UNIVERSITATEA ”DANUBIUS ” GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL MEDIULUI
Note de curs

Lector univ. dr. ŞTEFĂNUŢ RADU

I PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA MEDIULUI. ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de mediu şi de protecţie a mediului

1.1 Noţiunea de mediu
Termenul de mediu a fost folosit începând din sec. al XIX-lea în sens biologic, ca
ambianţă naturală a vieţuitoarelor. Ulterior în domeniul geografiei este definit ca
spaţul locuit şi influenţat de om.
Noţiunea de mediu este caracterizată în literatura juridică ca fiind o noţiune
cameleon, deoarece cunoaşte numeroase valenţe, fiind utilizată şi în limbajul comun
având înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite.
Mediul poate fi văzut ca un ansamblu de factori naturali sau creaţi prin
activităţi umane care acţionează asupra condiţiilor de viaţă şi existenţă ale omului sau
societăţii.
În doctrină şi legislaţie au fost utilizate în acelaşi timp, noţiunile de: mediu, mediu
înconjurător, mediu ambiant, mediu uman uneori, ca variante ale primei noţiuni,
alteori exprimând sensuri diferite ale acesteia.
Actualmente este folosită denumirea „mediu” şi nu aceea de „mediu înconjurător”
care este considerată a fi pleonastică.
Unii specialişti definesc mediul ca fiind „totalitatea lucrurilor, fenomenelor,
influenţelor, de natură să cauzeze schimbări de diferit ordin în activitatea umană şi a
omului însuşi, precum şi cele ce nu provoacă influenţă şi nu pot fi influenţate de om,
dar formează un anturaj al vieţii lui”
Potrivit art.1 alin. 2 Legii nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului mediul reprezintă ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea
vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
 1.2 Noţiunea de protecţie a mediului
Protecţia mediului constituie una cele mai importante preocupări ale societăţii
contemporane, care a conştientizat faptul nu mai poate să se dezvolte în detrimentul
mediului ambiant. De la începutul anilor '70, au început acţiuni internaţionale de
protejare a mediului şi a naturii, acesta fiind momentul în care s-a recunoscut că
există o criză ecologică mondială. Îngrijorarea pentru starea mediului şi a
componentelor sale este tot mai mare datorită imenselor pericole care ameninţă
condiţiile de viaţă pe planetă şi însuşi viitorul speciei umane.
Efectele acestei crize ecologice s-au constatat a fi globale, deoarece
deteriorările de mediu nu cunosc frontiere, consecinţelor lor, care se răspândesc pe
suprafeţe întinse.
Pot fi exemplificate mareele negre, accidente nucleare, ploile acide care au distrus
pădurile Europei de Nord, distrugerea pădurilor tropicale, epuizarea stratului de
ozon, pericole majore pentru populaţia globului.
Protecţia mediului reprezintă ansamblul reglementărilor, măsurilor şi
acţiunilor care au ca scop menţinerea, protejarea şi îmbunătăţirea condiţiilor
naturale de mediu, ca şi reducerea sau eliminarea, acolo unde este posibil, a
poluării mediului şi a surselor de poluare.

2. Despre poluare şi consecinţele ei

2.1 Fenomenul de poluare
Cuvântul poluare vine din latină polluero,- ere şi înseamnă a murdări, a
profana, desemnând o acţiune prin care omul îşi degradează, îşi murdăreşte propriul
său mediu de viaţă.
Orice vieţuitoare îşi degradează îşi murdăreşte sau, ştiinţific formulat îşi poluează
mediul său, ceea ce face uneori imposibilă viaţa şi existenţa pe Pământ.
Poluarea este un flagel social generalizat pe toată Terra, un pericol care
degradează mediul natural şi artificial distruge condiţiile de viaţă.
Poluarea poate fi definită ca o acţiune naturală, dar mai ales umană sau a altor
vietăţi, care produce ruperea echilibrului ecologic, dăunează vieţii, sănătăţii, liniştii
sau stării de confort a oamenilor şi altor vieţuitoare ori provoacă pagube economiei
prin modificarea factorilor naturali sau a celor creaţi prin activităţi umane.
Din această definiţie rezultă că poluarea poate fi rezultatul unor fenomene
naturale sau al existenţei unor vietăţi, dar de cele mai multe ori ea este provocată de
activităţi desfăşurate de oameni.
În art. 1 din documentul internaţional intitulat Regulile de la Montreal din 1982
aplicabil poluării transfrontiere poluarea a fost definită ca orice introducere de către
om în mediu, direct sau indirect a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare
de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice,
ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice
alte utilizări legitime ale mediului.
Prin poluare potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare, se înţelege - poluare
introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătăţii umane /sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o
deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte
scopuri legitime.
Noţiunea de poluant potrivit aceleaşi reglementări este definită ca poluant
orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori
ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care,
introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii
şi aduce daune bunurilor materiale.
Natura se găseşte, în mod evident, în faţa unui declin ecologic, în care factorul
antropic a avut rolul determinant, ca factor de deteriorare prin mijloace directe,
indirecte, multiple şi complexe, apropiate sau îndepărtate în timp.
În acest context se înscriu:
a. Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune;
b. Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice:
- defrişarea pădurilor;
- suprapăşunat;
- supraexploatarea resurselor oceanice.
c. Deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem;
d. Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale;
e. Deteriorarea prin poluare artificială, ca urmare a dezvoltării industriei şi
transporturilor.
În toate aceste situaţii, acţiunea omului, conştientă sau necontrolată, a avut la
origine un scop lăudabil,cel de a cuceri natura. Efectele sunt însă de cele mai multe
ori acute, cronice, deteriorarea ecosistemelor fiind ireversibilă.
În raport de legătura acţiunii vătămătoare cu activitatea umană, poluarea poate fi:
naturală sau artificială.
Între poluarea naturală şi cea artificială poate exista o intercondiţionare,
întrucât nu de puţine ori activitatea umană înlesneste apariţia sau dezvoltarea unor
cauze naturale cu efect dăunator.
Poluarea naturală este determinată de cauze naturale, independente de
activitatea omului, cum sunt de exemplu deşeurile activităţii vitale a fiecărei specii.
Deosebirea între poluarea naturală şi cea artificială constă în reversibilitatea
efectelor, păstrarea ciclurilor vitale biologice şi biochimice ce permit refacerea
naturii.
În această categorie intră: erupţiile vulcanice, cutremurele, inundaţiile,
alunecările de teren, eroziunea solului produsă de vânt şi apă, cometele şi
meteoriţii, rezidurile vegetale şi animale, incendiile spontane datorate
temperaturilor înalte. Din punct de vedere istoric poluarea naturală a predominat pe
pământ timp de miliarde de ani, fiind principalul factor moderator al climei şi
reliefului.
Poluarea artificială este cauzată de activitatea omului, în funcţie de natura
poluantului, poate fi:
a. Poluare fizică: este generată de diverse radiaţii, îndeosebi de cele nucleare
accidentale, cea termică, zgomote şi infrasunete.
b. Poluare chimică: foarte diversă, poate fi provocată de produse naturale,
minerale sau organice, precum şi de substanţe de sinteză, inexistente, iniţial în natura.
Se produce cu:
- derivaţi ai carbonului şi hidrocarburi lichide,
- derivaţi ai sulfului şi azotului,
- derivaţi ai metalelor grele(Pb, Cr),
- derivaţi ai fluorului, materii plastice, pesticidele folosite în agricultură, detergenţi.
c. biologică– rezultată din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni
proveniţi din fermentaţii.
2.2 Cauzele poluării
Îmbunătăţirea treptată a condiţiilor materiale de viaţă ale omenirii ca urmare a
revoluţiei tehnico-ştiinţifice pe de o parte şi consecinţele negative ale acestei
revoluţii, pe de altă parte pot fi aşezate într-un sistem complex al relaţiei cauză-efect
în care nu întotdeauna poate fi clarificat rolul pe care-l au unele cauze şi efectele
provocate de ele.
În zilele noastre, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, şi
înmulţirea populaţiei globului şi aspiraţia generală spre bunăstare pe de altă parte, au
dus la creşterea fără precedent a fenomenului de poluare.
Principalele cauze care pot avea şi de regulă au efecte negative asupra mediului prin
poluare sunt:
a. ignorarea efectelor negative pe care le pot produce asupra mediului
aplicarea cuceririlor revoluţiei ştiinţifico-tehnice, fie datorită faptului că ştiinţa
nu era în stare la un moment dat, să evalueze eventualele astfel de efecte sau nu
era posibilă prevederea complexităţii şi gravităţii acestora, fie deoarece consecinţele
prevăzute nu păreau grave sau nu erau iminente;
b. greşita înţelegere a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor
investiţii necesare prevenirii poluării, considerându-se că este mai rentabilă plata
unor amenzi, decât realizarea măsurilor uneori costisitoare, de prevenire a
poluării mediului;
c. creşterea sensibilă a pericolului unor catastrofe pentru mediu ca urmare a
aplicării tehnologiilor, folosirii instalaţiilor şi materialelor periculoase;
d. industrializarea excesivă bazată pe tehnica avansată poate şi ea dăuna
mediului, întrucât instalaţiile de protecţie, tehnologia depoluantă, rămân nu de puţine
ori în urma dezvoltării industriilor. Aceasta este principala sursă de poluare a
mediului cauzată de procesele tehnologice prin cantitatea mare de impurităţi degajate
în aer şi apa. Din activităţile industriale rezultă ape uzate, cu un conţinut mare de
reziduuri, predominant anorganice. Presiunile asupra calităţii solului sunt rezultate în
principal din activitatea de minerit şi metalurgie neferoasă. Ape încărcate cu
reziduuri şi deşeuri provin şi de la combinatele siderurgice, termocentrale, centrale
atomo-electrice. Resursele naturale neregenerabile au fost şi sunt încă exploatate
şi prelucrate cu tehnologii care au condus la poluarea intensă a unor zone din ţară.
Folosirea resurselor neregenerabile – minerale şi combustibili fosili, asociată cu
producerea deşeurilor, generează impact asupra mediului şi asupra sănătăţii umane;
e. agricultură intensivă, contribuie la poluarea mediului natural prin utilizarea unui
volum mare de îngrăşăminte chimice şi pesticide. Aceste substanţe ajung, prin
intermediul scurgerii de suprafaţa, în lacuri şi cursuri de apa şi determină
degradarea faunei si florei. Exploatarea neraţională a terenurilor poate sa duca la
degradarea solului si la pierderea unor suprafete din circuitul agricol. Poluarea
solului, a apei si a aerului, fragmentarea habitatelor si pierderea vietii
salbatice sunt, de cele mai multe ori, consecintele unor practici agricole
inadecvate;
f. supraexploatarea resurselor naturale;
g. rămânerea în urmă a economiei şi folosirea unor tehnici şi tehnologii
depăşite în ţările slab dezvoltate constituie o altă cauză a poluării mediului.
În asemenea condiţii, de regulă, nu se acordă atenţia cuvenită măsurilor de protecţie
a mediului şi datorită lipsei mijloacelor financiare, iar economia subdezvoltată nu
asigură condiţii nici pentru acumularea cunoştinţelor profesionale
corespunzătoare în vederea protejării mediului;
h. creşterea traficului de transport indiferent de cale, pe sol, în aer şi pe apă
constituie o altă sursă majoră de poluare cauzată de amplasarea căilor de
comunicaţii şi degajarea în atmosfera a gazelor de eşapament. O preocupare
importantă în ceea ce priveşte transportul rutier, o constituie dezvoltarea durabilă
şi diminuarea efectelor negative asupra mediului, generate de poluarea chimica
sau fonică. O situatie gravă de poluare o reprezintă deversarea în apele marine a
reziduurilor petroliere;
i. rămânerea în urmă a gândirii umane, lipsa unei conştiinţe ecologice sau o astfel
de conştiinţă foarte scăzută dăunează mult mediului, deoarece nu ţine pasul cu
dezvoltarea condiţiilor materiale ale vieţii, se adaptează mai greoi la noile condiţii şi
cerinţe privitoare la păstrarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu;
j. există şi alte cauze, speciale, ale poluării mediului ca, de exemplu
radioactivitatea apărută datorită experienţelor nucleare şi accidentelor la centralele
atomoelectrice, folosirea neştiinţifică a pesticidelor şi insecticidelor,
deşeurilor menajere neadministrate corespunzător, regulilor de igienă, războaiele de
toate felurile, dezvoltarea industriilor de război etc.
Cauzele poluării se înmulţesc o dată cu dezvoltarea vieţii economico-sociale,
deoarece lupta împotriva poluării nu ţine pasul cu această dezvoltare. Î
n aceste condiţii, poluarea devine o ameninţare permanentă pentru sănătatea
şi viaţa oamenilor, ale tuturor vieţuitoarelor, şi împiedică desfăşurarea normală a
activităţii economico-sociale.
Prezenţa numeroaselor cauze ale poluării a determinat ca protecţia mediului să
devină una din cele mai importante şi mai arzătoare probleme ale omenirii.
Includerea şi integrarea protecţiei mediului în procesul de producţie, în viaţa
economico-socială în general necesită nu numai transformarea economiei, ci şi
recunoaşterea acestei activităţi ca o chestiune politică şi socială, în primul rând, de
interes public, care nu poate fi realizată izolat de alte activităţi. Înfăptuirea acestui
scop presupune utilizarea corespunzătoare a mijloacelor tehnice, social-politice,
juridico-organizatorice, care stau la dispoziţia societăţii la un moment dat, şi precum
şi formarea şi ridicarea permanentă a conştiinţei ecologice a oamenilor.
Altfel nu se poate realiza o protecţie cât de cât eficientă a mediului.
Indiferent de forma sa concretă, poluarea prin natura consecinţelor social-
economice în primul rând umane pe care le produce cu privire specială la sfera lor de
răspândire, apare ca o problemă cu implicaţii naţionale şi internaţionale.

