitatea sistemelor sociale

şi culturale, promovând echitatea în cadrul aceleeaşi generaţii (în special
eliminarea sărăciei), cât şi echitatea între generaţii (implicând asigurarea
drepturilor generaţiilor viitoare).
Eficien]\
Economic Cre[tere
Stabilitate
Biodiversitate Combaterea s\r\ciei

Ecologic Resurse naturale Social Consultare
Reducerea polu\rii Cultur\/Mo[tenire
Fig. 1.1. Legătura dintre obiectivele celor trei laturi ale abordării dezvoltării durabile
Realizarea dezvoltării durabile este o sarcină extrem de dificilă, datorită

diversităţii extrem de mari a cerinţelor şi obiectivelor pe termen scurt şi lung existente
în lume, deseori în contradicţie cu interese economice şi politice.
O abordare practică ce se poate dovedi utilă în luarea deciziilor este asigurată
de conceptul maximizării beneficiilor nete ale dezvoltării economice, tehnologice şi
sociale, în condiţiile menţinerii capitalului natural şi a serviciilor de mediu în timp,
ceea ce presupune utilizarea resurselor regenerabile în ritmuri egale cu viteza
naturală de refacere, în special dacă ele sunt sărace (cum este lemnul). Eficienţa cu
care resursele neregenerabile sunt utilizate trebuie mărită prin intermediul
progresului tehnologic pentru creşterea randamentelor, iar deşeurile neutilizabile ar
trebui tolerate în ritmuri mici, egale cu capacitatea de asimilare a mediului. Un interes
major prezintă resursele inepuizabile (soare, vânt, valuri, lut, fuziunea nucleară, etc.).
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ [6]:
- redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai
echitabilă a resurselor şi optimizarea laturilor calitative ale producţiei;
- eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locuri de
muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate la nivel acceptabil;
- limitarea creşterii populaţiei (creştere demografică controlată);
6
- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii

ecosistemelor, supravegherea impactului activităţilor economice asupra mediului;
- reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
- descentralizarea formelor de administrare, creşterea gradului de participare
la luarea deciziilor şi coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan
naţional şi internaţional.
În Raportul său pentru Clubul de la Roma intitulat “Factorul patru”, Ernst Ulrich
von Weizsäcker (1995) formulează cerinţa ca eficienţa să fie sporită cel puţin cu un
factor patru: “În mod evident, acest factor pare a fi suficient pentru a asigura
bunăstare pentru patru miliarde de oameni, în loc de un miliard de oameni. Pe
termen lung va trebui să depăşim cu mult acest factor patru”. Pentru aceasta, este pe
de o parte necesar să se depună eforturi susţinute în vederea gestionării mai
eficiente a resurselor prin progres tehnic şi, pe de altă parte, să apară noi stiluri de
viaţă bazate pe o viziune durabilă, unele dintre acestea presupunând renunţări de
natură materială [7]. În următoarea sa carte "Factorul cinci" (2009), el analizează
ultimii 15 ani de dezvoltare în industrie, inovare tehnică și politică și evidențiază cum
și unde factorul patru a fost realizat și cum anume putem obține un factor mai mare,
cinci, sau o îmbunătățire cu 80% a productivității resurselor și a energiei.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost introdus în literatura de specialitate de
Lester Brown, conducătorul “Institutului pentru Veghea Mondială” (Worldwatch
Institute) din Washington, care şi-a intitulat rapoartele anuale pe care le-a publicat
începând cu 1984: “Starea lumii – rapoarte asupra progreselor spre o societate
durabilă”. Volumul anului 1999, supraintitulat de autori “ediţia milenară”, face o
trecere în revistă a celor mai importante trăsături ale secolului XX (creşterea de 4 ori
a populaţiei şi de 17 ori a economiei mondiale, exprimată ca Produs Global Mondial,
progresele tehnologice deosebite bazate pe mari descoperiri ştiinţifice, dar şi marile
probleme de mediu cum ar fi efectul de seră, distrugerea stratului de ozon
stratosferic, reducerea suprafeţelor împădurite şi multe altele), ajungând la concluzia
că secolul viitor va trebui să fie un secol ambiental (al echilibrului ecologic).
Convertirea economiei secolului XX în una durabilă din punct de vedere
ambiental constituie cea mai mare oportunitate investiţională din istorie, care
necesită efortul conjugat al tuturor naţiunilor. Măsuri concrete în acest scop încep a fi
luate mai ales în Uniunea Europeană.
7
1.3. Scurt istoric al evoluţiei preocupărilor legate de relaţia om-natură
Ideea ocrotirii naturii poate fi sesizată încă din antichitate, în unele principii
filosofice şi religioase profesate de reprezentanţii luminaţi ai diferitelor culturi din Asia
şi Europa. Au apărut legi care aveau ca obiect protecţia peştilor, a animalelor
terestre, a păsărilor şi a pădurilor. Spre exemplu, pe teritoriul Imperiului Roman, în
provincia Thessalia, Caius Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân, 23 – 79 d. Hr.)
menţionează în lucrarea sa “Naturalis historia” o lege care prevedea pedeapsa
capitală pentru acela care ar fi omorât o barză, pasăre ocrotită pentru că distrugea
şerpii veninoşi.
În Asia, marele han mongol Khubilay (1215 – 1294), pe imensul teritoriu de la
Oceanul Pacific până la Marea Neagră, a interzis vânarea păsărilor şi mamiferelor în
perioadele de reproducere. De asemenea, conducătorii din întreaga Europă ocroteau
natura şi animalele de pe teritoriile pe care le stăpâneau.
Arheologii descoperă vestigii ale unor civilizaţii dispărute şi explică fenomenul
prin secătuirea resurselor naturale utilizate nesăbuit.
În secolul al XIV-lea în Anglia, regele Eduard al II-lea a dat prima lege
împotriva poluării, prin care se interzicea folosirea cărbunelui la încălzirea locuinţelor
din Londra. Pentru a evita zgomotul urban nocturn existau legi la Roma şi la Londra.
Dezvoltarea manufacturii şi a industriei din secolele XVII şi XVIII a determinat
o sărăcire din ce în ce mai mare în specii a florei şi faunei, pe întreaga suprafaţă a
planetei. Primele măsuri de protecţie au fost luate pentru reglementarea tăierii
pădurilor şi pentru salvarea vânatului. Astfel, Petru cel Mare a dat, începând cu anul
1703, mai multe decrete pentru ocrotirea şi exploatarea raţională a anumitor păduri,
iar în anul 1723 a interzis tăierea pădurilor de-a lungul râurilor. Alte state au început
să interzică, în cursul secolului al XIX-lea, defrişarea unor păduri importante în scopul
stabilizării regimului apelor şi fixării solului, pentru protejarea unor specii de animale
pe cale de dispariţie. Tot începând cu secolul al XIX-lea, s-au înfiinţat în diferite ţări
din Europa şi America de Nord rezervaţii naturale şi parcuri naţionale (pădurea
Fontainebleau din Franţa – 1861, parcul Yosemite din California – 1864, Yellowstone
Park din Munţii Stâncoşi – 1872, etc.). Prima lege cu caracter ştiinţific vizând
organizarea teritorială a protecţiei mediului aparţine lui Napoleon I care, în anul 1810,
prin decret imperial, reglementa implantarea industriilor după gradul lor de toxicitate.
În 1866, biologul darwinist Ernst Haekel a introdus termenul de “ecologie”, definind
8
prin aceasta o ştiinţă a raporturilor dintre fiinţele vii şi mediul în care trăiesc. În anul
1917, în Franţa, a apărut prima lege referitoare la locuinţele insalubre şi periculoase.
Preocuparea pentru protecţia mediului înconjurător devenind prezentă în
aproape toate statele lumii, au început să se înfiinţeze diferite organizaţii
internaţionale: Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (1948), Fondul
Mondial pentru Natura Sălbatică (1961), Programul “Omul şi Biosfera”, lansat de
U.N.E.S.C.O. în 1970 şi altele. Începând din anul 1968, în cadrul mai multor sesiuni
ale Organizaţiei Naţiunilor Unite s-a discutat şi în final s-a ţinut prima conferinţă
internaţională asupra problemelor mediului înconjurător, la Stockholm, în 1972.
Importanţa problemei poate fi apreciată prin numeroase consecinţe scoase în
evidenţă de oamenii de ştiinţă care urmăresc evoluţia planetei noastre. Astfel,
încălzirea globală grăbeşte topirea gheţarilor, inclusiv pe versanţii din Himalaia, ceea
ce intensifică inundaţiile în India, Pakistan şi Bangladesh. Mai târziu, fluviile vor seca.
Acest pericol pândeşte şi Rhonul. Chiar Curentul Golfului ar putea să dispară.
Paradoxal, din cauza încălzirii globale, Europa occidentală ar putea cunoaşte o nouă
perioadă glaciară şi nu este de mirare că pentru a încetini aceste fenomene se
propune acoperirea gheţurilor cu un strat termoizolant.
1.4. Acţiuni la nivel mondial în direcţia dezvoltării durabile
Premisele apariţiei, fundamentării şi concretizării dezvoltării durabile au fost

create printr-o serie de evenimente mondiale de o deosebită importanţă : Conferinţa
de la Stockholm (1972), Raportul Brundtland (1987), Conferinţa de la Rio de Janeiro
(1992), Conferinţa de la Johannesburg (2002) şi Conferinţa „Rio + 20”, Rio de
Janeiro (2012).
Prima Conferinţă Mondială în domeniul protecţiei mediului înconjurător,
la Stockholm, a reprezentat începutul dezbaterilor internaţionale pe această temă.
Cel mai important document adoptat atunci a fost “Declaraţia asupra mediului
înconjurător”, care cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în
acest domeniu, cum ar fi: dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi
condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască
în bunăstare şi demnitate; obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi mediul pentru
generaţiile prezente şi viitoare; conservarea resurselor naturale şi gospodărirea lor
atentă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare; cooperarea statelor în problemele
privind protecţia mediului. Un alt document adoptat la Stockholm a fost “Planul de
9
acţiune privind mediul înconjurător”, care cuprinde 109 recomandări pentru protecţia
mediului adresate statelor.
În anul 1987, după publicarea Raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare “Our common future”, cunoscut şi sub denumirea de Raportul
Brundtland, conceptul de “dezvoltare durabilă” a devenit punctul central al
dezbaterilor privind mediul şi dezvoltarea. Raportul realizează o prezentare extrem
de cuprinzătoare a zonelor şi domeniilor confruntate cu probleme economice şi de
mediu descriind diferite măsuri tehnologice şi organizatorice care ar trebui luate în
fiecare domeniu pentru a contribui la dezvoltarea durabilă. Raportul Brundtland
susţine că, atât obiectivele economice, cât şi cele de mediu, pot fi atinse printr-o
selectare raţională a opţiunilor legate de alegerea tehnologiei şi a organizării sociale.
Sunt definite următoarele şapte obiective economice şi sociale, necesare pentru
realizarea unei dezvoltări durabile, asigurând:
- creşterea economică, cu luarea în considerare a conservării resurselor
naturale;
- cerinţele esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă
medicală pentru oameni;
- procese de creştere economică, superioare calitativ;
- creşterea controlată a populaţiei;
- conservarea şi sporirea rezervei de resurse;
- restructurarea tehnologică şi menţinerea sub control a posibilelor riscuri;
- abordarea integrată a protecţiei mediului înconjurător, creşterii economice şi
necesarului de energie.
După Raportul Brundtland, preocupările privind dezvoltarea durabilă s-au
intensificat, culminând cu organizarea la Rio de Janeiro, în perioada 3 – 14 iunie
1992, a Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea. Au participat
115 conducători ai statelor lumii, între care şi România, în ambiţioasa încercare de a
ajunge la un acord între cerinţele dezvoltării economice şi protecţiei mediului.
Conferinţa a constituit un eveniment deosebit de important, deoarece a abordat
problemele de mediu globale cu care se confruntă planeta, punând accentul asupra:
- dezvoltării durabile;
- schimbărilor climatice;
- protecţiei speciilor pe cale de dispariţie;
- creşterii demografice.
10
Printre documentele adoptate de Conferinţa de la Rio se numără “Declaraţia

de la Rio privind mediul şi dezvoltarea” şi “Agenda 21”. Au rezultat 27 de principii,
care reiau şi completează în mod armonios principiile prevăzute în Declaraţia de la
Stockholm. În centrul Declaraţiei de la Rio stă conceptul de dezvoltare durabilă,
menit să polarizeze eforturile tuturor statelor şi popoarelor în direcţia conservării şi
protejării mediului înconjurător şi a resurselor sale, astfel încât să poată beneficia de
acestea şi generaţiile viitoare. Astfel, art. 1 al Declaraţiei afirmă: “Fiinţele umane sunt
în centrul preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă. Ele au dreptul la o viaţă
sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura”.
Agenda 21 reprezintă un program de acţiune globală, destinat implementării
Declaraţiei de la Rio; ea abordează modul în care dezvoltarea poate fi făcută viabilă
din punct de vedere social, economic şi al mediului. Agenda 21 este împărţită în
patru secţiuni şi anume:
- dimensiuni sociale şi economice, incluzând diminuarea sărăciei, modelele
de consum, aspectelele demografice, sănătatea şi aşezările umane;
- conservarea şi managementul resurselor în scopul dezvoltării, incluzând
oceanele şi apele dulci, agricultura, atmosfera, toate tipurile de deşeuri,
biotehnologiile şi diversitatea biologică;
- întărirea rolului principalelor grupuri, incluzând femeile, fermierii, băştinaşii,
copiii, afacerile şi industria;
- mijloace de implementare, incluzând mecanismele financiare, transferul de
tehnologie, informaţia, dezvoltarea instituţională, instrumentele legale şi
mecanismele instituţionale.
Agenda 21 reprezintă un program care reflectă un consens mondial şi un
angajament politic la cel mai înalt nivel asupra cooperării în materie de mediu şi
dezvoltare.
La 10 ani după Conferinţa de la Rio, a venit momentul analizei rezultatelor
obţinute. Între 26 august – 4 septembrie 2002 a avut loc la Johannesburg Conferinţa
Mondială asupra Dezvoltării Durabile. Această întâlnire a scos în evidenţă că
progresul în implementarea dezvoltării durabile a fost dezamăgitor, starea de sărăcie
a populaţiei agravându-se, iar degradarea mediului înrăutăţindu-se. Conştientizându-
se faptul că rezolvarea acestor probleme nu se poate realiza doar la nivelul
declaraţiilor politice, la dezbateri au participat atât reprezentanţi ai guvernelor, cât şi
ai societăţii civile, inclusiv din sectorul privat. Cel mai important document al
Conferinţei este “Planul de Implementare”, care conţine obiective şi termene
11
concrete: înjumătăţirea procentului de oameni fără acces la apă curată sau condiţii
sanitare corespunzătoare până în anul 2015, refacerea fondului piscicol epuizat până
în 2015, utilizarea şi producerea substanţelor chimice astfel încât să nu conducă la
efecte adverse semnificative asupra sănătăţii umane şi mediului până în 2020,
atingerea unei reduceri semnificative în rata anuală de pierdere a diversităţii biologice
până în 2010. În plus, pentru prima oară, ţările s-au angajat să crească folosirea
energiei regenerabile, cu un sentiment al urgenţei, deşi pentru aceasta nu a fost
adoptat un obiectiv concret.
Conferinţa Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă “Rio+20” (Rio de
Janeiro, 20-22 iunie 2012) a reunit din nou guvernele, instituţiile internaţionale şi
grupurile interesate în încercarea de a defini căi spre o lume mai sigură, mai
echitabilă, mai curată, mai verde şi mai prosperă pentru toţi. Cele două teme ale
Conferinţei din 2012 au fost: Economia verde în contextul dezvoltării durabile şi
eradicării sărăciei şi Cadrul instituţional privind dezvoltarea durabilă. Documentul de
bază al Conferinţei „The Future We Want” (“Viitorul pe care ni-l dorim”) cuprinde
principiile de bază de promovare a dezvoltării durabile, economiei verzi şi cadrului
instituţional necesar pentru perioada următorilor zece ani. Din păcate însă, după cum
au remarcat organizaţiile ecologiste şi presa internaţională, documentul final adoptat
a fost redactat în termeni vagi şi interpretabili, iar obiectivele de dezvoltare durabilă
urmau să fie implementate abia din 2015.
Esenţială a apărut preocuparea pentru limitarea consumurilor specifice de
energie obţinută din combustibili fosili şi, legat de aceasta, a emisiilor de bioxid de
carbon şi alte gaze cu efect de seră în atmosferă. Prima concretizare a acestor
demersuri a fost Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările
Climatice (UNFCCC, 1992), prin care comunitatea internaţională a fost de acord să
prevină efectele dăunătoare ale schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor
gazelor cu efect de seră în atmosferă. Organismul principal al Convenţiei este
Conferinţa Părţilor (COP), care cuprinde cele 180 state care au ratificat acordul. În
timpul celei de-a treia sesiuni a COP în 1997, guvernele au semnat “Protocolul de la
Kyoto” care stabileşte ţintele de reducere a gazelor cu efect de seră emise în ţările
industrializate şi introduce trei tipuri de mecanisme flexibile pentru atingerea
acestora: cotele de emisii permise negociabile, implementarea comună şi
mecanismele de dezvoltare fără poluare. Aceste demersuri sunt un prim pas către o
abordare globală şi durabilă a problemei, experţii GIEC (Grupul interguvernamental
de experţi privind evoluţia climatului, creat în 1988 sub egida Organizaţiei
12
Meteorologice Mondiale şi Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu) estimând că

obiectivul ultim în ceea ce priveşte cantitatea emisiilor de CO2 ce pot fi suportate de
ecosistem poate fi evaluat la 1,8 tone/an/locuitor. La Conferința privind schimbările
climatice de la Paris (COP21), în decembrie 2015, 195 de țări au adoptat prima
convenție universală, obligatorie din punct de vedere juridic privind clima globală.
Acordul stabilește un plan global de acțiune pentru a permite omenirii să evite
schimbările climatice periculoase prin limitarea încălzirii globale la “mult sub” 2 °C.
Acesta a fost ratificat de Uniunea Europeană la 5 octombrie 2016.
1.5. Principalele instrumente pentru abordarea problemelor privind

mediul şi dezvoltarea durabilă
Dezvoltarea durabilă este un concept atrăgător şi deosebit de generos, dar

pentru transpunerea în practică este nevoie de dezvoltarea unor instrumente
cantitative de lucru, care să permită efectuarea de evaluări şi comparaţii. În cele ce
urmează se vor prezenta, pe scurt, cele mai importante astfel de instrumente şi
anume: indicatorii de evaluare a dezvoltării durabile, sistemele de management de
mediu, evaluarea pe ciclul de viaţă al produsului şi evaluarea impactului asupra
mediului prin studii de impact şi bilanţuri de mediu.
1.5.1. Indicatori de evaluare a dezvoltării durabile
Pentru a elabora politici şi strategii viabile şi a lua decizii la toate nivelurile

(mondial, regional, naţional şi local), ca şi pentru a putea monitoriza progresele
făcute în direcţia dezvoltării durabile, apare necesară identificarea unor indicatori
care să caracterizeze dezvoltarea durabilă.
Indicatorii economici şi sociali au fost elaboraţi cu mulţi ani în urmă şi astăzi
sunt folosiţi în toată lumea. Indicatorii de mediu au început să se dezvolte mult mai
recent, iar pentru unele aspecte de mediu cercetările sunt încă în stadiu incipient.
Plecând de la indicatorii deja existenţi şi urmărind acoperirea tuturor aspectelor
sociale, economice, de mediu şi instituţionale ale dezvoltării durabile, Comisia
pentru Dezvoltare Durabilă din cadrul Naţiunilor Unite (UN-CSD) a iniţiat în anul
1995 un program de elaborare a unor indicatori de evaluare a dezvoltării durabile. În
prezent există o listă “de lucru” care propune un număr de 134 indicatori, aparţinând
13
domeniilor: social, economic, de mediu şi instituţional şi care urmăresc capitolele

corespunzătoare ale Agendei 21, fiind grupaţi în trei categorii:
- indicatori privind “factorii de dinamică” – care prezintă activităţile, procesele
şi modelele cu impact asupra dezvoltării durabile;
- indicatori “de stare” – care arată stadiul dezvoltării durabile;
- indicatori “de reacţie” – care indică opţiunile politice şi alte tipuri de
răspunsuri pentru schimbarea stadiului dezvoltării durabile.
De exemplu, pentru indicatorii care se referă la dezvoltarea durabilă a
aşezărilor omeneşti, lista Naţiunilor Unite se prezintă în tabelul 1.1.
Tab. 1.1
Capitolul din Indicatori privind Indicatori de
Indicatori de stare
Agenda 21 factorii de dinamică reacţie
Domeniul: SOCIAL
Cap. 7: - Rata de creştere a - Procentul populaţiei - Cheltuielile pentru
Promovarea populaţiei urbane din ariile urbane infrastructură pe cap
dezvoltării - Consumul de - Suprafaţa şi populaţia locuitor
durabile a combustibil fosil / motor aşezărilor urbane
aşezărilor autovehicul şi cap locuitor - Suprafaţa locuibilă pe
umane
- Pierderile omeneşti şi cap locuitor
economice datorate - Preţul locuinţelor în
dezastrelor naturale rata veniturilor
Indicatorii au fost testați voluntar în 22 de țări și, după evaluarea rezultatelor

testelor, numărul acestora a fost redus la 58 de indicatori (al doilea set, publicat în
2001). Cel de-al treilea set de indicatori revizuit a fost lansat în 2006 și conține un set
de 50 de indicatori principali, făcând parte dintr-un set mai mare de 96 de indicatori ai
dezvoltării durabile. Introducerea unui set de bază ajută la menținerea setului de
indicatori gestionabil, în timp ce setul mai mare de indicatori permite o evaluare mai
cuprinzătoare și mai diferențiată a dezvoltării durabile de către diferitele țări. Ediția
revizuită a indicatorilor CSD a fost elaborată ca răspuns la creșterea semnificativă a
cunoștințelor și experienței de lucru ale țărilor și organizațiilor, acordând mai mult
sprijin țărilor în eforturile lor de a dezvolta și implementa indicatori naționali de
14
durabilitate. Setul de indicatori CSD este organizat într-un cadru de lucru alcătuit din
14 teme, ușor modificate față de edițiile anterioare:
- Sărăcie - Pericole naturale - Dezvoltare economică
- Guvernare - Atmosferă - Parteneriat economic global
- Sănătate - Pământ - Modele de consum și
producție
- Educație - Oceane, mări
și zone de coastă
- Demografie - Apă potabilă
- Biodiversitate
Există, de asemenea, un set de indicatori legați de Obiectivele de Dezvoltare

ale Mileniului (ODM), opt obiective internaționale de dezvoltare pentru anul 2015
care au fost stabilite după Summit-ul Mileniului al Națiunilor Unite din 2000 (figura
1.2). Fiecare obiectiv are ținte specifice și o serie de indicatori măsurabili pentru
fiecare țintă. Cadrul de monitorizare a ODM revizuit în 2007 conține 58 de indicatori,
deoarece după Summit-ul Organizației Națiunilor Unite din 2005 au fost incluse patru
noi ținte.
Fig. 1.2. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
Chiar dacă mulți dintre indicatori se suprapun, obiectivul general al celor două
seturi este diferit: indicatorii CSD sunt destinați exclusiv să ofere o referință pentru
utilizarea de către țări pentru a urmări progresul spre obiectivele definite la nivel
național, în special, iar indicatorii ODM au fost elaborați pentru monitorizarea globală
a progresului către atingerea obiectivelor stabilite pe plan internațional.
15
Cea mai recentă inițiativă de stabilire a unui cadru global de indicatori a fost
lansată la 1 ianuarie 2016, când Obiectivele de dezvoltare durabilă (ODG) din
Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă au intrat oficial în vigoare (figura 1.3). La
nivel global, cele 17 obiective ODG și 169 de ținte ale noii agende vor fi monitorizate
și revizuite utilizând un set de indicatori globali. Este un set de obiective mai ambițios
pentru eliminarea sărăciei, lupta împotriva inegalității și combaterea schimbărilor
climatice în următorii 15 ani. Grupul de experți inter-agenții (IAEG) privind indicatorii
SDG va fi responsabil de monitorizarea utilizării definițiilor armonizate și convenite
ale indicatorilor, precum și de revizuirea procesului metodologic și a aspectelor
legate de indicatori și de metadatele acestora.
Fig. 1.3. Obiectivele de Dezvoltare Durabilă
La nivelul Uniunii Europene, respectiv DGXI, un grup de specialişti au

elaborat un set de indicatori compoziţi alcătuit din cinci indicatori de bază (obligatorii)
şi cinci indicatori auxiliari (opţionali) – tabelul 1.2.
16
Tab. 1.2
Indicatori de bază Indicatori auxiliari (opţionali)
- Satisfacţia cetăţenilor faţă de comunitatea - Durata deplasării copiilor la şi de la

locală şcoală
- Contribuţia locală la schimbările climatice - Managementul durabil al autorităţilor şi
globale activităţilor economice locale
- Mobilitate globală şi transportul călătorilor - Poluarea sonoră
- Disponibilitatea zonelor verzi publice şi a - Utilizarea durabilă a terenurilor
serviciilor la nivel local - Promovarea dezvoltării durabile a
- Calitatea aerului produselor
O altă iniţiativă privind stabilirea unor indicatori de evaluare a dezvoltării

durabile aparţine lui John Holmberg de la Institutul de Teoria Resurselor Fizice din
Göteborg. Acesta a identificat patru principii socio-ecologice pentru o dezvoltare
durabilă, precum şi o serie de indicatori bazaţi pe aceste principii prezentaţi în
tabelul 1.3.
Tab. 1.3
Principii socio-ecologice Indicatori de durabilitate
I – substanţele extrase din - rata extracţiei din litosferă
litosferă nu trebuie să se - acumularea extracţiei din litosferă
acumuleze sistematic în ecosferă - ponderea consumului de resurse de energie
neregenerabile
II – substanţele produse de - fluxuri antropice comparativ cu fluxuri naturale
societate nu trebuie să se - implicaţiile pe termen lung ale emisiilor prezente
acumuleze în ecosferă - volumul producţiei de substanţe chimice persistente
- cunoştinţele societăţii asupra producerii globale şi
persistenţei chimicalelor
III – condiţiile fizice pentru - schimbarea folosinţei terenurilor
producţia şi diversitatea ecosferei - eroziunea solului
nu trebuie deteriorate - balanţa nutrienţilor în sol
- conservarea resurselor de hrană
- folosirea resurselor de apă proaspătă
IV – folosirea resurselor trebuie să - eficienţa totală
fie eficientă şi numai respectând - folosirea resurselor
necesităţile umane - distribuţia echitabilă a serviciilor
- satisfacerea necesităţilor umane de bază
Se poate aprecia că indicatorii de durabilitate constituie instrumente necesare

şi deosebit de utile pentru realizarea dezvoltării durabile, în măsura în care se
îndeplinesc următoarele condiţii de bază:
17
- să fie bine fundamentaţi teoretic şi să se refere la aspecte relevante ale

progresului către dezvoltarea durabilă, să fie adaptabili la dezvoltările
viitoare;
- să fie dependenţi de date disponibile cu un raport cost / beneficiu rezonabil
şi care să poată fi actualizate la intervale de timp convenabile;
- să întrunească un consens internaţional cât mai extins cu putinţă.
Deşi preocupările în acest domeniu s-au intensificat mult în ultimii câţiva ani,
crescând deasemenea şi implicarea diferitelor organisme regionale şi internaţionale,
încă ne aflăm în stadiul de testare – evaluare – perfecţionare a indicatorilor generali
de apreciere a dezvoltării durabile.
1.5.2. Sisteme de management de mediu
În prezent, mai ales în ţările dezvoltate, toate tipurile de organizaţii (companii,

societăţi, firme, întreprinderi, instituţii sau asociaţii) sunt din ce în ce mai preocupate
să realizeze şi să dovedească propriile performanţe în raport cu protecţia mediului.
Această nouă orientare este determinată de contextul apariţiei unei legislaţii din ce în
ce mai restrictive, de promovarea politicilor economice şi a altor măsuri destinate să
încurajeze protecţia mediului, precum şi de intensificarea preocupărilor grupurilor de
interes pentru problemele de mediu şi dezvoltare durabilă.
În figura 1.4 sunt prezentate schematic grupurile preocupate sau afectate de
performanţa de mediu a unei organizaţii:
Angaja]ii Investitorii
Comunitatea local\ B\ncile
ORGANIZA}IE
Consumatorii
Partenerii Grupuri de presiune, Legisla]ia

de afaceri ONG-uri, partide politice guvernamental\
Fig. 1.4. Factorii care influenţează performanţa de mediu a unei organizaţii

(cf. KPMG, 1999)
Presiunile pe care le exercită aceştia asupra organizaţiei se manifestă prin:

 Clienţii - aleg produsele “prietenoase” cu mediul;
18
 Investitorii - doresc să-şi recupereze investiţiile, riscurile de mediu

reprezintă ameninţări pentru ei;
 Partenerii de afaceri - vor să-şi reducă riscurile, protejarea mediului
reprezintă dovada unui management eficient şi
inovator;
 Angajaţii - se preocupă de problemele de mediu, vor să fie
informaţi şi să se implice în progresele pe calea
protejării mediului;
 Comunitatea locală - evaluează organizaţiile în funcţie de acţiunile pe care
acestea le întreprind în domeniul mediului.
Un instrument de lucru care permite unei organizaţii să atingă şi să controleze

sistematic nivelul performanţei de mediu pe care şi-l fixează este Sistemul de
Management de Mediu (SMM).
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) a elaborat o serie de
standarde cu scopul de a furniza unei organizaţii elementele unui SMM eficient, care
să poată fi integrat altor cerinţe manageriale. Acesta este conceput în aşa fel încât să
fie aplicabil tuturor organizaţiilor, de orice tip şi mărime şi pentru a putea fi adaptat
diferitelor condiţii geografice, culturale şi sociale. Alt sistem de management de
mediu utilizat şi recunoscut pe plan european este EMAS (Eco Management and
Audit Scheme), bazat pe Regulamentul nr. 1836 / 93 al Comisiei Europene, cunoscut
şi sub numele de Regulament Eco-Audit, care se adresa iniţial doar unităţilor din
industrie. În anul 2009 a fost aprobat Regulamentul EMAS III prin care aplicarea
EMAS s-a extins în toate sectoarele de activitate.
Modelul unui SMM (conform SR EN ISO 14001:2005) este reprezentat în
figura 1.5, iar elementele unui SMM în figura 1.6.
~mbun\t\]ire
continu\
Politic\ de
Analiz\ efectuat\ mediu
de conducere
Planificare
Verificare [i
Implementare
ac]iune corectiv\
[i func]ionare
Fig. 1.5. Modelul unui sistem de management de mediu
19
Un astfel de sistem impune unei organizaţii:

- să stabilească o politică de mediu corespunzătoare;
- să identifice aspectele de mediu care rezultă din activităţile, produsele sau
serviciile sale, existente, anterioare sau planificate, pentru a determina
impactul semnificativ asupra mediului;
- să identifice reglementările şi prevederile legale relevante;
- să identifice priorităţile şi să fixeze obiective generale şi obiective specifice
de mediu corespunzătoare;
- să stabilească o structură şi unul sau mai multe programe pentru a pune în
practică politica şi pentru a-şi atinge obiectivele de mediu fixate;
- să faciliteze activităţile de planificare, control, monitorizare, acţiuni
corective, audit şi analiză pentru a se asigura că politica de mediu este
respectată şi că SMM rămâne corespunzător;
- să fie capabilă să se adapteze la schimbări.
Plan
 Politica de mediu
 Aspecte de mediu
 Cerin]e de mediu
 Obiective
 Program de management
de mediu
Sarcini
Ac]iune / ~mbun\t\]ire  Structur\, responsabilit\]i
 Revizuirea  Preg\tire
magementului  Comunicare
 Documentarea
Verificare / Corec]ii managementului de mediu
 Controlul documentelor
 Monitorizare / m\surare
 Preg\tirea `n caz de
 Preg\tire
urgen]\
 Comunicare
 Neconformare / corec]ii /
ac]iuni preventive
 Eviden]\
 Examin\ri / audituri
Fig. 1.6. Elementele SMM
Între anumite elemente şi principii ale SMM descrise anterior şi ale sistemului
calităţii conform standardelor din seria ISO 9000 există o corespondenţă tehnică,
20
astfel încât organizaţiile care doresc pot să le combine pe amândouă, folosind ca

bază de plecare oricare dintre cele două sisteme. De asemenea, cerinţele SMM nu
trebuie să fie stabilite independent de elementele sistemului de management
existent, fiind posibilă îndeplinirea acestor cerinţe prin adaptarea elementelor
sistemului de management general al organizaţiei.
1.5.3. Evaluarea ciclului de viaţă al produsului
Evaluarea ciclului de viaţă (LCA - Life Cycle Assessment) al produselor sau

serviciilor este o tehnică de management de mediu care identifică fluxurile de
materiale, energie și deșeuri ale unui produs pe durata întregului ciclu de viață al
produsului sau serviciului analizat și impactul acestora asupra mediului.
Ciclul de viaţă al unui produs este reprezentat de totalitatea stadiilor
consecutive sau interdependente, pornind de la achiziţionarea materiei prime sau
generarea de resurse naturale şi ajungând la eliminarea finală (figura 1.7). Termenul
"produs" este considerat în cel mai larg sens - incluzând bunuri fizice și servicii, atât
la niveluri operaționale, cât și strategice.
Fig. 1.7. Etape ale ciclului de viață al produselor/serviciilor (cf. JRC, EU)
Extinderea, limitele şi nivelul de detaliere ale LCA depind de subiect şi de

scopul utilizării studiului. Procedura de elaborare a LCA este inclusă în seria de
standarde ISO 14040 care se referă la: Principii şi cadru de lucru; Cerinţe şi linii
directoare; Evaluarea impactului ciclului de viaţă, Interpretarea ciclului de viaţă.
Fazele unei LCA conform standardului SR EN ISO 14040:2007 sunt reprezentate în
figura 1.8.
21
Definirea scopului
Aplica]ii directe:
[i a extinderii
 Elaborarea [i perfec]ionarea
produsului
Analiza
Interpretare  Planificarea strategic\
inventarului
 Politica public\
 Marketing
Evaluarea
impactului  Altele
Fig. 1.8. Fazele LCA (cf. SR EN ISO 14040:2007)
LCA începe cu o declarație explicită privind scopul și domeniul de aplicare,

care stabilește contextul studiului și conține următoarele detalii tehnice: unitatea
funcțională, limitele sistemului, orice ipoteze și limitări, procedurile de alocare (la
sisteme cu produse multiple), categoriile de impact alese. Analiza inventarului
ciclului de viață (LCI) implică crearea unui inventar al fluxurilor dinspre și către
mediul natural pentru produsul analizat. Inventarul include atât fluxurile de apă,
energie și materii prime care intră în sistem, cât și emisiile în aer, pământ și apă.
Datele trebuie să fie corelate cu unitatea funcțională definită anterior. Analiza
inventarului este urmată de evaluarea impactului de mediu pe ciclul de viață.
Această fază a LCA vizează evaluarea semnificației impactului potențial asupra
mediului pe baza rezultatelor LCI. Evaluarea clasică a impactului ciclului de viață
(LCIA) constă din următoarele elemente obligatorii:
- clasificarea fluxurilor inventarului pe categorii de impact (de exemplu,
încălzire globală, poluarea aerului, a apei și a solului, epuizarea resurselor naturale,
sănătate umană, impact asupra ecosistemelor etc.);
- modelarea datelor inventarului în interiorul categoriilor de impacturi de mediu
potențiale; sunt calculate rezultatele indicatorilor pe categorii (caracterizare).
Indicatorii pe categorii reflectă emisiile agregate sau utilizarea resurselor pentru
fiecare categorie de impact;
- normalizarea și ponderarea fiecărei categorii de impact. Normalizarea oferă
baza pentru compararea diferitelor categorii de impact asupra mediului (toate
impacturile sunt exprimate cu aceeași unitate). Ponderarea implică alocarea unui
factor de pondere pentru fiecare categorie de impact, în funcție de importanța
22
relativă. Dacă este necesar, impacturile individuale pot fi agregate într-un indice
compozit unic de mediu. Această etapă nu este totdeauna necesară.
Au fost elaborate mai multe metode de evaluare a impactului de mediu, printre
cele mai utilizate fiind TRACI 2.0, CML 1996, 2001 și 2007, Ecoindicator 95 și 99,
EDIP, USEtox și ReCiPe. Folosind aceste metodologii de impact, rezultatele sunt
date în funcție de mai multe categorii de impact, incluzând: potențialul de încălzire
globală (GWP – Global Warming Potential), epuizarea resurselor naturale,
acidifierea, eutrofizarea, epuizarea stratului de ozon, formarea ozonului fotochimic,
ecotoxicitatea acvatică a apelor dulci, impactul toxic asupra oamenilor, ecotoxicitatea
acvatică marină, radiațiile radioactive, ecotoxicitatea terestră.
Rezultatele fazelor de analiza inventarului și evaluarea impactului sunt
rezumate în etapa de interpretare. Rezultatul fazei de interpretare este un set de
concluzii și recomandări pentru studiu. Pentru studii LCA de diagnostic, datele sunt
utilizate pentru a identifica segmentele critice din ciclul de viață, care contribuie
disproporționat la impactul total al sistemului asupra mediului. În cazul LCA
comparative, ciclurile de viață ale sistemelor concurente care îndeplinesc aceeași
funcție sunt ordonate pe baza performanței de mediu și apoi este selectată
alternativa optimă.
Există metode diferite pentru a efectua un studiu LCA: cradle-to-grave (LCA
completă de la extracția resurselor la faza de utilizare și faza de eliminare), cradle-to-
gate (o evaluare a ciclului de viață parțial al produsului de la extracția de resurse la
poarta fabricii), cradle-to-cradle sau producția în buclă închisă (un tip specific de
evaluare cradle-to-grave, în cazul în care etapa de eliminare la sfârșitul ciclului de
viață al produsului este un proces de reciclare) și gate-to-gate (LCA parțială privind
un singur proces cu valoare adăugată în întregul lanț de producție).
LCA constituie un instrument de lucru valoros, care poate contribui la:
- identificarea posibilităţilor de îmbunătăţire a aspectelor de mediu ale
produselor în diverse momente ale ciclului lor de viaţă;
- luarea deciziei la nivelul industriei, al organizaţiilor guvernamentale şi
neguvernamentale (de ex. în planificarea strategică, stabilirea de priorităţi,
proiectarea sau reproiectarea produselor sau proceselor);
- selectarea indicatorilor relevanţi de performanţă în raport cu mediul,
inclusiv a metodelor de măsurare;
- stabilirea strategiilor de marketing (de ex. etichetarea ecologică a
produselor).
23
1.5.4. Evaluarea impactului asupra mediului
Deşi se constituie în instrumente de lucru extrem de utile în domeniul

protecţiei mediului şi dezvoltării durabile, nici sistemele de management de mediu şi
nici procedura de evaluare a ciclului de viaţă al produsului nu sunt încă impuse de
către legislaţia românească de profil. În schimb, Legea Protecţiei Mediului nr. 137 /
1995 instituie obligativitatea efectuării studiilor de impact asupra mediului (SIM) şi
a bilanţurilor de mediu (BM) în cadrul procedurii de autorizare a activităţilor
economice şi sociale cu impact asupra mediului.
Schematic şi simplificat, această procedură se poate reprezenta ca în figura
1.9.
Obiective / Activit\]i Schimbarea destina]iei /

activit\]i noi existente proprietarului investi]iei
realizeaz\ Studiu de impact Bilan] de mediu BM pentru