2.3 Conceptul de protecţie a mediului

În condiţiile dezvoltării civilizaţiei, cu toate avantajele şi dezavantajele ei,
protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au devenit pentru întreaga umanitate
un obiectiv primordial, o sarcină dificilă a cărei realizare presupune nu numai eforturi
material-financiare şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi fundamentarea
unor concepţii ştiinţifice pentru această activitate, formarea şi dezvoltarea unei
conştiinţe ecologice.
În doctrina internaţională, preluată şi de doctrina noastră, se pot distinge mai multe
concepte referitoare la întrebarea pentru cine trebuie apăraţi factorii de mediu şi
realizat un echilibru ecologic corespunzător.
Conceptul geocentric face din protecţia mediului un scop în sine, mediul
urmând a fi ocrotit în general, dar condamnându-se orice intervenţie a omului pentru
protecţia naturii şi a mediului artificial. În această concepţie, omul se pierde aproape
complet din atenţie, el fiind considerat doar unul din multiplele elemente care se cer
ocrotite pentru ca natura să rămână neatinsă în puritatea ei. Din aceste motive
geocentrismul apare ca o concepţie extremistă pe care o susţin doar puţini ecologişti.
Conceptul biocentric vede în centrul preocupărilor ecologice ale omului toate
celelalte forme de viaţă.
În această concepţie, se cere ca omul să nu intervină în viaţa speciilor decât pentru a
le oferi protecţie.
Susţinătorii acestei orientări nu ţin seama de faptul că apărarea biosferei, în
condiţiile în care nu-şi poate asigura existenţa şi dezvoltarea decât folosindu-se
de natură(ceea ce i se interzice în această orientare), nu poate fi realizată fiindcă nu
este raţional. Prin urmare, această orientare nu poate interesa decât puţini oameni.
Concepţia atropocentrică subsumează totul nevoilor crescânde ale omului, şi nimic
altceva nu contează.
Esenţa acestei concepţii exprimă o enormă eroare: a privi omul ca având dreptul să
facă ce doreşte şi în numele intereselor sale, să încalce legile naturii, ceea ce este
de neacceptat, fiind o idee împinsă la absurd. Absolutizarea necesităţilor imediate ale
omului se transformă în contrarul ei. În acest fel, omul şi-ar putea permite să
distrugă înseşi bazele naturale ale existenţei lor. O astfel de concepţie nu poate
sta la baza soluţionării problemei complexe şi dificile a protecţiei mediului şi a
îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.
Un concept complex şi realist care ţine cont de neajunsurile sesizabile şi cele
prezumtive ale ideilor exprimate în tezele anterioare este reconcilierea omului cu
natura şi cu sine însuşi, care are în vedere nevoile multiple ale omului, dar şi legile
naturii, respectul pentru viaţă în general şi diversitatea ei, pentru echilibru ecologic,
pentru sănătatea Pământului şi progresul societăţii umane.
În această concepţie, protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului însuşi şi
a dezvoltării sale, iar protecţia omului presupune protecţia tuturor factorilor de mediu.
Activitatea de protecţie a mediului trebuie începută cu lichidarea cauzelor
poluării, care poate duce la prevenirea consecinţelor nefaste ale acestui fenomen ce
periclitează, în raport cu timpul şi spaţiul, viaţa pe Pământ.
Pentru definirea acestei noţiuni se porneşte de la o idee generală ce exprimă
modul de viaţă, individuală şi socială, a omului, care constituie condiţia morală,
spirituală pentru existenţa acesteia şi a societăţii umane.
Un alt punct de plecare pentru circumscrierea conceptului la care ne referim ne este
oferit de reglementările legale în materie privitoare la sarcinile care stau în faţa
acestei activităţi, adică păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea
calităţii factorilor naturali de mediu, dezvoltarea valorilor naturale ale tării, ale naturii
în general, asigurarea unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor
actuale şi viitoare.
Protecţia mediului tinde, deci, spre ferirea de influenţe negative a mediului
natural şi artificial prin descoperirea cauzelor poluării şi înlăturarea acestora,
reducerea efectelor poluării şi, dacă este posibil, chiar eliminarea totală a acestora
spre binele omului şi omenirii.
Scopul principal al protecţiei mediului este ocrotirea omului. Acesta fiind un scop
indirect, deoarece pentru realizarea acestuia se impun sarcini permanente în cele mai
variate domenii ale activităţii social-economice, ca una din preocupările
contemporane prioritare, ce se justifică prin interesele vitale ale omenirii de a trăi
într-un mediu sănătos.
Datorită importanţei acestei activităţi, protecţia mediului este o sarcină a
întregii societăţi şi se realizează în interesul tuturor membrilor societăţii. La rândul ei,
protecţia mediului are sarcini proprii care rezultă din normele dreptului mediului
Sarcina generală a protecţie mediului constă în:
- înlesnirea ocrotirii şi formării mediului;
- descoperirea cauzelor poluării;
- stabilirea modalităţilor şi condiţiile prevenirii poluării;
- reducerea şi înlăturarea efectelor acesteia;
- aplicarea acestor modalităţi în acord cu interesele întregii societăţi.
Satisfacerea imperativului unei dezvoltări economice durabile cere, în mod
imperios, o restructurare a agriculturii, utilizarea energiei şi a producţiei industriale
după modelul naturii. Astfel în industrie sunt necesare procese care să folosească cu o
foarte mare eficienţă materiale şi energie, să valorifice produsele secundare şi să
genereze cantităţi foarte mici de deşeuri.
La rândul său agricultura va trebui să se bazeze pe deplin pe serviciile gratuite
oferite de ecosisteme şi să renunţe astfel la o dependenţă aproape exclusivă de
surogate produse de om.
Problema poluării şi deci a protejării mediului înconjurător trebuie abordată în
contextul mai larg al viitorului model de creştere economică. Ca orice factor de
producţie mediul are o valoare şi un preţ ce trebuie recunoscute şi luate în calcul ca
atare.
Dacă principala cauză a degradării ecosferei ţine de formele de producţie şi
consum ale societăţii de tip industrial, atunci soluţiile trebuie căutate de pe poziţii
economice, fără a se subdimensiona importanţa celorlalţi agenţi de ordin social,
moral, cultural, şi nu în ultimul rând importanţa mijloacelor oferite de dreptul pozitiv.
În acest context se înscrie şi reglementarea privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării în ţara noastră dată prin O.UG. nr.152/2005.
Scopul acesteia constă în abordarea integrală a măsurilor necesare în vederea
prevenirii sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, reducerea emisiilor în aer,
apă, şi sol provenite din activităţile expres menţionate în anexa nr.1 inclusiv măsurile
privind gestionarea deşeurilor, astfel încât să se atingă un nivel ridicat de protecţie a
mediului, considerat în întregul său din domeniul evaluării impactului asupra
mediului şi a altor reglementări relevante.
În acest scop Autoritatea competentă ia toate măsurile pentru ca exploatarea
instalaţiei operatorul să respecte principiile generale de bază astfel încât:
a) să se prevină poluarea în special prin aplicarea celor mai bune tehnici
disponibile;
b) să nu se producă nici o poluare semnificativă;
c) să fie evitată producerea de deşeuri, potrivit prevederilor legale în vigoare; în
cazul în care se produc deşeuri, ele sunt valorificate, iar dacă acest lucru este
imposibil tehnic sau economic, sunt eliminate, astfel încât să se evite sau să se reducă
orice impact asupra mediului;
d) să se utilizeze eficient energia;
e) să fie luate măsurile necesare pentru prevenirea accidentelor şi limitarea
consecinţelor acestora;
f) să fie luate măsurile necesare pentru ca în cazul încetării definitive a
activităţii să se evite orice risc de poluare şi să se readucă amplasamentul la o stare
satisfăcătoare.
II. Dreptul mediului în sistemul dreptului românesc.

1. Apariţia dreptului mediului

Deci există un obiectiv imediat - protecţia, conservarea ameliorarea mediului şi
un obiectiv imediat, indirect - dezvoltarea durabilă.
Protecţia mediului presupune utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea
combaterea poluării.
Conservarea mediului reprezintă menţinerea reproducerea calităţii factorilor naturali de
mediu.
Dezvoltarea mediului presupune ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea
valorilor naturale.

2. Obiectul dreptului mediului

Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care serveşte la gruparea
normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri în sistemul juridic dat.
Prin obiectul reglementării juridice se înţelege un grup de relaţii sociale distincte sau
cu particularităţi proprii, specifice.
Ca urmare, obiectul reglementării juridice al unei ramuri de drept îl constituie acele
relaţii sociale care prezintă trăsături specific proprii.
În cazul dreptului mediului, această trăsătură specifică a relaţiilor sociale, care
constituie obiectul reglementării juridice, constă în legătura lor organică cu
prevenirea şi combaterea poluării mediului.

3. Definiţia dreptului mediului

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu,
ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi
culturale a componentelor sale - naturale şi artificiale - precum şi relaţiile legate de
protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă, condiţiilor de mediu, precum şi cu
sancţionarea faptelor prin care s-au încălcat normele acestei ramuri de drept.
Metoda de reglementare este acel criteriu de formare şi delimitare a ramurilor
de drept pe care statul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii
sociale şi care fac ca anumite norme juridice, deşi au un obiect comun, să se separe
într-o ramură de drept aparte. Este vorba, deci de modul în care statul
acţionează asupra unor relaţii sociale, cum sunt metoda autoritarismului, metoda
autonomismului, metoda reglementării etc.
În cazul dreptului mediului, acest criteriu auxiliar se concretizează prin folosirea
de către stat a normelor cu caracter imperativ, adică a metodei
autoritarismului, statul impunându-şi atitudinea sa tuturor participanţilor la aceste
raporturi juridice, iar aceştia neputându-se deroga prin voinţa lor de la regulile astfel
stabilite.
ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ STATUL FOLOSEŞTE ÎN ACEST SCOP NORME
JURIDICE IMPERATIVE, DE LA CARE PĂRŢILE NU POT DEROGA PRIN
ACORDUL LOR DE VOINŢĂ.
Metoda autoritară are caracter direct, statul adresându-se participanţilor la astfel de
raporturi juridice prin stabilirea unor reguli de conduită obligatorii, care trebuie aplicate
în toate situaţile prevăzute. Acest caracter imperativ priveşte toate normele
juridice preventive, defensive, represive şi reparatorii ale dreptului mediului, prin
care sunt stabilite pentru părţile participante la raporturile juridice respective drepturi şi
obligaţii care se nasc nu prin voinţa lor ci prin efectul legii.
O caracteristică a normelor dreptului mediului constă în faptul ca acestea, în marea lor
majoritate sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică. Ele stabilesc termene şi
modalităţi stricte de realizare a unor obiective precis definite, prescriind conduite şi
atitudini de la care nu se poate deroga.
Astfel de norme privesc clasificarea produselor şi substanţelor toxice în funcţie de
gradul lor de varietate sau inflamabilitate, ambalarea, transportul, depozitarea,
manipularea şi folosirea produselor în atmosferă, apă şi sol etc.
Reglementările tehnice operează prin excelenţă prin editarea de norme de mediu.
Acestea pot fi:
- norme de calitate a mediului care stabilesc nivelurile maxime admisibile de
poluări în mediile receptoare: apă, aer, sol;
- norme de emisie care stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de
poluanţi ce pot fi emişi de o anumită sursă. Aceste norme stabilesc obligaţii de rezultat:
cantitatea ori concentraţia de poluant fixe;
- norme de procedeu care enunţă un anumit număr de specificaţii (tipuri de
dispozitive de epurare impuse). Ele stabilesc obligaţii de mijloc: alegerea unui anumit
procedeu pentru a face mai curentă exploatarea acestuia;
- norme de produs care definesc fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un
anumit produs, fie stabilesc reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea
produsului, mai ales pentru produsele toxice.

4. Rolul dreptului mediului

Dreptul mediului ocupă un rol esenţial în sistemul internaţional de drept.
particularitate a dreptului mediului constă în caracterul sau global, planetar, ce
implică o largă cooperare internaţională pentru realizarea funcţiilor sale.
Din aceasta perspectiva, există:
a) dreptul naţional al mediului, este format din totalitatea reglementărilor juridice
interne vizând protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului;
b) dreptul comunitar al mediului, este format din reglementările adoptate în cadrul
Uniunii Europene.
c) dreptul internaţional al mediului, este format din reglementările juridice în domeniu,
adoptate la nivel internaţional, precum şi din alte izvoare specifice.
Între cele trei ipostaze ale dreptului mediului există o strânsă
interdependenţă.
Dreptul naţional se completează, în diverse modalităţi, cu celelalte reglementări.
Tratatele internaţionale ratificate de ţara noastră fac parte din dreptul intern.
5. Funcţiile dreptului mediului
Sunt comune (cu ale celorlalte ramuri de drept, precum reglementarea unor relaţii
sociale) specifice sau proprii.
Acestea din urmă sunt:
 Asigurarea unui mediu ambiant curat, sănătos;
 Protecţia şi dezvoltarea sa corespunzătoare;
 Promovarea obiectivelor dezvoltării durabile;
 Organizarea activităţilor sociale în scopul ocrotirii ameliorării factorilor naturali
antropici;
 Promovarea cooperării internaţionale în scopul protecţiei mediului.

6. Caracterele raportului juridic de dreptul mediului

Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială reglementată de
normele dreptul mediului, formată între persoane în legătură cu folosirea raţională a
resurselor naturale şi cu protecţia mediului în totalitatea sa, a cărui realizare este
asigurată în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Caracterele specifice ale raportului juridic de dreptul mediului
Raporturile de dreptul mediului iau naştere totdeauna în legătură cu folosirea
raţională a resurselor naţionale şi protecţia mediului, ceea ce presupune o activitate
complex şi variată, inclusiv cea de sancţionare a celor ce încalcă normele acestei
ramuri de drept. Într-un raport de dreptul mediului participă atât ca subiect activ, cât
şi ca subiect pasiv, în principiu, orice persoană juridică, adică autorităţile publice şi
alte persoane juridice publice, persoane juridice private şi persoane fizice. Poziţia de
subordonare a părţilor, în sensul că statul, prin edictarea normelor juridice,
impune celorlalte părţi o conduită ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin
forţa sa de constrângere.
7. Elementele structurale ale raportului juridic de dreptul mediului
Structura raportului juridic de drept al mediului cuprinde trei elemente: obiect,
subiecte, conţinut.
7.1 Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt
îndrituite sau la care sunt ţinute, adică în conduita acestora faţă de elementele (naturale
sau artificiale) ale mediului.
7.2 Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice sau juridice, inclusiv statul.
În raporturile de dreptul mediului participă ca părţi, în primul rând statul sau unităţile
administrativ-teritoriale, de regulă prin organele lor. Pe plan naţional, statul apare ca
reprezentant sau apărător al intereselor generale ale societăţii în domeniul protecţiei
mediului. Statul român este subiect de drept pe plan internaţional.
Persoanele juridice, altele decât statul, unităţile administrativ-teritoriale şi
organele acestora, participă la raporturi de dreptul mediului indiferent că sunt de
naţionalitate română ori de altă naţionalitate.
Persoanele fizice participă la raporturile de dreptul mediului indiferent că sunt
cetăţeni români, străini, apatrizi sau au dublă cetăţenie.
7.3 Conţinutul raportului juridic este format din drepturi şi obligaţiile
corelative ale subiecţilor raportului.

8. Izvoarele dreptului mediului.

Prin izvoarele dreptului mediului înţelegem acele forme specifice de exprimare a
regulilor de conduită impersonale şi generale, de aplicabilitate repetate care privesc
comportamentul persoanelor participante, ca părţi, la raporturile de dreptul mediului,
adică actele normative care reglementează relaţiile sociale de protecţie a mediului.
Toate normele de drept al mediului au caracter imperativ.
Categorii de izvoare:
Legile sunt cele mai importante izvoare al dreptului mediului, ca acte juridice ale
legiuitorului unic - Parlamentul României Pot fi considerate izvoare ale acestei
ramuri de drept numai în măsura în care ele reglementează relaţii sociale,
obiect de reglementare al dreptului mediului.
Constituţia reglementează dreptul fundamental al omului la mediu sănătos şi unele
atribuţii ale statului privitoare la protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Stabileşte în sarcina statului trei categorii de obligaţii de mediu şi anume:
exploatarea raţională „în concordanţă cu interesul naţional a resurselor naturale",
refacerea, ocrotirea mediului şi menţinerea echilibrului ecologic, crearea condiţiilor
necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Dintre legile ordinare care constituie izvoare ale mediului amintim:
 Legea nr. 407/2006 vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic;
 Legea apelor nr. 107/1996;
 Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1966; etc.
 Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului - care privesc protecţia, ocrotirea şi
conservarea mediului, exemplu, H.G. nr. nr. 878/2005 privind accesul publicului
la informaţia privind mediul;
 H.G. nr. 1213/2006 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului
asupra mediului pentru anumite proiecte publice şi private;
 H.G. nr. 168/1997 privind regimul produselor şi serviciilor care pun în pericol
viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului înconjurător;
 H.G. nr. 1320/2008 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale
pentru Arii Naturale Protejate;
 O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deşeurilor;
 O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei etc.;
Ordinele miniştrilor sunt de asemenea, izvoare ale dreptului mediului în măsura în
care privesc raporturile juridice specifice acestui domeniu al dreptului.
Astfel de exemple sunt:
 Ordin nr. 1830/2007 pentru aprobarea Ghidului privind realizarea, analizarea
şi evaluarea hărţilor strategice de zgomot
 Ordin nr. 1710/2007 privind aprobarea documentaţiei necesare în vederea
instituirii regimului de arie naturală protejată de interes naţional
 Ordin nr. 237/2006 privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate
genetic
Decretele-legi au un caracter excepţional şi sunt, în general, foarte rare.
Codul: până în prezent nu s-a elaborat un Cod al mediului ca o reglementare de
ansamblu a domeniului, cum este cazul în unele ţări (Franţa).
Există însă coduri care privesc anumite domenii specifice. Legislaţia română are
Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008.
Tratatele şi convenţiile internaţionale în materie de mediu pe care România le-a
ratificat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare ale
dreptului mediului.

Conventii multilaterale de mediu

A. Conventii privind aspectele orizontale

Conventia privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier
(ESPOO).
Conventia privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si
accesul la justitie pe probleme de mediu (AARHUS).
Conventia privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale.

B. Conventii în domeniul protectiei biodiversitatii

Conventia privind protectia patrimoniului mondial, cultural şi natural.
Conventia privind diversitatea biologica.
Conventia privind protectia zonelor umede de importanta internationala
(RAMSAR).
Conventia privind comertul international cu specii periclitate de
fauna si flora salbatica (CITES).
Conventia privind conservarea vietii salbatice si a habitatelor naturale din Europa.
Conventia privind conservarea speciilor migratoare de animale salbatice.
Conventia Europeana privind peisajele.
Acordul privind conservarea liliecilor în Europa.
Acordul privind conservarea pasarilor de apa migratoare african-eurasiatice.
Acordul privind conservarea cetaceelor din Marea Neagra, Marea Mediterana si din
zona contigua a Atlanticului.
Acordul privind protectia mediului la tratatul asupra Antarcticii.
Conventia-cadru privind protectia si dezvoltarea durabila a Carpatilor (Conventia
Carpatica).

C. Conventii în domeniul schimbarilor climatice si protectiei stratului de

ozon.
Conventia-cadru a Natiunilor Unite privind schimbarile climatice.
Conventia de la Viena privind protectia stratului de ozon.
Actele autorităţilor publice locale. În principal se au în vedere hotărârile adoptate
de consiliile locale în exercitarea atribuţiilor ce le revin în domeniul protecţiei mediului,
în scopul creşterii calităţii vieţii, protecţiei şi conservării monumentelor istorice şi
de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale.