(SIM) (BM) privatizare
Elaborator Raport privind Raport privind Raport privind

redacteaz\
SIM / BM SIM BM BM
propune
Program de Obiective de mediu

Autoritatea negociaz\ conformare
pentru
protec]ia
mediului
emite Acord Autoriza]ie Dosar pentru

de mediu de mediu privatizare
Fig. 1.9. Reprezentarea schematică a procedurii de autorizare a activităţilor

economice şi sociale cu impact asupra mediului
Studiul de impact asupra mediului reprezintă o componentă esenţială a

dosarului depus de întreprinderi pentru obţinerea acordului de mediu. Metodologia de
24
elaborare şi aspectele care trebuie abordate în studiul de impact asupra mediului

sunt reglementate prin Ordinele MAPM nr. 860/2002 şi 863/2002.
Obiectivele SIM au în vedere stabilirea:
- soluţiei de amplasare a obiectivului în mediu, de încadrare în planurile şi
schemele de amenajare, de valorificare a resurselor existente în zonă;
- modificărilor posibile pozitive sau negative ce pot interveni în calitatea
factorilor de mediu prin promovarea proiectului sau a activităţii;
- nivelului de afectare a factorilor de mediu şi a sănătăţii populaţiei şi al
riscului declanşării unor accidente sau avarii cu impact major asupra
mediului;
- modului de încadrare în reglementările legale în vigoare privind protecţia
mediului;
- măsurilor ce pot fi luate pentru a se asigura protecţia mediului;
- posibilităţii de acceptare sau nu a proiectului sau a activităţii.
Acest studiu trebuie să se aibă în vedere atât impactul produs în cursul
realizării proiectului (în perioada de execuţie), cât şi impactul produs după începerea
activităţii.
Procedura de realizare a bilanţurilor de mediu a fost aprobată prin Ordinul
MAPPM nr. 184/1997. Acesta cuprinde metodologia şi condiţiile de elaborare pentru
cele trei niveluri ale bilanţului de mediu, precum şi o metodă generală pentru etapa
de evaluare a riscului. Astfel, conform acestei reglementări:
 Bilanţul de mediu nivel 0 este o fişă de verificare conţinând elemente
caracteristice activităţii şi care permite autorităţii de mediu să identifice şi să
stabilească necesitatea efectuării unui bilanţ de mediu nivel I sau nivel I şi II sau a
unei evaluări a riscului, înainte de autorizarea de mediu sau de privatizarea societăţii
comerciale.
 Bilanţul de mediu nivel I este un studiu de mediu constând din culegere de
date şi documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator privind
factorii de mediu), care include toate elementele analizei tehnice a aspectelor de
mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionarea impactului de mediu potenţial
sau efectiv de pe un amplasament. Domeniile de analiză în cadrul BM I sunt:
- utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului şi în
vecinătatea acestuia;
- istoricul zonei;
- posibilitatea poluării solului;
25
- depozitarea deşeurilor;
- condensatori / transformatori electrici;
- securitatea zonei;
- măsuri de pază împotriva incendiilor;
- protecţia muncii şi igiena locului de muncă;
- evacuarea apelor uzate;
- emisii atmosferice;
- impactul zgomotului;
- proximitatea cablurilor de tensiune.
 Bilanţul de mediu nivel II constă în efectuarea unor investigaţii asupra unui
amplasament pentru a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi
analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu.
 Evaluarea riscului reprezintă analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor
componente ale unui impact de mediu. Obiectivul general al evaluării riscului este de
a controla riscurile provenite de la un amplasament prin identificarea :
- agenţilor poluanţi sau a pericolelor cele mai importante;
- resurselor şi receptorilor expuşi riscului;
- mecanismelor prin care se realizează riscul;
- riscurilor importante care apar pe amplasament;
- măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un
nivel acceptabil.
Există o gamă largă de metodologii pentru evaluarea riscului – atât cantitative,
cât şi calitative – altele fiind încă în stadiu de elaborare. Evaluarea riscului poate
servi la stabilirea clasificării după prioritate a problemelor de poluare, pe baza mărimii
riscului pe care îl prezintă fie pentru fiinţele umane, fie pentru sistemele ecologice.
Acest proces poate fi apoi folosit ca bază pentru managementul riscului.
1.6. Bibliografie
1. Dumitrescu, L., Baran, I. – Ingineria mediului și dezvoltarea durabilă în construcţii,

Ed. Societăţii Academice “Matei-Teiu Botez”, Iaşi, 2018
2. Dumitrescu, L. – Principiile dezvoltării durabile în construcţii, Ed. Societăţii
Academice “Matei-Teiu Botez”, Iaşi, 2003
3. Dumitrescu, L. – Indicatori de apreciere a impactului construcţiilor asupra
mediului, Teză de doctorat, Iaşi, 2005
26
4. Nicu, M. s.a. – Dicţionar de mediu (termeni şi expresii), Ed. ECOZONE, Iaşi, 2008
5. Legea 137/1995, Legea protectiei mediului, republicata în M. Of. nr. 512 partea I
din 22.10.1999
6. Rojanski, V., Bran, F., Diaconu, Gh. – Protecţia şi ingineria mediului, Ed.
Economică, Bucureşti, 1997
7. Von Weizsäcker, E.U. – Hiperautomobilul şi casa pasivă: viaţa şi munca în
secolul ecologic, Deutschland nr. 1/2000
27
Capitolul II – FACTORI DE MEDIU
Factorii de mediu sunt:

- factori fizici: aer, apă, lumină, temperatură, substrat (sol), etc.
- factori biologici: hrana, presiunea populaţiei, bolile, etc.
Poluarea este legată în principal de factorii fizici.
2.1. Factorii fizici
2.1.1. AERUL este mediul gazos de existenta pentru plante si animale.

Atmosfera – invelisul gazos al Pamantului
 Masa totala: 5 260 000 mld tone, adica 1/1 000 000 din masa Pamantului
 1/2 din masa aerului – pana la 5 km altitudine, iar 99% pana la 30 km
 Structura verticala: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera si
exosfera
 Compoziţie (în medie): 21% oxigen, 0.03…0.04% bioxid de carbon, 78%
azot, 1% gaze inerte şi 5…25 g apă (vapori) / mc
 Fenomene de poluare – troposfera şi stratosfera
 Ozonosfera – 25...50 km
 Poluanți primari și secundari (se formează în aer în urma unei reacții
chimice dintre două sau mai multe componente ale aerului)
 Smogul industrial - amestec de dioxid de sulf și particule în suspensie,
predomină în iernile reci și umede în orașele vechi, puternic industrializate - gri
 Smogul fotochimic - amestec de poluanți primari (CO, NO) și secundari
(NO2, HNO3, O3, PAN și formaldehida), predomină vara în orașe cu climă
caldă și însorită, datorat traficului - maro
 Gradientul de autoconvecţie 3,4 °C / 100 m
 Acumularea poluanţilor în straturile inferioare ale troposferei
 Inversiunea termică – temperatura creste cu altitudinea
 Inversiunea de advecţie – produsa de miscarea maselor de aer
 Calmul atmosferic – lipsa miscarii aerului
 Autoepurarea aerului: factori meteo (instabilitate verticală, circulaţia
orizontală a aerului, precipitaţiile) + sedimentarea particulelor în suspensie
28
Fig. 2.1. Stratificarea atmosferei
 Sursele principale emitente de poluanţi sunt:

 sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe mari platforme
industriale, dar şi intercalate cu zone de locuit intens populate
(dezvoltate preponderent pe verticală)
 circulatia auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând şi traficul
greu
 şantiere de construcţie şi betoniere
 centralele termoelectrice
 surse difuze de combustie
 surse naturale: erupţii vulcanice, furtuni de praf, ciclul florei etc.
 Problemele actuale de mediu

 efectul de seră
 distrugerea stratului de ozon
 acidifierea
 micropoluanții
 producerea ozonului troposferic
 particulele în suspensie
29
Clasa de poluant Exemple

Oxizi de carbon (COx) Monoxid de carbon (CO), dioxid
de carbon (CO2)
Oxizi de sulf (SOx) Dioxid de sulf (SO2), trioxid de
sulf (SO3)
Oxizi de azot (NOx) Oxid de azot (NO), dioxid de azot
(NO2), protoxid de azot (N2O)
Compuși organici volatili (COV) Metan (CH4), butan (C4H10),
Hidrocarburi (HC) etilenă (C2H4), benzen (C6H6)
- compuși ce conțin Formaldehidă (CH2O), cloroform
numai carbon și hidrogen (CHCl3), tetraclorură de carbon
Alți compuși organici (CCl4), clorură de vinil (C2H3Cl)
Pulberi în suspensie (PM) Praf, funingine, azbest, plumb
Particule solide (Pb), cadmium (Cd), arsenic (As),
săruri de azot (NO3-) și sulf (SO42)
Particule lichide Acid sulfuric (H2SO4), acid azotic
(HNO3), ulei, pesticide
Oxidanții fotochimici formați Ozon (O3), peroxiacetil-nitrat
în atmosferă prin reacția (PAN), formaldehidă (CH2O),
dintre oxigen, oxizi de azot și acetaldehidă (C2H4O), peroxid de
COV sub influența soarelui hidrogen (H2O2) și radical hidroxil
(OH-).
SPECTRUL ELECTROMAGNETIC
 Undele electromagnetice sau radiația electromagnetică sunt fenomene
fizice în general naturale, care constau dintr-un camp electric și unul magnetic
în același spațiu, și care se generează unul pe altul pe măsură ce se propagă
 Spectrul radiațiilor electromagnetice este împărțit după criteriul lungimii de
undă în câteva domenii, de la frecvențele joase spre cele înalte
o radiațiile (undele) radio,
o microunde,
o radiații infraroșii,
o radiații luminoase,
o radiații ultraviolete,
o radiații X (Röntgen),
o radiații "γ".
EFECTUL DE SERĂ
 Radiaţia incidentă de la SOARE -  mic, străbate uşor ATMOSFERA
30
 Radiaţia reflectată sau emisă de PAMANTUL încălzit - se elimina excesul

termic terestru; este ABSORBITA parţial de bioxidul de carbon şi de vaporii de
apă din atmosferă
 Rezultă o acumulare a energiei termice în straturile inferioare ale atmosferei –
EFECT DE SERA
Fig. 2.2. Bilanțul radiației solare
Schimbari climatice. Protocolul de la Kyoto

 Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice,
adoptată în 1992, atrage atenţia asupra creşterii emisiilor în atmosferă a
gazelor cu efect de seră ca urmare a activităţilor umane
 Efectul de seră
 încălzire suplimentară a scoarţei terestre,
 efecte negative asupra ecosistemelor şi a stării de sănătate a
oamenilor.
 In ultimii 100 de ani temperatura medie globală a crescut cu 0,6 °C şi în
Europa cu 1,2 °C
 Concentratia de CO2 in atmosfera:
 1850: 280 ppm,
 in prezent: 410,79 ppm (iunie 2018)
 limita de siguranta: 350 ppm (depasita din 1988) – fig. 2.3
 Protocolul de la Kyoto nominalizeaza gazele cu efect de sera (GES) ca fiind:
 dioxidul de carbon (CO2),
 metanul (CH4),
 oxidul azotos (N2O),
31
 hidrofluorocarburile (HFC),
 perfluorocarburile (PFC) şi
 hexafluorura de sulf (SF6).
Fig. 2.3. Creșterea concentrației CO2 în atmosferă

(sursa: http://www.esrl.noaa.gov/gmd/ccgg/trends/global.html)
Prin Legea 3/2001, România a ratificat Protocolul de la Kyoto Convenţia Cadru a

Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice
 reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada 2008-2012 cu
8% faţă de nivelul de emisii înregistrate în anul 1989
 realizarea pană în 2007 a unui sistem naţional de estimare a emisiilor
de gaze cu efect de seră
 elaborarea şi implementarea politicilor în vederea promovării dezvoltării
durabile
 realizarea înainte anul 2008, a Registrului Naţional de emisii de gaze cu
efect de seră
 Protocolul a fost prelungit pana in 2020 (decembrie 2012), dar Canada,
Japonia, Noua Zeelandă şi Rusia s-au retras (acoperă doar ţări ale căror
emisii de gaze cu efect de seră sunt mai mici de 15% din emisiile globale).
Schimbari climatice. Acordul de la Paris

 Acordul de la Paris este un acord global privind schimbările climatice la care
s-a ajuns la 12 decembrie 2015 la Paris. Acordul prezintă un plan de acțiune
32
pentru limitarea încălzirii globale „mult sub” 2 °C. Acesta vizează perioada cu
începere din 2020.
 Acordul de la Paris a intrat în vigoare la 4 noiembrie 2016. Aceasta a avut loc
la 30 de zile după ce, la 4 octombrie 2016, au fost îndeplinite condițiile
referitoare la ratificarea de către cel puțin 55 de țări cumulând cel puțin 55 %
din emisiile globale de gaze cu efect de seră.
 Decizia SUA (care emite anual 15% din întreaga cantitate de carbon la nivel
mondial) de a se retrage din Acordul de la Paris ar putea conduce la relaxarea
angajamentelor altor ţări
Elementele principale:
 obiectiv pe termen lung: guvernele au convenit să mențină creșterea
temperaturii medii la nivel mondial mult sub 2 °C peste nivelurile preindustriale
și să continue eforturile de a o limita la 1,5 °C
 contribuții: țările au prezentat planuri de acțiune naționale cuprinzătoare
privind clima în vederea reducerii emisiilor lor
 ambiție: guvernele au convenit ca, la fiecare 5 ani, să comunice contribuțiile
lor pentru a stabili obiective mai ambițioase
 transparență: acestea au acceptat, de asemenea, să se informeze reciproc,
precum și publicul cu privire la rezultatul eforturilor lor de realizare a
obiectivelor pe care și le-au propus
 solidaritate: UE și alte țări dezvoltate vor continua să ofere finanțare pentru
combaterea schimbărilor climatice, pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare
să reducă emisiile, dar și să își consolideze capacitatea de rezistență la
efectele schimbărilor climatice
2.1.2. APA
 Resurse totale de apa:
 oceane (Pacific, Atlantic, Indian, Ingheţat) - 97,2 % - 1370 x 106 km3
 gheţari (90% Antarctica, 2% Groenlanda) – 2,49 % - 35 x 106 km3
 lacuri şi fluvii - 0,0249 % - 350 000 km3
 ape din subteran – 0,00107 % - 150 000 km3
 apa în atmosferă – 0,00009 % - 14 000 km3
 Volum precipitaţii – 400 000 km3/an
 71 % din suprafaţa globului (61% in emisfera nordică, 81% in cea sudică)
33
 Nevoia de apă la om
 20 000 km3 apă dulce disponibilă pe an
 consum zilnic apă – 1 000 litri
 Pământul nu ar putea suporta o populaţie mai mare de 20 mld. locuitori
(nivel estimat pentru anul 2100)
 Apa potabilă este distribuită inegal
 Apa dulce disponibilă suferă procese de pierdere a calităţilor naturale prin
intense procese de poluare
Fig. 2.4. Elementele componente ale circuitului apei în natură

(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Circuitul_apei_%C3%AEn_natur%C4%83)
 Resursele de apă ale României

 râuri interioare
 Dunărea
 ape subterane
 Reteaua hidrografică a României are aproape întreaga suprafață (97,8%)
cuprinsă în bazinul fluviului Dunărea, cu excepția unei părțti din râurile din
Dobrogea, care se varsă direct în Marea Neagră
 Dunărea, al doilea fluviu ca mărime din Europa
 lungimea de 2850 km
 din care 1075 km pe teritoriul României
34
 Surse de poluare a apelor

 Apele uzate din mediul urban (orăşeneşti) provin din gospodării,
restaurante, hoteluri, instituţii, întreprinderi mici şi mijlocii, toate
colectate de sistemul de canalizare orăşenesc
 Apele uzate din mediul rural, provin din gospodării şi sunt deversate
în mod dezorganizat, individual
 Apele uzate industrial, provin din apele folosite in procesul tehnologic
şi au în principiu caracteristicile substanţelor chimice sau fizice utilizate
 Apele uzate de la ferme au in mare măsura caracteristicile apelor
uzate oraşeneşti
 Apele uzate rezultate în urma irigării terenurilor agricole sunt
poluate cu fertilizatori organici, pesticide
 Apele uzate de la staţiuni turistice, cabane sunt asemănătoare cu
apele uzate orăşenesti
 Apele uzate provenite de la transportul fluvial sunt poluate datorita
evacuării de reziduuri menajere, pierderi de combustibil, lubrifianţi,
substanţe nocive transportate
 Apele uzate radioactiv provin de la extragerea şi prelucrarea
minereurilor radioactive, obţinerea de combustibili nucleari, centralele
electro-nucleare
 Surse punctuale sunt cele care elimină poluanții, de obicei prin

conducte, șanțuri și canale în locații specifice ale apelor receptoare
 Sursele difuze de poluare a apei sunt împrăștiate pe o suprafață mare
și elimină poluanții în mod dispers (terenuri cultivate, șantiere, depozite
de deșeuri)
 Sursele directe includ deversările efluenților proveniți din fabrici,

rafinării și stațiile de tratare a deșeurilor, care eliberează fluide de
diverse niveluri de calitate direct în sursele de apă
 Sursele indirecte includ contaminanții care ajung în resursele de apă
din sol, apa subterană și atmosferă prin intermediul apei de ploaie
35
Formele biologice, chimice și fizice ale poluării apei pot fi împărțite în opt
tipuri majore:
 agenți care provoacă boli (bacterii, virusuri, protozoare și paraziți);
 deșeuri ce consumă oxigen (reziduuri menajere, gunoi de grajd și alte deșeuri
organice biodegradabile);
 substanțe chimice anorganice solubile în apă (acizi, săruri, metale toxice și
compușii lor);
 nutrienți anorganici (nitrați și fosfați solubili în apă);
 substanțe chimice organice (insolubile și solubile în apă, petrol, benzină,
materiale plastice, pesticide, solvenți pentru curățare);
 sedimente sau materii în suspensie (particule insolubile de sol, praf și alte
materiale anorganice și organice care pot rămâne în suspensie în apă);
 substanțe radioactive;
 căldură.
2.1.3. SOLUL
 SUPRAFATA PAMANTULUI 1.49 x 108 km2
 8.9 x 107 km2 - 60%
SUPRAFATA ARIDA 200 milioane de locuitori
 6 x 107 km2 - 40%
SUPRAFATA FERTILA restul populaţiei
 Habitat al ecosistemelor terestre

 Organism viu şi mediu de viaţă capabil de autoregenerare
 Verigă de legătură între mediul organic şi anorganic
 Poluare endogenă şi exogenă
 Gradul de poluare
 Evaluarea reducerii cantitative şi/sau calitative a producţiei agricole
 Evaluarea cheltuielilor necesare menţinerii solului la o capacitate
bioproductivă egală cu cea anterioară producerii poluării
 Comparativ cu ţările Uniunii Europene, România se situează:
 pe locul 7 după suprafaţa agricolă
 pe locul 5 după suprafaţa arabilă
 pe locul 7 dupa suprafaţa ocupată de păşuni şi fâneţe
36
 Suprafaţa agricolă – 62% Stotal

 0,65 ha teren agricol/locuitor
 0,41 ha teren arabil/locuitor, valoare aproape dublă faţă de media
UE 27, care este de 0,212 ha/locuitor
 Contribuţia agriculturii, silviculturii, pisciculturii în formarea Produsului Intern
Brut se situează în jurul valorii de 6% din PIB, iar în statele membre ale UE se
situează la aproximativ 1,7%.
Poluarea solului
 DIRECT
 Prin deversări de deşeuri
 Prin îngrăşăminte şi pesticide
 INDIRECT
 Prin sedimentarea agenţilor poluanţi din atmosferă
 Prin apa ploilor contaminate cu agenti poluanţi
 Prin transportul agenţilor poluanţi de catre vânt
 Prin infiltrarea în sol a apelor poluate
 PARTICULARITATI
 solurile cele mai poluate se află în apropierea surselor de poluare
 dacă înălțimea surselor este mare, contaminarea din apropierea sursei
este scăzută, dar zona de poluare este extinsă
 nivelul de contaminare depinde de regimul precipitațiilor, deoarece
acestea favorizează contaminarea în adâncime a solului
 natura solului influențează nivelul de poluare (argilele rețin
îngrășămintele și pesticidele mai mult decât nisipurile)
 temperatura ridicată reduce persistența agenților poluanți și favorizează
evaporarea
 umiditatea distruge poluanții prin hidroliză
 Eroziunea solului
 este o consecinţă a acţiunii apei, vantului, schimbărilor fizice,
chimice şi biologice determinate de: păşunatul excesiv, defrişarea
pădurilor, activităţi agricole
 Deşertificarea - rezultat al eroziunii
37
 afectează suprafeţe agricole mari

 între 50-78 milioane de oameni direct afectaţi (Asia, Africa)
 Sărăturile afectează pe suprafeţe mari fertilitatea solului

 creşterea cantităţii totale de săruri solubile din sol
 cauze naturale – salinizare primară sau acţiuni antropice –
salinizare secundară (de obicei, ca urmare a aplicării defectuoase a
irigării terenurilor agricole)
 În funcţie de tipul de degradare, se impune luarea unor măsuri pentru
reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi pentru ameliorarea
stării de calitate a solurilor
 Reconstrucţia ecologică
 Amenajări antierozionale
 Modernizare a lucrărilor de apărare-îndiguire şi desecări
 Modernizare a lucrărilor de ameliorare a terenurilor sărăturate, a
nisipurilor şi a solurilor nisipoase
 Refacerea stării fizice a solurilor prin afânarea adâncă
 Refacerea rezervei de materie organică
 Prevenirea şi reducerea poluării chimice a solurilor cu metale grele
 Definitivarea tehnologiilor de reconstrucţie a terenurilor afectate
Poluarea chimică a solului

 afectează circa 0,9 milioane ha, din care poluarea excesivă circa 0,2
milioane ha
 poluarea cu metale grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) şi dioxid de sulf
sau cu produse petroliere
 produce efecte agresive deosebit de puternice asupra solului
 a fost identificată în special în zonele critice:
 Baia Mare, Zlatna, Copşa Mica.
Surse de poluare a solului

 Haldele cu reziduuri menajere şi industriale răspândite pe sol în
mod neorganizat, provin din localităţi şi întreprinderi
38
 Industria (fabrici chimice, termocentrale, fabrici de celuloză, turnătorii,

etc.) produce o serie de emisii nocive: plumb, cadmiu, cupru, zinc, fluor,
dioxid de sulf, dioxid de azot, pulberi sedimentabile
 Sondele, conductele de transport şi rafinăriile de petrol reprezintă o
sursă de poluare importantă pentru sol, apa de suprafaţă şi subteran
 Agricultura care foloseşte în exces pesticide; irigaţiile
 Dejecţiile provenite de la ferme şi nămolul staţiilor de epurare
răspandite pe sol fără a fi tratate prejudiciază exploatarea acestuia
datorită poluării biologice
 Haldele cu deşeuri radioactive (steril) provenite în urma exploatărilor
miniere, conţin substanţe radioactive: Kaliu, Toriu, Uraniu, Cesiu,
Strontiu, Radiu cu perioade mari de înjumătăţire
Măsuri de reducere a poluării

 Împăduririle şi exploatarea raţională
 combat eroziunea solului şi deşertificarea
 Sisteme de desecare – drenaj şi irigaţii de spălare
 previn sărăturile
 Cărbunele activ încorporat în sol sau administrarea de adjuvanţi
 reduc efectul negativ al pesticidelor
 Depozite de reziduuri controlate (haldele) sunt locuri special amenajate, pe
suprafeţe orizontale avand straturi succesive de reziduuri şi pământ, cu radier
impermeabil, sistem de colectare a apei pluviale şi staţie de epurare,
împrejmuire
 Tratarea chimică a solului folosind instalaţii speciale, prin excavarea solului
poluat / degradat
Seceta şi consecințele ei
 Seceta şi fenomenele asociate acesteia, respectiv aridizarea și
deşertificarea, reprezintă după poluare, cea de-a doua mare problemă cu
care se confruntă omenirea, în ultima jumatate de secol
 Deşertificarea înseamnă degradarea terenului în zonele aride, semiaride,
cauzată de diverşi factori, care includ variaţiile climatice şi activităţile umane
 Aproximativ o treime din suprafaţa globului revine terenurilor aride
39
 Dintre terenurile aride cu folosinţă agricolă, 70% sunt moderat până la

puternic afectate de degradare
 Aproximativ o treime din suprafaţa agricolă a României este afectată de o
secetă foarte severă, ceea ce înseamnă că din 100 de ani, în peste 40 de ani
se manifestă acest fenomen
Măsuri de prevenire a secetei

 Protecţia factorilor de mediu în condiţii de secetă şi deşertificare
 Reabilitarea şi dezvoltarea sistemelor de irigaţii
 Crearea de perdele şi cordoane forestiere
 Îmbunătăţirea regimului hidrologic în zonele îndiguite ale râurilor
 Terasarea terenurilor în pantă pentru reţinerea apei pe versanţi
 Promovarea de culturi agricole alternative rezistente la secetă şi a măsurilor
agrotehnice speciale
 Reconstrucţia ecologică a pădurilor afectate de uscare
 Gestiunea resurselor de apă în condiţii de secetă
 Monitorizarea zonelor de risc de deşertificare şi secetă
2.2. Factorii biologici
 HRANA
 vector de poluare
 factor limitativ al dezvoltării sistemelor ecologice
 CARBONUL
 are o mare importanţă în structura organismelor
 prezenţa carbonului în natură: 99% în plante si 1% în animale
 PRESIUNEA POPULAȚIEI
 BOLILE
40
Fig. 2.5. Elementele componente ale ciclului carbonului în natură

(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Circuitul_carbonului_%C3%AEn_natur%C4%83)
Circuitul carbonului în natură

 Între atmosferă şi biosferă: plantele în timpul nopţii şi animalele tot timpul
elimină prin respiraţie dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează
carbonul din CO2 şi, cu ajutorul luminii solare, prin procesul de fotosinteză îl
transformă în combinaţii organice, eliberând oxigenul. Capacitatea biosferei de
a asimila carbonul este, totuşi, limitată.
 Între atmosferă şi hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă şi există
un echilibru al concentraţiei CO2 în apă. Oceanele conţin dizolvate cantităţi
imense de CO2, care, în caz că echilibrul ar fi perturbat, ar putea fi eliminate în
atmosferă, ducând la o perturbaţie climatică extremă. Solubilitatea gazelor în
apă descreşte pe măsură ce temperatura apei creşte, ca urmare la o încălzire
a oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real.
 Între biosferă şi litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o
mare parte a plantelor din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în
litosferă carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte de cărbune.
 Între atmosferă şi litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în
atmosferă sub formă de CO2 prin activităţi antropice (arderea combustibililor
fosili).
41
Resursele naturale
 Prin resurse naturale se înţelege totalitatea elementelor naturale ale
mediului înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:
 resurse neregenerabile
 minerale, combustibili fosili
 resurse regenerabile
 apă, aer, sol, floră, faună sălbatica
 resurse permanente
 energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor
Resursele naturale neregenerabile

 Extracţia şi folosirea combustibililor fosili (cărbuni, petrol), exploatările miniere,
industria siderurgică şi metalurgică, industria energetică, industria chimică şi
petrochimică, industria celulozei şi hârtiei, industria materialelor de construcţii
şi altele, contribuie substanţial la poluarea factorilor de mediu cu poluanţi
comuni (dioxid de sulf, dioxid de carbon, oxizi de azot, amoniac), cu metale
grele, pulberi sedimentabile şi pulberi în suspensie, alţi poluanţi specifici
(formaldehide, hidrogen sulfurat, sulfură de carbon, clor, cloruri).
 O resursă neregenerabilă, cum ar fi petrolul sau cuprul, este considerată
epuizată din punct de vedere economic atunci când 80% din stocul total
estimat a fost eliminat și utilizat.
 Unele resurse neregenerabile pot fi reciclate sau refolosite - cuprul, aluminiu,
fierul și sticla, de exemplu - și altele, cum ar fi combustibilii fosili, nu pot.
 Reciclarea implică colectarea și retopirea sau reprocesarea unei resurse (ex.
cutii de aluminiu), în timp ce refolosirea presupune folosirea unei resurse
mereu în aceeași formă (sticle reîncărcabile).
Resursele naturale regenerabile

 Resursele regenerabile pot să se refacă și pot fi folosite pe termen nelimitat
dacă sunt folosite rațional.
 Odată ce resursele regenerabile sunt consumate la o rată care depășește rata
lor naturală de refacere, ele se vor diminua și în cele din urmă se vor epuiza.
 Rata care poate fi susținută de o resursă regenerabilă este determinată de
rata de refacere și de mărimea disponibilului acelei resurse.
42
 apa
 solul
 aerul
 lemnul
 biodiversitatea
 stocurile de peşte
Resursele naturale permanente

 O resursă permanentă este una care provine dintr-o sursă în esență
inepuizabilă și astfel va fi întotdeauna disponibilă într-un flux relativ constant,
indiferent dacă și cum este folosită.
 Energia solară este cel mai important exemplu al unei astfel de resurse; va
ajunge pe pământ cu o rată constantă în timpul vieții rămase a soarelui,
estimată la cel puțin 5 miliarde de ani.
 Alte resurse permanente, bazate în primul rând pe fluxul de energie solară și
forțele gravitaționale, includ energia eoliană, energia mareelor și a apelor
curgătoare.
43
Capitolul III – SURSE DE POLUARE ȘI NATURA AGENȚILOR

POLUANȚI
3.1. SURSELE NATURALE LATENTE de poluare pe Pământ sunt:

 VULCANII
 GAZELE CALDE SI RECI
 fumarole (emanații de gaze și vapori combustibili cu
temperaturi ridicate și compoziție chimică complexă) și
 mofete (emanaţii de gaze postvulcanice reci, preponderent
CO2)
 FURTUNILE DE PRAF
 INCENDIILE NATURALE ALE PADURILOR
 AGENTII POLUANTI POTENTIALI NATURALI

 OZONUL
 PRAFUL, CENUSA SI FUMUL
 APELE SUBTERANE ACIDE SI SALINE
 GAZELE (mofete si fumarole) CARE INSOTESC VULCANII
Ozonul
O3 - substanță foarte periculoasă pentru om - chiar în concentrații reduse - dacă se
găsește în aerul respirabil
 stratul de ozon stratosferic este un strat protector
 ECRAN DE PROTECTIE – IMPOTRIVA RADIATIILOR SOLARE
ULTRAVIOLETE
 RADIATIA ULTRAVIOLETA
 funcție de lungimea de undă, radiația este absorbită sau trece spre
suprafața planetei
  < 242.2 nm este absorbită total de OXIGEN
  = 242.2 – 290 nm este absorbită total de OZON
  = 290 – 320 nm pătrunde parțial în atmosferă, în funcție de
concentrația de O3 - anotimp, altitudine, latitudine
44
Fig. 3.1. Pătrunderea radiației ultraviolete în atmosferă

(sursa: http://www.theozonehole.com/uvrays.htm)
DISTRUGEREA STRATULUI DE OZON

 In stare naturală, ozonul se găseşte în stratosferă în proporţie de 90%, la
circa 10-50 km altitudine, cu un maxim între 20 si 35 km, prezent în atmosferă
în concentraţie de 0,04 ppm
 Scăderea concentraţiei în ozon are efecte asupra creşterii fluxului de
radiaţii spre pămant
 1985 - British Antarctic Survey descoperă gaura în stratul de ozon de
deasupra Antarcticii
 1986 - un cercetător NASA a comunicat existența unei “găuri” mai mici și în
stratul de ozon aflat deasupra Arcticii
 1996 – măsurată prin teledetecție (satelit) de către americani – are o
dimensiune egală cu cea a continentului nord-american
 Substanțe care contribuie la distrugerea stratului de ozon stratosferic
 clorofluorurile de carbon (CFC), hidrocarburile clorfluorurate
(HCFC) și derivații de haloniu - agenți frigorifici utilizați la
echipamentele mecanice de răcire pentru scopuri de condiționare și
haloni folosiți la stingerea focului
45
Potențiale de distrugere a stratului de ozon (ODP – Ozone Depletion Potential)