9. Delimitarea dreptului mediului de celelalte ramuri de drept

Aşa cum diferitele ramuri de drept nu se exclud reciproc, ele fie se aplică separat fie
concomitent şi cadrul în care se desfăşoară reglementările dreptului mediului are
interferenţe cu alte ramuri de drept.

Interferenţa cu dreptul constituţional.

Având ca obiect reglementarea organizării şi funcţionării organelor statului şi
drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul constituţional cuprinde
norme fundamentale care stau la baza tuturor celorlalte ramuri de drept, inclusiv
dreptul mediului.
Astfel, Constituţia consacră obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.
Cuprinde norme care consacră principii ale dreptului mediului, cum ar fi exploatarea
resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional sau crearea condiţiilor
necesare calităţii vieţii sau principiul fundamental al unui drept la un mediu de
calitate, prin consacrarea obligaţiei statului de a crea condiţiile necesare pentru
creşterea calităţii vieţii. De asemenea stabileşte că dreptul de proprietate obligă
la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi a normelor de bună vecinătate.

Interferenţa cu dreptul civil

Între dreptul mediului şi dreptul civil se manifestă o serie de interconexiuni,
determinate în principal de exercitarea dreptului de proprietate şi a
dezmembrămintelor sale, asupra factorilor naturali ai mediului, supuşi protecţiei,
în condiţiile legii.
Constituţia consacră obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător caz în care răspunderea pentru daunele ecologice are ca fundament
răspunderea civilă delictuală, regulile din dreptul civil aplicânduli-se ori de câte ori , în
dreptul mediului nu se găsesc norme specifice şi în măsura în care nu contravin
principiilor specifice ramurii de drept.
Trebuie subliniat că între cele două ramuri există şi deosebiri majore determinate de
obiectul diferit şi metodele proprii de reglementare.
Astfel în timp ce în raporturile civile, părţile se află pe poziţii de egalitate juridică
în timp ce în dreptul mediului se află într-o formă de subordonare, specială.
În ceea ce priveşte conţinutul raportului juridic civil este stabilit prin voinţa părţilor
în civil şi determinat prin lege în dreptul mediului. Iar în ceea ce priveşte
subiectele raportului juridic în civil este determinat subiectul activ în timp ce
subiectul pasiv este nedeterminat spre deosebire de dreptul mediului unde acesta
este determinat, prin stabilirea obligaţiei de a face sau a nu face ceva privind
protecţia şi conservarea mediului.
Interferenţa cu dreptul administrativ
Dreptul mediului se apropie cel mai mult de dreptul administrativ datorită, în
principal rolului statului şi importanţei acestuia în realizarea legislaţiei privind
protecţia şi conservarea mediului prin actele emise de organele administraţiei
publice. Instituirea unei administraţii special organizate, cu atribuţii specifice .

Interferenţa cu dreptul agrar

Deşi pământul ca element fundamental al mediului constituie obiectul comun celor
două discipline există totuşi deosebiri. Dreptul agrar se ocupă cu raporturile de
proprietate asupra terenurilor de folosinţe completă şi raţională dreptul protecţia
solului în general prin măsuri de prevenire şi combaterea a degradării acestuia.

Interferenţa cu dreptul urbanismului

Dreptul urbanismului are ca obiect afectarea şi amenajarea spaţiului urban pe când
dreptul mediului se ocupă de protecţia şi conservarea mediului în aşezările
umane, precum şi desfăşurarea ecologică a activităţilor în acest spaţiu.
III. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Principiile şi elementele strategice sunt:

Principiile sunt reguli generale, de maximă aplicabilitate, care reprezintă
fundamentul unei ramuri de drept sau a unei instituţii juridice.
Acestea se aplică nu numai în raport cu dispoziţiile actului normativ care reprezintă
legea cadru în materie, ci şi cu reglementările speciale.
Ordonanţă de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată prin
Legea nr. 265/2006 a fost adoptată având în vedere necesitatea îndeplinirii
angajamentelor asumate de ţara noastră în procesul de integrare europeană, în baza
căruia să poată fi adoptată legislaţia subsecventă în domeniul protecţiei mediului.
Din aceste considerente în art. 3 sunt stipulate principiile şi elementelor strategice care
guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului, care trasează direcţiile de
reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării
durabile.
Actuala reglementare distinge între, pe de o parte principii şi elemente strategice care au
cam aceleaşi funcţii şi semnificaţii generale , iar pe de altă parte modalităţile de
implementare a lor.

Având în vedere faptul că aceste principii sunt cele care călăuzesc întreaga protecţie
a mediului ne propunem să le analizăm în continuare:

a. principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;

Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale devine operant
prin faptul că politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin
Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod
necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
Astfel la nivelul întregii economii, diferitele politici de sector trebuie să aibă în vedere
impactul pe care respectivele activităţi îl pot avea asupra mediului.
b. principiul precauţiei în luarea deciziei;
Acest principiu prevede luarea unor măsuri de precauţie atunci când o activitate
ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană.
Nu este necesar ca relaţia cauză-efect să fie pe deplin dovedită ştiinţific, însă dacă
există incertitudine ştiinţifică, trebuie implementate proceduri de evaluare pentru
realizarea acţiunilor de prevenire pentru a evita efectele negative pentru sănătatea
umană sau pentru mediu.
Aplicarea acestui principiu se justifică în situaţia în care datele ştiinţifice nu sunt
concludente în ceea ce priveşte efectele unei activităţi, dacă acestea sunt sau nu
periculoase pentru mediu, caz în care decizia de urmare a aplicării precauţiei în
luarea deciziei ar trebuie să fie în sensul neînceperii activităţii respective.
Prevenirea presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o
acţiune bazată pe cunoaştere.
Numai că nu întotdeauna consecinţele deciziilor şi acţiunilor pot fi cunoscute,
total sau parţial, dinainte, iar absenţa certitudinii ştiinţifice nu poate constitui un
pretext pentru a nu lua măsuri adecvate pentru prevenirea atingerilor grave şi
inevitabile aduse mediului.
În faţa acestei realităţi, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauţie,
prudenţă, o diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine pe cât
posibil orice risc de degradare a mediului.
Având în vedere faptul că dezvoltarea economică durabilă care implică decizii
tehnologice are la bază studii de evaluare a impactului activităţilor umane asupra
mediului intern şi internaţional, precum şi proceduri specifice de autorizare
conduse de autorităţile naţionale pentru protecţia mediului, acest principiu capătă o
importanţă excepţională.
Acest principiu s-a născut din necesitatea de a preveni poluarea mediului
determinată de diferite activităţi umane şi s-a desprins din principiul prevenirii,
dar în prezent are caracter de sine stătător.
c. principiul acţiunii preventive;
Principiul acţiunii preventive se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi
decât să combaţi ”.
Activitatea de prevenire trebuie să aibă în vedere evitarea poluării şi degradării
mediului, deoarece este cu mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor
ecologice, daune care de multe ori au caracter ireversibil.
El mai este formulat direct sau indirect în toate actele normative (naţionale şi
internaţionale) referitoare la protecţia mediului.
Prevenirea riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând
raţiune acestei activităţi.
Prevenirea poate fi privită sub două aspecte: prevenirea producerii consecinţelor
dăunătoare ale poluării; limitarea sau eliminarea efectelor dăunătoare care s-ar
putea produce după ce poluarea a avut loc. Principiul examinat exprimă în esenţă
protecţia profilactică a mediului şi operează practic în două trepte.
Într-o primă treaptă, el priveşte întreaga activitate de legiferare în acest domeniu,
raţiunea normelor dreptului mediului constând tocmai în activitatea preventivă.
În cea de-a doua treaptă când se traduce în practică acest principiu, un accent deosebit
se pune pe rolul autorităţilor pentru protecţia mediului privind emiterea acordurilor
şi sau autorizaţiilor de mediu.

d. principiul reţinerii poluanţilor la sursă;

Dacă în trecut reziduurile nu se produceau în cantităţi mari, ele putând fi deversate ca
atare în apă, pe sol şi în aer, fiind neutralizate datorită marilor posibilităţi de integrare
în ciclurile de transformare naturală din factorii de mediu şi ca urmare nepericuloase
pentru om, marele avânt al civilizaţiei din ultimele secole, creşterea explozivă a
populaţiei, dezvoltarea agriculturii, industriei şi transporturilor, au dus la schimbarea
fundamentală a naturii şi cantităţii de reziduuri.
Invadând şi alterând starea naturală, au loc dezechilibre naturale, dispar specii
de animale şi plante, întreaga existenţă a lumii vii este supusă unor riscuri de
distrugere.
Sănătatea şi viaţa omului sunt periclitate, numeroase cazuri de boală şi decese
constituie consecinţele negative ale poluări a generate în zonele foarte dezvoltate
ale societăţii umane.
Din aceste considerente reţinerea poluanţilor la sursă, trebuie să constituie nu
numai un principiu moral ci şi juridic.
De la sursă trebuie să înceapă evitarea poluării prin acţiunea directă în procesul de
apariţie al reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de fabricaţie
care să nu genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minim. Instalaţiile
trebuie concepute încât să corespundă mai întâi acestui scop.
Un rol important în evitarea poluării revine sistemelor de supraveghere şi
evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de mediu.
În acest scop, a fost organizat în ţara noastră, în anul 1991, sistemul Naţional de
Monitoring Integrat care are la bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii
apelor, reţeaua de fond şi cea de emisie pentru supravegherea calităţii aerului,
reţeaua de ploi acide, reţeaua de radioactivitate precum şi informaţii periodice
privind calitatea solurilor a vegetaţiei a faunei, a sănătăţii umane.
Reţinerea poluanţilor la sursă; se poate realiza pe deplin, numai prin asocierea
măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional în aşa
fel încât fiecare membru al societăţii să devină conştient de locul său în natură şi în
colectivitatea din care face parte.

e. principiul "poluatorul plăteşte";

Are asigurată aplicarea prin consacrarea răspunderii ce revine persoanelor
fizice şi juridice care, prin activităţile lor produc poluare.
Poluatorul este operatorul sau factorul de decizie în materie economică care
se statuează pe o poziţie antiecologică, fiind obligat să suporte consecinţele
nerespectării îndatoririlor prevăzute de lege privind introducerea şi folosirea unor
tehnologii nepoluante, limitarea poluării la parametrii stabilite de ecostandarde,
nerespectarea procedurii de autorizare şi a altor obligaţii specifice în acest sens.
Agentul poluator adică persoana care poluează şi care cauzează mediului un
prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.
Prin acest principiu se consacră nu numai ampla obligaţie a poluatorului
mediului de a repara prejudiciul cauzat ci să i se impute acestuia costul social al
poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei poluări nu numai asupra
bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii înseşi şi toate aceste independent de culpă
exprimă aşadar răspunderea în sens larg, cuprinzând orice obligaţie de a face, de la
respectarea prevederilor legii până la suportarea sancţiunilor contravenţionale penale sau
civile.
Acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul acţiuni preventive, al
reţinerii poluanţilor la sursă şi principiul precauţiei în luarea deciziei, deoarece
aplicat singur, duce la consecinţe inadmisibile, plătesc deci pot să poluez.
Acest principiu ridică probleme economice şi juridice complicate prin care se
consacră nu simpla obligaţie a poluatorului mediului de a recupera prejudiciul
cauza ci să i se impute acestuia costul social al poluării pe care el o generează, adică
toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii
înseşi şi toate acestea independent de culpă.
Acest principiu exprimă deci răspunderea în sens larg cuprinzând orice obligaţie de
a face, de la respectarea prevederilor legi până la suportarea sancţiunilor
contravenţionale penale sau civile.
Acest caracter complex al principiului examinat exprimă cerinţa de a valida o sferă cât
mai largă a necetăţilor şi pobilităţilor privind protecţia mediului, deoarece o
singură faptă poate afecta în acest domeniu numeroase interese majore care includ şi
cerinţa ca agentul poluant să plătească fără întârziere exprimă idea că agentul poluant -
„poluatorul" - adică persoana care cauzează mediului un prejudiciu va răspunde
indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.

f. principiul conservării biodivertăţii şi a ecosistemelor specific cadrului

biogeografic natural; presupune protecţia ecosistemelor, conservarea
biodiversităţii, precum şi utilizarea, gospodărirea durabilă resurselor naturale ale
mediului.
Acest principiu a fost adoptat prima dată la Conferinţa ONU pentru protecţia mediului
înconjurător de la Rio din 1992.

g. utilizarea durabilă a resurselor naturale;

Prin dezvoltarea durabilă se înţelege satisfacerea necesităţilor generaţiilor
prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
necesităţi.
Acest principiu se referă la menţinerea capacităţii Pământului de a susţine viaţa în
toată diversitatea ei şi este fundamentată pe principiul democraţiei, egalităţii dintre
sexe, solidaritate, respectul faţă de lege şi faţă de drepturile fundamentale, inclusiv
libertatea şi egalitatea de şanse pentru toţi.
Acesta îşi propune îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii şi a bunăstării pe
Pământ, atât pentru generaţiile prezente, cât şi pentru cele viitoare.

h. informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi

accesul la justiţie în probleme de mediu;
Declaraţia de la Stockholm din 1972 a consacrat pentru prima dată, ca un prim
principiu, dreptul omului la un mediu „a cărui calitate să-i permit să trăiască în
demnitate şi bunăstare", având în vedere, totodată şi obligaţia societăţii de a
conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Acest drept este consacrat în textele constituţionale sau legislative din numeroase state,
fie ca un drept subiectiv al omului, fie ca obligaţie a statului, fie ambele în acelaşi
timp.
Acest drept la mediu are un caracter procedural, ca de altfel şi alte drepturi umane
fundamentale. El este sancţionat atât cu o acţiune general cât şi cu o acţiune civilă,
după caz, ceea ce îl face un drept jurisdicţional.
Documentele Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio, 1992
(Declaraţia de la Rio şi Agenda 21), precum şi majoritatea convenţiilor şi
tratatelor internaţionale, mai vechi sau mai noi, referitoare la protecţia mărilor şi
oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor şi a rezervaţiilor naturale, a
faunei terestre şi acvatice, prevăd necesitatea participării publice.
Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publicului la
luarea deciziei şi accesul la justiţie în problemele de mediu, a fost ratificată de ţara
noastră prin Legea nr. 86/2000 Conform prevederilor prevăzute în art. 1 obiectivul
al acestei convenţii este de a contribui la protejarea drepturilor oricărei persoane din
generaţiile actuale şi viitoare de a trăi într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale,
fiecare parte va garanta drepturile privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, prezentei
convenţii.
Accesul la informaţie se prezintă sub doua aspecte:
“Pasiv”: publicul are dreptul de a cere informaţii la autorităţile publice, care, la
rândul lor, trebuie să ofere informaţiile cerute ca răspuns.
“Activ”: publicul are dreptul de a solicita informaţii autorităţilor publice, iar
autorităţile publice sunt obligate, la rândul lor, să colecteze şi să disemineze informaţii
de interes public, fără a fi nevoie de o cerere expresă în acest sens.
H.G. nr. 878 din 28 iulie 2005 referitor la accesul publicului la informaţia
privind mediul asigură dreptul de acces la informaţia privind mediul deţinută de
sau pentru autorităţile publice şi stabileşte condiţiile, termenii de bază şi modalităţile
de exercitare a acestui drept.

i. dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

Preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare a
devenit politica de mediu a Uniunii Europene prin adoptarea strategiei dezvoltării
durabile ca element principal al câmpului său de acţiune, devenind un promotor
global al dezvoltării durabile.
Acesta este un obiectiv general al Uniunii Europene stipulat şi în Tratat şi care
guvernează toate politicile şi activităţile Uniunii.
Politica în domeniul mediului are ca obiective: protecţia mediului, ameliorarea
calităţii sale, protecţia sănătăţii publice, utilizarea prudentă şi raţională a resurselor
naturale, promovarea măsurilor la nivel internaţional privind rezolvarea problemelor
mediului de dimensiuni regionale şi mondiale.
Modalităţile de implementare a principiilor şi a obiectivelor strategice sunt:
a. prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;
b. adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de
mediu;
c. corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu;
modalitate care presupune planificarea dezvoltării economico-socială să fie
compatibilă cu necesitatea protejării şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu în interesul
întregii societăţi
d. efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care
pot avea efect semnificativ asupra mediului;
e. evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact
semnificativ asupra mediului;
f. introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau
coercitive; ceea ce este o sarcină dar şi un drept al statului care cu ajutorul unor
reglementări legale influenţează atitudinea agenţilor economici şi a cetăţenilor.
Stimulente economice de cointeresare şi înăsprirea sancţiunilor juridice pot
constitui instrumente importante pentru respectarea reglementărilor legale referitoare la
protecţia mediului.
g. rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de
amploarea acestora;
h. promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi
internaţionale în domeniu;
i. stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
j. crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;
k. recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea
etichetei ecologice;
l. menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
m. reabilitarea zonelor afectate de poluare;
n. încurajarea implementării stemelor de management şi audit de mediu;
o. promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei
mediului; este o altă sarcină importantă a statului care trebuie şă coordoneze întreaga
activitate în conformitate cu programele naţionale şi internaţionale.
p. educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în
procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul;
q. dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile
de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte
integrantă a reţelei ecologice europene – Natura 2000;
r. aplicarea stemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor
modificate genetic;
s. înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor.

Politica de protecţie a mediului în Uniunea Europeană

Conferinţa de la Stockholm din 1972 reprezintă prima manifestare de atitudine pe
plan internaţional, prin care s-a luat act, de faptul că mediul înconjurător este grav
afectat ca urmare a numeroaselor şi intenselor agresiuni, având la origine
poluarea, precum şi de diminuarea severă a materiilor prime, îndeosebi a celor
neregenerabile. Declaraţia de la Stockholm adoptată în cadrul Conferinţei
Naţiunilor Unite pentru Mediu a proclamat datoria fiecărui om de a proteja şi
ameliora mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare: “Resursele
naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora , fauna şi, în mod deosebit
eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale trebuie protejate în
interesul generaţiilor prezente şi viitoare printr-o planificare sau o gestionare atentă,
după nevoi”.
Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării
comunitare în anul 1972, impulsionată de Conferinţa de la Stockholm din 1972
În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM (1973-
1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire
strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o
abordare sectorială a combaterii poluării.
În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978
1982) structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a
acestuia.
Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru
Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării
politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu.
Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu
alte politici comunitare.
În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982-1986), care reflecta influenţa
dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei.
În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a
standardelor de mediu, la una axată pe emisile poluante.
Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în
1997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul
Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).
În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de
coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent.
Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru
de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a
resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.
PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea
bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale
şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie.
De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii
de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene
(Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului
Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.
În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin
Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod
necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
La nivel global, evenimentul care a consacrat asumarea politică de către state a
rolului fundamental al politicilor de mediu, în cadrul politicilor generale de dezvoltare
socio-economica, a fost Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizată de
Naţiunile Unite la Rio de Janeiro în vara lui 1992, cunoscută sub numele de
"Summit-ul Pământului".
Pentru atingerea obiectivelor stabilite la Conferinţa de la Rio a fost necesară o
reconsiderare şi restructurare a proceselor actuale, a procedurilor şi
aranjamentelor instituţionale după propriile nevoi, priorităţi şi resurse. Important în
acest sens este acordul asupra principiilor de bază ale unei planificări strategice,
precum şi utilizarea unui set comun de mecanisme în măsură să asigure
implementarea obiectivelor stabilite.
Tot atunci a fost elaborată şi Agenda 21 - planul de susţinere al dezvoltării
durabile.
Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor
pentru al 6-lea program de acţiune – PAM 6 (2001-2010) – care susţine
s t r a t e g i dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată
în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu
în următorii zece ani:
1. schimbarea climatică şi încălzirea globală,
2. protecţia naturii şi biodiversitatea,
3. sănătatea în raport cu mediul şi
4. conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.
În 2001, la Summit-ul de la Goetheborg a fost adoptată Strategia de Dezvoltare
Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la
Barcelona, în 2002.
Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare
şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia
politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare
bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente.
Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această
responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management
al mediului. Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul
societăţii civile în această direcţie, manifest prin crearea a numeroase mişcări şi
organizaţii de mediu.

Dezvoltarea durabilă
Prin conceptul de dezvoltarea durabilă înţelegem satisfacerea necesităţilor
generaţiilor prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile necesităţi. Acesta îşi propune îmbunătăţirea continuă a
calităţii vieţii şi a bunăstării pe Pământ, atât pentru generaţiile prezente, cât şi pentru
cele viitoare.
Instrumentele utilizate: dispoziţii legislative, în special directive fixând norme de
calitate de mediu (niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale
(norme de emisii, de concepţie, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite
de concentraţie sau de emisie pentru un produs dat); programe de acţiune în favoarea
protecţiei mediului; programe de ajutor financiar.
Protejarea capacităţii Pământului de a menţine viaţa în toată diversitatea ei,
respectarea limitelor resurselor naturale ale planetei şi asigurarea unui înalt nivel
de protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului.
Prevenirea şi reducerea poluării mediului şi promovarea producţiei şi
consumului durabile, pentru a determina distrugerea legăturii dintre creşterea economică
şi degradarea mediului.
În România a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului, care reprezintă o abordare a problemelor de protecţie a mediului, specifică
ţării noastre, o concretizare a politicii româneşti în domeniul mediului, în strânsă
corelare cu obiectivele dezvoltării durabile.
Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului este un instrument de
implementare a politicilor din domeniul mediului, prin care se promovează realizarea
celor mai importante proiecte, cu impact semnificativ asupra mediului, urmărind
implementarea legislaţiei în vigoare.
El este conceput ca un document naţional reprezintă o corelare între problemele de
mediu cele ale sectoarelor economico-sociale.
Scopul elaborării unui Plan de Acţiune pentru Mediu este:
- de a prezenta un set de acţiuni care să stea la baza implementării
proiectelor de îmbunătăţire a calităţii mediului;
- de a stimula iniţiativele de realizare a proiectelor în vederea îmbunătăţirii
calităţii mediului şi a reducerii impactului negativ al activităţilor asupra
sănătăţii umane;
- de a se asigura de conformitatea proiectelor cu strategiile sectoriale de mediu;
- de a asigura complementaritatea surselor de finanţare;
De asemenea, fiecare acţiune propusa pentru a fi finanţată prin programele
naţionale sau internaţionale trebuie să aibă la baza un larg consens al publicului
din zona căreia i se adresează.