ODPmediu ODPmin . ODPmax.
Substan]a
(kg CFC-11/kg) (kg CFC-11/kg) (kg CFC-11/kg)
CFC-11 1 1 1
CFC-12 1 0.88 1.06
CFC-113 1.07 0.92 1.07
CFC-114 0.8 0.57 0.82
CFC-115 0.5 0.29 0.5
HCFC-22 0.055 0.032 0.08
HCFC-123 0.02 0.013 0.02
HCFC-124 0.022 0.016 0.034
HALON-1301 16 10 17.2
HALON-1202 1.25 1.25 1.7
HALON-2402 7 5.9 10.2
HALON-1201 1.4 1.4 1.4
HALON-2401 0.25 0.25 0.4
HALON-2311 0.14 0.14 0.3
 durata de viață în atmosferă:

 freon-11 (CFCl3): 75 de ani
 freon-12 (CF2Cl2): 100 de ani
 un atom de clor poate descompune până la 100.000 de molecule de ozon,
înainte ca atomul de clor să fie inactivat sau transportat în troposferă
 Efecte - scăderea concentrației ozonului cu 1% duce la sporirea intensității
razelor ultraviolete deasupra solului cu 2%
 distrugerea ADN-ului moleculelor organice, ceea ce poate provoca
cancerul pielii, cataractă, imunodeficiență
 arsuri pe piele şi retină
 Razele ultraviolete sunt slab absorbite de apă. De aceea, ele prezintă un
pericol mare pentru ecosistemele marine. Experiențele au demonstrat că
planctonul, în timpul măririi intensității radiației UV, poate să dispară.
46
 16 septembrie 1987, adoptarea Protocolul de la Montreal privind substanţele

care epuizează stratul de ozon.16 septembrie - Ziua Internaţională a Stratului
de Ozon, declarată în Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP)
 România a aderat la Convenţia privind protecţia stratului de ozon, de la
Viena la 22 martie 1985 şi la Protocolul privind substanţele care epuizează
stratul de ozon, de la Montreal, adoptat la 16 septembrie 1987 prin Legea nr.
84 din decembrie 1993. De asemenea, a acceptat Amendamentele la
Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon,
adoptate la Londra în 1993, la Copenhaga în 2001 şi Montreal în 2001.
 Ozonul prezent la nivelul solului – agent poluant secundar, component al

"smogului fotochimic“ (împreună cu PAN, HC, NO, NO2)
 Efecte asupra sănătății
 Prezența ozonului la nivelul solului provoacă iritarea traiectului
respirator și a ochilor. Concentrații mari de ozon pot provoca reducerea
funcției respiratorii.
 Efecte asupra mediului
 Este responsabil de daune produse vegetației prin atrofierea unor
specii de arbori din zonele urbane.
Praful
 împiedică vederea
 îngreunează respirația
 prin depunere formează rocile eoliene
 în fiecare an atmosfera transportă 30 milioane de tone de praf
 invazia prafului se produce prin:
 depunere lentă
 acțiune dramatică – furtunile de praf - în regiunile deșertice sau de
stepă
Fumul
 fumul este înrudit cu praful (particulele de fum au dimensiuni submicronice <
0,75μ)
 sursele de fum sunt:
 arderea deșeurilor agricole
47
 focuri declanșate instantaneu în păduri

 nu include fumul din surse industriale sau domestice
Surse naturale de praf și fum

 Eruptiile vulcanice
 poluanți care persistă în atmosferă până la 1-2 ani și pot pluti până la
mari distanțe față de locul de emitere, împiedicând dispersia energiei
radiate de Pamant și contribuind astfel la efectul de seră
 Furtunile de praf
 mai ales în regiunile de stepă
 în Africa, eroziunea eoliană ajunge la 100-400 milioane tone / an, iar
deșertul Sahara înaintează în fiecare an cu 1,5-10 km
 Incendiile naturale
 mai ales în zona tropicală, dar datorită extinderii secetei în ultimii ani,
s-au extins mult suprafețele de păduri vulnerabile la incendii
Plantele
 agent poluant - POLENUL – diametru 10-50 microni, identificat până la
altitudini de 12000 m
 factor alergen: “FEBRA FÂNULUI”
 poate provoca crize de astm
 în SUA
 12 milioane persoane alergice
 cheltuielile de imunizare în perioada de răspândire a polenului
sunt de 300 mil $
 în Europa, până la 40% dintre persoanele care suferă de alergii
respiratorii pot prezenta alergie la polen
 O singură plantă de rugină poate elibera mai multe milioane de particule de
polen pe zi, în timp ce pentru declanșarea reacției alergice sunt suficiente doar
5 particule pe metrul cub de aer.
 Polenul de iarbă este responsabil pentru mai mult de jumătate din cazurile de
rinită alergică din Europa.
 Numărul cazurilor de alergie la polenul de mesteacăn s-a triplat în ultimii 20 de
ani.
48
 Doar 15% dintre persoanele care cred că suferă de alergie la polen au fost
diagnosticate de un alergolog.
 Simptome
 Stranut,
 Mâncărimi nazale, secreții nazale apoase sau blocaj nazal,
 Inroşirea ochilor și lăcrimare,
 Respiraţie dificilă
 Alergia la polen poate fi, de asemenea, însoțită de astm, lucru care poate
agrava simptomele
 Majoritatea persoanelor care suferă de alergie la polen pot prezenta reacții la
unele alimente ce conțin proteine similare. Aceste reacții se numesc „alergii cu
reactivitate încrucișată”.
Apele subterane
 ACIDE sau SALINE
 izvoarele de apă - potabile sau medicinale
 APELE SUBTERANE
 în contact prelungit cu masivele de sare sau alte minerale, se pot
încărca cu substanțe toxice
 la extragerea mineralelor, ajung la suprafață, având ca efect
impurificarea emisarilor de suprafață și a pânzei de apă freatică
 MĂSURI
 purificarea apelor acide prin reținerea în lagune de depunere - investiții
foarte mari
 interceptarea stratului acvifer înainte de a ajunge la straturile de
mineralizare
 cer foraje suplimentare
 20% din costul stațiilor de tratare chimică
 Surse naturale latente de poluare - Orice factor de mediu poate deveni

agent poluant, in contextul perturbării echilibrului ecologic:
 Apa la inundații – distruge terenurile agricole și culturile
 Topirea calotelor glaciare
 Exploziile solare, care ionizează atmosfera
 Furtuni, uragane și tornade
49
 Cutremure, etc.
BIOSECURITATEA
 Biotehnologia modernă
 este un domeniu relativ nou la nivel global și a fost promovat de
rezultatele semnificative înregistrate în special în ultimii cincisprezece
ani de cercetare fundamentală și aplicativă.
 are ca obiect de studiu modificarea genetică, respectiv Organismele
Modificate Genetic (OMG).
 Biosecuritatea
 este reprezentată de un spectru larg de măsuri (politici de biosecuritate,
regim de reglementări, măsuri ştiinţifice şi tehnice) aplicate într-un
cadru organizat, necesar minimalizării riscurilor potențiale pe care
biotehnologia modernă, prin OMG și produsele derivate le poate aduce
asupra echilibrului natural al mediului înconjurător și asupra sănătății
umane.
 Beneficiile utilizării plantelor modificate genetic (transgenice) se
concretizează în:
 productivitate sporită, prin combaterea eficientă a buruienilor, a
bolilor și a dăunătorilor
 profituri mai mari pentru producători, prin reducerea costurilor de
productie
 prețuri mai scazute pentru consumatori
 reducerea globală a cantităților de pesticide, cu impact pozitiv
asupra biodiversității, contribuind în acest fel la protecția mediului
 reducerea dependenței de pesticidele convenționale, care au
efecte nefaste asupra sănătății cultivatorilor și a consumatorilor
 îmbunătățirea calității apelor freatice și de suprafață, prin
reducerea reziduurilor de pesticide
 Impactul asupra omului si mediului
 HRANA modificată genetic reprezintă un produs nou, cu proteine noi
pe care nu le-am mai consumat niciodată până acum
 OMG sunt capabile de răspândire și reproducere, transferându-și
genele către organismele sălbatice, fapt care poate determina
potențiale efecte negative ale organismelor modificate
50
 Potențiale efecte negative

 îmbolnăviri ale oamenilor, incluzând efecte de alergenicitate sau
toxicitate la noile substanțe conținute de OMG-uri
 îmbolnăviri ale animalelor și plantelor, incluzând efecte de toxicitate
 efecte asupra dinamicii populațiilor speciilor aflate în mediul receptor și
asupra diversității genetice a fiecăreia dintre aceste populații
 contaminarea speciilor sălbatice de polenul plantelor modificate genetic
 rezistența ce se poate dezvolta printre dăunatori și boli
 afectarea negativa a organismelor din sol de către culturile de plante
modificate genetic
 posibila modificare a unor agenți patogeni care ar putea facilita
transmiterea bolilor infecțioase
 compromiterea acțiunii profilactice sau terapeutice a unor tratamente
 genele rezistente la antibiotice, adesea folosite în ingineria genetica, ar
putea fi transferate agenților patogeni din intestine
 efecte asupra circuitului carbonului și azotului în natură, prin
modificarea capacității solului de a descompune materia organică
"Adoptarea organismelor modificate genetic pune omenirea pe un drum sigur

catre cel mai mare dezastru ecologic din istorie"
“Bazându-ne pe producatorii giganți de alimente, în loc de micii fermieri, ne vom
indrepta spre un mare dezastru. Ar trebui să vorbim despre siguranța alimentelor,
nu doar producerea lor. Asta contează cu adevarat și asta e ceva ce lumea nu
înțelege".
Printul Charles, 2008, The Daily Telegraph
Declarațiile Printului Charles au venit într-un moment în care lumea își exprima
îngrijorarea față de creșterea prețurilor la alimente. The World Bank estima ca
prețurile la alimente s-au dublat în ultimii trei ani, iar președintele său Robert Zoellick
susținea că peste două miliarde de oameni sunt afectați de criza alimentară.
“La nivel global, numărul cazurilor de contaminare cu OMG-uri este în creştere, în

timp ce companiile răspunzătoare ignoră consecinţele. Din 2005, Registrul
accidentelor de contaminare cu organisme modificate genetic a consemnat
216 de astfel de situaţii în 57 de ţări, iar culturile modificate genetic sunt cultivate
51
la scară largă din 1996. În timp ce companiile susţin că pot controla utilizarea
culturilor modificate genetic, realitatea este cu totul diferită.”
Greenpeace International, Biotech companies fuel GM
contamination spread, 29 Februarie 2008
 România
 Este statul cu cele mai multe legi in acest domeniu – 27 la număr – ce
reglementeaza OMG-urile într-o manieră complicată ce lasă loc
interpretării.
 Legislația românească prevede etichetarea produselor modificate
genetic ca fiind obligatorie înca din iunie 2006. Nu există nici măcar un
produs alimentar sau furajer comercializat pe piața din România, care
sa fie etichetat ca fiind modificat genetic sau ca având ingrediente
modificate genetic.
 Nu au fost realizate sau publicate studii independente care să analizeze
impactul culturilor modificate genetic asupra mediului și sănătății umane
și nu există niciun plan de realizare a unor astfel de studii în viitor.
 Primele culturi comerciale de plante modificate genetic (MG) au fost
introduse in Romania in anul 1998.
 Când Romania a devenit stat membru al UE în anul 2007, soia MG a
fost oficial interzisă pentru cultivare pe teritoriul României.
 În același an, 2007, în luna aprilie, a fost aprobat tacit pentru cultivare
in Romania un porumb MG cu denumirea MON810 (ce apartine
companiei Monsanto). Acesta era singurul OMG autorizat in UE, pe
care Romania l-a autorizat automat.
 Evoluţia numărului de cultivatori (companii / fermieri) de porumb
modificat genetic, între 2007 – 2015:
2007: (?)
2008: 58 cultivatori
2013: 2 cultivatori
52
2014: 5 cultivatori
2015: 1 cultivator (o stațiune de cercetare, nici un fermier).
Fig. 3.2. Cultivarea porumbului modificat genetic in România

(sursa: http://www.infomg.ro/web/ro/Situatia_in_Romania/)
 UE:
 Doar două culturi transgenice sunt autorizate să fie cultivate în UE,
porumbul MON810 și cartoful Amflora de la BASF.
 Opinia publică rămâne opusă alimentelor transgenice (Eurobarometer)
și opiniile guvernelor Europene rămân împărțite în problema autorizării
plantelor transgenice în Europa.
 mondial:
 Peste 90% din suprafețele cultivate cu plante transgenice sunt găsite în
doar 5 țări din America de Nord și Sud - SUA, Canada, Argentina,
Brazilia și Paraguay. SUA produce mai mult de 50% din culturile
transgenice de pe glob.
53

POLUANȚI (cont.)
3.2. SURSE DE POLUARE CARACTERISTICE NISEI UMANE
DESEURILE
 REZULTATE DIN ACTIVITATEA INDUSTRIALA
 detergenti, cosmetice, imbracaminte, mobila, aparate casnice, ambalaje
 PROPRII EXISTENTEI UMANE
 dejectii, cadavre, etc. rezultate din activitatea fiziologica
 CLASIFICAREA
 deseuri solide - umiditate variabila
 hartie – 55% (ziare 12%, cartoane 11%, alte deseuri 32%)
 metalice – 9% (feroase 7.5%, neferoase 1.5%)
 alimentare 14%, textile 5%, lemn 4%, sticla 9%, plastice 1%,
deseuri diverse 3%
TOTAL 100%
 deseuri lichide – apele uzate
Poluarea în nișa umană produce efecte in continua crestere datorita:

 diversificării deşeurilor produse - creşterea nivelului de trai
 creşterii cantităţii de deşeuri pe cap de locuitor
 aglomerării locuinţelor individuale în marile oraşe - autoepurarea este
limitata
O mare parte a deseurilor nu sunt biodegradabile, iar altele sunt toxice.
Impactul clădirilor asupra mediului ambient
Poluarea directă - atunci când sursa de poluare este legată direct de activităţi
desfăşurate în clădire sau în imediata ei apropiere, sau de funcţionarea unor
instalaţii cu care clădirea este dotată pentru a i se asigura funcţionalitatea.
54
 De ex.: evacuarea apei de canalizare, a gunoiului menajer sau rezultat din

diverse alte activităţi, evacuarea gazelor de ardere de la instalaţiile de
încălzire, eliberarea vaporilor de freoni scăpaţi din instalaţiile de condiţionare
sau frigorifice, precum şi energia termică pierdută către mediul exterior
 Poluarea directă externă - componente:
 Produşi de ardere solizi şi gazoşi: constau din particule de cenuşă şi
nearse şi/sau gaze cu efect poluant (CO2, CO, SOx, NOx)
 Ape uzate de canalizare
 Căldură pierdută de clădire, prin pereţi sau reflectată de către aceştia,
prin aerul cald schimbat de clădire cu mediul ambiant sau prin gazele
de ardere fierbinţi evacuate - creşterea temperaturii exterioare a
localităţii cu 1-5 C faţă de mediul natural din proximitate.
 Materiale de construcţie rezultate din modernizări şi reabilitări ale
clădirii
 Freoni din instalaţiile frigorifice şi de climatizare
 Poluarea directă internă este cauzată de:
 Materiale de construcţie emitente de substanţe chimice, cum ar fi
formaldehida, solvenţii şi alți compuşi organici volatili. Ele se găsesc în
vopsele, linoleum şi chiar în izolaţie. Din cauza lor apare sindromul de
boală cauzată de clădiri. Se recomandă folosirea unor materiale cu
grad redus de materii volatile şi reactivitate scăzută. Un mare pericol îl
reprezintă azbestul, care este cancerigen.
 Covoare şi mochete vopsite şi tratate chimic, ce se pot constitui în
surse de compuşi chimici dăunători. De asemenea, în fibrele lor se
fixează ceilalţi poluanţi, de regulă particulele de praf. Se recomandă
curăţirea şi aerisirea periodică a covoarelor, pentru reducerea
concentraţiilor poluante.
Poluarea indirectă - Prin serviciile pe care le oferă ocupanţilor, clădirile sunt

consumatoare de energie electrică, care este produsă în centrale electrice. Acestea
exercită o presiune mare asupra mediului înconjurător, atât prin consumul de
combustibil şi apă, cât şi prin deversarea în mediu a noxelor din gazele de ardere şi a
căldurii reziduale din apa de răcire. Astfel, prin tehnologiile de producere a energiei
electrice din combustibili fosili, rezultă noxe gazoase şi solide. Prin arderea
55
combustibililor clasici se dezvoltă căldură, apărând compuşi nedoriţi, precum

dioxidul de carbon, oxizii de sulf şi azot, particulele.
 Măsuri de protecție
 reducerea consumului de combustibili în scop domestic, mai ales
pentru încălzire în clădiri
 izolația termică suplimentară
 reducerea consumului de energie – reduce poluarea
 folosirea combustibililor superiori și investiții importante pentru
reducerea consumului de combustibili în centralele termoelectrice
 centrale de încălzire cu randament ridicat – 90%
Calitatea mediului interior

 principalul scop al clădirilor - să furnizeze un mediu mai adecvat ființelor
umane decât cel exterior (cca. 80% din timp în interior)
 factori de microclimat interior care pot afecta starea sănătății: temperatura și
umiditatea necorespunzătoare, mucegaiurile, praful, iluminarea nepotrivită,
ventilarea excesivă sau insuficientă și curenții de aer, zgomotul, vibrațiile,
prezența unor materiale de construcții care conțin substanțe nocive (azbest,
plumb, formaldehidă) sau generează emisii toxice (unele materiale plastice),
funcționarea unor aparate și echipamente (copiatoare), biocontaminarea cu
microorganisme (acarienii, bacteria Leggionella pneumophila)
Calitatea aerului interior

 este caracteristica (însuşirea) acestuia de a avea un conţinut de poluanţi care
nu depăşeste concentraţiile sau dozele admise (asimilate de persoane în
perioada de ocupare), asigurând astfel igiena şi sănătatea persoanelor
 Probleme
 Identificarea surselor (aproximativ 8000 de substanţe chimice care
contaminează spaţiile interioare) + organisme vii (bacterii, polen,
acarieni, mucegai, etc.)
 Stabilirea concentraţiilor şi dozelor admise - etapă dificilă deoarece
lipsesc studiile privind efectele acestor contaminanţi asupra sănătăţii
oamenilor
56
 SBS – Sick Building Syndrome

 Simptomele acute care apar în cadrul timpului petrecut într-o anumită
clădire care nu pot fi explicate de o anumită boală sau cauză
 Simptome frecvente: dureri de cap, tuse seacă, piele uscată sau cu
mâncărimi, amețeală, greață, dificultăți în concentrare, oboseală,
sensibilitate la mirosuri și iritații ale ochilor, nasului sau gâtului
 Tipic, simptomele se reduc după părăsirea clădirii
 BRI – Building Related Illness

 Simptomele unei boli diagnosticate pot fi legate direct de contaminarea
din aerul dintr-o clădire
 Părăsirea clădirii nu duce la o îmbunătățire imediată a stării de
sănătate.
 SBS & BRI – Cauze

 Ventilare inadecvată
 Poluanți chimici din surse interioare
 Poluanți chimici din surse exterioare
 Poluanți biologici: bacterii, mucegai, polen, virusuri
 SBS & BRI – Soluții

 Îndepărtarea poluanților la sursă: întreținerea sistemelor HVAC
(curațare, reparații)
 Creșterea ratei ventilării
 Purificarea aerului
 Educație și comunicare
 Rata minimă a ventilării: na[h-1]

Din considerente igienico-sanitare, se recomandă următoarele valori pentru na:
- pentru clădiri de locuit şi similar lor:
 cămin de locuit: na = 0,792 [h-1]
 bucătării: na = 1,19 [h-1]
 băi: na = 1,0 [h-1]
57
- pentru şcoli, grădiniţe, creşe, spitale, numărul de schimburi de aer pe oră se

calculează funcţie de NP numărul de persoane din încăpere.
 na = 25•NP / V [h-1] , unde V – volumul încăperii [m3]
 Substanţe poluante prezente în locuinţă - surse și riscuri
1. Cloroform
 sursă: apă clorinată, duşuri cu apă fierbinte
 risc: cancer
2. Paradiclorbenzen
 sursă: deodorant de cameră
 risc: cancer
3. Tetracloretilen
 sursă: metodă de curăţare uscată a hainelor
 risc: afecţiuni nervoase, hepatice, renale
Fig. 3.2. Substanțe poluante prezente in locuință

(sursa: G.T. Miller - Environmental Science: Sustaining the Earth, Wadsworth Pub.
Co., Belmont,California , USA, 1991)
58
4. Formaldehidă
 sursă: materiale de construcţii, lemn aglomerat, mobilier
 risc: iritaţii oftalmice, ale pielii, ale gâtului, plămâni, greaţă
5. Benzipiren
 sursă: fum de ţigară, sursă de căldură
 risc: cancer pulmonar
6. Stiren
 sursă: carpete, produse din materiale plastice
 risc: afecţiuni renale, hepatice
7. Radon – 222
 sursă: elemente radioactive (apă, teren)
 risc: cancer pulmonar
8. Fum de ţigară
 sursă: ţigări
 risc: cancer pulmonar, afecţiuni cardiace
9. Clormetilen
 sursă: lacuri, vopsele
 risc: diabet zaharat, afecţiuni nervoase
10. Azbest
 sursă: pardoseli PVC, izolaţii planşee, învelitori azbociment
 risc: afecţiuni pulmonare, cancer pulmonar
11. Oxizi de sulf
 sursă: centrale termoelectrice cu pacura
 risc: boli respiratorii cronice
12. Oxizi de azot
 sursă: aragaz cu gaz metan fără hotă, surse de încălzire
 risc: iritare pulmonară, dureri de cap
13. Monoxid de carbon
 sursă: sistem de încălzire cu gaze, motorină sau lemne
 risc: dureri de cap, aritmii cardiace, ameţeală
14. Tricloretan
 sursă: spray cu aerosoli
 risc: ameţeli, respiraţie neregulată
15. Hiperfrecvenţe
59
 sursă: cuptor cu microunde, computer, TV, telefon celular, antene radio

etc.
 risc: boli cardiace, anemie, cancer
 Principalii poluanți ai aerului interior

Poluantul Surse Risc
Azbest Materiale de izolare termic\ [i acustic\ Afec]iuni pulmonare, cancer
Monoxid de carbon Sisteme de `nc\lzire cu gaz, motorin\ Dureri de cap, ame]eli, aritmii
sau lemn cardiace
Formaldehid\ Materiale de construc]ie, lemn Irita]ii ale ochilor, gâtului, c\ilor
aglomerat, mobilier, fumat, deodorante respiratorii, dureri de cap,
de camer\ oboseal\, reac]ii alergice, cancer
Particule inhalabile Fumat, sobe pe lemn, aspiratoare Irita]ii ale c\ilor respiratorii,
(< 5μ) cancer la pl\mâni
Oxizi de azot Aragaz cu gaz metan f\r\ hot\, surse de Dureri de cap, afec]iuni
`nc\lzire pulmonare
Ozon Fotocopiatoare, purificatoare de aer Cefalee, irita]ii ale mucoaselor
aparatului respirator
Radon Difuzie din sol, ap\ subteran\, materiale Cancer pulmonar
de construc]ie
Dioxid de sulf Sisteme de ardere pentru `nc\lzit [i g\tit Irita]ii ale sistemului respirator
Compu[i organici G\tit, fumat, deodorante, lacuri, vopsele, Irita]ii ale ochilor, gâtului, c\ilor
volatili (COV) solven]i, adezivi, produse de cur\]are respiratorii, dureri de cap,
diverse tipuri de cancer
Hiperfrecven]e Cuptor cu mirounde, computer, televizor Boli cadiace, anemie, cancer
Poluan]i biologici Praful din locuin]e, animale, aparate de Reac]ii alergice, astm, irita]ii ale
(bacterii, virusuri, condi]ionare a aerului, mobilier, canale ochilor, nasului [i gâtului,
ciuperci, p\r de de ventilare, tuburi care comunic\ spre diferite afec]iuni infec]ioase
animale) canalizare
 Bioxidul de carbon din încăperi provine din respiraţie, ardere, etc.

Debitul de CO2 rezultat din expiraţie, depinde de metabolism:
G = 4 * 10-5 M Sc (l/s)
unde: M este metabolismul specific (W/m2);
Sc - suprafaţa corpului (poate fi considerată in medie de 1.8 m2).
 Aerul expirat conţine CO2 în proporţie de 4,4% din volum. Deoarece bioxidul
de carbon nu poate fi filtrat, absorbit sau adsorbit în interiorul incăperilor,
60
măsurarea concentraţiei de CO2 permite să se caracterizeze starea aerului

interior.
 In conformitate cu unele standarde, concentraţia admisă de CO2 la interior
este de 0,5%, deşi la concentraţii mai mici sunt cazuri de dureri de cap şi de
disconfort.
Debitele de aer proaspăt pe persoană ce corespund unei concentraţii interioare

admise de CO2 de 0,5%
 Fumul de ţigară produce un miros neplăcut nefumătorilor iar anumiţi

constituenţi, de exemplu acroleina, poate produce iritări ale ochilor şi căilor
nazale. Alţi efluenţi printre care nicotina, CO şi gudronul au efecte serioase
asupra sănătăţii. S-a studiat recent că fumatul pasiv poate duce la cancer
pulmonar. Debitul de aer proaspăt recomandat este variabil de la un studiu la
altul, media fiind de 7 l/s (25,2 m3/h) pentru un fumător, în plus faţă de debitul
necesar pentru diluarea altor poluanţi (debitul este recomandat pentru un
fumător mediu - 17 ţigări în 13 ore ale zilei).
 Formaldehida (HCHO) este o substanţă utilizată pentru conservarea

produselor cosmetice şi de toaletă şi pentru ambalarea produselor alimentare,
în concentraţii până la 1%. Aproape jumătate din formaldehida produsă este
utilizată pentru fabricarea de răşini, uree şi fenol-formaldehidă folosite apoi ca
adezivi sau ca lianţi pentru crearea produselor din lemn aglomerat sau
placaje, pentru spume izolante şi pentru produse de ambalaj. Polimeri ai
formaldehidei sunt utilizaţi de asemenea în fabricarea hârtiei de tapet, a
mochetelor şi a produselor textile. Fumul de ţigară conţine cca 40 ppm
formaldehidă.
61
 Emisia de formaldehidă din spume poliuretanice (unde minim 0,5% din

greutate este formaldehidă liberă), se caracterizează printr-un maxim, după
care degajarea continuă la un nivel scăzut.
 Formaldehida pătrunde în corp prin respiraţie, prin piele sau poate fi
ingerată. Odată pătrunsă în corp, formaldehida reacţionează cu ţesuturile
care conţin azot, sub formă de amino-acizi, proteine ADN ş.a., formând
compuşi stabili sau instabili care afectează ţesuturile. Formaldehida este un
produs foarte iritant care produce o serie de simptome care depind de durata
de expunere şi de concentraţie. Este declarată de OMS, substanță
cancerigenă, din 2008.
 Surse principale de poluare caracteristice locuinței

 Surse externe (poluare exterioară): trafic urban, încălzire spații,
activitate industrială, etc.
 Surse interne: poluare datorită materialelor de construcție și
mobilierului, poluare rezultată din funcționare – locuire (prepararea
hranei, încălzirea locuinței, funcționarea echipamentelor, etc.)
 Calitatea mediului interior

 nu exista destule standarde de calitate pentru aerul din interiorul
clădirilor, cu valori maxime admisibile pentru concentrațiile de poluanți,
asa cum există pentru aerul exterior sau pentru atmosfera locurilor de
muncă
 nu există suficiente sisteme de certificare a materialelor de
construcții și laboratoare specializate, în ceea ce privește nivelul de
risc asupra sănătății umane
 extrem de utile - activitățile de evaluare a riscului asupra sănătății
prin inventarierea diferitelor tipuri și surse de contaminanți care pot fi
62
întâlniți în clădiri și de management al riscului care să conducă cât

mai aproape de așa-numitul “risc zero”
 o primă inițiativă europeană în direcția stabilirii unor limite de expunere
la poluanți interiori a fost proiectul INDEX (lansat la 18 septembrie
2003). Pe baza informațiilor disponibile, s-a propus o lista de 13
substanțe prioritare, alese pe baza a trei criterii (compuși simpli, surse
interioare importante și incidență cunoscută asupra sănătății umane) și
divizate în două grupe, gupa I (maximă prioritate) cuprinzând:
benzenul, acetaldehida, formaldehida, CO si NO2
 POLUAREA UMANA este direct proporțională cu densitatea populației

 EVOLUTIA POPULATIEI PAMANTULUI
 1650-1825 – 500 mil – 1 miliard – 175 ani
 1825-1930 – 1 miliard – 2 miliarde – 105 ani
 1930-1976 - 2 miliarde – 4 miliarde – 46 ani
 1976-2011 – 4 miliarde - 7 miliarde – 35 ani
 in 2050 – 9,2 miliarde (estimare ONU)
63
3.3. TRANSPORTURILE - SURSA DE POLUARE
 CLASIFICARE
 după modul de transport
 terestru, naval, aerian
 după mijloacele de propulsie
 mașini cu aburi
 motoare cu ardere internă, electrice, cu reacție
 tracțiune animală
 după locul specific al transportului
 transport urban
 rutier sau pe șine
 transport interurban
 rutier, pe șine, aerian, naval
 transport internațional
 rutier, pe șine, aerian, naval
 POLUANȚI
 mașinile cu aburi – cărbunele
 poluanți: vapori cu apă, oxizi de carbon (CO, CO2), fumul,
cenușa și zgura
 motoarele cu explozie – petrol
 arderea este incompletă
 poluanți: monoxid de carbon, oxizi de azot (NOx), hidrocarburi
nearse – foarte toxice
 dioxidul de carbon și vaporii de apă
 amplifică efectul de seră
 oxizii de azot
 acțiune iritantă
 potențial toxic ridicat
 hidrocarburile nearse
 favorizează apariția neoplasmului
 plumbul – îmbunătățirea cifrei octanice
 agent poluant foarte periculos – efecte somatice și genetice
 în 1991, legislația internațională a limitat folosirea Pb în benzină
64
Impactul îmbrăcăminților rutiere asupra mediului trebuie evaluat pentru fiecare

etapă a ciclului de viață, de la obținerea materiilor prime și până la demolare și
depozitarea finală: extragerea materiilor prime și prelucrarea inițială, fabricarea
materialelor, execuția, utilizarea și întreținerea, demolarea, reciclarea și
depozitarea finală.
Impactul amplasarii infrastructurilor rutiere se manifestă în primul rând prin
ocuparea terenului, perturbarea condițiilor existente de echilibru a terenurilor și
apelor, perturbarea echilibrului ecologic și schimbarea peisajului. Intervine și
impactul exploatarii agregatelor naturale de balastieră și de carieră, prin
specificul acestor activități. Impactul șantierelor de construcții se manifestă prin
ocuparea și divizarea terenurilor, poluare chimica și energetică (zgomote, vibrații),
perturbarea activităților din zonă, a florei și faunei. Instalațiile de preparare a
semifabricatelor pentru straturi rutiere (mixturi asfaltice, betoane de ciment,
materiale stabilizate cu lianți hidraulici și puzzolanici) exercită un impact constând în
poluarea chimică a factorilor de mediu (apă, aer, sol) și poluare prin zgomote și
vibrații. Funcționarea instalațiilor de preparare a betonului de ciment este însoțită de
prezența depozitelor, a utilajelor de transport intern și a mijloacelor de transport a
betonului la locul de punere în operă.
Pe durata exploatării îmbrăcăminților rutiere se manifestă poluarea chimică
și sonoră. Poluarea chimică a atmosferei se datorează evacuării în atmosferă a
produșilor de ardere prin circuitul de eșapament al autovehiculelor, precum și
producerii de pulberi ca urmare a uzurii căilor de rulare, pneurilor, dispozitivelor de
frânare și ambreiaj și elementelor caroseriei. Poluarea solului și apelor ca urmare a
exploatării îmbrăcăminților rutiere se poate diferenția în: sezonieră (ca urmare a
lucrărilor de întreținere pe timp de iarnă), cronică (prin depunerea particulelor
sedimentabile, care sunt dispersate de vânt până la o distanță de 150 m de axul
drumului) și accidentală (se produce în urma accidentelor de circulație ale
vehiculelor ce transportă substanțe toxice sau corozive). Zgomotul produs de
circulația rutieră este compus din: zgomotul sistemului de propulsie, zgomotul
transmisiilor mecanice, zgomotul aerodinamic și zgomotul contactului pneu-cale de
rulare (în funcție de tipul pneului, textura suprafeței de rulare, starea suprafeței
(uscată sau udă)).
65

POLUANȚI (cont.)
3.4. AGRICULTURA, SILVICULTURA SI ZOOTEHNIA
PRINCIPALII FACTORI DE POLUARE

 EROZIUNEA SOLULUI
 ANIMALELE
 EXPLOATAREA AGRICOLA EXCESIVA
 EROZIUNEA SOLULUI
 Proces complex de roadere și de săpare a scoarței terestre prin
acțiunea unor agenți externi
 Agenți: apa meteorică (e. pluvială) și de suprafață (e. fluvială), vântul
(e. eoliană), ghețarii (e. glaciară), valurile (e. marină)
 Influențată de:
 exploatarea nerațională a pădurilor
 pășunatul excesiv
 activități agricole
 Eroziunea prin apă:

 eroziune de suprafață - curenții difuzi antrenează particulele de
sol din stratul 0-2 cm;
 eroziune de adâncime - concentrarea apelor în șuvoaie foarte
puternice (rigole, ogașe, ravene, torenți) și în albii de scurgere
(pâraie, râuri, fluvii – eroziune de albie)
 Consecințe:
 înrăutățirea proprietăților fizice și chimice ale solului,
scăderea fertilității solului, diminuarea producțiilor agricole
 terenuri cu eroziune slabă – 10% pierderi
 terenuri cu eroziune moderată – 25% pierderi
 terenuri cu eroziune puternică și excesivă – peste 50%
pierderi
66
 Efecte indirecte:
 creșterea necesarului de combustibil pentru agricultură
 colmatarea acumulărilor de apă (pierderea potențialului pentru
irigații, electricitate și prevenirea inundațiilor)
 pierderea navigabilității cursurilor de apă (colmatarea parțială
a secțiunii diminuează capacitatea de transport și crește riscul
de inundare a terenurilor limitrofe)
 declanșarea alunecărilor de teren (versanții puternic erodați
sunt practic lipsiți de vegetație și supuși unui intens proces de
infiltrație a apelor din precipitații)
 ANIMALELE
 distrug iremediabil vegetația
 împiedică regenerarea
 pășunatul intensiv - grave procese de compactare a solului
 migrația lăcustelor, explozia populațiilor de șoareci și de furnici –
pericole ecologice
 ZOOTEHNIA
 substanțele care stimulează creșterea animalelor - sursă de poluare
pentru om și alte specii
 deșeurile fermelor pentru creșterea animalelor – agenți poluanti
 EXPLOATAREA AGRICOLA EXCESIVA – MONOCULTURA

 determină perturbarea mediului
 terenul devine
 sărac în fosfor, calciu, azot, oligoelemente
 infertil
 INGRASAMINTELE – ameliorarea solurilor

 SURSA DE POLUARE pentru apele de suprafață (eutrofizare) și apele
subterane
 agricultura intensiv-chimizată se bazează pe:
 îngrășăminte cu azot, cu fosfor, cu potasiu
67
 îngrășăminte complexe (azot + fosfor, azot + potasiu, fosfor +

potasiu, azot + fosfor + potasiu)
 îngrășăminte cu micorelemente (Zn, Mo, Mn, Cu, Fe, S, B, Co,
etc.)
 îngrășăminte complexe cu macro- și microelemente
 Atât carența, cât și excesul induc grave neajunsuri mediului:
intoxicarea materiei vii din sol, a produselor vegetale, a animalelor și a
omului
 EUTROFIZAREA
 Proces complex în care, datorită îmbogatirii apei cu substanțe
nutritive pentru plante, se produce o proliferare exagerată a algelor și
a altor plante acvatice, în paralel cu deteriorarea calității apei, sub
raport igienic și estetic
 Surse naturale de substanțe nutritive: eroziune, precipitații, spălarea
unor roci de către apa freatică, materie organică (polen, resturi
vegetale)
 Surse antropice de substanțe nutritive:
 îngrășămintele folosite în agricultură și silvicultura (mai ales
azot și fosfor),
 apele uzate menajere (detergenți, excremente umane) și
 apele uzate industrial (industria alimentară, industria textila și
de fibre sintetice)
 Faze de evoluție:
I. Creșterea însemnată (peste valorile naturale) a conținutului în
substanțe nutritive pentru plante, în apă
II. Proliferarea și dezvoltarea exagerată a algelor și a altor plante
acvatice – “înflorirea apelor”
III. Începerea și desfășurarea proceselor de descompunere a
algelor și a altor forme de vegetație acvatică, proces însoțit de
creșterea consumului de oxigen. Pe masură ce oxigenul este
consumat, în lac se instalează condiții anaerobe de viață, cu
eliberare de hidrogen sulfurat, amoniac, mangan etc.
 Clasificare - indicatori:
 Gradul de saturație în oxigen
68
 Lacuri oligotrofe, saturație minimă în oxigen de peste