Accesul publicului la informaţia privind mediul

H.G nr. 878/2005 care se referă la accesul publicului la informaţia privind mediul
asigură dreptul de acces la informaţia privind mediul deţinută de sau pentru autorităţile
publice şi stabileşte condiţiile, termenii de bază şi modalităţile de exercitare a acestui
drept.
Informaţia de mediu poate fi prezentată sub orice formă, aceasta însemnând formă
scrisă, vizuală, audio sau electronică. De aceea documente scrise pe hârtie, fotografii,
ilustraţii, înregistrări audio – video, documente realizate cu ajutorul computerului în
formate electronice, sunt exemple de forme pe care le poate lua informaţia.

Prin informaţia privind mediul se înţelege orice informaţie scrisă, vizuală, audio,
electronică sau sub orice formă materială despre:
a) starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera, apa, solul, suprafaţa
terestră, peisajul şi ariile naturale, inclusiv zonele umede, marine şi costiere,
diversitatea biologică şi componentele sale, inclusive organismele modificate
genetic precum şi interacţiunea dintre aceste elemente;
Informaţiile privind starea elementelor de mediu se pot referi la: calitatea aerului,
starea apelor de suprafaţă, starea apei freatice dintr-o zonă, starea contaminării solului,
starea ecosistemului marin, situaţia speciilor marine periclitate, starea ariilor naturale
protejate, etc.
b) factorii, cum sunt substanţele, energia, zgomotul, radiaţiile sau deşeurile,
inclusiv deşeurile radioactive, emisiile, deversările şi alte evacuări în mediu, ce
afectează sau pot afecta elementele de mediu.
În privinţa factorilor de mediu aceste informaţii se pot referi la:
situaţia emisiilor de gaze cu efect de seră, cantitatea emisiilor de poluanţi în aer
proveniţi de la o unitate industrială, nivelul poluării fonice, cantitatea de deşeuri si
natura lor, emanaţii de radiaţii si substanţe radioactive; etc.
c) măsurile, inclusiv măsurile administrative, cum sunt politicile, legislaţia,
planurile, programele, convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele
fizice şi/sau juridice privind obiectivele de mediu, activităţile care afectează sau
pot afecta elementele şi factorii de mediu, precum şi măsurile sau activităţile
destinate să protejeze starea elementelor de mediu.
Exemple: Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului; Planul Regional
de Acţiune pentru Protecţia Mediului, Planul Local de Acţiune pentru protecţia
Mediului, planuri de amenajare a teritoriului, planuri de construcţie a şoselelor;
program de reconstrucţie a unei zone şi planurile aferente acestuia;
d) rapoartele referitoare la implementarea legislaţiei privind protecţia mediului;
Exemple: Raportul EPER (Raportul European al Emisiilor Poluante), Rapoarte
privind generarea şi gestionarea deşeurilor, Rapoarte privind stadiul implementării
legislaţiei în România
e) analizele cost-beneficiu sau alte analize şi prognoze economice folosite în cadrul
măsurilor şi activităţilor.
În acest sens putem exemplifica: costul sau eficienţa unui program de reconstrucţie a
unei zone afectate de inundaţii, costul sau eficienţa unui sistem de management al
deşeurilor, numărul populaţiei deservită, etc.
f) starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv contaminarea, ori de câte ori este
relevantă, a lanţului trofic, condiţiile de viaţă umană, zonele culturale şi construcţiile,
în măsura în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu sau,
prin intermediul acestor elemente, de factorii, măsurile luate.
Aceste informaţii s-ar putea referi la: starea de confort şi de sănătate a populaţiei în
raport cu starea de calitate a mediului, în zonele locuite, situaţia spaţiilor verzi şi a
zonelor de agrement, amplasarea punctelor de poluare fixe, situri de importanţă
comunitară, zone de protecţie specială.
Nu se consideră informaţii privind mediul acele date referitoare la activităţi care nu
produc efecte asupra mediului.
Informaţiile privind mediul se opresc la ultima cauză a unui factor care
influenţează unul dintre elementele de mediu.
Exemple: datele referitoare la construcţia unei fabrici, amplasarea şi efectele
funcţionării ei, sunt informaţii de mediu, în schimb organizarea şi managementul firmei
nu pot fi considerate informaţii legate de mediu.

Accesul, la cerere, la informaţia privind mediul

Solicitarea şi furnizarea informaţiei privind mediul se fac în conformitate cu
prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la
luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie
1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000.
Convenţia de la Aarhus conţine o serie de principii importante:
 dreptul fiecăruia de a avea acces la informaţia de mediu deţinută de autorităţile
publice (accesul la informaţia de mediu). Aceasta poate include informaţii de
mediu, dar şi politice şi măsuri întreprinse de autorităţi, informaţii referitoare
la sănătatea şi siguranţa publică, în măsura în care acestea pot fi afectate de
starea mediului. Cetăţenii au dreptul să primească informaţiile în timp de o lună
de la formularea solicitării, fără a fi nevoiţi să-şi motiveze cererea. În plus,
potrivit Convenţiei, autorităţile publice au obligaţia să disemineze informaţia de
mediu pe care o deţin;
  dreptul de a participa la luarea deciziilor încă din stadiul incipient al
dezbaterilor. Autorităţile publice trebuie să permită cetăţenilor şi
organizaţiilor de mediu să-şi exprime opinia cu privire la proiectele care
afectează mediul sau la planurile şi programele referitoare la mediu;
autorităţile publice vor ţine seama de aceste comentarii în procesul luării
deciziilor şi vor furniza informaţii asupra deciziei finale (participarea
publicului la luarea deciziilor în probleme de mediu);
 dreptul de a contesta în justiţie deciziile publice care au fost luate fără respectarea
drepturilor menţionate mai sus sau fără respectarea legilor cu privire la mediu în
general (accesul în justiţie).
Primirea cererilor de informaţii privind mediul şi furnizarea răspunsurilor se
realizează de către compartimentele specializate de informare şi relaţii publice
organizate în cadrul autorităţilor publice.
Datorită acestui fapt autorităţile publice trebuie să înfiinţeze în cadrul instituţiei un
compartiment specializat de informare şi relaţii publice. Iar în cadrul acestor
compartimente se vor realiza, în condiţiile legii, de către persoanele
responsabile, primirea cererilor şi furnizarea răspunsurilor privind informaţiile de
mediu.
Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia oricărui solicitant, la
cererea acestuia, informaţia privind mediul deţinută de sau pentru ele, fără
justificarea scopului în care aceasta informaţie a fost cerută.
De asemenea autorităţile publice au obligaţia de a face cunoscute publicului larg
informaţiile de mediu deţinute. Orice persoană care solicit anumite informaţii privind
mediul are dreptul să le primească. Exercitarea acestui drept trebuie să se facă fără a
se ţine cont de domiciliu, naţionalitate, cetăţenie şi fără a se cere persoanei să
demonstreze că are vreun interes mediat sau specific, în a afla respectiva informaţie.
Informaţia privind mediul se pune la dispoziţia solicitantului, ţinând cont de termenul
specificat de acesta, cât mai repede posibil sau cel mai târziu în termen de o lună
de la data primirii cererii de către autoritatea publică.
În cazul în care volumul şi complexitatea informaţiei solicitate sunt atât de mari încât
termenul de o lună nu poate fi respectat, informaţia privind mediul se pune la dispoziţia
solicitantului în termen de două luni de la data primirii cererii de către autoritatea
publică. În astfel de cazuri solicitantul este informat, cât mai curând posibil şi cel
mai târziu înaintea expirării termenului de o lună, despre prelungirea termenului de
răspuns şi motivele care stau la baza acestei prelungiri.
În principiu, personalul din cadrul autorităţii publice, în momentul în care primeşte
spre rezolvare o cerere, trebuie să estimeze timpul necesar soluţionării acesteia.
Dacă timpul estimat depăşeşte termenul de o lună conform prevederilor legislative,
solicitantul trebuie informat cât mai curând posibil dar nu mai târziu de o lună, despre
această prelungire, specificându-se şi motivele ce au determinat prelungirea.
Prelungirea termenului de răspuns se poate face până la maximum două luni de la
primirea cererii de către autoritatea publică.
Accesul la informaţia solicitată trebuie să fie efectiv şi complet. Informaţia trebuie
dată ca atare şi nu făcut un sumar pe baza ei.
În cazul în care cererea este formulată în termeni prea generali, fiind neclară sau nu
permite identificarea informaţiei solicitate, autoritatea public va cere solicitantului, cât
mai curând posibil şi cel mai târziu în termen de o lună, să specifice ce anume solicită.
Solicitanţii informaţiilor de mediu trebuie ajutaţi şi sfătuiţi, având în vedere că aceştia
nu ştiu întotdeauna ce anume informaţie caută. Autoritatea public trebuie să dea
solicitanţilor indicaţii de specificare şi să fie îndrumaţi către consultarea registrelor
publice.
Dacă solicitantul nu răspunde în termen de două luni cererii de specificare trimisă,
autoritatea publică poate refuza cererea de informaţii.
Autorităţile publice trebuie să păstreze informaţia privind mediul deţinută în forme
sau formate care sunt uşor reproductibile şi accesibile prin folosirea telecomunicaţiilor
computerizate sau a altor mijloace electronice.
Punerea la dispoziţie a informaţiei privind mediul se face în forma cerută de solicitant,
cu excepţia cazului în care:
a. este deja pusă la dispoziţia publicului, într-o altă formă sau format uşor accesibil
solicitantului.
b. este mai convenabil pentru autoritatea publică să o pună la dispoziţia
publicului într-o altă formă sau format, caz în care trebuie să se motiveze furnizarea
informaţiei în forma sau formatul disponibil.
Motivul refuzului unei informaţii, în totalitate sau în parte în forma sau în formatul
solicitat, trebuie explicat în detaliu solicitantului, printr-o notă scrisă amănunţit în
termen de o lună de la primirea cererii.
Autorităţii publice îi revine responsabilitatea de a demonstra, în fiecare etapă, că
informaţia privind mediul pe care nu vrea să o facă public intră sub incidenţa
regimului limitat al excepţiilor, aşa cum este prevăzut prin lege.