70%
 Lacuri mezotrofe, cu saturația minimă între 70 și 10%
 Lacuri eutrofe, cu saturația minimă sub 10%
 Conținutul apei în principalele substanțe nutritive (N și P)
 Biomasa fitoplanctonică
 L. oligotrofe – biomasă mai puțin de 10 mg/l
 L. mezotrofe – biomasă între 10 și 20 mg/l
 L. eutrofe – biomasă mai mult de 20 mg/l
 Consecințe - folosințe:
 Ca sursă de apă potabilă
 Colmatarea filtrelor din stațiile de tratare
 Gust și miros neplăcut
 Folosirea unei cantități mai mari de clor (datorită
conținutului ridicat de materie organică)
 Unele specii de alge sunt toxice – afecțiuni gastro-
intestinale
 Corodarea conductelor și a rezervoarelor
 Turism – culoare neatractivă și miros neplăcut de materie
organică în putrefacție și de sulf
 Pescuit – dispar speciile valoroase de pești
 PESTICIDELE
 Substanțe străine de natura, cu o proveniență chimică diversă
(organică sau anorganică), în general de sinteză, destinate combaterii
unor forme de viață vegetală sau animală
 Clasificare – în funcție de destinație (Rusiecki, 1973)
 Zoocide (insecticide, rodenticide, moluscocide, nematocide,
larvicide, aficide, acaricide, ovicide)
 Fungicide și fungistatice
 Erbicide
 Regulatori de creștere (defoliante, desicante, deflorante)
 Atractante
 Repelente
69
 Solul este un receptor și rezervor de pesticide, unele dintre ele pot

persista timp îndelungat
 Efecte negative:
 afectarea microorganismelor din sol,
 transportul din sol în plante, încărcarea plantelor cu reziduurile
acestora (morcovul – planta indicator),
 creșterea rezistenței pestelor combătute,
 afectarea speciilor nedăunătoare, unele reprezentând inamicii
naturali ai speciilor combătute
 bioconcentrarea în lanțurile trofice – contaminarea întregii
biosfere
 afectarea sănătății și a vieții omenești – intoxicare masivă,
otrăvire cronică (efecte teratogene, mutagene și cancerigene)
 AMENAJAREA TERENULUI
 baraje și canale – irigații – modifică sistemul hidrologic și sistemul
ecologic local
 EFECTE POZITIVE
 dezvoltarea civilizațiilor: EGIPT, MEXIC, CHINA
 permit creșterea producției agricole și a suprafețelor cultivate
 EFECTE NEGATIVE
 salinizarea secundară a solurilor
 sudul Irakului – nu există un drenaj natural sau artificial –
ridicarea nivelului de apa freatică
 levigarea elementelor nutritive de pe profilul solurilor
 contaminarea apelor subterane
 dispariția Marii Aral, 68000 km2, una dintre cele mai mari
catastrofe ecologice ale omenirii
70
3.5. POLUAREA INDUSTRIALA
 CEA MAI IMPORTANTA SURSA DE POLUARE

 POLUAREA LA LOCUL DE MUNCA
 POLUAREA INDUSTRIALA GLOBALA - PULBERILE INDUSTRIALE
 POLUAREA LA LOCUL DE MUNCA

 prezenta substanțelor sau factorilor nocivi în zona locului de muncă
 efect: BOLILE PROFESIONALE
 alergii, afectarea văzului, auzului, mirosului
 expunerea profesională este obiectul de studiu al igienei muncii
 FACTORI NOCIVI
 frizerie, coafură cosmeticele
 moară praful de faina
 construcții – fabricile de materiale de construcții
praf de azbest, ipsos, ciment
 chimiștii și analiștii de laborator
substanțele utilizate
 POLUAREA INDUSTRIALA GLOBALA

 este dependentă de activitatea industrială
 depinde de consumul energetic
 poluarea industrială se propagă prin aer și apă
 poluarea aerului
 INDUSTRIA PRODUCATOARE DE ENERGIE
 gazele evacuate de centralele termice
 ALTE RAMURI INDUSTRIALE
 metalurgia, industria cimentului
 PULBERI INDUSTRIALE
 agenți poluanți importanți
 clasificarea se poate face după:
 natura substanțelor care compun pulberea
71
 dimensiunile particulelor
 acțiunea asupra organismului
 gradul de pătrundere și reținere a particulelor în plămâni
 Dupa natura particulelor:
 pulberi anorganice
 metalice (Zn, Pb, Fe, Cu, Mn etc.)
 minerale (SiO2, silicați etc.)
 sintetice (coloranți sintetici anorganici, anumite pesticide)
 pulberi organice
 vegetale (lână, păr oase, coarne)
 animale
 sintetice (coloranți sintetici organici, unele pesticide)
 Clasificare dupa dimensiuni - Gibbs:
 Praful – dimensiunea particulelor >10 m
 Norul - dimensiunea particulelor 10-0.1 m
 Fumul - dimensiunea particulelor < 0.1 m
 Clasificare dupa dimensiuni – Langelerg:
 Pulberi cu Dmediu > 10 m
 nu sunt periculoase pentru organism – nu pot pătrunde în
alveolele pulmonare
 Pulberi cu Dmediu = 0.2 - 10 m
 acțiunea cea mai toxică o au particulele de 0.2 - 2 m
 Pulberi cu dimensiuni sub 0.1 m
 nu au acțiune nocivă pentru organism
 Dupa acțiunea asupra organismului
 Pulberi cu acțiune toxică generală – pot sau nu produce leziuni
ale plămânilor (Pb, Mn, Be)
 Pulberi iritante sau corozive (var, arsenic)
 Pulberi care produc reacții alergice – astm, rinite, urticarie etc.
 Pulberi care produc cancer (materiale radioactive, combinații ale
cromului și ale arsenicului)
 Pulberi infectante care vehiculează diferiți microbi sau virusuri
(praf de cârpe, lână, deșeuri etc.)
 Pulberi anorganice netoxice, pulberi inerte sau neproliferative
(cărbuni, Fe, Al etc.)
72
 Surse industriale de poluare cu praf si fum
 INDUSTRIA
 Oțelării
 Sursa de poluare
 Furnale, mașini de sintetizare
 Agent poluant
 Oxid de fier, praf, fum
 INDUSTRIA
 Metalurgia neferoasă
 Furnale și topitorii
 Agent poluant
 Fum, fumuri de ulei și metale
 INDUSTRIA
 Rafinării de petrol
 Regeneratori de catalizatori, incineratoare de
nămoluri
 Agent poluant
 Praf de catalizatori, cenușă de namol
 INDUSTRIA
 Cimentul Portland
 Cuptor, uscător, sistem de manipulare
 Agent poluant
 Praf de ciment și alcalin – în total se pierde intre 20-
25% din materia primă prelucrată la procedeul uscat și
10-15% la procedeul umed
73
 INDUSTRIA
 Fabrici de hârtie
 Cuptoare de recuperare a chimicalelor și de calcar
 Agent poluant
 Prafuri de substanțe chimice
 INDUSTRIA
 Fabrici de acizi (sulfuric, fosforic)
 Procese termice, acidularea rocii fosfatice, sisteme de
manipulare
 Agent poluant
 Praf, ceață acidă
 INDUSTRIA
 Cocserii
 Încărcare, descărcare, celulele cuptorului, răcire,
manipulare
 Agent poluant
 Praf de cocs, gudroane de carbon
 INDUSTRIA
 Fabricarea sticlei și a fibrei de sticlă
 Manipulare materii prime, cuptoare de sticlă, tragerea
firelor
 Agent poluant
 Praf de materiale, ceață de acid sulfuric, oxizi alcalini,
aerosoli de rășini
 DESEURI SI DEPOZITAREA LOR

 Reziduurile solide rezultate din activitatea umană:
 Reziduuri menajere – în România, 0,78 - 1,03 kg/loc·zi
74
 Reziduuri stradale
 Reziduuri industriale (tehnologice)
 Reziduuri de la creșterea animalelor (“gunoi de grajd”) – peste
15 t/an pentru fiecare animal mare
 Reziduuri de la șantierele de construcții
 Reziduuri de la instituții sanitare umane și veterinare
 Cadavre de animale și păsări
 Impactul generat de deșeurile produse și depozitate necontrolat constă
în afectarea calității factorilor de mediu
 Aportul de substanțe organice și minerale poluante provenite din
descompunerea deșeurilor modifică caracteristicile chimice ale
solului, respectiv concentrațiile de azotați, azotiți, metale grele și
substanțe organice nebiodegradabile
 Afectarea solului și subsolului prin infiltrarea levigatului
 Infiltrațiile din depozitele de deșeuri afectează apele subterane și
apele de suprafață prin antrenarea substanțelor solubile existente în
deșeuri sau provenite din procesul de descompunere a acestora
 Poluarea atmosferei prin:
 emisia în atmosferă a gazului de fermentare rezultat din procesul
de descompunere a deșeurilor
 antrenarea de către curenții de aer a deșeurilor ușoare și a
particulelor de praf produse în cursul operațiilor de descărcare,
nivelare și compactare a deșeurilor
 gazele de eșapament evacuate de vehiculele care asigură
transportul deșeurilor
 Depozite ecologice – lucrări:

 Lucrari terasamente
 Lucrari de etanșare
 Controlul de calitate al materialelor de etanșare
(geocompozitului, geomembranei, geotextilului de protecție)
 Realizarea sistemului de drenare a levigatului
 Realizarea sistemului de recirculare a levigatului
 Realizarea sistemului de colectare pentru gazul de depozit
 Realizarea sistemului de monitorizare
75
 Realizarea bazinului pentru levigat
 Deșeuri periculoase:
 cel mai mare impact potențial asupra mediului înconjurător și
sănătății populației
 proprietăți specifice: inflamabilitate, corozivitate, toxicitate
 metale grele (plumb, cadmiu, mercur etc.), deșeuri de substanțe
corozive, deșeuri chimice, explozive, deșeuri de șlamuri,
nămoluri, pământ contaminat, reziduuri petroliere, echipamente
cu PCB, deșeuri de azbest, deșeuri inflamabile sau radioactive,
gudron, rășini, pesticide
 de regulă, aceste substanțe trebuie tratate înainte de
depozitare, apoi depozitate astfel încât să nu poată ajunge
accidental în aer, sol sau în rețeaua hidrografică
 NAMOLURILE
 Nămol – material solid sau semilichid produs și separat din procese de
tratare a apei potabile sau a apei uzate
 nămolurile provin
 de la tratarea apelor uzate orășenești și industriale
 de la potabilizarea apei
 principala sursă de producere a nămolurilor o reprezintă stațiile de
epurare urbane
 Sursele de nămol de la epurarea apelor uzate municipale şi industriale
similare:
 instalaţiile de epurare mecano-chimică primară şi terţiară
 instalaţiile de epurare mecano-biologică
76
Fig. 3.3. Surse de nămol din staţii de epurare municipale şi industriale similare
(sursa: apmbt.anpm.ro/prezentare_powerpoint-755)
 Clasificarea nămolurilor
- După procesele de epurare a apelor uzate:
 nămol primar - din treapta de epurare mecanică
 nămol secundar - din treapta de epurare biologică
 nămol mixt - din amestecul de nămol primar şi după decantarea
secundară
 nămol de precipitare (chimic) - din epurarea fizico-chimică
prin adaos de agenţi de neutralizare, precipitare, coagulare-
floculare
- După stadiul lor de prelucrare în cadrul gestiunii nămolurilor:
 nămol brut (neprelucrat)
 nămol stabilizat (aerob sau anaerob)
 nămol deshidratat (natural sau artificial)
 nămol igienizat (pasteurizare, tratare chimică sau compostare)
77
 nămol fixat - prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor

toxici
 cenuşă - din incinerarea nămolului.
 Măsuri de protecţia mediului

 Prevenirea depunerilor ilegale de nămol pe sol
 Prevenirea descărcării de nămol în apele de suprafaţă
 Promovarea folosirii nămolului necontaminat ca fertilizator în agricultură
 Deshidratarea şi pre-tratamentul nămolului în vederea co-incinerării
acestuia
 Utilizarea unor tehnologii performante pentru prelucrarea nămolului în
vederea valorificării ulterioare a acestuia
78

POLUANȚI (cont.)
3.5. POLUAREA INDUSTRIALA (cont.)

 Substanțele nocive eliminate din procesele industriale sunt foarte
numeroase și cu efecte diverse
 Cel mai grav efect – emisiile industriale cu caracter toxic – chiar și în
cantități reduse, pot avea influențe deosebit de grave asupra materiei vii cu
care vin in contact
 În general nu există industrie care să nu producă poluare – fie deșeuri
toxice, deșeuri obișnuite (în cantitate mare), fie zgomot, fum, praf sau
mirosuri neplăcute
 Evaluarea impactului asupra mediului și măsurile pentru reducerea la
minimum a riscurilor
 ARSENUL
 element chimic semi-metalic
 provine din minereuri care conțin arsen sau din pesticide cu arsen
 până în 1950 era folosit în medicina - tonic și pentru afecțiunile pielii
 în 1980, la pacienții care l-au folosit au fost semnalate tumori
canceroase și ca urmare a fost retras de pe piața medicamentelor
 are un efect toxic cumulativ, deoarece se elimină greu din organism
 CMA în apa potabilă: 10 g/l
 BARIUL
 metal moale alcalino-pământos de culoare albă-argintie
 este ingerat în cantități mari sub formă insolubilă cu ocazia examenelor
radiologice (BaSO4)
 este toxic pentru organism dacă pătrunde în formă solubilă
 în cantitate mai mare de 1 ppm produce dereglarea funcțiilor sistemului
circulator
79
 cantitatea de bariu care este detectată în mâncare şi apă nu este, de

obicei, de ajuns de ridicată pentru a deveni o problemă de sănătate
 BORUL
 element chimic semi-metalic
 ca dezinfectant sub formă de acid boric
 în cantitate mare devine periculos pentru sistemul nervos central
 la un timp îndelungat de folosire se produce boala numita boroism -
intoxicație cronică
 CMA în apa potabilă: 1 mg/l
 CADMIUL
 produs secundar inevitabil al procesului de extracție al zincului,
plumbului și cuprului
 se găsește în cantități mari în apele uzate eliminate prin instalațiile de
galvanizare (3,2 ppm)
 se acumulează în rinichi, unde afectează mecanismul de filtrare
 în apa potabilă, CMA = 5 g/l
 CLORUL
 gaz de culoare galben-verzuie, cu miros sufocant
 oxidant foarte puternic, reacționează cu mare parte din substanțele
anorganice, cât și organice
 folosit în purificarea apei, dezinfectanți, înălbitori
 folosit în Primul Razboi Mondial (armă chimică)
 prezența clorului în aer provoacă intoxicații grave și chiar moartea
 în stratul superior al atmosferei, moleculele care conţin clor au fost
implicate în distrugerea stratului de ozon
 clor rezidual liber la consumator = 0,1 ppm
 CROMUL
 metal dur, de culoare albă argintie, rezistent la coroziune
 acțiune toxică numai în stare de valență superioară (Cr6+)
 produce mutilarea muncitorilor care lucrează în galvanizare și tăbăcărie
prin eroziunea septului nazal
80
 CIANURILE
 substanţe chimice care conţin cel puțin un grup cian (C≡N)
 sunt folosite în galvanizare
 cianurile metalelor alcaline sunt cunoscute ca fiind otrăvuri, în acest
scop folosindu-se în principal cianura de potasiu (KCN) – acțiune toxică
rapidă
 CMA = 10 g/l în apa potabilă
 CUPRUL
 unul din primele metale folosite (arama - 8700 î.Hr.)
 la fabricarea conductelor de gaz şi apă, a materialelor pentru
acoperişuri, a ustensilelor şi a unor obiecte ornamentale
 în cantități reduse este asimilat în metabolismul uman, în procente mari
afectează ficatul și rinichii
 la locul de muncă, cuprul din mediu poate conduce la o stare de gripă
numită febra metalică
 în apa potabilă, CMA = 0,1 mg/l
 PLUMBUL
 metal alb-argintiu, maleabil și rezistent la coroziune
 se găsește în cantități mari în vopsele, în bateriile de acumulatori, în
substanțele antidetonante
 este generator de saturnism, CMA = 10 g/l
 ZINCUL
 metal de culoare albăstruie spre alb, folosit în aliaje cu alte metale
pentru protejarea acestora împotriva oxidării
 oligoelement folositor omului
 sărurile de zinc prezente în apă îi dau acesteia un aspect lăptos, iar în
cantitate mai mare (40 ppm) alterarea gustului
 ARGINTUL
 metal nobil cu efect toxic asupra microorganismelor
81
 deoarece nu reacţionează, argintul metalic este inofensiv

 compuşii argintului pot fi uşor absorbiţi de către ţesuturile corpului
uman, acţiune urmată de pigmentarea albăstruie sau negricioasă a
pielii (argiria)
 cauzele - expunerea industrială (lucrătorii din minele de argint,
prelucrarea şi rafinarea argintului, filmele metalice, soluţii şi procesare
fotografică), administrarea de medicamente care conţin săruri de argint
(ca suplimente în infecţia HIV, diabet, infecţii herpetice)
 MERCURUL
 metal greu, toxic
 utilizat in fabricarea termometrelor, aparatelor de măsură, producția de
mase plastice (G. Minamata)
 efecte asupra omului: apariția maladiilor sistemului nervos (peste 10
ppm)
 la submarinele folosite în cele 2 războaie mondiale s-a folosit lestarea
cu mercur - în timp, la submarinele scufundate rezervoarele s-au
corodat și s-a produs deversarea mercurului în mare – bioconcentrarea
în lanțul trofic
 MONOXIDUL DE CARBON
 este cel mai cunoscut și cel mai răspandit poluant din aer
 efectul toxic asupra omului depinde de procentul din aer - poate
produce moartea
 sursele de poluare cu CO
 gazele de eșapament ale vehiculelor – emisii de CO mai mari la
viteze reduse
 surse industriale – industria fierului și a otelului, a celulozei și
hârtiei și petrochimică
 DIOXIDUL DE CARBON
 se găsește în atmosferă în proporție de 0,03%
 sursele generatoare sunt procesele de combustie, respirația
viețuitoarelor și procesele de descompunere a materiei organice
82
 intoxicarea letală apare dacă procentul de CO2 depășește 20%, între 8

– 20% posibilitatea de supraviețuire este limitată, iar între 3 – 8% apar
tulburări respiratorii, cianoză, tulburări de circulație
 are valoarea de indicator al purității aerului, stând la baza calculului
necesarului de aer proaspăt în spațiile utilizate
 OXIZII DE AZOT
 provin din arderea combustibililor și din surse industriale (acid azotic,
procese de nitrare, fabricarea combustibililor pe bază de NO2 – lichid
de propulsie a rachetelor cosmice)
 la o expunere de 1 oră la 25 ppm de NO2 se produce căderea frunzelor
la copaci
 pentru animale NO2 este de 4 ori mai toxic decât NO, concentrațiile mai
mari de 100 ppm fiind mortale pentru majoritatea speciilor de animale
 alte efecte – reducerea vizibilității
3.6. POLUAREA RADIOACTIVA
 Concepte si marimi
 Radioactivitatea este fenomenul fizic prin care nucleul unui atom
instabil (radionuclid) se transformă în mod spontan (dezintegrează),
degajând energie sub formă de radiații diverse (alfa, beta sau gamma),
într-un atom mai stabil
 Activitatea unei cantități de radionuclid: Becquerel (Bq), Curie (Ci);
1 Bq = o dezintegrare într-o secundă, 1 Ci = 3,7 · 1010 Bq
 Timpul de înjumătățire – timpul necesar ca activitatea unui radionuclid
sa scadă la jumătate prin dezintegrare
 Efectele biologice ale radiațiilor - datorită efectului lor ionizant,
radiațiile modifică celulele materiei vii cu care interacționează
 Doza absorbită: energia cedată de radiație unității de masă a
substanței cu care interacționează; Gray (Gy), Rad; 1 Gy = 1 J / 1 kg
 Echivalentul dozei: doza absorbită x factor in functie de efectul
radiațției – Sievert (Sv), Rem
83
 RADIATIILE NATURALE
 Radiația cosmică
 Radiația telurică
 Radiația cosmică
 inundă tot spațiul universal interstelar și intergalactic
 iradierea pământului cu radiații cosmice depinde de câmpul magnetic
terestru care este un selector și un depozit de particule de radiații
cosmice
 se consideră ca a influențat evoluția speciilor
 Radiația telurică
 este dată de prezența în litosferă a numeroase elemente radioactive
care emit în permanență radiații ionizante (izotopi):
 206,207,208,209,210
Te
 209,211,212,214
Pb
 210,211,212,213,214
Bi
 toți izotopii elementelor Po, At, Fr, Ra, Ac, Th (poloniu, astatiniu,
franciu, radiu, actiniu, toriu)
 mineralele de U conțin urme de Np și Pu (neptuniu și plutoniu)
 cercetările au dovedit și existența altor izotopi radioactivi: 40
K, 87
Rb,
115
In, 138La, 144Nd, 176Lu (potasiu, rubidiu, indiu, lantan, neodim, lutețiu)
 Omul este supus în același timp la:

 Iradierea externă prin radiația cosmică și telurică
 Contaminarea cu substanțe radioactive care se găsesc în mediul
său de existență
 Doza totală medie înmagazinată de o persoană din fondul natural de radiații
este de 1.8 mSv/an (din care 36% se datorează radonului) și depinde de:
 organism
 altitudinea amplasamentului locuinței
 particularitățile solului
 Radiația naturală depinde de:
84
 natura rocilor subsolului: rocile cristaline acide (granitul) conțin de

patru ori mai mult uraniu decât rocile sedimentare
 natura mediului de propagare:
 în apa conținutul de uraniu este mai scăzut decât în sol
 la o adâncime de 100 m în apă, radiația cosmică dispare
aproape în totalitate
 existența zonelor cu zăcăminte bogate în elemente radioactive
 Contaminarea cu substanțe radioactive

 Cu ocazia utilizării tehnicilor moderne in medicină
 radiografii, radioscopii, computer-tomografii
 tratamente radiologice
 Cadranele luminoase ale ceasurilor
 Ecranele televizoarelor și calculatoarelor
 Creșterea fondului radioactiv terestru datorită
 experiențelor cu bombe nucleare
 deșeurilor radioactive – obținerea energiei nucleare
 Surse controlate
 instalații controlate (acceleratoare de particule, generatoare de rad. X)
 surse utilizate în laboratoare și uzine (mijloace specifice cercetării,
reactoare nucleare)
 Surse necontrolate
 deșeuri radioactive rezultate din activitatea economică și de cercetare
 căderile radioactive rezultate în urma experiențelor nucleare (Moscova,
5 august 1963 - Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma
nucleară în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă)
 Funcție de radioactivitate, radionuclizii pot fi:

 radionuclizi cu radioactivitate foarte mare: 90Sr, 210Pb, 210Po, 226Ra,
 radionuclizi cu radioactivitate mare: 35Ca, 59Fe, 144Ce
 radionuclizi cu radioactivitate medie: 24Na, 35Pb, 55Fe, 144Ag, 137Cs
 radionuclizi cu radioactivitate redusă: 3H, 14C, 51Cr.
85
 Producția de deșeuri radioactive funcție de etapele tehnologice de obținere

a energiei nucleare:
 exploatarea minieră a uraniului – cantități mari de ape slab radioactive
și steril cu resturi de substanțe radioactive – stocat la sursă
 uzine de preparare a elementelor combustibile – 400 m3 ape
reziduale/tonă
 centrale electro-nucleare – ape uzate: 104-204 m3/an
 centrele de cercetări nucleare și laboratoarele cu radioizotopi
 incidentele, accidentele sau avariile produse in instalații nucleare
 Utilizarea fisiunii nucleare convenționale pentru producerea energiei electrice

are o serie de avantaje:
 centralele nucleare nu eliberează dioxid de carbon, particule, dioxid de
sulf sau oxizi de azot în atmosferă, spre deosebire de centralele pe
bază de cărbune
 poluarea apei și a solului este scăzută până la moderată în cazul
condițiilor de funcționare normală. Datorită multiplelor sisteme de
siguranță, producerea unui accident catastrofal este extrem de puțin
probabilă
 Dezavantaje:
 costurile de construcție și de exploatare sunt ridicate și cresc rapid,
chiar și cu subvenții guvernamentale masive; electricitatea poate fi
produsă prin multe alte metode mai puțin controversate, la un cost egal
sau mai mic decât cel al energiei nucleare
 deși accidentele la scară largă sunt puțin probabile, o combinație de
erori mecanice și umane ar putea duce din nou la eliberarea
materialelor radioactive în mediul înconjurător
 riscul unor dezastre naturale sau al unor atentate teroriste asupra
centralelor nucleare
 există un dezacord considerabil cu privire la modul în care trebuie
depozitate deșeurile puternic radioactive; unii cercetători se îndoiesc că
se poate dezvolta vreodată o metodă acceptabilă; programele nucleare
militare și comerciale angajează generațiile viitoare în problema
86
depozitării în siguranță a deșeurilor radioactive pentru o durată de mii

de ani
 existența tehnologiei energiei nucleare contribuie la răspândirea
cunoștințelor și a materialelor care ar putea fi folosite pentru a produce
arme nucleare
 Tipuri de accident
 Pierderea agentului de răcire (LOCA – Loss of coolant accident)
 Accident cauzat de căldura de dezintegrare
 Accident de transport
 Accident cauzat de defectarea echipamentului
 Accident cauzat de eroarea umană
 Accident cauzat de pierderea sursei radioactive
 Accidente neclasificabile
 Scala Internațională a Evenimentului Nuclear (INES – International

Nuclear Event Scale)
 Nivel 7 – Accident major: Impact larg în afara locației, efecte raspândite
asupra sănătății și a mediului.
 Nivel 6 – Accident serios: Eliberare semnificativă de radioactivitate în
afara locației, cel mai probabil impunând implementarea totală de
contramăsuri planificate.
 Nivel 5 – Accident cu risc în afara locației: Eliberare limitată de
radioactivitate în afara locației, cel mai probabil impunând
implementarea parțială de contramăsuri planificate, sau Deteriorare
severă a miezului reactorului sau a barierelor radiologice.
 Nivel 4 – Accident fără risc în afara locației: Impact minor în afara
locației rezultând din expunerea publicului la nivele în limitele prescrise,
sau Deteriorare semnificativă a miezului reactorului sau a barierelor
radiologice, sau expunere fatală a unui muncitor.
 Nivel 3 – Incident serios: Un impact foarte mic în afara locației,
expunere a publicului la nivele sub limitele prescrise, sau Împrăștiere
severă a contaminării în interiorul locației și/sau efecte acute de
87
sănătate la unul sau mai mulți muncitori, sau Este un eveniment

"aproape de accident", cu urmări ce nu afectează siguranța.
 Nivel 2 – Incident: Acesta este un incident fără impact în afara locației,
dar cu posibilă împraștiere semnificativă a contaminării în interiorul
locației, sau Supraexpunere a unui lucrător, sau Incidente cu deteriorări
semnificative ale echipamentelor de securitate.
 Nivel 1 – Anomalie: Aceasta este o anomalie în afara regimului
autorizat de operare.
 Nivel 0 – Deviație, fără relevanță de siguranță: Acesta este un
eveniment fără semnificație, "sub scală". Sunt de asemenea și
evenimente fără relevanță în siguranță, caracterizate ca fiind "în afara
scalei".
 Scara la care sunt calculate intensitățile este una exponențială:
evenimentele de pe o treaptă sunt aproximativ de 10 ori mai puternice
decât cele de pe treapta inferioară.
 Accidente nucleare:
o ianuarie 1961, Idaho-Falls – a explodat un reactor
 Rating INES: 4
 cauza presupusă – eroare de manipulare
 trei muncitori au murit
 contaminarea foarte puternică
 capetele victimelor au fost îngropate în cutii de plumb
 decontaminarea a costat milioane de $ și a durat mai multe luni
o octombrie 1966, reactorul Fermi situat la 50 km de Detroit, Michigan
 topirea parțială a miezului reactorului
 urmată de contaminarea puternică a regiunii
 decontaminarea a durat 1 an
o uzina de arme nucleare Rocky Flats (1952-1992), aproape de Denver
 mai multe incidente de contaminare și incendii cu situații critice
 1976, în primele 4 luni au fost înregistrate 56 de cazuri de
eliminări accidentale de substanțe radioactive
 au fost semnalate moartea animalelor de fermă și creșterea ratei
îmbolnăvirilor de cancer a locuitorilor din zona Denver
88
o 26 Aprilie 1986 – Cernobil

 Rating INES: 7
 un reactor a înregistrat o explozie la ora 1.23 a.m.
 incendiul a produs distrugerea reactorului
 la ora 6.35 a.m. incendiul a fost stins
 combustibilul nuclear a ars timp de peste 10 zile
 radiația eliberată: 5,2 mil. terabecquerel
 în 27 aprilie 1986 cca. 40.000 locuitori au fost evacuați
 în total au fost evacuați cca. 116.000 locuitori
 bilanț – 31 decese, 237 persoane spitalizate cu diagosticul de
“boală de iradiere”
 în mai 1986, reactorul distrus a fost acoperit, reducând nivelul de
radiație de 5 ori
 în 2000, Ucraina a închis definitiv centrala
 un nou scut din beton (254 x 164 x 108 m) a fost construit și
instalat în 2016, cu o greutate de 36000 t și un cost total de
peste 2 mld. Euro
 se consideră că radioactivitatea va scădea la un nivel acceptabil
abia în jurul anului 2525
 zona de excludere (sau interzisă), pe o rază de 30 de kilometri
de la centrală, unde accesul este limitat
o 7 aprilie 1993 accident nuclear la Tomsk, Rusia
 Rating INES: 4
 fabrica de reprocesare a plutoniului Siberian Chemical
Entreprise – explozie vas de reacție cu un amestec de acid nitric
concentrat, 8757 kg de uraniu, 449 g de plutoniu, alături de
deșeuri radioactive și organice rămase de la ciclul precedent de
extragere
 6 GBq de 239Pu și 30 TBq de alți radionuclizi
 norul de contaminare s-a extins 28 km în direcția NE față de
clădire
o 11 martie 2011, Fukushima-Daiichi
 Rating INES: 7
 accident ca urmare a cutremurului cu magnitudine 9, urmat de
un tsunami, care au avariat sistemele de răcire ale reactoarelor
89
 3 reactoare – nivel 5 și un reactor – nivel 3

 radiația emisă: 370 000 terabecquerel (12 aprilie 2012)
 zeci de mii de persoane evacuate, pe o rază de 20 km
 contaminarea pânzei freatice, a apei de mare (131I) și a solului pe
o distanță mai mare de 60 km NV
 Acțiunea fiziologică a radiațiilor

 Efecte somatice: imediate, cronice și întârziate
 Efecte genetice
 Efecte somatice – “boala de iradiere”
 Imediate – sindromul sistemului nervos central (convulsii, lipsă de
coordonare) și sindromul gastro-intestinal (greață, vomă, diaree)
 Cronice – depresiuni hematopoietice, sterilitate, cataracte, alopecie
 Întârziate – scurtarea vieții, neoplasme
 Efecte genetice – mutații genetice
 RADONUL
 Radonul face parte din seria radioactivă a uraniului
 Fiind un gaz inert, radonul poate ajunge cu ușurință în mediile solide,
așa cum sunt materialele de construcţii
 Doar o fracțiune din radonul produs în volumul acestor materiale ajunge
la suprafața externă a acestora și implicit este eliberat în aerul din
interiorul încăperilor construite pe baza acestor materiale.
 Concentrațiile de radon din interiorul clădirilor sunt de obicei mici,
aprox. 10-20 Bq/m3, reprezentând numai 5-10% din valoarea standard
impusă de Comisia Europeană (200 Bq/m3)
 În România sunt interzise producerea, importul și furnizarea de
materiale pentru construcția de locuințe și alte clădiri sociale, având în
produsul finit concentrații măsurate în Bq/kg ale următorilor radioizotopi:
226 232 40
Ra, Th și K, pentru care indicele de radioactivitate I este mai
mare de 0.5.
90
3.7. POLUAREA SONORA
 ZGOMOTUL
 unul din cei mai importanți factori de disconfort pentru colectivitățile
umane
 factor de stres
 ZGOMOTUL
 suprapunerea accidentală a sunetelor
 cu intensități și frecvențe diferite
 provenite din activitatea umană sau naturale
 Creșterea intensității zgomotului, mai ales în marile aglomerări urbane
 POLUARE SONORA
 Zgomotul urban, chiar la intensitate egală cu cea a zgomotelor naturale, este
mult mai periculos pentru ființele umane
 Sursele naturale de zgomot (excepție: erupții vulcanice, cutremure, alunecări
de teren) nu deranjează, au efect calmant și nu pot fi incluse în categoria
factorilor poluanți
 Zgomotul
 Intensitate
 Durată
 Frecvența sunetelor componente
 Intensitatea unei unde acustice reprezintă energia acustică transportată de
undă, în unitatea de timp, prin unitatea de suprafață perpendiculară pe direcția
de propagare. Cu alte cuvinte, intensitatea este puterea medie transportată
prin unitatea de suprafață (W/m2).
 Nivelul intensității sonore – logaritmul zecimal al raportului dintre
intensitatea acustică masurată și intensitatea acustică de referință,
intensitatea minimă audibilă la 1000 Hz, I0 = 10-12 W/m2
 limita de suportabilitate a omului la zgomot – 65 dB, limita zgomotului
dăunator – 80 dB, traumatizant – 110 dB, limita durerii – 130 dB
91
 Durata
 efectul nociv al sunetului este direct proporțional cu durata acestuia
 poate produce o psihoză periculoasă
 la intensitatea sonoră de 120 dB, omul poate fi activ doar 2 minute
 zgomotele continue variază puțin sau deloc, zgomotele variabile au
diferite niveluri maxime într-o perioadă de timp, zgomotele
intermitente sunt intercalate cu perioade de liniște, iar zgomotele de
tip impuls sunt caracterizate de niveluri sonore relativ ridicate și durate
foarte scurte
 zgomotele intermitente și de tip impuls tind să fie mai enervante din
cauza imprevizibilității lor
92
 Frecvența
 sunetelor componente este foarte importantă pentru a defini efectul
dăunator
 sunetele înalte par mai puternice și mai enervante decât sunetele joase
la aceeași intensitate
 ca referință – semnalul sonor – 1000 Hz
 domeniul audibil: 20 Hz– 20 kHz
 și ultrasunetele pot fi dăunatoare dacă au intensitate mare
 Pentru zgomotul urban se pot distinge

 Efectele directe ale mesajelor sonore
 soneria, alarma, sirena – atrag atenția
 plânsul unui copil
 Zgomotul ca produs al activității umane
 este o sursă mult mai importantă de poluare sonoră decât efectul
direct al mesajelor sonore
 mesaje care depășesc un anumit prag – devin neplăcute, chiar
insuportabile
93
 Fenomene sonore nedorite

 motoarele mașinilor și instalațiilor
 trepidațiile produse de unități mari de forță sau de mașinile de tonaj -
traficul greu
 deranjează activitatea umană
 amenință siguranța construcțiilor (tasări ale terenului)
 introduc erori de funcționare a aparatelor de măsură
 Bolile provocate de ZGOMOT

 surmenajul auditiv
 traumatismul sonor
 surditatea profesională
 Surmenajul auditiv
 fenomen fiziologic apărut după acțiunea zgomotului cu o anumită
intensitate asupra aparatului auditiv
 modificările auditive sunt reversibile
 acuitatea auditivă revine la forma inițială la câteva ore după
îndepărtarea sursei care a provocat apariția acestuia
 Traumatismul sonor
 apare la un zgomot cu intensitate mai mare de 130 dB (limita
senzației dureroase)
 chiar dacă timpul de expunere este foarte scurt
 fenomene fiziologice apărute
 senzația de amețeală, zgomote și dureri în urechi
 diminuarea acuității auditive, posibila rupere a timpanului și
lezarea urechii interne
 Surditatea profesională
 este un fenomen patologic cu frecvență mare de apariție
 la persoanele care lucrează în medii cu zgomote permanente cu
intensitate mare (130 dB)
 urechea internă este lezată ireversibil
94
 Măsuri de potecție împotriva zgomotului

 Disciplina personală și a echipelor de lucru
 controlul surselor de zgomot în locuințe
 controlul tehnic al mașinilor și instalațiilor
 Măsuri tehnice
 ecrane (fonoabsorbante) pentru sursele de zgomot
 protecția urechii și a locuinței
 tratamentul acustic al drumurilor
 protejarea cartierelor de locuit prin spații verzi
 În proiectele tehnice – obiective principale
 amplasarea corecta a surselor de zgomot
 tratarea fonică a încăperilor unde se găsesc aceste surse
 obligația de a introduce în aceste proiecte o izolare a sursei de
zgomot
 Măsuri urbanistice
 sistematizarea localității prin separarea zonelor de locuit de cele
destinate agrementului și de zonele industriale
 arterele destinate traficului greu trebuie poziționate la periferia
zonelor de locuit (șosele de centură)
 utilizarea unor vehicule de transport în comun silențioase
(tramvaie de utimă generație, troleibuze etc.)
 îndepărtarea clădirilor de sursele de zgomot prin retragerea
acestora în raport cu arterele de circulație intensă; dispunerea
blocurilor perpendicular pe axul străzii
 protejarea cu clădiri-ecran (magazine, clădiri administrative)
 prevederea perdelelor de protecție alcătuite din zone plantate
dispuse între sursele de zgomot și zona locuită
 LOCUINTELE
 izolate la zgomot prin utilizarea materialelor fonoabsorbante
 amplasarea corectă a camerelor cu surse de zgomot (ateliere,
bucătării, băi)
 AUTOSTRAZILE – TRAFICUL RUTIER
 ecrane de protecție – care să protejeze zonele locuite (pământ
sau nisip, beton, materiale speciale)
95
 alterarea peisajului – creșterea monotoniei traseului pe

autostrăzi – acumulare poluanți
 garduri verzi, perdele vegetale și arbori
 măsuri insuficiente (înălțime redusă, spații goale)
 POLITICA EUROPEANA REFERITOARE LA ZGOMOT

 80 de milioane de cetățeni din UE (20%) sunt expuși unor niveluri de
zgomot inacceptabil de mari, deoarece acestea duc la tulburări de
somn și la alte efecte adverse pentru sănătate
 Aceste efecte adverse pot fi de natură medicală, de exemplu, tensiune
ridicată, stres mental, infarcturi și tulburări de auz. Mai mult decât atât,
zgomotul poate avea un efect negativ asupra procesului de învățare.
 Se estimează că mai mult de 170 de milioane de oameni locuiesc în
“zone gri” (55-65 dB), unde zgomotul provoacă o irascibilitate acută.
 Costul financiar al zgomotului pentru societate este estimat ca
fiind între 0.2 - 2% din PIB. Aceasta înseamnă că pierderile
financiare anuale estimate datorate zgomotului din mediul
înconjurător sunt mai mari de 12 miliarde de Euro.
96
Capitolul IV – DISPERSIA AGENTILOR POLUANTI
4.1. DINAMICA POLUARII. CIRCULATIA AERIANA A AGENTILOR

POLUANTI
 Poluanții se dispersează în mediul înconjurător, propagând poluarea, uneori

până la nivel terestru global
 Căile de dispersie sunt: aerul, apa și solul
 În mod natural au loc procese de decontaminare prin:
o reacții chimice,
o degradare bacteriană,
o dezintegrare radioactivă etc.
 Omul cumulează dubla calitate de
o generator (răspândește direct în mediu pesticide, gaze de eșapament,
substanțe chimice toxice)
o vector de agenți poluanți (deblocarea nișei – casa de deșeurile
menajere și locul de muncă de deșeurile industriale)
 Transportul poluanţilor în mediu, la distanţe apreciabile faţă de sursa de

poluare, se datorează unei serii de fenomene: advecţie-dispersie.
 Convecţia (advecţia) reprezintă transportul substanţelor de către curentul de
aer, apă de suprafaţă sau apă subterană, la viteza medie a acestuia.
 Dispersia mecanică - deoarece formele matricilor solide (porii subsolului,
formele de relief etc.), au mărimi, forme şi aranjamente diferite, fluidul suport
(aer sau apă) se deplasează cu viteze variabile, diferite de viteza medie.
Poluanţii se vor deplasa cu fluidul suport (aer, apă de suprafaţă, apă
subterană), producându-se amestecul atât în sensul liniilor de curent
(longitudinal), cât şi perpendicular pe acestea (transversal).
 Dispersia moleculară - difuzia se produce ca urmare a diferenţelor de
concentraţii ale poluanţilor, evident de la concentraţii mai mari către
concentraţii mai mici.
97
 Moduri de emisie în atmosferă:

o organizat, prin canale și guri de evacuare cu debite și concentrații de
poluanți cunoscute și calculate;
o neorganizat, prin emiterea poluanților direct în atmosferă discontinuu și
în cantități puțin sau deloc cunoscute.
 Dispersia – factori de influență:
o caracteristicile fizice ale sursei (viteza şi temperatura gazelor,
înălțimea coşului de emisie şi diametrul acestuia, caracterul stabil sau
mobil al sursei, durata de emisie);
o caracteristicile chimice ale emisiei (concentrația poluantului şi nivelul
de toxicitate);
o factori naturali: parametrii meteorologici (viteza şi durata vântului,
umiditatea și presiunea aerului, precipitațiile), relieful (culoare de vale,
zone depresionare, barierele orografice) şi prezența unor suprafețe
împădurite capabile să rețină particule şi să neutralizeze unele gaze.
 Agenţii poluanţi deversaţi în timp în mediul înconjurător au determinat o serie

de efecte globale sau locale, ca de exemplu:
o efectul de seră (determinat de dioxidul de carbon şi vaporii de apă în
exces) – efect global
o insula de căldură sau calota termică – efect local manifestat în
zonele urbane cu consumuri energetice importante şi în care se
produce poluarea termică a atmosferei
o modificarea stării de sănătate a populaţiei din zonele urbane
o coroziunea materialelor şi reducerea durabilităţii construcţiilor etc.
Substanţe rezultate la arderea combustibililor pentru 1 kcal

Poluant Combustibil
[10-4 g/kcal] Lichid Cărbune Lemn Gaze
Particule 1,198 16,208 40,714 0,374
SOx (SO2) 4,297…34,376 84,287 4,857 -
COx 0,594 145,870 3,243 0,397
HC 0,350 4,052 3,243 0,159
NOx(NO2) 1,495 4,855 16,214 1,587
Aldehide 0,294 - - -
98
 Difuzia și sedimentarea poluanților în atmosferă depind de capacitatea de

difuzie și de greutatea moleculară a agenților poluanți – tendința de
segregare – de ex.:
 CO si HCN au densitatea mai mică decât a aerului, se răspândesc
rapid în straturile superioare ale atmosferei
 combinațiile volatile ale plumbului sau ale altor elemente grele rămân în
straturile inferioare
 Cel mai rapid se va produce sedimentarea particulelor grele, imediat după
întreruperea acțiunii levitatoare a vântului
 Particulele fine (dimensiuni în domeniul coloidal) vor avea o persistență mai
mare în troposferă și mai ales în stratosferă
Reguli empirice de proiectare a coșurilor de fum
 Înălțimea recomandată - cel puțin de 2,5 ori mai înalt decât clădirile
învecinate sau formele de relief apropiate - pentru a nu introduce o turbulență
importantă în coș
 Viteza gazelor la ieșirea din coș trebuie să fie de peste 20 m/s – jetul de gaze
să iasă din zona de turbulență a coșului
 viteze optime – 30-35 m/s
 Gazele evacuate din coșuri cu diametre mai mici de 2 m și înălțime sub 60 m
lovesc solul pe o distanță mai apropiată de maximul calculat
 În general, concentrațiile maxime la sol, pentru gazele emise de coșurile de
fum supuse difuziei atmosferice se găsesc la o distanța D = 5 … 10 x Hcoș
 Pentru un coș bine proiectat, când se consideră ca turbulența cauzată de
clădirile din vecinătate este neglijabilă, concentrațiile la sol sunt 0.001 … 1%
din concentrația gazului la ieșirea din coș
 Concentrațiile la sol pot fi reduse prin creșterea înălțimii coșului de fum
(variație invers proporțională cu înălțimea – H2)
 În cazul ideal, la sol, în apropierea coșului, pe un vânt destul de puternic,
concentrația agentului poluant este neglijabilă
99
Distanța de la baza coșului până la concentrația maximă la sol și valoarea cmax

pentru Q = 1 g/s și u = 1 m/s
4.2. POLUAREA APELOR SI A SOLULUI
 Apa - vector important al agenților poluanți

 Caracteristici:
 poate dizolva mai multe substanțe nocive, mobilizându-le de la locul de
producere
 poate vehicula și substante mai dense, care în aer s-ar depune rapid
 prezintă condiții favorabile pentru concentrări fizice, chimice și biologice
ale agenților poluanți
 prin ingerarea de către viețuitoare, poate influența acumularea
poluanților de-a lungul lanțului trofic
 Apa este un vector de agenți poluanți, dar în același timp formează
biotopuri specifice în bazinele naturale de apă (râuri, lacuri, mări și oceane)
unde există numeroase comunități ecologice
 Particularitățile bazinelor de apă:
 ape curgătoare – fluxul de apă antrenează continuu și într-o singură
direcție rezervele de substanțe nutritive și dă o direcție privilegiată
dispersării poluanților; turbulența contribuie la dispersia agenților
poluanți, întârzie sedimentarea și accentuează aerarea
100
 ape stătătoare – curenții de apă verticali și orizontali au efect de simplă

amestecare, poluarea este mai periculoasă deoarece lipsește
elementul de autoepurare dat de curgerea continuă a apei, dar este
limitată la dimensiunile lacului sau ale bălții
 mările și oceanele – poluarea biocenozelor situate la suprafața mărilor
este foarte importantă deoarece peștii dirijează elementele toxice spre
hrana omului
 circulația subterană – mai lentă, ajunge până la adâncimi mari în sol
 În general, unitățile industriale își evacuează apele uzate în emisarul învecinat
 Zone de evoluție ale efluentului
 Zona de jet, apare de la punctul de emisie şi se continuă atât timp cât
sursa de energie preponderentă este aceea proprie efluentului
 Zona de tranziţie, apare atunci când energia proprie a efluentului
ajunge de acelaşi ordin de mărime cu aceea a emisarului
 Zona de dispersie, zona în care efluentul îşi pierde toată energia
proprie şi evoluează numai sub acţiunea dinamicii emisarului
 Reacții chimice în bazinele acvatice
 Hidroliza – are loc descompunerea unor agenți poluanți sub acțiunea
apei
 Precipitarea – are loc separarea unor substanțe solide dizolvate și
depunerea pe fundul bazinului
 Acumularea pe șeston – consecință a precipitării sau a asimilării
agenților poluanți de către microorganisme
(Șeston – totalitatea elementelor libere vii sau moarte, care plutesc sau
înoată în apă, cuprinzând atât suspensiile inerte (abioșeston), cât și
elementele biologice (bioșeston), care pot fi reținute prin filtrare, pentru apa
potabila < 1 ml/mc)
 Căile prin care agenții poluanți sunt vehiculați de ape
 Ingerarea directă a apei de către om (min. 80 l apă pe an)
 Consumul apei contaminate de către plante şi animale
 Utilizarea apei contaminate pentru irigaţii
 Acumularea agenților poluanți pe plajele bazinelor de apă, utilizate în
scopuri sportive sau recreative (natație, canotaj, pescuit, etc.)
101
 Poluarea solului se produce direct sau indirect

 Poluarea directă
 prin deversări de deșeuri pe terenuri urbane și rurale
 prin îngrășăminte și pesticide distribuite pe terenurile agricole
 Poluarea indirectă
 prin sedimentarea agenților poluanți deversați inițial în atmosferă
 prin apa ploilor contaminate cu agenți poluanți
 prin transportul agenților poluanți de către vânt
 prin infiltrarea în sol a apelor poluate
 Particularități – reguli generale
 solurile cele mai poluate se găsesc în preajma surselor de poluare
 dacă înălțimea surselor crește, contaminarea în zona învecinată se
reduce, iar suprafața zonei contaminate crește
 nivelul de contaminare depinde de regimul ploilor, ploile favorizează
contaminarea în adâncime a solului
 natura solului influențează gradul de poluare (argilele rețin
îngrășămintele și pesticidele mai mult decât nisipurile)
 temperatura solului reduce persistența agenților poluanți și favorizează
evaporarea
 Influenţa urbanizării asupra condiţiilor de amplasament şi a mediului

înconjurător
 îndesirea construcţiilor,
 realizarea de noi zone rezidenţiale
 clădiri cu alte destinaţii - industriale, comerciale, administrative,
culturale etc.
 industria şi transporturile
 au avut ca efecte:
 modificarea condiţiilor climatice prin accentuarea diferenţelor între
temperaturile extreme
 modificarea regimului apelor subterane şi ridicarea nivelului pânzei
freatice
 creşterea presiunii exercitate de clădiri asupra terenului
 poluarea chimică, fonică, radioactivă
102
 Microclimatul urban
 Insula de căldură - acumularea căldurii în timpul zilei de către
materialele de construcții, pierderi de căldură din clădiri, smogul
 Umiditatea aerului – mai scăzută decat în zonele înconjurătoare,
datorită naturii substratului (asfalt, beton, etc.) și lipsei vegetației
 Smogul
 Creșterea cantitatii de precipitații
 Reducerea vitezei vântului datorită prezenței constructiilor, crearea
brizei urbane (de la periferie spre centru)
 Poluarea urbană este determinată de funcţionarea continuă a unor surse de

poluare specifice:
 poluarea industrială, care determină contaminare chimică, fizică,
termică şi fonică, transmisă prin atmosferă, ape reziduale sau prin
deversare pe sol ;
 poluarea din zona rezidenţială (nişa umană), caracterizată de o serie
de agenţi poluanţi cu spectru larg de influenţă;
 poluarea din transporturi, din care transportul rutier deţine ponderea
cea mai importantă din punct de vedere al potenţialului poluant,
caracterizat prin contaminare chimică, fonică, termică şi transmiterea
de vibraţii la teren.
 Vectorii (transportorii) de poluare sunt factorii naturali: apa, aerul, solul şi
factorii biologici
 Circulaţia atmosferică globală şi curgerea continuă a maselor de apă
determină dispersia agenţilor poluanţi pe zone foarte importante, determinând
o serie de efecte globale.
103
Capitolul V – CONTROLUL SI REDUCEREA CONTAMINARII

MEDIULUI
CONTROLUL CONTAMINĂRII MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

 Detecția și măsurarea agenților poluanți
 Organizarea sistemului de control și supraveghere pe teren
 Adoptarea normelor privind expunerea maximă admisă a persoanelor la
acțiunea noxelor
 Căi de detecție și măsurare
 detecția organoleptică – văz, auz, miros, gust
 indicatori fizico-chimici
 indicatori biologici
MONITORIZAREA CALITĂȚII AERULUI

 Sistem de monitorizare - obiective
 supravegherea calităţii aerului în raport cu norme şi standarde
prestabilite şi declanşarea alarmei în cazul depăşirii accidentale/
sistematice a normelor;
 identificarea surselor de poluare;
 stabilirea poluării de fond şi a tendinţelor de poluare;
 predicţii pe termen scurt pentru prevenirea poluărilor cu efecte
catastrofale;
 evaluarea impactului de mediu a diferiţilor poluanţi;
 evaluarea schimbării microclimatului sub influenţa poluării;
 validarea modelelor analitice şi empirice ale dispersiei poluanţilor în aer
 Reţeaua de monitorizare a calităţii aerului (RNMCA) cuprinde 142 staţii
automate de monitorizare a calităţii aerului
 O staţie de monitorizare furnizează date de calitatea aerului care sunt
reprezentative pentru o anumită arie în jurul staţiei. Aria în care concentraţia
nu diferă de concentraţia măsurată la staţie mai mult decât cu o "cantitate
specifică" (+/- 20%) se numeşte "arie de reprezentativitate“
 poluanţii monitorizați sunt dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx), monoxid
de carbon (CO), ozon (O3), compuşi organici volatili (COV), plumb (Pb) şi
104
pulberi în suspensie (PM10 şi PM2,5) şi parametrii meteo (direcţia şi viteza

vântului, presiune, temperatură, radiaţia solară, umiditate relativă, precipitaţii)
DEPOLUAREA AERULUI
 Procedee fizice
o Sedimentarea
o Schimbarea direcției gazelor
o Filtrarea și electrofiltrarea
o Aglomerarea și sedimentarea
o Adsorbția (reținerea substanțelor lichide sau gazoase pe un solid –
cărbune activ, zeoliți, silicagel, diatomit etc.) și absorbția (reţinerea
substanţelor lichide şi gazoase în lichide absorbante, cum sunt: apa,
soluţiile apoase, uleiurile, motorina etc.)
 Utilaje
o Camere de depunere, cicloane, electrofiltre, filtre cu saci
 Procedee chimice
o Chemosorbția
o Absorbția în soluții
o Oxidarea prin ardere sau catalitic
o Reducerea catalitică
 În multe cazuri, procedeele chimice de epurare a gazelor completează
procedeele fizice
 Depoluarea gazelor de eșapament
 Biofiltrarea
o Fluxul de gaz poluat este trecut, în sens ascendent sau descendent,
printr-un strat solid (material filtrant), care constă dintr-un material
biologic (compost, turbă, scoarţă de copac etc.). Materialul filtrant
suportă un film subțire de apă, în care există microorganisme viabile.
o Poluarea din fluxul de gaz este reținută prin adsorbție pe materialul
filtrant, iar apoi degradată de microorganismele prezente.
o Materialul filtrant poate servi ca furnizor de elemente nutritive necesare
microorganismelor.
o Produsele de conversie biologică sunt: dioxidul de carbon, sulfați, nitrați
etc.
105
COMBATEREA POLUĂRII AERULUI

 Strategia pentru protecţia atmosferei - obiective:
o aplicarea celor mai bune tehnologii pentru purificarea aerului emis, a
celor mai adecvate tehnici disponibile;
o reorganizarea producţiei şi instalaţiilor poluatoare astfel încât să se
reducă sau să se evite emisiile de substanţe poluante în atmosferă;
o înlocuirea substanţelor dăunătoare calităţii aerului cu substanţe mai
puţin dăunătoare şi cu substanţe inofensive;
o asigurarea dispersiei maxime a emisiilor (coşuri înalte dotate cu filtrele
necesare câtă vreme se mai folosesc aceste tehnologii).
COMBATEREA POLUĂRII AERULUI - GES

 industria - mult mai eficientă din punct de vedere al consumului de energie,
trecând de la utilizarea combustibililor fosili bogaţi în carbon (cărbune), la
combustibili săraci în carbon sau la combustibili alternativi; restructurarea
industriei energetice
 transportul - orientare spre mijloace mai puţin poluante şi cu consumuri
reduse
 construcţiile - eficiente energetic şi să tindă spre utilizarea surselor de
energie regenerabile
 echipamente şi produse cu consum redus de energie
 pădurile - protejate şi extinse
MONITORIZAREA CALITĂȚII APEI

 APE UZATE - Ape reziduale care provin din activităţi casnice, sociale sau
economice, conţinând substanţe poluante sau reziduuri care le alterează
caracteristicile fizice, chimice şi bacteriologice.
 APE UZATE URBANE - ape uzate menajere sau amestec de ape uzate
menajere cu ape uzate industriale şi/sau ape meteorice
 APE UZATE MENAJERE - ape uzate provenite din gospodării și servicii, care
rezultă de regulă din metabolismul uman și din activitățile menajere
 Condiții pentru admiterea apelor uzate industriale în rețeaua de

canalizare orășenească (NTPA 002/2002)
106
o temperatura max. 40oC;

o pH–ul cuprins între 6,5 şi 8,5;
o materii în suspensie max. 350 mg/l;
o azot amoniacal max. 30 mg/l;
o fosfor total max. 5 mg/l;
o cianuri totale max. 1,0 mg/l;
o clor rezidual liber max. 0,5 mg/l;
o hidrogen sulfurat şi alte sulfuri, la pH=6,5 max. 1,0 mg/l.
Dacă nu, stații de preepurare în cadrul unității industriale.
 Indicatori de apreciere a poluării fizice a apelor uzate

 Indicatori de apreciere a poluării chimice a apelor uzate
 Indicatori de apreciere a poluării bacteriologice a apelor uzate
 Indicatori de apreciere a caracteristicilor radioactive ale apelor uzate
Indicatori de apreciere a poluării fizice a apelor uzate

 Turbiditatea apelor uzate este dată de prezenţa în apele uzate, în diverse
stadii de dispersie, a substanţelor de natură organică sau anorganică.
Aprecierea gradului de turbiditate se face pe o scară având ca etalon
turbureala produsă de 1 mg caolin, sau silice, într-un litru de apă distilată,
conform STAS 6323.
o De exemplu, pentru apa potabilă, conform STAS 1342, se admite un
grad maxim de turbiditate pe scara silicei de 10o; turbiditatea apelor
uzate neepurate se situează în jurul valorii de 500o silice.
 Culoarea apelor este dată de diverse substanţe dizolvate, sau în dispersii
fine. Aprecierea culorii se face utilizând ca etalon culoarea unei soluţii formată
dintr-un miligram de cloro-platinat de potasiu şi clorură de cobalt. Astfel este
definit un grad de culoare. De exemplu, pentru apele potabile, conform STAS
1342, gradul de culoare maxim admis este de 30; culoarea apelor uzate
neepurate poate atinge 300-500 grade pe scare Pt/Co.
 Mirosul apelor uzate este datorat degajărilor de gaze dizolvate (H2S, NH3
etc.), vaporilor de substanţe volatile aflate în apele uzate, respectiv
mercaptan, produse petroliere şi datorită gazelor rezultate din procesele de
fermentare a unor substanţe organice. Apa potabilă trebuie să fie fără miros.
107
 Temperatura apelor uzate se datorează proceselor de producţie de unde

acestea rezultă şi se măsoară în grade Celsius. Temperatura ridicată prezintă
importanță pentru intensificarea procesului de descompunere a materiei
organice. Totuși, creșterea vitezei de descompunere este limitată de faptul că,
odată cu ridicarea temperaturii, se produce o scădere a conținutului de oxigen
din apă, iar oxigenul are un rol esențial în acest proces.
Indicatori de apreciere a poluării chimice a apelor uzate

 Substanţe solide sedimentabile (S.S.S.) – acestea permit a se aprecia în ce
măsură se poate reduce poluarea apelor uzate prin sedimentare (decantare)
sau prin centrifugare. Determinarea S.S.S. se efectuează prin centrifugarea și
deshidratarea sedimentului la 105oC. Conţinutul de substanţă uscată (S.U.)
rezultat se raportează la volumul probei, care este 1 dm3. Deci, concentraţia
apelor uzate în materii sedimentabile se exprimă în S.U. (mg/dm3).
Prin calcinarea la 600oC a sedimentului rezultat la 105oC se obţine cantitatea
de substanţe anorganice (S.S.A.) conţinute de S.S.S., iar diferenţa care s-a
volatilizat prin calcinare reprezintă substanțele organice (S.S.O.) sau
substanțele volatile (S.V.):
S.S.O.= S.S.S.(105oC) – S.S.A.(600oC)
Acestea se raportează (fiecare dintre ele) la volumul probei de ape uzate,
respectiv la 1 dm3: S.S.O. (mg/dm3) sau S.S.A. (mg/dm3).
 Substanţele solide dizolvate (S.S.D.) – se determină prin filtrarea unei probe
de apă uzată de 1 dm3 printr-o membrană permeabilă numai la apa şi
suspensiile solide dizolvate. Filtratul se evaporă la 105oC, iar sedimentele
rămase reprezintă substanţele solide dizolvate (S.S.D.).
 Substanţele solide coloidale (S.S.C.) – se determină trecând o probă de
apă, din care s-au eliminat suspensiile sedimentabile şi flotabile, (S.S.S. şi
S.S.F.) printr-o membrană permeabilă la apa care conţine numai solide
dizolvate. Suspensiile reţinute pe membrana permeabilă, uscate la 105oC
reprezintă (S.S.C.).
 Suspensiile solide flotabile (S.S.F.) - reprezintă substanţele cu densitatea
specifică subunitară, care se pot separa din apele uzate prin flotare naturală
sau ajutată prin diverse procedee.
108
 CBO5 - Consumul biochimic de oxigen la 5 zile - reprezintă un indicator

indirect de determinare a substanţelor de natură organică, degradabile şi
asimilabile de microorganisme.
Determinarea se face cu o probă de apă uzată în care se introduce în anumite
proporţii, în funcţie de încadrarea acestora, apa saturată cu O2. După ce proba
respectivă este ţinută într-un incubator la t=20oC, timp de cinci zile, se
determină oxigenul (O2) care a mai rămas în apele uzate. Diferenţa între O2
iniţial şi O2 rezidual, reprezintă consumul de O2 al microorganismelor aflate în
apă. Consumul de oxigen este proporţional cu concentraţia de substanţe
organice degradate de microorganisme.
Consumul biochimic de oxigen la cinci zile, reprezintă circa 70 % din consumul
total de oxigen necesar degradării întregii cantităţi de substanţe organice în
apa care are loc în 20 zile, CBO20.
Consumul biochimic de oxigen se produce în două faze:
o Faza primară (a carbonului) – oxigenul se consumă pentru oxidarea
substanțelor organice; începe imediat și are o durată de cca. 20 zile, la
20 grd. C
o Faza secundară (a azotului) – oxigenul se consumă pentru
transformarea amoniacului în nitriți (NO2-) și apoi în nitrați (NO3-).
Procesul începe după 10-11 zile și durează pană la 100 zile.
Procesele prezentate se desfășoară controlat în stațiile de epurare, dar se
produc și natural în emisari.
 Consumul chimic de oxigen (CCO) - indicator indirect al cantităţii de
substanţe organice aflate în apele uzate.
Consumul chimic de oxigen permite aprecierea cantităţilor de substanţe
organice atât biodegradabile, cât şi nebiodegradabile, care pot fi oxidate direct
de oxigen (distrugerea structurii acestora, prin preluarea de către O2 a
hidrogenului din molecula de substanţă organică).
Determinarea CCO se efectuează prin utilizarea bicromatului de potasiu
(K2Cr2O7), sau permanganatului de potasiu (MnO4K), care cedează apelor
uzate O2.
 Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) este un indicator al reacţiei apelor
uzate, care pot fi alcaline, acide sau neutre.
Proprietăți bacteriologice ale apelor uzate
109
 Sub aspectul efectului asupra organismului uman

 Bacterii banale (nedăunătoare)
 Bacterii coliforme – în număr redus sunt inofensive
 Bacterii saprofite - contaminare cu reziduuri umane și animale
 Bacterii patogene – produc îmbolnăvirea organismului (boli hidrice –
febra tifoidă, holera, dezinteria)
EPURAREA APELOR UZATE

Schema tehnologică a unei staţii de epurare cuprinde 2 linii tehnologice:
 linia tehnologică a apei uzate, care are ca scop respectarea condiţiilor de
calitate a efluenţilor, înainte de evacuarea lor în receptorii naturali (NTPA
001/2005);
 linia tehnologică a nămolului, care are ca scop:
o diminuarea cantităţilor de nămol
o nămoluri cât mai puţin periculoase pentru factorii de mediu
o obţinerea de substanţe valorificabile economic (agricultură, energie,
materiale de construcţie etc.)
 Epurare corespunzătoare - epurarea apelor uzate prin orice proces şi/sau

sistem care, după evacuarea apelor uzate, permite receptorilor să întrunească
110
obiectivele relevante de calitate prevăzute în normele tehnice şi în avizele şi

autorizaţiile de gospodărire a apelor în vigoare
 Epurare primară - epurarea apelor uzate printr-un proces fizic şi/sau chimic,
care implică decantarea materiilor în suspensie sau prin alte procedee, în care
CBO5 al apelor uzate influente este redus cu cel puţin 20%, iar materiile în
suspensie, cu cel puţin 50%
 Epurare secundară - epurarea apelor uzate printr-un proces biologic cu
decantare secundară sau printr-un alt procedeu care permite respectarea
condiţiilor prevăzute în normele tehnice ale Directivei 91/271/CEE privind
epurarea apelor uzate urbane
 Gradul de epurare/preepurare pentru încărcarea în suspensii, substanţe
organice, substanţe toxice, metale grele, uleiuri, gaze etc. se stabileşte
procentual, luând în considerare încărcarea apelor uzate şi limitele impuse de
normele şi avizele obţinute, respectiv
M m
G  100 [%]
M
în care:
M - concentraţiile (cantităţile) în elemente poluante ale apelor uzate, după
preepurările locale şi bazinul de uniformizare;
m - concentraţiile (cantităţile) limită în elemente poluante, impuse prin
legislație.
CBO5 - poate fi redus cu:
o cca 15…20%- prin site;
o cca 20…40%- prin decantare;
o cca 40…70%- prin tratare chimică;
o cca 60…90%- prin epurare biologică anaerobă;
o cca 75…98%- prin epurare biologică aerobă cu nămol activ;
o cca 40…90%- prin filtrare, supraclorare, sau ozonizare.
 Epurarea mecanică constă în trecerea apei prin grătare, site, deznisipatoare,
separatoare de grăsimi și uleiuri, decantoare, avand rolul de a reține: frunze,
cârpe, ambalaje, lemne, plastice, nisip, suspensii fine.
 Epurarea mecano–chimică se face după epurarea mecanică și constă în
introducerea unor substanțe care să favorizeze acumularea materiilor
coloidale în flocoane mari, sau care reacționează cu substanțele aflate în apă
și dau compuși care sunt mai ușor de separat.
111
 Epurarea biologică constă în trecerea apei prin filtre biologice sau bazine de
nămol activ urmate de decantoare.
 Epurarea terțiară (avansată) se aplică apei uzate înainte de evacuarea în
emisar pentru a scădea concentrația anumitor poluanți sub limita permisă
pentru evacuare.
 Filtrele biologice sunt bazine umplute cu material filtrant (piatră spartă, cocs,
caramidă), care datorită membranei biologice și cu un aport de oxigen conduc
la o epurare eficientă.
 Bazinele de nămol activ sunt bazine prin care apa primește un aport
suplimentar de oxigen și au o viteză de curgere foarte mică, formând “nămolul
activ” cu rol de epurare/degradare a substanței organice.
 Fosele septice au ca scop decantarea apei uzate și fermentarea nămolului
rezultat din sedimentare. Sunt folosite pentru gospodării izolate, cabane.
Bazine cu nămol activ

 Bazinele cu nămol activ realizează amestecul:
o apei uzate, conţinând substanţe organice care constituie hrana
bacteriilor mineralizatoare (așa numitul substrat organic);
o aerul, care conţine oxigen și care este furnizat prin procedee mecanice,
pneumatice, mixte sau cu jet;
o nămolul activat de recirculare, care conţine materialul celular viu
necesar menţinerii unei anumite concentraţii a nămolului activat în
bazinul de aerare, corespunzătoare unui anumit grad de epurare
necesar.
 Amestecul celor 3 elemente trebuie să se facă astfel încât, indiferent de
procesul de aerare, să fie îndeplinite condiţiile esenţiale:
o să se introducă oxigenul necesar desfășurării proceselor bio-
chimice din bazinul de aerare;
o să se realizeze o bună omogenizare a celor trei elemente (apa uzată,
aerul și nămolul activat de recirculare);
o să fie evitată depunerea flocoanelor de nămol în orice punct din
bazinul de aerare.
112
Schemă generală de epurare convenţională cu bazine cu nămol activat:

Qc – debitul de calcul; Qnr – debitul de nămol recirculat; cna – concentrația
nămolului activat; cnr – concentrația nămolului de recirculare; Na – cantitatea
de nămol activat; Nr – cantitatea de nămol recirculat; Ne – cantitatea de nămol
în exces
COMBATEREA POLUĂRII APEI

 Limitarea evacuării de reziduuri în apă
 Reducerea consumurilor de apă în industrie prin recircularea apei folosite ca
agent de racire și reintroducerea in sistem a celei utilizate ca solvent, după
corectarea adecvată a calității
 Utilizarea, întreținerea și exploatarea stațiilor de epurare a apelor reziduale și
asigurarea condițiilor de calitate corespunzătoare conform reglementărilor de
mediu impuse
 Interzicerea depozitării deșeurilor de orice fel pe malurile apelor naturale sau
pe albiile râurilor
 Interzicerea deversării în apele naturale a produselor sau ambalajelor ce
conțin uleiuri, combustibili, substanțe periculoase, substanțe radioactive sau
pesticide
CONTROLUL CALITĂȚII SOLULUI

 Solul – amestec neomogen de substanțe minerale provenite din dezgregarea
rocilor și organice rezultate în urma descompunerii materiei organice moarte.
113
 Caracteristici fizice – umiditate, compoziție granulometrică, textură,

capilaritate, densitate, densitate aparentă, etc.
 Indicatori chimici de calitate – reacția solului, gradul de saturație cu
îngrășăminte chimice (N, P, K), gradul de infestare cu pesticide,
microelemente, elemente de ordin secundar, etc.
 Indicatori microbiologici – numărul total de germeni, numărul bacteriilor
coliforme, numărul bacteriilor sulfito-reducătoare, etc.
 Radioactivitatea solului
COMBATEREA POLUĂRII SOLULUI

 Măsuri de prevenire și combatere a poluării solului
o evitarea desecărilor necontrolate care produc sărăturarea solurilor;
o folosirea rațională a îngrășămintelor și a pesticidelor în agricultură și
silvicultură;
o oprirea defrişărilor necontrolate, reducerea păşunatului excesiv;
o exploatarea terenurilor în pantă și executarea lucrărilor să se facă pe
curbele de nivel și nu din deal în vale, cum se practică în prezent în
multe locuri;
o împădurirea zonelor cu fenomene de eroziune avansată;
o supravegherea atentă a activităților potențial poluante (de tipul forajelor
pentru petrol);
o colectarea igienică a deșeurilor menajere în recipiente speciale, pe cât
posibil colectarea selectivă pe tipuri de deșeuri;
o îndepărtarea organizată și la perioade cât mai scurte a deșeurilor
colectate, reciclarea, valorificarea sau eliminarea controlată;
o colectarea (recuperarea), transportul, reciclarea și valorificarea
deșeurilor sau, când acestea nu mai sunt posibile, eliminarea lor prin
depozitarea în rampe ecologice, aplicându-se principiul celor 3R:
recuperare, refolosire, reciclare;
o folosirea materialelor biodegradabile şi reciclabile.
REZERVAȚII NATURALE
 înfiinţate încă din secolul al XIX-lea
 au ca scop ocrotirea mediului natural, protejarea unor plante sau animale pe
cale de dispariţie
114
 Parcul Național al insulei Groenlanda, cel mai întins de pe glob (1974, 70

mil. ha), ocrotește totul: imensa masă de gheață, fiordurile, fauna (ursul alb,
boul moscat, vulpea polară, iepurele polar, numeroase specii de păsări etc.),
vegetația
 Parcul Național Yellowstone (1872, 8987 km2), primul parc național din lume
și cel mai mare din SUA, fiind ocrotite forme și fenomene naturale dintre cele
mai diverse și spectaculoase: platouri cu aspect selenar, canioane, cascade
(Yellowstone Falls măsoara 93 metri), cea mai mare concentrație de gheizere
de pe Glob (cca. 300!), izvoare fierbinți, solfatare, vulcani noroioși, păduri
pietrificate, o floră și o faună foarte bogate etc.
 Parcul Național Galápagos (1959), care se suprapune arhipelagului omonim
din Pacific, adăpostește o faună și o floră deosebit de originale, cu numeroase
endemisme (broasca țestoasă uriașă, iguana marină, cormoranul fără aripi și
altele), inclus în lista Patrimoniului mondial aflat în pericol
 Parcul național Gir (India, 1975) reprezintă unicul habitat de pe continentul
asiatic pentru leu, ocrotind totodată și alte specii rare (leopardul, antilopa
nilgai, gazela chinkara etc.)
 Rezervația naturală (forestieră) Codrul secular Slătioara, din masivul
Rarău, ocrotește una dintre cele mai vechi păduri românești și, totodată,
europene, având în componența sa arbori falnici (brazi, molizi etc.), cu înălțimi
până la 50 m și diametre de peste un metru (1941, 1065 ha)
 Arie naturală protejată - Zonă terestră, acvatică sau subterană cu perimetru
bine stabilit și având un regim special de ocrotire sau conservare în care
există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni cu valoare
științifică sau culturală deosebită.
 Rezervație naturală - Este o arie în care întregul cadru natural sau anumite
exemplare floristice, faunistice sau geologice sunt ocrotite de lege. Sunt
protejate, pentru conservarea lor, ecosisteme, specii de plante sau de
animale, elemente geologice etc. de interes știintific sau peisagistic.
 Parc național - Reprezintă un spațiu natural reprezentativ, cu diverse peisaje
geografice, obiecte și complexe naturale, specii floristice și faunistice
autohtone, destinat utilizării în scop știintific, recreativ, economic, cultural,
instructiv, educativ etc.
 Parc natural - Arii naturale protejate al căror scop este protecția și
conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților
115
umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zona distinctivă cu valoare

peisagistică și culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
 Rezervațiile biosferei sunt arii protejate, care îmbină conservarea,
reprezentând ecosistemele majore ale globului și dezvoltarea durabilă, servind
ca model de dezvoltare pentru medii particulare. Ele formează o rețea
mondială pentru cercetarea și monitorizarea ecologica și reprezintă zone
pentru conștientizare, educație și instruire în domeniul mediului.
În România au fost declarate până acum trei rezervații ale biosferei, și anume:
o Delta Dunării
o Parcul Național Retezat
o Pietrosul Rodnei
Rezervații naturale din România (sursa: www.rezervatiinaturale.ro)
116
Capitolul VI – RECICLAREA MATERIALELOR DE