Pentru facilitarea accesului la informaţia privind mediul, autorităţile de mediu sunt

obligate:
 să poată asigura prin intermediul compartimentelor specializate de informare
şi relaţii publice îndrumarea publicului şi accesul acestora la listele cu
autorităţi publice. Astfel autorităţile publice trebuie să desemneze (în cadrul
compartimentelor specializate de informare şi relaţii publice) persoane
responsabile cu furnizarea informaţiilor, să aibă asigurat şi dotat un spaţiu
pentru examinarea informaţiilor solicitate şi să pună la dispoziţia publicului
registrele sau listele conţinând informaţia privind mediul deţinută de acestea, sau
să înfiinţeze puncte de informare unde se găsesc indicaţii precise asupra
locului în care poate fi găsită informaţia de mediu deţinută de autorităţile
publice.
Exemplu: Dacă informaţia cerută este deja disponibilă, de exemplu, pe un site de
Internet, într-un buletin informativ sau într-un raport anual, trebuie să i se indice
solicitantului unde anume se găseşte. Dacă informaţia nu este deţinută, acesta trebuie
îndrumat către instituţia care o deţine.
Excepţii:
Conform principiului transparenţei, informaţiile de mediu deţinute de o autoritate
publică sunt accesibile publicului cu anumite excepţii.
Autorităţile publice pot refuza o cerere privind solicitarea de informaţii
privind mediul, în cazul în care:
a) informaţia solicitată nu este deţinută de sau pentru autoritatea publică la care a
fost înaintată cererea. In acest caz, dacă autoritatea public are cunoştinţă ca informaţia
este deţinută de sau pentru o altă autoritate publică, transmite cererea acelei
autorităţi cât mai repede posibil, dar nu mai târziu de 15 zile de la data primirii
solicitării, şi informează solicitantul despre aceasta ori informează solicitantul despre
autoritatea publică la care consideră că este posibil să fie depusă cererea de informaţii;
b) cererea este în mod evident nerezolvabilă;
c) cererea este formulată într-o manieră prea generală
d) cererea priveşte materiale în curs de completare sau documente ori date nefinalizate
(în acest caz autoritatea publică este obligată să comunice solicitantului denumirea
autorităţii care realizează materialul şi data estimativă a finalizării acestuia).
e) cererea priveşte sistemul de comunicaţii interne, luând în considerare
satisfacerea interesului public prin furnizarea informaţiilor.
Autorităţile publice pot refuza o cerere privind solicitarea de informaţii privind
mediul, în cazul în care divulgarea informaţiilor afectează:
a) confidenţialitatea procedurilor autoritarilor publice, atunci când aceasta este
prevăzuta de legislaţia în vigoare;
b) relaţiile internaţionale, securitatea publică sau apărarea naţionala;
c) cursul justiţiei, posibilitatea oricărei persoane de a fi subiectul unui proces corect sau
posibilitatea unei autorităţi publice de a conduce o anchetă penală ori disciplinară;
d) confidenţialitatea informaţiilor comerciale sau industriale, atunci când aceasta este
prevăzuta de legislaţia naţională sau comunitară în vigoare privind protejarea unui
interes economic legitim, inclusiv interesul public în păstrarea confidenţialităţii
statistice şi a secretului taxelor;
e) drepturile de proprietate intelectuală;
f) confidenţialitatea datelor personale sau a dosarelor privind o persoană fizică,
în cazul în care acea persoană nu a consimţit la divulgarea către public a
informaţiilor, atunci când confidenţialitatea este prevăzuta de legislaţia naţională sau
comunitară în vigoare;
g) interesele sau protecţia oricărei persoane care a oferit voluntar informaţiile
cerute, fără ca acea parte să aibă obligaţia legală sau să fie posibil a fi obligată
legal să furnizeze informaţiile, cu excepţia cazului în care acea persoană a consimţit
la divulgarea informaţiei respective;
h) protecţia mediului la care se refera astfel de informaţii cum ar fi localizarea
speciilor rare.

Accesul la justiţie.
Orice solicitant care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informaţii
privind mediul a fost respinsă nejustificat, parţial sau în totalitate, a fost ignorată ori
rezolvată cu un răspuns necorespunzător din partea unei autorităţi publice se poate
adresa cu plângere prealabilă conducătorului respectivei autorităţi publice,
solicitând reconsiderarea actelor sau omisiunilor.
Plângerea prealabilă se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004. Procedura administrativă prealabilă
prevăzută este scutită de taxe.
Solicitantul care, care nu a primit răspuns la plângerea sa prealabilă în termenul legal
stabilit sau este nemulţumit de răspunsul primit poate depune o cerere la instanţa de
contencios administrativ competentă, unde sunt examinate actele sau omisiunile
autorităţii publice în cauză.
Soluţionarea cererii se face în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Potrivit Legii nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente şi terţa persoană vătămata într-un drept al sau ori într-un interes legitim ca
urmare a furnizării de informaţii privind mediul.
Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au admis acţiunile
formulate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 constituie titluri executorii
împotriva autorităţii publice care deţine informaţia privind mediul.
Hotărârile instanţelor de judecată se redactează în scris şi se motivează în fapt
şi în drept.
Autorităţile competente pentru protecţia mediului

1. Ministerul Mediului şi Pădurilor este organul de specialitate al administraţiei

publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, fiind organizat
şi funcţionând potrivit prevederilor H.G. nr. 68/2007.

Ministerul Mediului şi Pădurilor aplică strategia şi Programul Guvernului, în

vederea promovării politicilor în domeniile mediului şi Dezvoltării Durabile exercitând
următoarele funcţii:
a. de strategie, prin care se elaborează, în conformitate cu politica Guvernului,
strategia de dezvoltare durabilă şi strategia în domeniul mediului şi gospodăririi apelor;
b. de reglementare, prin care se asigură dezvoltarea cadrului normative şi a celui
instituţional pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate;
c. de administrare, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private
a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil, în domeniile
sale de activitate;
d. de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului,
reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniile sale de activitate;
e. de autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea şi respectarea reglementărilor
legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în
subordinea, sub autoritatea şi în coordonarea sa;
f. de coordonare a utilizării asistenţei financiare nerambursabile acordate
României de Uniunea Europeana în domeniul mediului;
g. de gestionare a creditelor externe, altele decât cele comunitare, în domeniile sale de
activitate.
În exercitarea funcţiilor sale Ministerul Mediului şi Pădurilor are următoarele
atribuţii principale:
a) asigură implementarea politicilor guvernamentale în domeniile sale de activitate, potrivit
reglementărilor în vigoare;
b) elaborează strategii şi politici în domeniile mediului, gospodăririi apelor şi dezvoltării
durabile, pe care le supune Guvernului spre adoptare;
c) propune autorităţilor competente sau, după caz, stabilite, în condiţiile legii,
instrumentele juridice, instituţionale, administrative şi economico-financiare pentru
stimularea si accelerarea integrării principiilor şi obiectivelor de mediu în celelalte politici
sectoriale;
d) propune şi recomandă autorităţilor competente sau, după caz, stabilite măsuri care
să asigure conformarea politicilor şi programelor de dezvoltare regională şi locală cu
Strategia naţională de dezvoltare durabilă şi cu obiectivele stabilite prin strategiile
pentru protecţia mediului şi gospodărirea apelor;
e) elaborează documentele de politică publică în domeniile sale de activitate;
f) elaborează proiecte de acte normative şi avizează proiecte de acte normative elaborate
de alte ministere şi autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, care privesc sfera
sa de competenţă;
g) emite acte de reglementare în domeniul său de activitate, potrivit prevederilor legale;
h) raportează sau, după caz, informează Comisia Europeană asupra măsurilor legislative
adoptate în domeniile reglementate de acquis-ul comunitar de mediu, potrivit
domeniilor sale de responsabilitate, suplimentar faţă de procesul de notificare a
măsurilor naţionale care transpun acest acquis;
i) coordonează activitatea de avizare, promovare, realizare şi monitorizare a
investiţiilor de protecţie a mediului si de gospodărire a apelor;
j) coordonează activitatea de administrare a patrimoniului unităţilor aflate în
subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa, aferent domeniului public al
statului;
k) fundamentează şi elaborează programe privind protecţia mediului şi gospodărirea apelor,
în scopul asigurării dezvoltării durabile;
l) asigură, la nivel naţional, controlul respectării de către persoanele juridice şi fizice a
reglementărilor din domeniile mediului si gospodăririi apelor;
m) reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi internaţionale din
domeniile mediului, gospodăririi apelor şi dezvoltării durabile; Regulamentul de
organizare şi funcţionare al M.M.D.D.
n) asigură organizarea şi dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi inginerie
tehnologică şi stabileşte conţinutul şi priorităţile programelor de dezvoltare şi cercetare în
domeniile sale de activitate;
o) asigură, în condiţiile legii, elaborarea de studii şi cercetări necesare domeniilor sale de
activitate si acţionează pentru valorificarea rezultatelor acestora;
p) asigură, prin compartimentele proprii sau unităţile subordonate, controlul respectării
legislaţiei în domeniile protecţiei mediului, gospodăririi apelor şi siguranţei în exploatare a
barajelor şi constată contravenţiile pentru nerespectarea acesteia, aplică sancţiunile şi, după
caz, sesizează organele de urmărire penală, potrivit prevederilor legale;
q) organizează evenimente, elaborează şi sprijină editarea publicaţiilor de specialitate şi de
informare din domeniile sale de activitate;
r) organizează si coordonează elaborarea de studii şi proiecte pentru investiţii în
domeniile mediului, gospodăririi apelor, meteorologiei, hidrologiei şi hidrogeologiei;
s) identifică şi propune indicatori privind dezvoltarea durabilă, mediul şi gospodărirea
apelor şi colaborează cu Institutul Naţional de Statistică în scopul adaptării continue a
statisticii la cerinţele naţionale şi al corelării cu datele statistice internaţionale;
t) iniţiază, direct sau prin unităţile aflate în coordonarea ori sub autoritatea sa,
proiecte de parteneriat public-privat, negociază, semnează şi realizează contractele de
parteneriat public-privat, în conformitate cu prevederile legale în domeniu;
u) iniţiază, negociază şi asigură punerea în aplicare a prevederilor tratatelor
internaţionale din sfera sa de competenţă, reprezintă interesele statului în diferite
instituţii şi organisme bilaterale şi internaţionale şi dezvoltă relaţii de cooperare cu
instituţii si organizaţii similare din alte state, în condiţiile legii;
v) întreprinde acţiuni si iniţiative, potrivit competenţelor stabilite de lege, pentru
participarea României la acţiunile de cooperare bilaterală si multilaterală, la nivel
subregional, regional si global, pentru valorificarea oportunităţilor şi facilităţilor de
asistenţă financiară, tehnică, tehnologică şi ştiinţifică;
w) exercită si alte responsabilităţi, în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale şi
ale actelor juridice internaţionale la care România este parte;
x) asigură cadrul juridic si instituţional pentru facilitarea şi stimularea dialogului asupra
politicilor, strategiilor si deciziilor privind mediul şi dezvoltarea durabilă;
y) coordonează elaborarea formei finale a poziţiei României în promovarea noului
acquis de mediu la nivelul Uniunii Europene;
z) programează, coordonează şi monitorizează utilizarea asistenţei financiare
nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană în domeniile sale de
activitate;

2. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este instituţia de specialitate a

administraţiei publice centrale, aflată în subordinea Ministerului Mediului şi
Pădurilor cu competenţe în implementarea politicilor şi legislaţiei din domeniul
protecţiei mediului.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului ANPM a fost înfiinţată în baza Hotărârea
Guvernului nr. 1.625/2003, funcţiile şi atribuţiile sale au fost redefinite în baza
Hotărârii de Guvern nr.459/2005 privind reorganizarea şi funcţionarea acesteia.