CONSTRUCŢII
RECICLAREA DEŞEURILOR
 Avantaje:
o Conservarea resurselor naturale
o Reducerea spaţiului de depozitare
 Dezavantaje:
o Colectarea, transportul, valorificarea și prelucrarea finală a
materialelor necesită energie suplimentară
o Necesitatea subvenţionării programelor de reciclare
Dezvoltarea unei economii circulare și utilizarea eficientă a resurselor

 În România, utilizarea eficientă a resurselor este scăzută și economia
circulară rămâne slab dezvoltată.
 „Productivitatea resurselor” (eficiența economiei în a utiliza resurse
materiale pentru a produce bogăție) a fost cea mai scăzută din UE în 2015,
situându-se la 0,31 EUR/kg, comparativ cu media UE de 2,0 EUR/kg.
 Rata de depozitare a deșeurilor este cea mai mare din UE (82% în 2013),
aceasta indicând faptul că resursele nu sunt păstrate în cadrul economiei
atunci când un produs a ajuns la sfârșitul duratei sale de viață.
Pachetul de măsuri al Comisiei Europene privind economia circulară

 Introducerea unor rate de reciclare obligatorii pentru diferitele categorii
de deșeuri, în baza obligațiilor EPR (Extended Producer Responsibility/
Responsabilitatea Extinsă a Producătorului), companiilor care introduc pe
piață bunuri ce rezultă ulterior în deșeuri. De exemplu, deșeurile de mase
plastice, sticlă, metale, hârtie și carton, ca și deșeurile biodegradabile, nu
vor mai fi acceptate pentru depozitarea finală.
 Introducerea obligativității reproiectării produselor cu două obiective:
o creșterea proporției materiilor prime provenite din reciclare în totalul
materiilor prime utilizate de companii;
117
o creșterea gradului de reciclabilitate a produselor la finele ciclului de

viață, concomitent cu rescrierea Codului European al Deșeurilor în
vederea reconsiderării unor deșeuri drept materii prime
secundare.
 Adoptarea de instrumente economice de promovare a reutilizării și
stimulare a simbiozei industriale și a produselor mai ecologice.
 Creșterea ratei de reciclare a deșeurilor municipale la minimum 65%
până în anul 2030.
 Creșterea ratei de reciclare a deșeurilor de ambalaje la minimum 75%
până în 2030.
 Plafonarea ratei de eliminare finală pentru toate categoriile de deșeuri la
un maxim de 10% până în anul 2030, inclusiv prin instrumente fiscale și de
de coerciție, precum interzicerea depozitării deșeurilor colectate separat și
suprataxarea depozitării deșeurilor.
 Reducerea cu 50% a deșeurilor alimentare până în 2030.
 Introducerea de standarde și obligații minime la utilizatorii de apă cu
privire la ratele de recirculare obligatorii, în funcție de sector.
 Plastice:
o Greutate specifică mică – necesitatea sortării, compactării şi
balotării înainte de transport
o Potenţial de contaminare – uzarea granulatorilor şi a altor
echipamente utilizate
o Infrastructura de colectare trebuie să urmărească cerinţele pieţei,
astfel ca valoarea materialelor valorificate să acopere costurile de
colectare, prelucrare şi transport
 Doze metalice:
o Nu există infrastructură separată de colectare
o Greutate specifică acceptabilă, dar cantitate generată relativ mică
o Potenţial de contaminare – uzarea echipamentelor utilizate
o Infrastructura de colectare şi prelucrare – centre de colectare
(contracost) - compactare+balotare, transport, prelucrare (lingouri,
foi subţiri), refolosire
o Retopirea aluminiului economisește 95% din energia necesară
producerii primare a metalului
118
 Hartie şi carton:
o Infrastructură separată de colectare
o Greutate specifică mare, cantitate generată mare
o Potenţial de contaminare – pot fi foarte uşor contaminate
o Toate fabricile de hartie din ţară acceptă deşeuri în vederea
reciclării
o Dintr-o tonă de deşeuri de hârtie se pot produce 2500 de caiete
şcolare sau 12 300 ziare
 Sticlă:
o Infrastructură de colectare – în centrele comerciale
o Greutate specifică mare, cantitate generată mare
o Potenţial de contaminare – pot fi foarte uşor contaminate, dar uşor
de curăţat
o Sticla reciclată – noi recipiente din sticlă, vată de sticlă, materiale de
construcţii (cărămizi, ţigle, ceramică)
o În România, 90 la sută din ambalajele de sticlă ajung la depozitele
de deşeuri. Elveţia reciclează peste 90% din sticlele de pe piaţă.
 Echipamente electrice şi electronice:
o Infrastructură de colectare – sistem centralizat
o Potenţial de contaminare – conţinut mare de substanţe periculoase
o Prima etapă este îndepărtarea materialelor periculoase, apoi
dezasamblarea pe tipuri de materiale reciclabile (plastic, metale,
sticlă, etc.) care pot fi refolosite ca materie primă secundară
 Lemn:
o Nu există infrastructură de colectare separată
o Surse: managementul pădurilor, prelucrarea lemnului, construcţii şi
demolări
o Potenţial de contaminare – pot fi uşor contaminate, mai ales cele
rezultate din construcţii şi demolări
o Pot fi prelucrate pentru obţinerea combustibililor alternativi,
reutilizate în fabricarea mobilierului
 Deşeuri din construcţii şi demolări:
o Cantitatea valorificată va creşte ca urmare a taxelor de depozitare şi
a legislaţiei
119
o Potenţial de contaminare – pot fi uşor contaminate, este

recomandată separarea deşeurilor periculoase de cele inerte sau
necontaminate
o Pot fi utilizate la construcţia de drumuri ca materiale de umplutură,
la umplerea minelor, la acoperirea straturilor de deşeuri din
depozite, la fabricarea de materiale de construcţie
 Deşeuri din construcţii şi demolări – componență:
o 40...50% moloz (beton, asfalt, cărămizi, praf etc.);
o 20...30% deşeuri din lemn (diverse resturi de lemn - cioturi,
scânduri, compartimentări, grinzi, lambriuri, şindrile);
o 20...30% deşeuri solide amestecate (lambriuri vopsite sau
contaminate, metale, produse pe bază de smoală, sticlă, tencuială,
azbest şi alte materiale pentru izolaţie, produse petroliere, elemente
de instalaţii sanitare, termice şi electrice).
 Deşeuri din construcţii şi demolări – separarea materialelor:
o Separarea pe șantier – muncă intensă, durată mare
o Separarea pe șantier și procesarea – cantitate mare dintr-un
anumit material
o Amestecarea deșeurilor, separare și procesarea lor în afara
șantierului – demolarea în masă durează mai puțin, dar materialul
rezultat este amestecat, trebuie amenajate zone permanente în care
se primesc deșeuri amestecate rezultate din demolări
120
MATERIALE DE CONSTRUCŢII
 Protecția mediului apare ca una din cerințele esențiale ale Directivei
europene privind produsele de construcție, obiectivul său global constând
în evaluarea și controlul impactului construcțiilor asupra mediului interior și
exterior și în evaluarea modului în care acestea influențează sănătatea
ființelor umane.
 Cele mai recente studii care vizează optimizarea protecției mediului
promovează o abordare sinergică a unor demersuri până în prezent
disociate în mod artificial.
 Astfel, protecția mediului înconjurător, protecția mediului construit, protecția
mediului natural sau a biodiversității, protecția mediului interior etc. sunt
noțiuni care desemnează domeniile de intervenție în vederea protecției
mediului la scară globală:
o ameliorarea cadrului de viață exterior și a peisajului construit,
o ameliorarea confortului la interiorul construcțiilor (prin abordarea
sănătății și igienei clădirilor și calității ambianțelor),
o utilizarea rațională a materialelor și produselor de construcții și
controlul elementelor care intră în componența acestora,
121
o gestiunea deșeurilor de construcție și organizarea șantierelor,

o adaptarea clădirilor la necesitățile utilizatorilor,
o utilizarea rațională și gestionarea energiei în sensul reducerii
poluării aeriene,
o utilizarea rațională a apei (prin integrarea aspectelor de economie și
tratare a apei),
toate aceste domenii de intervenție induc noțiunile managementului
mediului și impactului construcțiilor și produselor de construcții asupra
mediului înconjurător, asupra mediului interior și asupra utilizatorilor
acestora
 Totodată, conceptul recent al "Calității ecologice a unei clădiri", tradusă
prin aptitudinea clădirii de a proteja resursele naturale și de a satisface
exigențele de confort, de sănătate și de calitate a vieții ocupanților pe
durata întregului ciclu de viață al acesteia - este o ilustrare perfectă a
caracterului global al protecției mediului.
 Exigențele de calitate a mediului cărora trebuie să li se supună o clădire se
grupează în jurul a mai multor obiective care fac referință la mediu ca la un
cadru global:
o relație armonioasă cu mediul de proximitate,
o opțiune integrată privind procedeele și produsele de construcție,
"șantier ecologic" sau "verde" (al cărui impact asupra mediului este
minimal sub toate aspectele),
o gestiunea deșeurilor de construcție,
o gestiunea energiei, gestiunea apei,
o menținerea în stare de funcționare,
o confortul higrotermic, confortul acustic, confortul vizual, confortul
olfactiv,
o condiții sanitare, calitatea aerului, calitatea apei.
 Industria de construcții consumă 40% din piatra brută, pietrișul și nisipul

folosite anual pe glob și 25% din lemnul din pădure (Worldwatch Institute,
SUA)
 Folosirea materialelor reciclate nu este la ora actuală o practică curentă, o
excepție fiind utilizarea deșeurilor de la construcții și demolări ca agregate
la fundații și construirea drumurilor, totuși în unele țări procentul deșeurilor
122
reciclate în acest mod ajungând la cca. 85%. Procesele de demolare și

prelucrare a deșeurilor rezultate trebuie executate astfel încât să nu se
producă poluarea agregatelor reciclate (de ex. cu azbest, metale grele). Un
alt exemplu este reciclarea betonului armat în Suedia. Multe construcții
datând din anii ’60 – ’70 au fost demolate recent, pentru unele dintre
acestea aproape tot betonul fiind reciclat. Există proiecte care privesc
demolarea unor vechi fabrici, poduri, spitale etc. De altfel, această țară
este foarte avansată în domeniul refolosirii și reciclării materialelor: aprox.
90% din cantitățile de piatră naturală, nisip și pietriș din sectorul de
construcții sunt refolosite, asfaltul cca. 60%, iar deșeurile de beton cca.
20%. Anual, în jur de 6 mil. tone de deșeuri sunt eliberate prin demolarea
drumurilor, instalațiilor și clădirilor. Din acestea, 43% sunt refolosite, 7%
reciclate, 5% incinerate pentru producerea de energie și 45% sunt
aruncate sau depozitate.
 Aspecte importante:
o materialele regenerabile;
o materialele reciclabile/refolosibile;
o dezasamblare ușoară;
o dimensiuni standardizate;
o energie încorporată scăzută;
 materiale netoxice.
 Sistem de clasificare (G. Blachère, 1996) - profilul RCD PE al unui

material:
Caracteristica Clase de material
R –regenerabilitatea R1 – complet regenerabil (ex. lemnul)

R2 – parțial regenerabil
R3 - neregenerabil
C - reciclabilitatea C1 – reciclabil pentru același produs (ex. oțel, aluminiu)

C2 – reciclabil pentru alt produs (ex. sticlă, beton)
C3 – nereciclabil (ex. beton armat, poliester)
123
D - biodegradabilitatea D1 – biodegradabil
D2 – nebiodegradabil, netoxic
D3 – nebiodegradabil, toxic
P – energia consumată / P1 – E < 2000 kW/t

tonă produs P2 – E = 2000 – 5000 kW/t
P3 – E > 5000 kW/t
E – energia produsă prin E1 – combustibil, fără noxe rezultate prin ardere

arderea deșeurilor E2 – necombustibil
E3 – combustibil, cu noxe gazoase (ex. PVC)
 Astfel, oțelul va avea următorul profil: R3C1D2 P2E2, lemnul R1C2D1 E1P1,
iar betonul simplu R3C2D2 P2E2. Acest tip de profil nu se poate însă
condensa într-o notă unică, datorită diversității și ponderii diferite a
caracteristicilor.
 Întotdeauna, alegerea unui material va depinde de preț și de calitate.
Deocamdată, chiar având aceeași calitate, materialele reciclate vor fi
preferate doar dacă vor avea un preț mai mic, de unde rezultă necesitatea
introducerii unor instrumente economice care să încurajeze reciclarea și
folosirea materialelor reciclate, precum și a certificării materialelor reciclate.
ECOETICHETAREA
 Ecoetichetarea este o metodă voluntară a certificării performanţei de
mediu practicată la nivel mondial;
 Furnizează consumatorilor informațiile necesare pentru a alege produse cu
impact mai scăzut asupra mediului;
 Stimulează preocupările privind mediul în dezvoltarea produselor.
 Cf. ISO 14020, există trei tipuri de etichete ecologice:
o Tipul I, bazate pe o schemă multicriterială (ex. ecoeticheta UE);
o Tipul II, declarații de mediu pe proprie răspundere;
o Tipul III, etichete obținute prin certificare de terță parte, pe baza
LCA.
 Există câteva sute de etichete ecologice, în diferite țări, pentru o gamă
variată de produse.
124
ETICHETE ECOLOGICE
 Eticheta ecologică a UE pentru unele produse folosite în construcții
(vopsele, parchet etc.), etichetă de mediu de tip I;
 Nu se acordă pentru alimente și produse medicale;
 “Floarea europeană” se acordă pe baza criteriilor specifice fiecărui grup
de produse, stabilite prin decizii. Aceste criterii specifice reprezintă, de fapt,
cerințele, pentru fiecare aspect de mediu menționat într-o matrice
indicatoare de evaluare, pe care un produs trebuie să le îndeplinească
pentru a-i putea fi acordată eticheta UE ecologică.
 Etichetele FSC (Forest Stewardship Council), PEFC (Programme for the

Endorsement of Forest Certification Schemes), sau SFI, care indică lemn
certificat ca provenind din păduri gestionate în mod durabil.
 Etichetă ce garantează comerțul echitabil. Comerțul

echitabil este un parteneriat comercial, bazat pe dialog,
transparență și respect, care urmărește să asigure o mai
mare echitate în comerțul internațional.
 Punctul verde semnifică faptul că furnizorul de ambalaje

marcate cu semnul în cauză a contribuit financiar la costurile
de recuperare și reciclare a ambalajelor introduse pe piață.
 Bucla Mobius înseamnă că produsul sau o parte din acesta poate fi

reciclat acolo unde sunt instalații disponibile.
125
 Etichete care indică că produsele/ambalajele provin din materiale reciclate.

Numărul arată procentul de material reciclat care a fost folosit.
FOLOSIREA DE MATERIALE SUSTENABILE – checklist (cf. www.RoGBC.org)

 S-a limitat folosirea de materiale care emit COV (compuși organici volatili),
în special în anvelopa clădirii?
 Dacă au fost folosite materiale care emit COV, s-a verificat nivelul de
emisie al acestora?
 S-au folosit panouri OSB netratatate cu formaldehidă?
 Materialele folosite sunt colectate sustenabil și procesate în așa fel încât
impactul lor asupra mediului să fie minim?
 Cheresteaua folosită este certificată FSC și PEFC?
 Ați folosit materiale locale?
 Ați folosit materiale rămase de la alte proiecte de construcție?
 Ați folosit materiale reciclate?
 Ați colaborat cu un inginer care a revăzut design-ul și structura și v-a sfătuit
cum să folosiți materialele?
126
Capitolul VII – ELEMENTE DE DREPTUL MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR
POLITICA DE MEDIU ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

 Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor ’70,
preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu
semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi
a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului.
 Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al
preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a
Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc
la Stockholm, în acelaşi an.
 În 1972 s-a finalizat practic crearea politicii comunitare de mediu şi apoi
dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare.
 Importanţa sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate, ci faptului că
politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene,
aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte
politici comunitare.
 Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al
câmpului său de acţiune - adică prin preocuparea pentru natură ca
moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare, politica de mediu a UE este
permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum
apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la
Rio (1992, 2012) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc.
 Conectarea şi implicarea în progresele internaţionale de mediu a
transformat Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării
durabile.
 Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de
responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este
reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de
trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai
flexibilă, bazată pe stimulente.
127
 Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a

promova această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja
utilizarea sistemelor de management al mediului.
 Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii
civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroase mişcări şi
organizaţii de mediu.
 Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide
politice „verzi”, cu un real succes în arena politică.
 Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa - sau, mai bine spus reţinerea şi
inerţia care se manifestă, atunci când obiectivele de mediu par a limita
competitivitatea industrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu
face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la
nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi
integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.
Baza legală
 Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 -176
ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95.
 Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi conţine
scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului ţinând
cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În
completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative
corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a
deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite adoptarea
unor standarde mai stricte.
 Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a
Uniunii Europene şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de
protecţie a mediului îndefinirea şi implementarea politicilor europene
sectoriale.
 Acestor articole din tratat li se adaugă peste 200 de directive,
regulamentele şi deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi
legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului.
 Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere
transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a
128
deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia

mediului ş.a.
 Legislaţia sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul
politicii de mediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră,
poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversităţii
naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsesc în planurile
de acţiune şi în strategiile elaborate).
Obiective
 Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt
clar stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:
 conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
 protecţia sănătăţii umane;
 utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
 promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării
problemelor regionale de mediu şi nu numai.
Principii
 Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri
minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării,
urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces de orizontalizare şi să se
axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de
a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru
daunele cauzate mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea
următoarelor principii de acţiune:
 Principiul “Poluatorul plătește”: are în vedere suportarea, de către
poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite
de autorităţile publice – altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de
costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea;
 Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „e mai
bine să previi decât să combaţi”;
 Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când
o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă
o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific;
129
 Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a

UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie;
 Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie
prezente în definirea şi implementarea altor politici comunitare;
 Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în
asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.
Documente
 Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele
de Acţiune pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către
Consiliul European în 1972 şi fiind urmat de alte șase. Aceste programe de
acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen mediu corelate
printr-o abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a
problemelor ecologice.
 Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu (2002-2012), numit şi „Alegerea
noastră, viitorul nostru” a stabilit 4 arii prioritare:
1) Schimbarea climatică şi încălzirea globală - are ca obiectiv
reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de
nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);
2) Protecţia naturii şi biodiversitatea - are ca obiectiv îndepărtarea
ameninţărilor la adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de
viaţă în Europa;
3) Sănătatea în raport cu mediul - are drept obiectiv asigurarea unui
mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant
pentru sănătatea umană;
4) Conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor - are
ca obiectiv creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a
producerii acestora.
 Al 7-lea Program de Acţiune pentru Mediu (2014-2020) - „O viață bună, în

limitele planetei noastre” a stabilit 9 obiective prioritare.
Trei dintre ele acoperă domeniile de acțiune principale:
 protejarea naturii - protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului
natural al Uniunii;
130
 utilizarea mai eficientă a resurselor și crearea unei economii cu

emisii reduse de carbon
o realizarea completă a pachetului climă și energie pentru
atingerea obiectivelor 20-20-20 și stabilirea de comun acord a
etapelor următoare ale politicii privind climatul dincolo de anul
2020;
o ameliorarea semnificativă a performanțelor de mediu ale
produselor pe durata ciclului de viață al acestora;
o diminuarea impactului ecologic al consumului, inclusiv aspecte
precum reducerea risipei de alimente și utilizarea durabilă a
biomasei.
 protejarea sănătății umane în fața presiunilor mediului
Alte patru obiective se concentrează asupra măsurilor pe care le pot lua UE
și statele membre pentru a realiza aceste deziderate
 îmbunătățirea implementării legislației de mediu a UE;
 activitate științifică și de cercetare ultramodernă, în vederea
perfecționării bazei de date pentru politică;
 investiții mai largi și mai prudente, cu stimulente ecologice și cu
reflectarea costurilor de mediu în prețuri;
 integrarea mai puternică a preocupărilor de mediu în alte domenii de
politică.
Ultimele două obiective sunt de tip orizontal și vizează
 îmbunătățirea mediului urban - patru din cinci europeni vor locui în
sau lângă un oraș până în 2020
 cooperarea globală.
Instrumente de aplicare a politicii de mediu

 Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul
timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi
de numărul – în continuă creştere - al instrumentelor sale de implementare.
Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente:
legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se
adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor
tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.
131
Instrumentele legislative
 Creează cadrul legal al politicii de protecţie a mediului şi sunt reprezentate
de legislaţia existentă în acest domeniu.
 Există peste 200 de acte normative (directive, regulamente şi decizii)
adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie aşa numitul acquis
comunitar).
Instrumentele tehnice
 Asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant şi
utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor
tehnice pot fi incluse:
o Standarde şi limite de emisii
o Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT)
o Etichetarea „eco”(eco-etichetarea),
o Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în Statele Membre
Instrumentele financiare
 ale politicii de mediu sunt reprezentate de Programele care finanteaza
actiuni legate de protectia mediului de la formarea personalului si
implementarea instrumentelor tehnice voluntare pana la investitii complexe
in tehnologii nepoluante.
o Programul LIFE 2014-2020 – 2 subprograme
 Subprogramul pentru Mediu, cu trei direcţii prioritare:
Mediu şi Utilizarea Eficientă a Resurselor, Natură și
Biodiversitate, Guvernare şi Informare în Domeniul Mediului;
 Subprogramul pentru Politici Climatice, cu trei direcţii
prioritare: Atenuarea Schimbărilor Climatice, Adaptarea la
Schimbările Climatice, Guvernare şi Informare în Domeniul
Climei.
o Fondul de Coeziune - rezervat statelor membre al căror venit
național brut (VNB) pe cap de locuitor este mai mic de 90% din
media UE.
132
Tendinţe şi provocări
 Politica de mediu, fiind una dintre cele mai complexe politici comunitare, în
special datorită caracterului său trans-sectorial şi al interferenţei directe cu
creşterea economică, se confruntă cu un set de probleme specifice.
o relaţia creştere economică – reducerea calităţii factorilor de
mediu/reducerea resurselor naturale, care creează tensiuni şi
rezistenţă în aplicarea sau adoptarea măsurilor de protecţie a
mediului;
o procesul de extindere al Uniunii Europene şi costul ridicat al
acestuia atunci când sunt implicate aspecte de mediu.
133
Capitolul VIII – CONSERVAREA ENERGIEI ÎN CLĂDIRI
 Îmbunătăţirea eficienţei energetice – unul din elementele prioritare ale

strategiei energetice a României pentru asigurarea alimentării cu energie a
consumatorilor, dezvoltare durabilă şi competitivitate, economisirea resurselor
de energie şi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
 În vederea atingerii obiectivului Uniunii de reducere cu 20% a consumului de
energie primară până în anul 2020 și îmbunătăţirea eficienței energetice după
anul 2020, este necesară aplicarea cumulativă a măsurilor naționale și
europene specifice care promovează eficiența energetică în diferite domenii.
 Îmbunătăţirea eficienţei energetice în clădiri contribuie la atingerea
obiectivelor naţionale referitoare la eficienţa energetică pe termen mediu şi
îndeplinirea obiectivelor pe termen lung ale strategiei privind schimbările
climatice şi trecerea la o economie competitive cu emisii scăzute de dioxid de
carbon până în anul 2050.
 „Performanță energetică a unei clădiri” înseamnă cantitatea de energie
calculată sau măsurată necesară pentru a se asigura necesarul de energie în
condițiile utilizării normale a clădirii, care presupune, între altele, energia
utilizată pentru încălzire, răcire, ventilare, apă caldă și iluminat
 Indicatori de performanța energetică
o Consumul specific de energie primară pe ciclul de viaţă al construcţiei
(kWh/m2) sau anual (kWh/m2a)
o Ponderea energiei din surse regenerabile în totalul consumului de
energie (%)
 „Energie primară” înseamnă energie din surse regenerabile și
neregenerabile, care nu a trecut prin niciun proces de conversie sau
transformare
 „Energie din surse regenerabile” înseamnă energie din surse regenerabile
nefosile, respectiv: eoliană, solară, aerotermală, geotermală, hidrotermală și
energia oceanelor, energia hidroelectrică, biomasa, gazul de fermentare a
deșeurilor, gazul provenit din instalațiile de epurare a apelor reziduale și
biogazul
134
- Consumul specific de energie primară pe ciclul de viață al clădirii

(kWh/m2) sau anual (kWh/m2·a) este constituit din următoarele categorii:
- energia necesară pentru realizarea clădirii (energia înglobată inițială);
- energia necesară pentru reparațiile curente și reabilitarea clădirii de-a lungul
ciclului de viață (energia înglobată repetitivă);
- energia necesară pentru asigurarea confortului interior (încălzire, răcire,
ventilare) și iluminatul spațiilor interioare, pentru funcționarea echipamentelor
casnice și pentru prepararea apei calde (energie de exploatare);
- energia necesară pentru demolare și eliminarea deșeurilor (energia de
retragere).
Estimarea energiei pe întreg ciclul de viață trebuie să se refere la energia
primară, adică cea care ia în considerare consumurile cu producția și transportul
către locul de consum.
Pentru a facilita calculul acestui indicator, se poate considera numai energia
înglobată inițială și energia de exploatare, deoarece:
- energia înglobată repetitivă necesită o analiză detaliată a frecvenței și
importanţei reparării și înlocuirii materialelor și componentelor;
- energia de retragere intervine într-o proporție relativ redusă în energia pe
ciclul de viață; în plus, există o incertitudine cu privire la practicile viitoare de
demolare.
Pentru energia înglobată în materialele de construcție există baze de date,
cum ar fi "EMIL" a Universității din Essen, care indică valori (în MJ/kg) ale energiei
specifice consumate pentru producerea diferitelor materiale de construcție. La aceste
valori trebuie adăugate valorile consumurilor de energie pentru transportul și punerea
în operă a acestor materiale. Estimarea energiei inițiale înglobate poate fi realizată
utilizând un software bazat pe evaluarea ciclului de viață al clădirilor, cum ar fi ECO-
QUANTUM (Olanda), ECO-PRO (Germania), EQUER (Franța) și ATHENA (Canada)
sau folosind date pentru clădiri similare existente. În absența lor, o estimare grosieră
poate fi făcută folosind datele din tabelul 8.1.
135
Tabelul 8.1. Valori de referință pentru energia înglobată (GJ/m2)

Tip de construcţie
Complexitate Uşoară Medie Grea
(< 500 kg/m2) (600-800 kg/m2) (> 900 kg/m2)
Simplă 4,0 5,0 6,0
Convențională 5,5 6,5 7,5
Complexă 7,0 8,0 9,0
Valorile trebuie raportate la întreaga durată de viață anticipată a construcției,

care trebuie inclusă în calculul energiei specifice anuale (kWh/m2·a). Dacă pe
amplasamentul clădirii există o construcție care urmează să fie demolată, acest
consum de energie va fi calculat și adăugat la cantitatea de energie înglobată în
construcția nouă. Astfel, o importanță deosebită este acordată menținerii (totale sau
parțiale) în folosință a clădirilor existente şi evitării unor soluții excesive.
Oricare ar fi metoda de evaluare a energiei înglobate, rezultatele pentru etapa
actuală sunt destul de incerte și imprecise. Nu există încă un consens cu privire la
anumite baze de date sau valori de referință pentru acest indicator.
Pentru calculul energiei de exploatare pot fi utilizate programe de calcul
riguroase și validate. Poate fi de asemenea folosită metodologia românească:
Metodologie de calcul a performanței energetice a clădirilor, Mc 001-2006. Energia
asociată cu funcționarea clădirii reprezintă de obicei cea mai mare parte a energiei
consumate pe întreg ciclul de viață. Reducerea energiei de exploatare este una
dintre cele mai importante cerințe de performanță ale clădirilor "verzi".
Indicatorii de eficiență energetică a clădirilor au evoluat: la început se
concentrau asupra performanțelor de izolare termică ale anvelopei, în prezent se
concentrează asupra necesarului de energie primară și sunt preluati sau adaptați
după norme ale Uniunii Europene. Principalele tipuri de indicatori sunt (Fig. 8.1):
a) Indicatori de evaluare a pierderilor de caldură prin transfer termic al anvelopei,
cum ar fi:
- coeficientul de pierdere de caldură prin transfer, HT
- coeficientul de transfer termic corectat, mediu al anvelopei, U’m, respectiv
rezistența termică specifică medie, R’m (Rm = 1 / U’m),
b) Indicatori de evaluare a pierderilor globale de căldură ale clădirilor
- FV – coeficient de volum al pierderilor de căldură,
- FS – coeficient de suprafață al pierderilor de căldură,
136
c) Indicatori de evaluare a necesarului de căldură al clădirilor (energie termică

finală) – pe baza bilanțului termic al clădirilor (Fig. 8.2).
d) Indicatori de evaluare a necesarului/consumului de energie primară
Fig. 8.1. De la energia primară la energia finală și consumul în clădiri
Fig. 8.2. Bilanțul de energie termică al unei clădiri
137
Desigur că pentru o evaluare mai cuprinzătoare a impactului pe care îl au

construcțiile asupra mediului din punct de vedere al consumului de energie, din
perspectiva dezvoltării durabile, indicatorul utilizat ar trebui să se refere la consumul
specific de energie primară pe ciclul de viață al clădirii, adică luând în considerare și
energia înglobată.
- Ponderea energiei regenerabile în consumul total de energie (%)

Este un indicator care evidențiază cât de mult din necesarul energetic al unei clădiri
este furnizat de surse regenerabile de energie.
Surse de energie
Căldura și energia mecanică sunt forme de energie măsurate în aceleași
unități și pot fi comparate la evaluarea diferitelor opțiuni de conservare a energiei. Cu
toate acestea, există unele diferențe importante; unele forme de energie, cum ar fi
energia electrică, sunt ușor convertite în lucru mecanic sau căldură; altele, cum ar fi
cea din combustibilii fosili, pot fi transformate în căldură, dar numai o parte din
căldură poate oferi lucru mecanic util. Restul este irosită ca pierdere de căldură în
circuitele de răcire și prin frecare.
Energia primară (EP) este cea conținută în combustibili fosili sub formă de
cărbune, petrol sau gaze naturale sau în energia nucleară sau hidroenergie. Energia
finală (EF) este cea obținută din combustibil la punctul său de utilizare după
scăderea pierderilor pentru extracție (sau generare) și a pierderilor de transmisie.
Cantitatea din energia finală care este efectiv utilizată conform eficienței
consumatorului, este energia utilă (EU). Tabelul 8.2 compară diferiți combustibili.
Tabel 8.2. Eficiențe de conversie a energiei pentru combustibilii folosiți la încălzirea

spațiului
Eficiența
Tip de Eficiența de Eficiența de
globală
combustibil la EP la EF la EF la EU
(EP-EU)
Cărbune 0,98 0,60 0,59
Gaz 0,90 0,70 0,63
Petrol 0,93 0,70 0,65
Electricitate 0,30 0,98 0,29
138
Cifrele prezentate indică faptul că utilizarea energiei electrice, o resursă de

înaltă calitate, într-o aplicație de joasă calitate, cum ar fi încălzirea spațiului,
înseamnă o foarte mare risipă de energie primară.
În teorie, "calitatea" energiei se reflectă în cost, deoarece producătorii de
energie trebuie să transmită consumatorului costurile asociate producției, generării și
transportului, precum și investițiilor. Cu toate acestea, distorsiunile de preț rezultă din
factori precum politicile guvernamentale și marketing; de exemplu, costurile asociate
cu producerea și dezafectarea energiei nucleare sunt încă în dezbatere, în timp ce
energia electrică produsă din energia nucleară este oferită consumatorilor la același
tarif cu cea provenită din surse convenționale, cum ar fi gazele naturale și cărbunele.
În centralele termice, circa 32-46% din combustibilul ars este transformat în
electricitate, restul este disipat sub formă de căldură reziduală în coșuri de fum,
circuite de răcire și chiar în generator. În general, centralele electrice sunt situate
departe de zonele dens populate și astfel căldura reziduală se pierde. Pierderi
suplimentare se produc și în timpul transmiterii către punctele de utilizare.
Conceptul de cogenerare definește producția simultană, cu aceeași instalație
(grup turbină cu abur – generator, grup motor cu ardere internă – generator etc.) a
energiei electrice și termice (sub formă de apă caldă, abur sau agent de răcire).
Cogenerarea de înaltă eficiență presupune ca producția în cogenerare să asigure
realizarea unor economii de energie primară de cel puțin 10% față de valorile de
referință ale producției separate de energie electrică și energie termică (figura 8.3).
Fig. 8.3. Producerea combinată (în cogenerare) de energie
Eficiența generală ridicată poate fi realizată numai dacă se utilizează atât

căldura, cât și energia electrică. Dimensionarea instalațiilor de cogenerare pentru
consumatorii urbani se face în funcție de cererea de căldură pentru prepararea apei
calde de consum (relativ constantă pe toată durata anului); astfel, instalațiile de
cogenerare pot funcționa cu randamente optime, respectiv consum minim de
combustibil.
139
Cheltuielile de întreținere sunt semnificative și trebuie luate în considerare în

totalitate, permițând înlocuirea regulată a componentelor și reparațiile majore pe
întreaga durată de utilizare a instalației.
De regulă, alegerea tipodimensiunilor echipamentelor unei centrale de
cogenerare este rezultatul unor analize tehnico-economice ale mai multor variante
posibile.
Resurse alternative de energie

În ultimii ani s-au făcut progrese atât de mari în domeniul tehnologiilor de
producere a energiei din surse regenerabile, încât unele dintre ele pot acum să
completeze tehnologiile energetice tradiționale, iar altele sunt aproape de a face
acest lucru. Potențialul, în următorii ani, pentru utilizarea resurselor regenerabile este
considerabil.
Dacă ar fi introdusă întreaga gamă de măsuri de eficiență energetică, atunci
sursele de energie regenerabile (vântul, apa, energia fotovoltaică, biogazul) ar putea
furniza toată energia necesară.
Radiația solară
Radiația solară înseamnă lumina și căldura primite de pământ de la soare,
care emite radiații deoarece suprafața sa este fierbinte - la fel cum un reșou electric
emite lumină și căldură atunci când elementul este fierbinte. Energia radiantă este
emisă într-o gamă de culori (lungimi de undă) care, ca și cantitatea emisă de orice
obiect, depinde de temperatura acestuia. Soarele este foarte mare și foarte fierbinte,
prin urmare, emite cantități enorme de energie în spectrul vizibil.
Numai o mică parte din energia soarelui ajunge pe pământ; cea mai mare
parte ratează pământul și alte planete și dispare în spațiu. Din energia primită de pe
pământ, aproape o treime este reflectată înapoi în spațiu de către nori, gheață,
suprafața mărilor și oceanelor etc. Celelalte două treimi păstrează pământul cald,
determină vremea, fac culturile să crească și conduc majoritatea proceselor naturale
ale lumii.
Temperatura medie a suprafeței pământului, noaptea și ziua, pe tot parcursul
anului, rămâne remarcabil de constantă. Dacă ar scădea doar cu câteva grade
Celsius, atunci ar trebui să avem o nouă eră glaciară, iar dacă ar crește cu o
cantitate similară, atunci calotele de gheață polare s-ar topi și zone mari ale lumii ar fi
inundate.
140
Intensitatea radiației solare este o măsură a energiei primite de o suprafață

orizontală de 1 m2 în decursul unei perioade de timp. Diferă în locuri diferite și
variază în funcție de anotimpuri.
Un sistem solar pasiv captează lumina soarelui direct într-o structură a unei
clădiri și o convertește în căldură. Principalele sale caracteristici de proiectare includ:
- elemente de captare: zone mari vitrate cu două sau trei foi de sticlă orientate
spre sud sau un spațiu de tip seră în partea de sud a clădirii pentru colectarea
energiei solare;
- elemente de stocare: pereți și planșee din beton, lut, cărămidă, piatră sau
țiglă, coloane din sticlă sau din plastic umplute cu apă sau vase vopsite în
negru;
- cât mai puține ferestre (sau deloc) orientate spre nord, reducând astfel
pierderile de căldură;
- obloane izolate mobile sau perdele la ferestre pentru a reduce pierderile de
căldură pe timp de noapte;
- nivel ridicat de izolare termică.
Casele cu sisteme solare pasive au adesea un design deschis pentru a
permite distribuirea căldurii colectate și stocate prin fluxul natural de aer sau cu
ventilatoare. Un sistem solar pasiv, bine conceput, este cel mai simplu, mai ieftin, mai
eficient din punct de vedere energetic, mai ușor de întreținut și mai puțin dăunător
pentru mediul înconjurător mod de a furniza între 50% și 100% din necesarul pentru
încălzirea unei case sau a unei clădiri mici, cu un cost de construcție suplimentar de
doar 5 - 10%.
Un sistem solar activ utilizează o serie de colectoare special concepute
pentru a concentra energia solară, pompe, rezervoare și ventilatoare controlate cu
termostat pentru a distribui căldura stocată, după cum este necesar, de obicei prin
canalele convenționale de încălzire. O serie de colectoare solare active pentru
încălzirea spațiului și a apei calde sunt montate, de obicei, pe un acoperiș cu o
expunere neobstrucționată spre sud.
Sistemele active sunt mai scumpe decât sistemele pasive pe intreaga durată
de viață a clădirii, deoarece necesită mai multe materiale pentru a fi construite,
necesită mai multă întreținere și cele eventual deteriorare trebuie înlocuite.
Majoritatea experților în domeniu sunt de acord că designul solar pasiv este o
modalitate mai eficientă și mai ieftină de a încălzi casele, în timp ce sistemele active
sunt, de obicei, mai bune pentru încălzirea clădirilor mari de apartamente și
141
comerciale, care au suprafețe mari de acoperiș pentru montarea colectoarelor solare.