A.N.P.M are în subordine opt agenţii regionale şi 42 de agenţii judeţene, menite a asigura un
mediu mai bun în România pentru generaţiile prezente şi viitoare, precum şi realizarea
unor îmbunătăţiri majore şi continue ale calităţii aerului, solului şi apelor.
De asemenea ANPM acţionează pentru a asigura populaţiei un mediu sănătos în armonie
cu dezvoltarea economică şi cu progresul social al României.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, ca autoritate de execuţie şi implementare
are următoarele funcţii:
 asigurarea suportului tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter
normativ, a strategiilor şi politicilor sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul
comunitar şi bazate pe conceptul de dezvoltare durabilă;
 implementarea legislaţiei din domeniul protecţiei mediului;
 coordonarea activităţilor de implementare a strategiilor şi politicilor de mediu la
nivel naţional, regional şi local;
 reprezentarea în domeniul protecţiei mediului în relaţiile interne şi externe,
conform mandatului acordat de către Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile;
 autorizarea activităţilor cu impact potenţial asupra mediului şi asigurarea
conformării cu prevederile legale;
 asigurarea funcţionării laboratoarelor naţionale de referinţă pentru aer, deşeuri,
zgomot şi vibraţii, precum şi pentru radioactivitate;
 coordonarea realizării planurilor de acţiune sectoriale şi a planului naţional de
acţiune pentru protecţia mediului.
În realizarea funcţiilor sale, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului are următoarele
atribuţii principale:
a) autorizează activităţile cu impact asupra mediului, în conformitate cu competenţele
stabilite în actele de reglementare, şi coordonează acest proces la nivel naţional, regional şi
local;
b) constată neconformităţile cu actele de autorizare emise şi informează autoritatea de
inspecţie şi control în domeniul protecţiei mediului asupra acestora;
c) adoptă măsurile legale în cazul neconformităţilor cu actele de autorizare;
d) asigură suportul tehnic pentru elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniul
protecţiei mediului;
e) coordonează realizarea planurilor de acţiune sectoriale şi a planului naţional de acţiune
pentru protecţia mediului;
f) colaborează şi asigură suportul tehnic pentru elaborarea proiectelor actelor de
reglementare specifice promovate de către autoritatea centrală pentru protecţia mediului;
g) asigură funcţionarea laboratoarelor naţionale de referinţă pentru aer, deşeuri, zgomot şi
vibraţii, precum şi pentru radioactivitate;
h) monitorizează stadiul îndeplinirii angajamentelor în domeniul protecţiei
mediului, asumate prin planurile de implementare negociate cu Comisia Europeană în
procesul de aderare la Uniunea Europeană, şi întocmeşte periodic rapoarte de
evaluare pentru informarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;
i) asigură, în limita competenţelor stabilite de către autoritatea public centrală în
domeniul mediului, legătura cu Agenţia Europeană de Mediu;
j) colaborează cu agenţii naţionale sau federale similare şi desfăşoară acţiuni de
cooperare internaţională cu avizul autorităţii publice central pentru protecţia mediului;
k) elaborează rapoarte de sinteză privind starea mediului şi monitorizează
procesul de conformare a operatorilor economici la cerinţele legislaţiei de mediu;
l) monitorizează activitatea de administrare a ariilor naturale protejate şi de protecţie a
monumentelor naturii;
m) colaborează la derularea activităţilor rezultate din angajamentele internaţionale ale
României în domeniul protecţiei mediului;
n) participă la programe şi proiecte internaţionale şi la parteneriate în proiecte de interes
public;
o) facilitează accesul specialiştilor la informaţia tehnică de mediu şi încurajează
activitatea de cercetare în domeniul mediului;
p) susţine şi se implică în iniţiativele societăţii civile în domeniul protecţiei
mediului;
q) realizează pregătirea de specialitate a personalului aparţinând autorităţilor
publice regionale şi locale pentru protecţia mediului şi Gărzii Naţionale de Mediu, pe
baza programului anual aprobat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
r) fundamentează tehnic integrarea cerinţelor de mediu în politicile
interdepartamentale şi participă la lucrările comisiei interministeriale de pe lângă
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
3. Garda Naţională de Mediu, denumita în continuare G.N.M, este o institutie
publică si functioneaza ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu
personalitate juridica, finantata integral de la bugetul de stat, în subordinea autoritatii
publice centrale pentru protectia mediului.
G.N.M este un corp specializat de inspectie şi control, iar comisarii sunt functionari
publici cu statut specific care pot lua masuri de sanctionare, de suspendare/sistare a
activitatii ca urmare a poluarii si deteriorarii mediului sau pentru nerespectarea conditiilor
impuse prin actele de reglementare si a masurilor stabilite în notele de constatare si în
rapoartele de inspectie si control.

ATRIBUŢII PRINCIPALE ALE GĂRZII NAŢIONALE DE MEDIU

În domeniul protectiei mediului

 controleaza activitatile cu impact asupra mediului inconjurator, si aplica
sanctiuni contraventionale prevazute de legislatia in domeniul protectiei mediului;
 controleaza modul in care sunt respectate prevederile actelor de reglementare
privind protectia mediului, inclusiv masurile stabilite prin programele de conformare
pentru activitatile economico-sociale si respectarea procedurilor legale in emiterea actelor
de reglementare;
 exercita controlul cu privire la desfasurarea actiunilor de import-export a
produselor, bunurilor si altor materiale, cu regim special de comercializare;
 exercita controlul activitatilor care prezinta pericole de accidente majore si/sau
impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, in vederea prevenirii si limitarii
riscurilor de poluare;
 participa la interventiile pentru eliminarea sau diminuarea efectelor majore ale
poluarilor asupra factorilor de mediu, si la stabilirea cauzelor acestora si aplica
sanctiunile prevazute de lege;
 controleaza investitiile in domeniul mediului in toate fazele de executie şi are
acces la intreaga documentatie;
 propune organului emitent suspendarea si/sau anularea actelor de reglementare
emise cu nerespectarea prevederilor legale;
 constata faptele ce constituie contraventii si aplica sanctiunile contraventionale
in domeniul protectiei mediului, sesizeaza organelle de cercetare penala si colaboreaza cu
acestea la constatarea faptelor care, potrivit legislatiei de mediu, constituie infractiuni;
 verifica sesizarile cu privire la incalcarea legislatiei in vigoare in domeniul
protectiei mediului;
 coopereaza cu celelalte autoritati si organisme internationale de mediu si
participa la proiecte si programe derulate in domeniul protectiei mediului;
 controleaza realizarea exportului si tranzitului de deseuri periculoase în conformitate
cu prevederile conventiilor internationale la care România este parte precum si
importul unor categorii de deseuri permise la import conform legii;
 verifica la obiectivele controlate stadiul achitarii obligatiilor financiare la
Administratia Fondului de Mediu, conform prevederilor actelor normative privind Fondul
de Mediu;
 pune la dispozitia publicului date privind starea mediului în conformitate cu
legislatia privind accesul publicului la informatia de mediu.

În domeniul controlului habitatelor naturale, biodiversitatii şi ariilor protejate

 controleaza modul de respectare a legislatiei de mediu privind ariile naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei, faunei salbatice si acvaculturii;
 urmareste respectarea conditiilor din autorizatia de mediu;
 controleaza lucrarile cu impact asupra zonelor de habitat natural, de conservare a
ecosistemelor, a florei, faunei salbatice si acvaculturii;
 controleaza modul de respectare a masurilor de conservare dispuse, cu scopul
mentinerii sau refacerii unor habitate naturale, pe anumite suprafete terestre si acvatice cu
accent deosebit ,,Delta Dunarii“;
 exercita controlul privind activitatile de capturare, recoltare, achizitie si
comercializare pe piata interna si externa a plantelor si animalelor din flora si fauna
salbatica;
 controleaza respectarea planurilor de management pentru ariile protejate, de
catre administratorii sau custozii care administreaza aceste arii;
 verifica la punctele de vama concordanta intre actele vamale si avizele de export
ale agentilor economici care comercializeaza resurse naturale din flora spontana si fauna
salbatica;
 controleaza modul de valorificare a resurselor biologice, de flora si fauna salbatica,
a fondului piscicol din apele naturale si a animalelor salbatice de interes vanatoresc;
 organizeaza actiuni de prevenire si combatere, in vederea evitarii distrugerii
habitatelor naturale din ariile protejate;
 controleaza respectarea legislatiei de mediu in cuprinsul ariilor protejate,
parcurilor si rezervatiilor naturale, organizand actiuni comune impreuna cu
reprezentantii acestora, in vederea protejarii habitatelor naturale;
 mentine legatura permanent cu fundatiile care au ca obiect de activitate,
ocrotirea florei si faunei salbatice.

4. Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", îşi desfăşoară

activitatea în temeiul prevederilor Legii nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei "Delta Dunării", cu modificările şi completările ulterioare.
Patrimoniul natural al Rezervaţiei, domeniul public de interes naţional, este
constituit din suprafeţele terestre şi acvatice din perimetrul
Rezervaţiei împreună cu resursele naturale pe care le generează.
Valoarea patrimoniului natural al Rezervaţiei este recunoscută prin includerea acesteia
în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei, în cadrul programului "Omul şi
Biosfera" (1990), prin declararea ei ca zonă umedă de importanţă internaţională, în
special ca habitat al păsărilor de apă, Convenţia Ramsar (septembrie 1991), şi prin
includerea ei pe Lista patrimoniului natural mondial - UNESCO (decembrie 1991).
HOTĂRÂRE Nr. 367 din 18 aprilie 2002 privind aprobarea Statutului de organizare şi
funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" şi a componenţei
nominale a Consiliului Ştiinţific.

5. Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM), este o instituţie publică cu

personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, în aflată în coordonarea
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile care răspunde de gestionarea
Fondului pentru mediu, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă
(OUG) nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu aprobată prin Legea nr. 105/2006.
Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării
proiectelor pentru protecţia mediului, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare în
domeniul protecţiei mediului.
Fondul pentru mediu este un fond public, deductibil din punct de vedere fiscal, iar
veniturile acestuia constituie venituri publice, ce fac parte din bugetul general
consolidat, constituite printr-o lege specială care stabileşte şi destinaţiile acestora.
Scopul funcţionării AFM este gestionarea Fondului pentru mediu, în vederea susţinerii şi
realizării proiectelor prioritare pentru protecţia mediului, în conformitate cu normele şi
standardele de mediu în vigoare.

6. Administraţia Naţională "Apele Române" administrează apele din domeniul public

al statului şi infrastructura Sistemului Naţional de Gospodărire a Apelor formată din
lacuri de acumulare, diguri de apărare împotriva inundaţiilor, canale, derivaţii
interbazinale, prize de apă şi alte lucrări specifice, precum şi infrastructura sistemelor
naţionale de veghe hidrologică, hidrogeologică şi de monitorizare a calităţii resurselor
de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoaşterii şi a gestionării unitare pe
ansamblul ţării, a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane.
Administraţia Naţională "Apele Române" are următoarele atribuţii principale:
1. gospodărirea unitară, durabil a resurselor de apă de suprafaţă şi subterană şi
protecţia acestora împotriva epuizării şi degradării, precum şi repartiţia raţională şi
echilibrată a acestor resurse;
2. administrarea, exploatarea şi întreţinerea infrastructurii Sistemului Naţional de
Gospodărire a Apelor, aflată în administrarea sa;
3. administrarea, exploatarea şi întreţinerea albiilor minore ale apelor, a cuvetelor
lacurilor şi bălţilor, în starea lor naturală sau amenajată, a falezei şi plajei mării, a zonelor
umede şi a celor protejate, aflate în patrimoniu;
4. administrarea, exploatarea şi întreţinerea infrastructurii Sistemului Naţional de
Veghe Hidrologică şi hidrogeologică;
5. administrarea, exploatarea şi întreţinerea Sistemului Naţional de Supraveghere a
Calităţii Resurselor de Apă;
6. realizarea sistemului informatic şi de telecomunicaţii în unităţile sistemului de
gospodărire a apelor; elaborarea de produse software în