Colectoare solare active pot fi folosite de asemenea exclusiv pentru furnizarea apei
calde.
Utilizarea sistemelor active sau pasive pentru colectarea energiei solare în
scopul încălzirii clădirilor și a apei are o serie de avantaje. Alimentarea cu energie
este gratuită și disponibilă în zilele însorite. Tehnologia este bine dezvoltată și poate
fi instalată rapid. Un sistem solar pasiv este cel mai ieftin mod de a asigura încălzirea
spațiului pentru o casă în majoritatea zonelor de amplasament, pe baza costurilor pe
ciclul de viață a clădirii. Un sistem solar activ este rentabil în majoritatea locurilor
pentru furnizarea de apă caldă pentru locuințe și alte clădiri și pentru încălzirea
spațiului pentru clădirile relativ mari pe baza costurilor pe durata vieții. Producția netă
de energie utilă este moderată până la ridicată, nu există emisii de dioxid de carbon
în atmosferă, iar impactul de mediu prin poluarea aerului, poluarea apei și afectarea
terenului este scăzut, deoarece sistemele nu produc poluanți în timpul exploatării și
nu ocupă terenuri valoroase.
Cu toate acestea, există și dezavantaje. Aprovizionarea cu energie nu este
disponibilă noaptea și în zilele înnorate, astfel încât sunt necesare sisteme de
stocare a căldurii și sisteme mici de încălzire convenționale, cu excepția caselor
super-izolate.
Celulele solare convertesc lumina în electricitate. Celulele produc curent
electric și tensiune electromotoare prin efectul fotovoltaic, iar tehnologia este adesea
denumită "fotovoltaică". Celulele solare sunt dispozitive electronice fabricate din
semiconductori cum ar fi siliciul, de obicei sub formă de straturi subțiri de aproximativ
1/4 mm grosime. Contactul pozitiv este un strat de metal pe partea inferioară a
celulei, în timp ce contactul negativ de pe partea superioară a celulei trebuie să
colecteze curentul, dar și să permită intrarea în dispozitiv a cât mai multă lumină.
Contactul superior este de obicei realizat sub forma unei grile, așa cum se arată în
figura 8.4. Deoarece cantitatea de energie electrică produsă de o singură celulă este
foarte mică, multe celule trebuie conectate împreună într-un panou solar pentru a
asigura o capacitate de generare de 30 până la 100 de wați.
Celulele solare au o serie de avantaje importante. Dacă se utilizează în funcție
de previziuni, acestea ar putea furniza 20% până la 30% din energia electrică
mondială până în 2050, eliminând astfel nevoia de a construi centrale electrice de
orice tip. Sunt fiabile și silențioase, nu au componente în mișcare, pot fi instalate
rapid și ușor, necesită puțină întreținere (spălare ocazională pentru a împiedica
142
murdăria să blocheze razele soarelui) și ar trebui să dureze 20-30 de ani dacă sunt
protejate cu sticlă sau plastic. Cele mai multe sunt fabricate din siliciu, cel de-al
doilea cel mai abundent element din scoarța pământului. Nu produc dioxid de
carbon, poluarea aerului și a apei în timpul funcționării este scăzută, poluarea aerului
de la fabricare este scăzută și afectarea terenului este foarte scăzută pentru
sistemele montate pe acoperiș.
Cu toate acestea, există unele dezavantaje. Costurile actuale ale sistemelor
cu celule solare sunt ridicate, iar randamentul util net al energiei este scăzut până la
moderat.
Fig. 8.4. Schema unei celule solare
Energia eoliană
Timp de mulți ani, vânturile predominante, produse indirect de energia solară,
au fost utilizate pentru a obține energie electrică din turbinele eoliene. Țările care
utilizează energia eoliană sunt: Danemarca, Olanda, Canada, Suedia, Marea
Britanie, Germania, Statele Unite ale Americii.
Energia vântului are avantaje importante. Este o sursă perpetuă de energie în
locurile favorabile și are cerințe materiale reduse. Sistemele de energie eoliană au un
randament energetic util net moderat, nu emit dioxid de carbon sau alți poluanți
atmosferici în timpul funcționării și nu necesită consum de apă pentru răcire.
Energia eoliană are unele dezavantaje. Poate fi utilizată numai în zone cu
vânturi suficiente și necesită energie electrică de rezervă de la o companie de utilități
sau de la un sistem de stocare a energiei destul de scump atunci când mișcarea
vântului încetează. Sistemele au costuri inițiale moderate până la mari, costuri de
funcționare ridicate și funcționează la capacitate maximă numai 23% din timp, din
cauza variațiilor în disponibilitatea și viteza vântului.
143
Energia hidraulică
Oceanele, lacurile, râurile se evaporă pe măsură ce absorb lumina soarelui.
Vaporii de apă urmează circulația generală a atmosferei, ca apoi să fie eliberați sub
formă de precipitații, o mare parte ajungând pe pământ și deplasându-se din zonele
mai înalte înapoi către sursele lor. În timpul călătoriei sale spre mare, apa poate fi
interceptată de baraje și canalizată prin turbine. Puterea apei depinde de condițiile
locale. Toate pâraiele, râurile, lacurile, mareele sau valurile pot fi folosite pentru a
genera o anumită putere, dar utilizarea lor eficientă din punct de vedere al costurilor
este o altă problemă. Eficacitatea costurilor este importantă nu numai pentru a arăta
că resursele merită exploatate, ci și pentru a fi siguri că dispozitivele folosite pentru a
converti energia hidraulică în energie electrică sunt utilizate cu înțelepciune.
Începând cu secolul al XIX-lea, energia cinetică a apelor curgătoare a fost
utilizată pentru a produce energie electrică în centrale hidroelectrice. Baraje înalte
sunt construite pe râurile importante pentru a crea bazine mari. Apa stocată este apoi
lăsată să curgă în ritmuri controlate, învârtind turbinele hidraulice și producând
energie electrică în timp ce se varsă spre râul de după baraj.
Hidrocentralele au o serie de avantaje: randament energetic net mediu spre
mare și costuri de exploatare și întreținere destul de reduse. Exploatările
hidroelectrice rareori trebuie să fie oprite și nu produc emisii de dioxid de carbon sau
alți poluanți atmosferici în timpul funcționării. Barajele mari asigură un anumit grad de
control al inundațiilor și un debit regulat de apă de irigații pentru zonele situate în
aval.
Însă costurile de construcție pentru noile sisteme sunt ridicate.
Energia mareelor
O altă sursă potențială de energie pentru producerea de energie electrică din
apele în mișcare este oscilația zilnică a nivelurilor apei din ocean, ca urmare a
atracției gravitaționale între pământ, lună și soare. De două ori pe zi, un volum mare
de apă curge în interiorul și în afara golfurilor interioare sau a altor corpuri de apă din
vecinătatea coastei, pentru a produce maree înalte și joase. Dacă un golf are o
deschidere suficient de îngustă pentru a fi închisă cu un baraj cu porți și există o
mare diferență de înălțime a apei între mareele înalte și joase, energia cinetică a
curenților de maree poate fi folosită pentru a a produce energie electrică.
Avantajele folosirii energiei mareelor pentru producerea energiei electrice
includ o sursă gratuită de energie, costuri de exploatare scăzute, randament
144
energetic util net moderat, poluare scăzută a aerului și zero emisii de dioxid de
carbon în atmosferă și afectare redusă a terenului. Există însă unele dezavantaje:
lipsa locurilor potrivite, costurile de construcție ridicate, producția neregulată care
variază zilnic, coroziunea datorată apei de mare și posibilele pagube produse de
furtuni la baraje și centrale electrice.
Energia valurilor
Energia cinetică a valurilor oceanice, create în primul rând de vânt, este o altă
sursă potențială de energie pentru producerea energiei electrice din apa în mișcare.
Însă, locurile cu înălțimi suficiente ale valurilor sunt limitate, energia electrică variază
în funcție de diferențele de înălțime ale valurilor, costurile de construcție și de
exploatare sunt ridicate, randamentul util net de energie este scăzut și
echipamentele sunt deteriorate sau distruse de coroziunea cu apă sărată și de
furtunile puternice.
Energia de biomasă
Biomasa reprezintă resursa regenerabilă cea mai abundentă de pe planetă,
fiind prima formă de energie utilizată de om, odată cu descoperirea focului.
În prezent, biomasa este folosită pe scară largă în întreaga lume. Utilizarea
lemnului, a produselor secundare ale plantelor cultivate sau a gunoiului din fermele
de animale este o practică larg răspândită în țările în curs de dezvoltare și nu numai.
De exemplu, SUA obțin tot atât de multă energie din biomasă cât energia nucleară,
în timp ce Suedia obține 14% din energia sa primară din biomasă.
Resursele de biomasă sunt foarte mari; cantitatea depozitată anual la nivel
mondial este echivalentă cu de zece ori consumul total global anual de energie.
Biomasa totală stocată în lume are un conținut energetic egal cu cel al tuturor
rezervelor cunoscute de combustibili fosili.
Există patru avantaje majore ale utilizării biomasei:
- este o resursă indigenă în majoritatea regiunilor lumii;
- oferă energie stocată, spre deosebire de cele mai multe surse
regenerabile;
- este foarte flexibilă în utilizare;
- în timpul creșterii, absoarbe CO2.
De asemenea, face uz de competențele agricole care se găsesc în întreaga
lume și oferă ocuparea forței de muncă în mediul rural, astfel încât, spre deosebire
145
de majoritatea celorlalte tehnologii energetice, nu contribuie la migrarea populației

din zonele rurale în zonele urbane.
Cea mai simplă formă de utilizare a biomasei este arderea directă a acesteia,
iar cea mai obișnuită biomasă utilizată în acest fel este lemnul, dar și cocenii de
porumb, gunoiul de grajd și multe alte reziduuri agricole care sunt arse pentru gătit,
încălzire și alte scopuri.
Următorul pas este carbonizarea lemnului în atmosferă controlată pentru a
obține cărbune de lemn (mangal), care este un combustibil foarte convenabil. Este
mult mai ușor decât lemnul și, prin urmare, mult mai ușor de transportat. Arde fără
fum, așa că este avantajat în zonele urbane.
În multe părți ale lumii, deșeurile animale sunt folosite în fabricile de biogaz.
Digestia anaerobă a acestor deșeuri produce un gaz bogat în metan și lasă în urmă
un reziduu benign care constituie un compost excelent.
În țările industrializate și în aglomerările urbane ale țărilor în curs de
dezvoltare, utilizarea biomasei ar trebui să fie la scară industrială. La fel cum fermele
își pot arde propriile reziduuri vegetale sau pot elimina deșeurile animale în fabricile
de biogaz, municipalitățile ar putea instala centrale de ardere a deșeurilor pentru
producția de energie.
Cele două metode majore de prelucrare a biomasei lemnoase din culturile
energetice sunt bioconversia prin procesul de fermentare și conversia termică, de
obicei prin piroliză.
Există patru procese de conversie termică de bază. Cel mai vechi este
arderea directă în aer pentru a produce căldură.
Piroliza este procesul de încălzire a biomasei în absența aerului și, întrucât
reduce lemnul la cărbune, produce substanțe gazoase și lichide care sunt evacuate
în aer.
Al treilea proces de conversie termică este lichefierea biomasei pentru a
produce ulei vegetal care poate fi ars pentru a produce căldură și energie sau poate
fi purificat și folosit drept combustibil pentru motoarele diesel.
Cel de-al patrulea proces este gazeificarea, care constă într-o oxidare
incompletă a compușilor de carbon aduși la o temperatură ridicată (circa 1000°C) în
mediu cu deficit de oxigen. Gazul obținut, numit gaz de sinteză, poate fi folosit direct
pentru alimentarea motoarelor cu combustie internă utilizate pentru producerea de
energie electrică.
146
Este evident că biomasa ar putea compensa o mare parte din emisiile de CO2
generate de om și ar putea juca un rol foarte important în stabilizarea climatului
global, permițând totodată creșterea consumului de energie, care este esențială
pentru ca popoarele țărilor în curs de dezvoltare să aibă o bună calitate a vieții.
Înlocuirea combustibililor fosili cu surse de energie din biomasă are o serie de
avantaje pentru mediu, altele decât reducerea emisiilor de CO2. Biomasa conține
puțin sulf sau deloc, astfel încât emisiile acide ale compușilor de sulf sunt evitate.
Producția de oxizi de azot poate fi, de asemenea, redusă. Prin arderea biomasei într-
un cuptor cu filtrarea gazelor arse, emisiile acide globale pot fi foarte mici.
Hidrogenul, o posibilă sursă de energie

Unii oameni de știință consideră folosirea hidrogenului pentru a alimenta
autoturismele, a încălzi locuințele și pentru a furniza apă caldă atunci când petrolul și
gazele naturale se vor epuiza. Deși gazul de hidrogen nu apare în cantități
semnificative în natură, el poate fi produs prin procese chimice din cărbune sau gaze
naturale sau prin utilizarea căldurii, electricității sau luminii soarelui pentru
descompunerea apei (figura 8.5).
Fig. 8.5. Ciclul energiei hidrogenului
Hidrogenul gazos poate fi ars într-o reacție cu oxigen într-o centrală electrică,
un motor de automobil special conceput sau într-o pilă de combustibil care
transformă energia chimică produsă de reacție în curent electric.
Hidrogenul arde curat în oxigen pur, rezultând doar vapori de apă și fără
poluanți atmosferici. În plus, hidrogenul poate fi combinat cu diferite metale pentru a
produce compuși solizi care pot fi încălziți pentru a elibera hidrogen la cerere.
Problema majoră a utilizării hidrogenului drept combustibil este aceea că în
natură apar doar urme de gaz. Astfel, acesta trebuie să fie produs cu energie dintr-o
altă sursă, cum ar fi fisiunea nucleară, energia solară directă sau vântul. În funcție de
sursa de energie utilizată pentru descompunerea apei, aceasta crește costul. O altă
problemă este că gazul hidrogen este extrem de exploziv. Deși arderea hidrogenului
147
nu adaugă dioxid de carbon în atmosferă, apar emisii de dioxid de carbon dacă se

folosește energie electrică obținută pe bază de combustibili fosili pentru
descompunerea apei. Nu se adaugă dioxid de carbon în cazul utilizării energiei
solare directe sau indirecte sau a energiei nucleare. Oamenii de știință încearcă să
dezvolte elemente speciale care utilizează lumină sau energie solară pentru a
descompune moleculele de apă în hidrogen și oxigen cu o eficiență rezonabilă.
Reglementări privind performanţa energetică a clădirilor

 Sectorului european al clădirilor îi revine nu mai puțin de 40% din consumul
final de energie și 36% din emisiile de GES
 Circa 35% din clădiri sunt mai vechi de 50 de ani, iar 75% din fondul de clădiri
este ineficient din punct de vedere energetic
 Estimările indică un potențial de reducere a consumului total de energie în UE
de 5-6% prin eficientizarea energetică a clădirilor, precum și o diminuare
corespunzătoare de aproximativ 5% a emisiilor totale de GES.
 Cadrul european de reglementare în sectorul clădirilor este definit de cele
două mari directive:
 Directiva privind Performanța Energetică a Clădirilor și
 Directiva Eficienței Energetice.
Directiva privind Performanța Energetică a Clădirilor (EPBD)

În anul 2002 a fost adoptată Directiva 2002/91/CE privind performanța
energetică a clădirilor (EPBD), modificată în 2010 prin Directiva 2010/31/UE. Erau
introduse cerințe de eficiență energetică în codurile naționale de construcții, ce au
dus la îmbunătățirea semnificativă a performanței energetice a clădirilor. Versiunea
din 2010 a directivei a dezvoltat viziunea inițială, îndreptată către clădirile cu consum
energetic aproape de zero (nZEB)1, ceea ce a dus la un consum al clădirilor noi din
prezent de circa jumătate din cel al clădirilor tipice din anii 1980. Directiva
2010/31/CE stabilește cerințele unui cadru european comun pentru o metodologie de
calcul a performanței energetice a clădirilor și a unităților acestora, precum și pentru
aplicarea de standarde minime de performanță energetică în clădiri. De asemenea,
stabilește cerințele pentru planurile naționale de acțiune pentru creșterea numărului
1
Clădirea cu consum de energie aproape egal cu zero (nZEB) este clădirea cu o performanţă energetică foarte
ridicată, la care necesarul de energie din surse convenţionale este aproape egal cu zero sau este foarte scăzut şi
este acoperit, în cea mai mare măsură, cu energie din surse regenerabile, inclusiv cu energie din surse
regenerabile produsă la faţa locului sau în apropiere. (MDRAP, 2014, Nearly Zero Energy Buildings Romania.
Plan de creştere a numărului de clădiri al căror consum de energie este aproape egal cu zero, iulie).
148
de clădiri de tip nZEB. Sintetic, principalele prevederi din varianta originală a EPBD și
ale modificărilor din 2010 sunt următoarele:
 Până la 31 decembrie 2020, toate clădirile noi vor fi nZEB; de asemenea, de
la 31 decembrie 2018, toate clădirile noi deținute și ocupate de autoritățile
publice vor fi nZEB;
 La vânzarea sau închirierea unei clădiri sau locuințe, se emite un certificate de
performanță energetică care prezintă informație corectă despre performanța
energetică a imobilului;
 Statele membre trebuie să instituie inspecții ale sistemelor de încălzire și de
aer condiționat din clădiri, pentru menținerea reglajelor tehnice corecte și
pentru emiterea de certificări;
 Statele membre trebuie să stabilească standarde minime de performanță
energetică cu costuri optime pentru noile clădiri2, pentru renovările majore3 ale
clădirilor existente și pentru înlocuirea sau renovarea unor elemente de clădire
(sisteme de încălzire și răcire, acoperișuri, izolații etc), adaptate climatului
local;
 Statele membre trebuie să stabilească liste de măsuri financiare destinate
creșterii performanței energetice a clădirilor și a elementelor acestora, dar și
măsuri de reducere a barierelor de natură juridică și administrativă pentru
încurajarea investițiilor;
 Statele membre vor pregăti, la fiecare trei ani, un Plan Național de Acțiune în
domeniul Eficienței Energetice (PNAEE);
 Companiile mari vor realiza audituri energetice cel puțin o dată la patru ani;
 Consumatorii au dreptul la informație gratuită și accesibilă privind consumul de
energie, istoric și în timp real.
La 19 iunie 2018, Directiva amendată privind performanța energetică a
clădirilor, 2018/844/UE, a fost publicată în Jurnalul Oficial al UE, astfel că a intrat
oficial în vigoare începând cu data de 19 iulie 2018, dată de la care trebuie să fie
2
Optimizarea costurilor se referă la realizarea unui nivel optim de echilibru între investițiile de capital și
economiile de cost al energiei realizate pe întreaga durată normată de funcționare a clădirii. Stabilirea acestui
nivel de echilibru presupune revizuirea periodică a cerințelor minime de performanță energetică a clădirilor, în
funcție de progresul tehnologic.
3
Renovarea majoră este definită drept renovarea unei clădiri în cazul căreia (a) costul total al renovării
referitoare la anvelopa clădirii sau la sistemele tehnice ale acesteia depășește 25% din valoarea clădirii,
excluzând valoarea terenului pe care este situată clădirea, sau (b) peste 25% din suprafața anvelopei clădirii este
supusă renovării – cu mențiunea că statele membre pot alege să aplice opțiunea (a) sau opțiunea (b) (Dir.
2020/31/CE, art. 2, alin. 10)
149
transpusă în legislația națională în decurs de 20 de luni. EPBD amendată aduce

următoarele noutăți:
 Oferă o hartă a tranziției către un fond de clădiri de tip nZEB până în 2050.
Potrivit evaluării de impact a CE, renovarea clădirilor la o rată anuală de 3%
este necesară pentru realizarea obiectivelor UE de eficiență energetică într-o
manieră cost-eficientă;
 Evidențiază importanța tehnologiilor inteligente (de tipul tehnologiilor
informației și al „internetului lucrurilor”) pentru operarea clădirilor eficiente
energetic prin sisteme automate;
 Susține dezvoltarea electromobilității, prin impunerea obligației ca clădirile noi
să aibă infrastructura necesară pentru reîncărcarea vehiculelor electrice;
 Introduce indicatorul de smart readiness, care va măsura capacitatea clădirilor
de a utiliza tehnologii inteligente, promovând astfel multiplele avantaje ale
incorporării acestor tehnologii în clădiri. Indicatorul exprimă capacitatea unei
clădiri de a se adapta nevoilor specifice ale consumatorului, de a-și optimiza
operațiunile și de a interacționa în mod dinamic cu rețeaua electrică;
 Integrează și amplifică efectul actualelor strategii de renovare pe termen lung,
cu accent puternic pe componenta financiară;
 Accentuează dimensiunea de sănătate și de calitate a vieții pentru utilizatorii
clădirilor, de pildă printr-o atenție specială acordată calității aerului și
standardelor de ventilație.
Directiva privind eficiența energetică (EED)

Eficiența energetică este una dintre cele cinci dimensiuni ale Uniunii
Energetice. Este o opțiune „fără regrete”, adică o opțiune al cărei obiectiv este
realizat la „costuri negative”. Eficiența energetică contribuie la reducerea emisiilor de
GES și e strâns legată de dezvoltarea sectorului SRE.
Directiva privind eficiența energetică (EED) a fost adoptată în octombrie 2012,
cerând statelor membre să stabilească ținte indicative naționale pentru eficiența
energetică, pentru atingerea colectivă a țintelor europene pentru 2020. EED acordă o
atenție ridicată diferitelor tipuri de eficientizare a consumului de energie în clădiri.
Astfel, în ceea ce privește potențialul de economisire a produselor cu impact
energetic, EED trimite la aplicarea accelerată a Directivei Ecodesign și a Directivei
privind etichetarea produselor în ceea ce privește consumul de energie, cu efectul
acordării de prioritate pentru produsele cu potențialul cel mai ridicat de economisire a
150
energiei. Totodată, EED trimite la prevederile directivei EPBD, subliniind cerințele

legate de rata renovărilor și a celor ca, prin renovare, clădirile să satisfacă condiții
minime de performanță, precum și obiectivul general al tranziției către un stoc de
clădiri de tip nZEB.
Atingerea unei ținte mai ambițioase de eficiență energetică pentru anul 2030,
ridicată în prezent la 32,5% (Directiva 2018/2002), necesită măsuri suplimentare.
Măsurile noi aduse prin revizuirea EED sunt următoarele:
 Prin schema de obligații de eficiență energetică, instituită prin articolul 7 al
EED, companiile de distribuție și furnizorii de energie vor realiza economii de
cel puțin 1,5% din volumul vânzărilor anuale către consumatorii finali.
Opțional, statele UE pot alege să realizeze același nivel de economii prin alte
mijloace, precum îmbunătățirea eficienței sistemelor centralizate de încălzire
sau instalarea de sisteme mai performante de izolare termică a clădirilor.
 Sectorul public trebuie să achiziționeze numai clădiri cu performanță
energetică ridicată, precum și produse și servicii eficiente energetic.
 Anual, statele membre trebuie să crească performanța energetică a clădirilor
administrative prin renovare într-un procent de cel puțin 3% din suprafață utilă
totală a clădirilor deținute și ocupate de autoritățile publice. Statele membre
trebuie să realizeze anual un raport privind progresul în domeniul eficienței
energetice.
 Consumatorii de energie trebuie sprijiniți să adopte tipare de consum mai
eficient, inclusiv prin promovarea de informație privind opțiunile de eficiență
energetică, contorizare individuală etc.
 Statele membre trebuie să dezvolte inițiative care să încurajeze realizarea de
audituri energetice în companiile mici și mijlocii (IMM). Pentru companiile mari,
auditul energetic devine obligatoriu.
 Capacitățile de generare a energiei de nouă generație vor fi măsurate din
punct de vedere al eficienței energetice.
 Statele membre sunt puternic încurajate să includă cerințe sociale în
schemele lor de obligații în ceea ce privește eficiența energetică, țintind
locuințele afectate de sărăcie energetică. Articolul 7 modificat întărește
această prevedere, luând în calcul sărăcia energetică și în elaborarea de
opțiuni alternative.
151
Renovarea clădirilor
 Numărul total al clădirilor din România este de aproximativ 5,3 mil., din care
5,1 mil. sunt destinate locuirii, iar 0,2 mil. sunt nerezidențiale
 Majoritatea blocurilor de locuinţe din România, construite după proiecte
elaborate în perioada 1950 – 1990, prezintă un nivel scăzut de izolare termică
 Încălzirea reprezintă circa 55% din energia totală consumată în apartamente şi
până la 80% în locuințele unifamiliale
 Reabilitarea termică a blocului reduce factura de întreţinere pe perioada iernii
cu până la 40%
 Pe timp de vară, locuinţele izolate asigură confortul termic fără cheltuieli
suplimentare pentru aerul condiţionat
 În analiza diferitelor scenarii de renovare a clădirilor, sunt cuantificate
următoarele variabile ale renovării:
o Rata de renovare, definită ca procent din fondul de clădiri renovat într-
un an;
o Amploarea renovării, cu următoarele patru niveluri: minoră, moderată,
extinsă, nZEB
o Amploarea strategiei de renovare: superficială, intermediară,
aprofundată
o Costul renovării.
 Măsurile avute în vedere ca parte a lucrărilor de renovare sunt selectate, pe
baza costurilor optime, dintre următoarele:
o izolarea termică a anvelopei clădirilor;
o modernizarea ferestrelor și ușilor;
o umbrirea solară, pentru a reduce cerința de climatizare;
o reducerea infiltrărilor de aer exterior;
o modernizarea sistemelor HVAC;
o instalarea de sisteme combinate de energie termică și electrică;
o racordarea la sistemele centralizate de termoficare;
o instalarea unor sisteme de recuperare a căldurii din aerul evacuat;
o modernizarea sistemelor de iluminat interior;
o îmbunătățirea sistemelor de control al energiei utilizate;
o integrarea SRE (instalații pentru încălzirea apei cu panouri solar-
termice, panouri fotovoltaice, pompe de căldură, cazane pentru
152
încălzire pe bază de biomasă, mini-turbine eoliene, sisteme de micro-

cogenerare etc)
 Scenarii de renovare pe termen lung:
o Elementar, constând în continuarea practicii actuale de renovări
minore, cu renovarea anuală a 1% din suprafața construită;
o Modest, cu rată de renovare lentă și parcurs de renovare superficială;
o Intermediar, cu rată de renovare medie și parcurs de renovare
intermediară;
o Ambițios, cu rată de renovare medie și parcurs de renovare extinsă.
Beneficii ale renovării clădirilor, în funcție de scenariu
Economiile de energie și performanța energetică, după scenariul de eficiență

energetică, pentru o clădire cu un consum anual specific de energie de 211 kWh/m2
153
Idei pentru economisirea energiei

Nu vă aruncaţi banii pe fereastră!
 O fereastră lăsată întredeschisă ore în şir va aduce aer proaspăt în încăpere,
dar şi o factură ridicată la energie. Aerisiţi mai des pentru o perioadă scurtă de
timp şi cu fereastra larg deschisă. În tot acest timp, poziţionaţi robinetul cu
termostat de la radiator la un nivel scăzut de consum.
Nu blocaţi căldura!
 Corpurile de încălzit descoperite nu sunt întotdeauna o privelişte frumoasă,
dar în mod normal aceasta este cea mai bună garanţie pentru o propagare
nestingherită a căldurii în încăpere. Perdelele lungi, piesele de mobilier
plasate în dreptul radiatoarelor şi suportul de uscat pentru prosoape sau
lenjerie montat la radiator pot “înghiţi” până la 20% din căldură.
Nu lăsaţi căldura să se piardă!
 În timpul nopţii, aveţi grijă ca jaluzelele şi perdelele să nu acopere sursele de
căldură. Astfel veţi reduce pierderile de căldură. Izolaţi nişele corpurilor de
încălzit şi puneţi în spatele caloriferului o folie argintie reflectorizantă. Veţi
economisi până la 4% din costurile de încălzire
Un dispozitiv modern de reglare a căldurii reglează şi costurile dumneavoastră
pentru încălzire!
 Utilizarea unui dispozitiv modern de reglare a căldurii cu robinet cu termostat,
cu scădere automată a temperaturii pe timpul nopţii, nu este costisitoare şi vă
ajută să economisiţi mulţi bani şi energie.
În timp ce gătiţi, reglaţi flacăra aragazului la nivelul economic!
 Când oala de gătit şi ochiul aragazului se potrivesc ca diametru, căldura este
folosită în mod optim. Vasele de gătit cu fundul plat şi un capac care se
fixează bine economisesc energie. Nu folosiţi mult lichid pentru a fierbe într-o
oală cu capac. Pentru un timp de fierbere îndelungat folosiţi o oală de gătit
rapidă. Cuptorul şi frigiderul /congelatorul nu trebuie să se afle în vecinătate!
Din cauza căldurii emanate de cuptor, frigiderul consumă mai multă energie.
Congelaţi doar mâncarea bine răcită!
Mai multă lumină cu mai puţină energie!
 Noile lămpi de iluminat economice consumă cu aprox. 80% mai puţin curent
decât lămpile cu bec de până acum şi au o durată de viaţă de 6 ori mai mare.
În plus, nu produc căldură excesivă pe timpul verii.
154
Capitolul IX – CLADIRI SUSTENABILE
 Sectorul de construcții este implicat în impactul asupra mediului natural și

asupra condițiilor de viață ale populației, prin: crearea mediului artificial în care
oamenii își petrec marea majoritate a timpului, consumuri importante de
resurse (energie, materii prime, teren) și poluarea mediului înconjurător.
 La nivelul Uniunii Europene se apreciază că în construcții se consumă cca.
40% din totalul de energie produsă și se generează în jur de 30% din
emisiile totale de CO2 și cca. 40% din totalul deșeurilor produse.
 Pentru înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă în construcții se
poate considera ca punct de plecare definiția formulată de Charles Kilbert cu
ocazia primei Conferințe Internaționale privind Dezvoltarea Durabilă a
Construcțiilor (Tampa, 1994) și anume: “crearea și managementul
responsabil al unui mediu construit sănătos, bazat pe utilizarea eficientă
a resurselor și principii ecologice”.
 O problemă o reprezintă traducerea în limbile romanice a sintagmei
„sustainable construction”, deoarece constructorii tind să confere termenului
„durabil” înțelesul de „rezistent în timp”.
 Impactul asupra mediului înconjurător - exemple
o 13% din cantitatea totală de deşeuri depozitate provin din construcţii şi
demolări (într-un raport de 1:2 între acestea)
o emisiile de CO2 (cu o pondere de peste 60% la creşterea efectului de
seră) depind în proporţie de peste 70% de infrastructuri
o activităţile de construcţii desfăşurate pe şantiere generează o poluare
zonală a aerului, mai ales cu pulberi şi praf
o poluanţi din activităţile de extragere şi de fabricare a materialelor de
construcţii (ex.: emisiile de fenoli, formaldehidă şi amoniac de la
producerea vatei de sticlă şi a vatei minerale, fluorurile rezultate de la
obţinerea aluminiului)
o ocuparea terenului şi afectarea biodiversităţii, evacuările de ape
uzate în emisari de suprafaţă, modificarea microclimatului urban (în
mediul construit temperatura aerului este cu până la 50C mai ridicată
decât în zonele adiacente), poluarea sonoră
155
 De-a lungul ciclului lor de viaţă, construcţiile înglobează resurse

considerabile şi contribuie la transformarea mediului.
 Pentru a înţelege şi a măsura impactul pe care ele îl pot exercita asupra
mediului, sunt utilizate metode de evaluare, în vederea stabilirii performanţei
de mediu a clădirilor şi a lucrărilor exterioare asociate.
 Dezvoltarea metodelor de evaluare a performanţei de mediu a clădirilor a
fost un proces continuu de la începutul anilor 1990, determinat de:
o recunoaşterea impactului clădirilor asupra mediului
o o preocupare crescută pentru sustenabilitate şi dezvoltare durabilă în
domeniul construcţiilor
o necesitatea de a satisface cererea de piaţă pentru diferenţiere între
clădiri, pe baza performanţei de mediu măsurate şi a informaţiilor
referitoare la mediu
o trecerea de la măsuri singulare de performanţă la un set mai
cuprinzător de considerente în privinţa mediului
o recunoaşterea beneficiilor măsurilor voluntare proactive
 În ultimii 20 ani, cercetări importante s-au concentrat asupra dezvoltării unor
sisteme care să permită evaluarea performanțelor de mediu ale construcțiilor.
S-au dezvoltat câteva tipuri de metode de evaluare de mediu a construcțiilor:
unele se bazează pe evaluarea ciclului de viață al materialelor și produselor,
impactul de mediu al construcției rezultând din considerarea efectelor de
mediu pentru fiecare stadiu al ciclului de viață, a energiei primare folosite și a
emisiilor asociate, iar altele pleacă de la considerarea întregului (construcției)
și se concentrează pe dezvoltarea unor construcții cu impact scăzut asupra
mediului.
Metode bazate pe evaluarea pe ciclul de viață al

materialelor și produselor componente ale construcției:
ECO-QUANTUM (Olanda), ECO-PRO (Germania),
EQUER (Franța), ATHENA (Canada)
METODE DE
EVALUARE A
PERFORMANȚEI
DE MEDIU A Metode care pleacă de la considerarea întregului
CONSTRUCȚIILOR (construcției) și urmăresc dezvoltarea unor construcții
cu impact scăzut asupra mediului:
BREEAM (Marea Britanie), BEPAC (Canada), The Green
Builder Programme (SUA), ESCALE (Franța)
156
 În abordarea implicațiilor de mediu ale unei construcții, nu trebuie neglijată nici

una din fazele ciclului de viață, de la extragerea materiilor prime și până la
demolare și reutilizare.
Extragere
materii prime
Fabricare materiale și
componente de construcții
Refolosire Reciclare
Procese de
construcție
Demolare
Utilizare și
întreținere
Ciclul de viaţă al unei construcţii
Structura modulară a ciclului de viaţă a unei clădiri din punct de vedere fizic
(SR ISO 21931-1 Dezvoltare durabilă în construcţii. Cadru de lucru pentru metode de
evaluare a performanţei de mediu pentru lucrări de construcţii. Partea 1: Clădiri)
157
Evaluarea ciclului de viaţă al produsului (LCA – Life Cycle Assessment)

 Determinarea impactului de mediu al unui material, produs sau serviciu de-a
lungul întregii sale durate de viaţă, de obicei de la extragerea materiilor prime
şi până la depozitarea finală.
Definirea scopului şi Aplicaţii directe:

a extinderii
Elaborarea şi
perfecţionarea produsului
Planificarea strategică
Analiza inventarului Interpretare
Politica publică
Marketing
Altele
Evaluarea
impactului
 Pentru fiecare etapa a ciclului de viaţă
Materii Energie
prime
Produse
Produse Fiecare (unul sau mai multe)
(unul sau mai multe) proces Energie
Deşeuri
S-L-G
 Rezultat final: însumarea impactului de mediu pentru toate etapele ciclului de

viaţă
 Exemple
o O clădire slab izolată termic poate avea un impact de mediu mai
scăzut pe timpul construcţiei (necesar de materiale mai mic), dar sigur
va avea un impact mult mai mare pe durata utilizării din cauza
consumului de energie pentru condiţionare termică.
o Un material poate avea un impact de mediu important la producerea
acestuia (de exemplu consum mare de energie), dar foarte scăzut
ulterior (intreţinere scăzută şi reciclabil) sau invers.
158
 Rezultate ale LCA

o Inventarul (LCI): o listă detaliată cu toate intrările şi ieşirile din sistem
(materiale folosite, emisii de gaze, deşeuri, etc.).
o Evaluarea impactului (LCIA): reducerea numărului mare de
înregistrări ale inventarului la un număr de 6-12 categorii de impact pe
baza unor corelaţii ştiinţifice sau empirice. Există mai multe metodologii
pentru această agregare. Numărul şi tipul categoriilor de impact
selectate depind de metodologia folosită.
o Scor unic: reducerea rezultatelor la un scor unic final pe baza unor
considerente neştiinţifice (sociale, politice). Există de asemenea mai
multe metodologii pentru această agregare.
Scheme voluntare pentru evaluarea și certificarea gradului de

sustenabilitate a construcțiilor (inclusiv eficiența energetică)
 Certificatele pentru clădiri sustenabile (BREEAM, LEED, DGNB) sunt
sisteme voluntare de certificare, administrate de instituții internaționale,
prin care este evaluat impactul clădirii asupra mediului înconjurător (natural
și construit), calitatea mediului interior al clădirii (lumină naturală, calitatea
aerului, confort termic etc.) și modul de administrare al clădirii.
 Pe lângă eficiența energetică, clădirile sustenabile, sau „verzi”, trebuie să
țină cont de o serie de aspecte:
– Acces la mijloace de transport in comun, echiparea clădirilor cu
facilități care să încurajeze moduri alternative de transport (locuri de
parcat bicicletele, stații de încărcare a mașinilor electrice, etc)
– Consumul de apă, gaz, curent
– Poluarea rezultată din construcția și operarea clădirii
– Managementul deșeurilor (construcție și operare)
– Materialele folosite (energia înmagazinată, încurajarea refolosirii și
reciclării materialelor etc.)
– Biodiversitatea sitului, spatii verzi, legătura cu elemente naturale
– Inovație
Exemple
 BREEAM - Building Research Establishment Environmental Assessment
Method (UK)
 LEED - Leadership in Energy and Environmental Design (USA)
159
 HQE – High Quality Environmental standard (France)

 DGNB – German Sustainable Building Council
 CASBEE - Comprehensive Assessment System for Built Environment
Efficiency (Japan)
 Green Star certification (Australia)
BREEAM-UK (Building Research Establishment Environmental Assessment

Method ) - 1990
 Metoda de evaluare, clasificare și certificare a gradului de sustenabilitate al
clădirilor (aprovizionare resurse, proiectare, construire, operare a clădirii)
 Evaluarea pe bază de Criterii de performanță pentru 10 categorii de
sustenabilitate
 Aspecte evaluate: management, sănătate și bunăstare, energie, transport,
apă, materii prime și reziduuri, utilizarea solului și poluarea
 Pe parcursul procesului de evaluare, fiecare categorie este sub-divizată
într-o serie de probleme, care promovează utilizarea de noi repere și
obiective. Atunci când se atinge un obiectiv, numărul aferent de credite
este acordat.
 Odată ce proiectul a fost evaluat pe deplin, în funcție de numărul total de
credite acordate, se realizeaza și o evaluare finală.
 Clădirile sunt clasificate și certificate - ‘Pass’, ‘Good’, ‘Very Good’,
‘Excellent’, ‘Outstanding’
 Scheme de evaluare BREEAM:
o BREEAM New Construction
o BREEAM In-Use
o BREEAM Refurbishment and Fit-out
o BREEAM Communities
 La nivel internațional, există mai mult de 2.262.200 de clădiri înregistrate
pentru evaluare
Concluzii
 Necesitatea evaluării şi minimizarii impactului de mediu al oricărei
activităţi este evidentă, mai ales in activitatea de construcţii.
160
 Evaluarea şi înţelegerea performanţei de mediu a clădirilor este esenţială

pentru a face cunoscut impactul posibil pe care clădirile l-ar putea exercita
asupra mediului şi pentru influenţa lor asupra dezvoltării durabile.
 Instrumentele de evaluare şi certificare a performanţei de mediu a clădirilor
le oferă clienţilor, dezvoltatorilor şi proiectanţilor
o recunoaştere pe piaţă pentru clădirile cu impact redus asupra mediului
o siguranţa că cele mai bune soluţii de mediu sunt incorporate în clădirile
certificate
o inspiraţie pentru soluţii inovative care minimizează impactul asupra
mediului
o un instrument de reducere a costurilor de operare şi de îmbunătăţire a
mediului de lucru
o un standard ce atestă obiectivele de mediu
CONCEPTE DE CLADIRI SUSTENABILE
 În ultimii ani, s-au făcut eforturi considerabile pentru a crea un cadru

legislativ privind dezvoltarea durabilă în sectorul construcțiilor.
 În același timp, în întreaga lume au fost introduse noi concepte de clădiri
pentru a răspunde cerințelor de sustenabilitate, cum ar fi clădirea verde,
clădirea naturală, clădirea cu consum redus de energie, clădirea cu
energie zero, locuința plus energie, casa pasivă și casa activă.
 Aceste concepte reprezintă o optimizare a unuia sau mai multor principii
de construcție sustenabile: eficiența în ceea ce priveşte amplasamentul,
proiectarea structurii, eficiența energetică, eficiența utilizării apei şi a
materialelor, îmbunătățirea calității mediului interior, optimizarea exploatării și
a întreținerii și reducerea deșeurilor și a substanțelor toxice.
CLADIREA VERDE
 Clădirea verde (cunoscută și sub denumirea de construcție verde sau clădire
sustenabilă) se referă atât la structură, cât și la utilizarea unor procese care
sunt responsabile faţă de mediul înconjurător și eficiente din punct de vedere
al utilizării resurselor pe tot parcursul ciclului de viață al unei clădiri.
161
 Câteva exemple: utilizarea surselor regenerabile de energie, cum ar fi vântul,

energia solară şi geotermală; utilizarea eficientă a apei, inclusiv reciclarea apei
gri și captarea apelor de ploaie pentru irigaţii și alte scopuri; alegerea
materialelor de construcție cu impact redus.
 Unii oameni de știință cred însă că, clădirile sustenabile au aceleași
caracteristici ca și clădirile verzi și, în plus, se referă şi la longevitatea,
adaptabilitatea și flexibilitatea obiectului, eficiența resurselor folosite, iau în
considerare siguranța și securitatea, includ considerente sociale și economice,
precum și aspecte urbane și de planificare.
Construcțiile ecologice, mai ieftine decât s-ar crede

 Investitorii majori în industria imobiliară și marii constructori supraevaluează
prețurile construcțiilor verzi cu 300%, se arată într-un studiu efectuat de
Consiliul Mondial de Afaceri pentru Dezvoltare Durabilă (WBCSD)
 Sondajul, aplicat pe un eșantion de 1.400 de experți din domeniul
construcțiilor și imobiliar, relevă o diferență considerabilă între costul real
implicat de ridicarea unei case sustenabile și costul estimat de constructori
 Deși, în realitate, construirea unei case ecologice costă cu 5% mai mult decât
a uneia convenționale, experții chestionați estimează diferența de cost la 17%,
adică de mai mult de trei ori mai mare
 Autorii studiului sunt de părere că această diferență între percepția
constructorilor și statusul real de preț va inhiba dezvoltarea unei piețe a
construcțiilor eficiente energetic
 Dacă, în ceea ce privește costurile, respondenții au fost pesimiști, nu același
lucru se poate spune despre estimarea impactului mondial pe care l-ar avea
emisiile de CO2 care provin din sectorul construcțiilor
 Cei intervievați au răspuns că, în opinia lor, sectorul construcțiilor ar fi
responsabil pentru 19% din emisiile totale de CO2. Realitatea este însă alta
 Nu mai puțin de 40% din totalul emisiilor de dioxid de carbon provine din
construcții
 Realizatorii studiului spun că acest procent nu este unul static și că se
așteaptă ca variația lui să fie ascendentă, mai ales din cauza industriilor
poluante ale Indiei și Chinei
162
 Studiul arată, de asemenea, că doar una din șapte persoane dintre cele
intervievate au participat la vreun proiect de realizare a unei clădiri sustenabile
din punct de vedere energetic
 Țara cu cea mai mare implicare în acest domeniu este Germania, unde 45%
dintre respondenți au declarat că au contribuit la construirea unei case
ecologice, în timp ce China se află pe ultimul loc, cu doar 5%
 Sondajul realizat de WBCSD este o etapă de început a proiectului EEB,
Energy Efficiency in Buildings, al cărui scop anunțat este de a ajunge la
performanța de a avea zero emisii nete de CO2 în procesul de construcție și
utilizare a caselor
CLADIREA NATURALA
Clădirea naturală este un concept destul de asemănător, dar accentul se
pune pe utilizarea materialelor neindustriale, procesate minimal si regenerabile,
disponibile pe plan local. Munca umană este mai importantă decât tehnologia.
Orientarea clădirii, utilizarea condițiilor locale de climă și ale amplasamentului,
accentul pus pe ventilarea naturală prin proiectare contribuie în mod fundamental la
diminuarea impactului asupra mediului. Tehnicile și materialele diferă de la o regiune
la alta, fiind redescoperite și îmbunătățite numeroase metode de construcție
vernaculară, cum ar fi: cob (sistem monolitic bazat pe un amestec de lut, nisip, paie
și pământ), chirpici (cărămizi din lut frământat cu paie tocate uscate la soare), bușteni
tăiați, saci umpluți cu pământ, pământ bătătorit, piatră sau baloți de paie. O gamă
largă de materiale netoxice reutilizate sau reciclate sunt, de asemenea, comune în
clădirile naturale, inclusiv resturi de beton, anvelope uzate, deșeuri de lemn și sticlă.
CASA ACTIVA
Casa Activă este o nouă abordare a clădirilor care creează condiții sănătoase
și confortabile pentru ocupanții lor, fără a influența negativ climatul și mediul
înconjurător.
Casa Activă propune un cadru țintă pentru proiectarea și renovarea clădirilor
care contribuie pozitiv la sănătatea, siguranța și bunăstarea locatarilor,
concentrându-se asupra mediului interior și exterior și utilizării eficiente a energiei.
De fapt, este o abordare holistică, Casa Activă fiind evaluată pe baza
interacțiunii dintre condițiile de mediu interior, consumul de energie și impactul
asupra mediului.
163
Mediul interior - Casa Activă creează condiții sănătoase și confortabile pentru

ocupanți, asigurând un aport generos de lumină naturală și aer curat, iar materialele
utilizate au un impact neutru asupra confortului și mediului interior.
Energie - O casă activă este foarte eficientă din punct de vedere energetic,
energia necesară este furnizată de surse regenerabile de energie integrate în clădire
sau din sistemul energetic colectiv din apropiere și din rețeaua electrică.
Mediu înconjurător - Casa Activă interacționează cu mediul înconjurător
printr-o relație optimizată cu contextul local, utilizarea resurselor și impactul general
asupra mediului pe tot parcursul ciclului său de viață.
Performanța unei Case Active se bazează pe calcul, inclusiv valori predefinite
și așteptările privind comportamentul utilizatorilor. De asemenea, se recomandă
includerea monitorizării în decursul unui an pentru a găsi diferențele dintre
performanțele calculate și cele realizate și pentru a se corecta acolo unde este
necesar.
Radar Casa Activă
Pentru evaluarea Casei Active există criterii cantitative și calitative.

Criteriile cantitative sunt:
1. CONFORT
1.1 Lumină naturală
1.2 Confort termic
1.3 Calitatea aerului
164
2. ENERGIE
2.1 Necesar de energie
2.2 Energie regenerabilă
2.3 Energie primară
3. MEDIU ÎNCONJURĂTOR
3.1 Emisii poluanţi
3.2 Consum apă
3.3 Construcţii sustenabile
Pentru fiecare dintre aceste obiective strategice, sunt definite trei criterii
cantitative și clasificate în patru niveluri de ambiție pentru fiecare indicator, unde 1
este cel mai înalt nivel, iar 4 este cel mai scăzut. Evaluarea performanței pentru Casa
Activă include toți cei nouă parametri și necesită cel puțin nivelul cel mai scăzut
pentru fiecare dintre acestea.
CLADIRI REGENERATIVE
În esență, termenii "regenerativ" și "sustenabil" înseamnă același lucru, cu o
singură excepție: într-un sistem sustenabil, pierderile ecologice nu se întorc în
sistem. Într-un sistem regenerativ, aceste pierderi sunt regenerate, revenind în
sistem.
În timp ce sistemele sustenabile tind să satisfacă nevoile de bază ale omului,
fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi,
scopul final al proiectării regenerative este modernizarea sistemelor cu eficiență
absolută, permițând co-evoluția speciei umane împreună cu alte specii.
Proiectarea regenerativă promovează amplasamentul ca punct de plecare
primar şi conexiunea oamenilor cu spiritul locului.
Respectul locului este cheia distinctivă dintre proiectarea “verde” şi
proiectarea regenerativă. Instrumentele proiectării “verzi” tind să niveleze distincţiile
regionale şi culturale, pe când proiectarea regenerativă caută înţelegerea sistemului
în totalitatea lui.
Practicile casei verzi abordează mai degrabă problemele de mediu decât
sistemele sociale și economice.
Proiectarea regenerativă construieşte capacităţile regenerative şi de auto-
înnoire ale sistemelor naturale şi proiectate, crează condiţiile pentru o evoluţie
durabilă şi pozitivă.
Procesul de proiectare nu trebuie sa se rezume la clădire ca obiect în sine,
ci ca obiect care face parte integrantă din loc. O clădire privită ca o entitate statică
lipsită de integrarea în loc duce la un model de consum liniar şi unidirecţional, cu
un aport constant de energie şi de resurse independente de amplasament,
rezultând pierderi irecuperabile.
165
Un aspect notabil constă în faptul că în natură nu există asemenea pierderi

– tot ce se produce pe cale naturală este reciclat ca parte a ciclului de viaţă. Acest
proces de degenerare, raportat la cantitatea limitată de resurse nu poate continua
la nesfârşit.
Se consideră că avem o arhitectură regenerativă atunci când producţia
(energia) generată de sistem este mai mare decât necesarul de energie al
sistemului.
Definițiile de bază pentru cele trei concepte principale:
- degenerativ: scăderea valorii sau a atractivității;
- sustenabil: menținerea valorii în timp;
- regenerativ: naşterea unei noi vieţi, forţă.
CLADIRI INTELIGENTE
Clădirile inteligente sunt clădiri care integrează și gestionează informațiile,
ocupanții, sistemele clădirii, materialele și construcția ca un întreg sistem adaptabil,
pentru a obține performanța clădirii din punct de vedere al consumului de energie,
eficienței, longevității clădirii, confortului și gradului de satisfacție al ocupanților.
Gradul de inteligență a unei clădiri se manifestă în timpul proiectării, realizării
și exploatării.
Trei caracteristici principale ale clădirii inteligente sunt următoarele:
- clădirea este ecologică - este o clădire sănătoasă pentru toți ocupanții săi;
- clădirea este solară sau cu consum redus de energie - exploatarea clădirii
este eficientă din punct de vedere economic;
- construcția are un control automat al serviciilor - optimizarea se bazează atât
pe criterii ecologice, cât și pe criterii energetice pentru crearea unui mediu artificial.
166
CLADIRI CU CONSUM REDUS DE ENERGIE

 Clădirile cu consum redus de energie (inclusiv case pasive, clădiri cu
consum zero, clădiri autonome și plus energie) sunt clădiri care, prin
utilizarea unui număr mare de tehnici pentru reducerea consumului de
energie, consumă mai puțină energie, din orice sursă, decât clădirile
tradiționale sau convenţionale contemporane.
 Consumul lor de energie este sub nivelurile cerute de standardele actuale.
 Deoarece standardele naționale variază de la o țară la alta, nu există o
definiție comună a clădirilor cu consum redus de energie, iar performanțele lor
evoluează în timp.
 De exemplu, în Germania o casă cu consum redus de energie are o limită de
consum de energie de 30 kWh/m² pe an pentru încălzirea spațiului, în timp ce
în Elveția clădirile cu consum redus de energie nu trebuie să depășească mai
mult de 75% din consumul de energie al unei clădiri tipice.
 În general, clădirile cu consum redus de energie au niveluri ridicate de izolare
termică, ferestre eficiente din punct de vedere energetic, niveluri scăzute de
infiltrare a aerului și sisteme de ventilare cu recuperare a căldurii.
CASA PASIVA
DEFINIREA CONCEPTULUI
 "Casele pasive" fac parte din categoria “clădirilor de energie redusă”
 Termenul de “casă pasivă” își are originea în faptul că, datorită construcției
sale speciale, această clădire este puțin sensibilă din punct de vedere al
confortului termic la modificările parametrilor meteorologici
 Energia solară incidentă pe suprafața exterioară a clădirii, care pătrunde în
interior prin diferite mecanisme de transfer, la care se adaugă energia
generată de locatari, precum și prin funcționarea aparaturii electrice sau
de altă natură, este în mod normal suficientă pentru păstrarea unei
temperaturi interioare confortabile pe toată perioada sezonului rece
 Clasificare clădiri (Germania)
o clădiri care economisesc energie (cerința de încălzire din surse
neregenerabile sub 70 kWh/m2a)
o clădiri cu consum redus de energie (cerința de încălzire din surse
neregenerabile sub 30 kWh/m2a)
167
o clădiri pasive (cerința de încălzire din surse neregenerabile sub 15

kWh/m2a)
o clădiri autonome energetic (cerința de încălzire din surse
neregenerabile = 0)
 Principalele cercetări privind "casele pasive" se desfășoară la PassivHaus
Institut din Darmstadt
 Conceptul de casă pasivă a apărut în 1990 în Darmstadt, Germania, atunci
când, respectând planurile arhitecţilor Bott, Ridder si Westermeyer, s-a
construit prima locuinţă de acest fel. În prezent, există mii de clădiri pasive
construite în toată Europa, în special în Germania, Austria, Suedia și Elveția –
începând de la proprietăţi private, până la şcoli, fabrici şi birouri. Multe dintre
acestea au fost monitorizate de Passive House Institute din Darmstadt, care a
analizat şi a verificat performanţa acestora. Chiar şi agenţiile guvernamentale
au adoptat standardele de case pasive în elaborarea politicilor; şi Comisia
Europeană a implementat standardul de case pasive. Se estimează că piaţa
de case pasive va avea creştere pentru că oamenii încep să îşi dea seama de
eficienţa acestui concept.
 Prima Conferinţă Internaţională – “Case Pasive în România”, pe 12
noiembrie 2009, la Sala Palatului din Bucureşti
 Pentru ca o clădire să fie considerată o clădire pasivă, ea trebuie să
îndeplinească o serie de criterii de certificare. PHPP, pachetul de proiectare a
Casei Pasive, trebuie să fie utilizat pentru calcularea și verificarea îndeplinirii
criteriilor. Clasele de locuințe pasive Clasic, Plus sau Premium pot fi
obținute în funcție de utilizarea surselor de energie regenerabilă.
168
 Pentru renovarea clădirilor existente folosind componentele Casei Pasive a

fost elaborat standardul EnerPHit și Planul EnerPHit Retrofit.
 Pentru clădirile noi care nu respectă pe deplin criteriile mai ambițioase ale
Casei Pasive, a fost de asemenea dezvoltat PHI Low Energy Building
Standard.
EXIGENTELE CASEI PASIVE

 Necesarul de energie termică pentru încălzire
 Pentru ca o clădire să poată fi catalogată de către PassivHaus Institut
din Darmstadt drept “casă pasivă”, necesarul său de energie
termică destinată încălzirii spațiului de locuit trebuie să fie mai mic
de 15 kWh/m2a (această cifră corespunde arderii a mai puțin de 1,5 l
de benzină/m2a). În acest fel, necesarul de energie pentru încălzirea
unei case pasive este de circa zece ori mai mic decât în cazul unei
case convenționale, proiectată conform standardului german din 1995
privitor la izolația termică a clădirilor
 Consumul de energie convențională
 O altă limită impusă unei case pasive se referă la consumul total de
energie primară “convențională” obținută, direct sau indirect, din
combustibili fosili (care include energia necesară încălzirii locuinţei,
preparării apei calde, iluminării, punerii în funcțiune a aparaturii
electrice etc.) ce nu trebuie să depășească 120 kWh/m2a. În cazul în
care proiectul unei locuințe dovedește că aceste două limite energetice
nu sunt depășite, legislația germană acordă importante facilități
economice proprietarului. Consumul de căldură măsurat al primei case
pasive din Germania (în Wiesbaden, 1992) a fost sub 13 kWh/m2a
 O bună izolare termică și un volum compact
 reducerea pierderilor de caldură către exterior
 grosimea stratului de izolație termică a pereților este de ordinul a 30-40
cm (valoare orientativă, depinde de condițiile climatice ale locului de
amplasare a clădirii și de materialele izolatoare folosite)
 toate elementele opace care constituie anvelopa clădirii au valori ale
coeficientului de transfer termic mai mici de 0.15 W/(m2K)
 sunt folosite de obicei ferestre cu trei rânduri de geamuri având
emisivitate redusă, valoarea coeficientului de transfer termic al
169
ferestrelor este mai mică de 0.8 W/(m2K), cu toate că transmitanța

solară a geamului este mai mare de 50%
 toate colțurile, rosturile și detaliile trebuie proiectate și executate cu
mare grijă, astfel încât punțile termice să poată fi evitate sau
minimizate cât mai mult posibil
 O bună orientare a clădirii
 clădirea trebuie orientată ținând cont de traiectoria aparentă a soarelui
și de celelalte aspecte legate de microclimat
 casele pasive dispun de fațade verticale mari prevăzute cu ferestre
largi orientate către sud, lucru ce favorizează folosirea judicioasă a
radiației solare, evitând în timpul verii supraîncălzirea, dar permițând
pătrunderea razelor solare în camere în timpul iernii. Partea de nord a
clădirii dispune de ferestre de dimensiuni reduse pentru iluminarea
naturală a încăperilor secundare dispuse în aceasta zonă a casei (cum
ar fi bucătăria, anexele sau vestibulul de intrare)
 Etanșeitate bună
 un sistem foarte bun de izolare pneumatică, obținut prin folosirea în
timpul construcției a unor spume (poliuretanice sau de altă natură).
Pierderile de aer prin fisuri și prin interstiții sunt astfel reduse la valori
orare mai mici de 0.6 din volumul încăperii, pentru o suprapresiune a
aerului din interior de 50 Pa. Pentru furnizarea aerului necesar
respirației este întotdeauna necesară existența unui sistem integrat de
ventilație
 Recuperarea căldurii
 energia termică ce însoțește aerul viciat evacuat (care este preluat
întotdeauna din bucătărie și din baie) este recuperată parțial cu ajutorul
unor recuperatoare de căldură care încălzesc aerul proaspăt introdus în
clădire. Astfel se poate recupera până la 90% sau chiar mai mult din
entalpia conținută în aerul extras din încăperi
 Confort termic
 pereții bine izolați termic, lipsa unor radiatoare termice (corpuri statice),
precum și izolația termică foarte bună a ferestrelor, fac ca diferența de
temperatură dintre pereții oricărei încăperi să fie redusă, lucru care
crează un confort termic deosebit
170
 Sistem integrat HVAC

 existența unui sistem mecanic integrat performant de încălzire,
ventilație și condiționare a aerului este esențială pentru a garanta o
bună calitate a aerului din interior
 pentru a permite respirația locatarilor, din exterior trebuie adusă o
anumită cantitate de aer
 sistemul de ventilație poate fi folosit și pentru transportul căldurii
suplimentare, generate eventual de către un încălzitor plasat în circuit
 sistemul HVAC este axat pe folosirea surselor regenerabile de energie
 în primul rând, pentru micșorarea consumurilor energetice, se prevede
utilizarea unui schimbător de căldura plasat în sol. Pe timp de iarnă,
acesta preia energia termică stocată în pământ și o folosește pentru
preîncălzirea aerului proaspăt introdus în locuință. Vara, aerul preluat
din atmosferă și introdus în locuință este în prealabil răcit, prin trecere
prin același schimbător de căldură
 în al doilea rând, se prevede utilizarea energiei solare pentru
încălzirea apei menajere. Fluidul caloportor este încălzit în captatoare
solare, iar apoi este direcționat către un rezervor de stocare. Din acest
rezervor este preluată căldura necesară în momentul în care se dorește
apă caldă de consum. Tot de aici poate fi preluată căldura și pentru
încălzirea aerului vehiculat de sistemul de ventilație, în cazul în care
este necesară această intervenție
 Soluții energetice pentru casele pasive
 orientativ, sarcina termică la o clădire normală este de ordinul a 10 kW
pentru 100 m2 de suprafață locuibilă, ceea ce înseamnă aproximativ
100 W/m2. Sistemele standard izolate pentru încălzit folosite în Europa
Centrală și de Est sunt aceleași în peste 80% dintre cazuri; ele constau
în boilere cu apă sau ulei, țevi și radiatoare. Dacă sarcina termică a
clădirii este mai mică de 10 W/m2, căldura necesară poate fi transmisă
folosind exclusiv sistemul de ventilație. Aceasta este ideea esențială
care stă la baza caselor pasive, la care pierderile de căldură sunt
reduse așa de mult încât nu mai este necesar un sistem separat de
încălzire
 prepararea apei calde menajere reprezintă cel mai mare consumator de
energie într-o "casă pasivă" (circa 80% din totalul necesarului de
171
căldură). Deoarece această operație reclamă numai asigurarea unor

temperaturi medii, poate fi ușor îndeplinită prin folosirea surselor
regenerabile de energie, cum ar fi energia solară
 Avantaje financiare pe termen mediu și lung
 o casă pasivă poate fi considerată ca avantajoasă din punct de vedere
financiar, având în vedere importantele economii de energie, precum și
faptul că investiția necesară pentru construcția unei astfel de clădiri
este cu numai 5% până la 25% mai mare decât în cazul unei construcții
convenționale.
 Tendințe actuale
 în acest moment, efortul principal în ceea ce privește implementarea
surselor regenerabile de energie se concentreaza asupra îmbunătățirii
tehnologiilor, pentru coborârea costurilor acestora. Se dorește în
special creșterea performanțelor echipamentelor și reducerea energiei
consumate în funcționare, dar și alegerea judicioasă a proceselor, în
funcție de condițiile geografice și obiceiurile viitorilor utilizatori
 Elementele definitorii ale unei case pasive clasice

 forma geometrică a planului trebuie să fie simplă, de preferat
dreptunghi
 suprafeţe vitrate mari la sud și niciun gol către nord
 cât mai puţine uși exterioare cu putinţă
 o șarpantă în două ape, din care una să bată către sud, pentru o cât
mai mare expunere la soare
 panouri solare pe șarpanta către sud și un bazin de minimum 500 de
litri
 pereţi exteriori bine termoizolaţi
 folosirea de ferestre fixe, cele mobile doar acolo unde este strict nevoie
 panourile de sticlă să fie în trei straturi
 un sistem de ventilare interioară și de împrospătare a aerului
 pompă geotermală (opţional)
 Designul unei clădiri „pasive”, cu ferestre mari sudice, care va fi scăldată de

razele soarelui, trebuie să ia în considerare și următoarele aspecte simple:
172
Iarna, soarele răsare în sud-est, rămâne relativ

jos pe cer la sud, apunând la sud-vest. O casă cu
ferestrele mari orientate spre sud beneficiază
astfel din plin de razele soarelui.
Vara în schimb, soarele răsare în nord-est, este
sus pe cer la amiază și apune în nord-vest.
Razele soarelui cad în mai mare măsura pe
acoperiș și pe pereții dinspre est și vest, deci
absența ferestrelor în aceste locuri minimizează
efectul cu care soarele verii contribuie la
încălzirea locuinței.
 o casă pasivă găsește și asigură un mediu sănătos de viață în ea

 nu sunt diferențe de temperatură în același spațiu - cum este într-o casă
obișnuită, (unde te trage frigul de jos și ai căldură în partea de sus a camerei)
 există o temperatură omogenă în casa pasivă, extrem de plăcuta și
confortabilă și, în același timp, un aer proaspăt în permanență, asigurat de o
instalație de ventilație controlată, care nu trebuie confundată cu aerul
condiționat.
Europa
 În Germania s-au construit până în prezent peste 8.000 de case pasive, iar
cei interesați să-și construiască o astfel de locuință dispun de condiții speciale
de creditare din partea statului german.
 Și austriecii au investit în acest sector, ajungând la peste 1.500 de clădiri
pasive. În Austria există nouă scheme suport pentru acordarea de granturi
sub formă de credite sau stimulente pentru casele care economisesc energie.
 De asemenea, Olanda este un exemplu de bună practică în domeniul
clădirilor economice, aproximativ 50% dintre clădirile lor pasive fiind obținute
prin reabilitări
România
 Soții Cruțescu, autorii și proprietarii primei case pasive din România - 2004
 Se află în localitatea Burluși, comuna Ciofrângeni, județul Argeș
173
 Izolația s-a făcut cu 30 cm de polistiren peste cărămida de 38 cm, la interior

s-a pus structură de rigips de 5 cm în care s-a introdus vată minerală de 5 cm
- perete de 80 cm
 Sub casă s-au pus 20 cm de polistiren, la subsol - 25 cm de polistiren
 Ferestrele în trei straturi cu geam low-e şi umplutură de kripton
 Centrala termică pentru încălzire prin pardoseală pe lemne și sistem de
încălzire a aerului cu pompă de căldură clasa A
Casa de la Burluşi se încălzeşte

cu 13 kWh/m2a. O casă obişnuită
consumă 300-400 kWh/m2a
 În luna noiembrie 2011 au fost inaugurate cele două case pasive construite în
campusul Universității Politehnica din București
 Cele două case pasive fac parte din proiectul „Case pasive adecvate
condițiilor climatice din România”, costurile investițiilor ajungând între 120.000
și 140.000 de euro. Fiecare are câte 140 m2, amprenta la sol fiind de 95 m2.
 Casa pasivă „Vest” este echipată cu o pompă de căldură, panouri fotovoltaice
cu o putere instalată de 3 kW și panouri termice. Consumul de energie
electrică al acesteia este de 4.270 kWh/an și produce 5.250 kWh/an.
 Casa pasivă „Est” este încălzită cu aer ventilat, care, într-o primă treaptă, este
încălzit într-un puț canadian. De asemenea, casa mai este dotată cu un
recuperator de căldură, panouri fotovoltaice cu o putere instalată de 3 kW,
panouri termice și o mini-turbină eoliană care produce aproximativ 3.000
kWh/an, funcționând 1.500 de ore/an. Consumul casei este de 6.412 kWh/an
și produce 5.250 kWh/an.
174
175

Suport Cursi M 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Cursi M 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ingineria Mediului – curs, an II, Ing. civ. S.l.dr.ing.

Capitolul I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Noţiuni generale

Ştiinţa mediului înconjurător este interdisciplinară. La baza ei stau

1.2. Conceptul de dezvoltare durabilă - apariţia ideii, definiţii, principii

A devenit din ce în ce mai clar că omenirea nu poate continua vechile modele

umane asupra mediului, ca urmare a acumulării în timp a emisiilor poluante şi a unor

S-au formulat numeroase definiţii pentru conceptul de dezvoltare durabilă

 “îmbunătăţirea calităţii vieţii umane păstrând în acelaşi timp capacitatea de

“Dezvoltarea durabilă înseamnă în primul rând a se adapta existenţa la

După cum apreciază M. Munasinghe (Environmental economics and

- abordarea socio-culturală - caută să menţină stabilitatea sistemelor sociale

Biodiversitate Combaterea s\r\ciei

Realizarea dezvoltării durabile este o sarcină extrem de dificilă, datorită

- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii

1.3. Scurt istoric al evoluţiei preocupărilor legate de relaţia om-natură

1.4. Acţiuni la nivel mondial în direcţia dezvoltării durabile

Premisele apariţiei, fundamentării şi concretizării dezvoltării durabile au fost

Printre documentele adoptate de Conferinţa de la Rio se numără “Declaraţia

Meteorologice Mondiale şi Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu) estimând că

1.5. Principalele instrumente pentru abordarea problemelor privind

Dezvoltarea durabilă este un concept atrăgător şi deosebit de generos, dar

1.5.1. Indicatori de evaluare a dezvoltării durabile

Pentru a elabora politici şi strategii viabile şi a lua decizii la toate nivelurile

domeniilor: social, economic, de mediu şi instituţional şi care urmăresc capitolele

Indicatorii au fost testați voluntar în 22 de țări și, după evaluarea rezultatelor

Există, de asemenea, un set de indicatori legați de Obiectivele de Dezvoltare

Fig. 1.2. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului

Fig. 1.3. Obiectivele de Dezvoltare Durabilă

La nivelul Uniunii Europene, respectiv DGXI, un grup de specialişti au

Indicatori de bază Indicatori auxiliari (opţionali)

- Satisfacţia cetăţenilor faţă de comunitatea - Durata deplasării copiilor la şi de la

O altă iniţiativă privind stabilirea unor indicatori de evaluare a dezvoltării

Se poate aprecia că indicatorii de durabilitate constituie instrumente necesare

- să fie bine fundamentaţi teoretic şi să se refere la aspecte relevante ale

1.5.2. Sisteme de management de mediu

În prezent, mai ales în ţările dezvoltate, toate tipurile de organizaţii (companii,

Partenerii Grupuri de presiune, Legisla]ia

Fig. 1.4. Factorii care influenţează performanţa de mediu a unei organizaţii

Presiunile pe care le exercită aceştia asupra organizaţiei se manifestă prin:

 Investitorii - doresc să-şi recupereze investiţiile, riscurile de mediu

Un instrument de lucru care permite unei organizaţii să atingă şi să controleze

Fig. 1.5. Modelul unui sistem de management de mediu

Un astfel de sistem impune unei organizaţii:

astfel încât organizaţiile care doresc pot să le combine pe amândouă, folosind ca

1.5.3. Evaluarea ciclului de viaţă al produsului

Evaluarea ciclului de viaţă (LCA - Life Cycle Assessment) al produselor sau

Extinderea, limitele şi nivelul de detaliere ale LCA depind de subiect şi de

Fig. 1.8. Fazele LCA (cf. SR EN ISO 14040:2007)

LCA începe cu o declarație explicită privind scopul și domeniul de aplicare,

1.5.4. Evaluarea impactului asupra mediului

Deşi se constituie în instrumente de lucru extrem de utile în domeniul

Obiective / Activit\]i Schimbarea destina]iei /

realizeaz\ Studiu de impact Bilan] de mediu BM pentru

Elaborator Raport privind Raport privind Raport privind

Program de Obiective de mediu

emite Acord Autoriza]ie Dosar pentru

Fig. 1.9. Reprezentarea schematică a procedurii de autorizare a activităţilor

Studiul de impact asupra mediului reprezintă o componentă esenţială a

elaborare şi aspectele care trebuie abordate în studiul de impact asupra mediului

1. Dumitrescu, L., Baran, I. – Ingineria mediului și dezvoltarea durabilă în construcţii,

Capitolul II – FACTORI DE MEDIU

Factorii de mediu sunt: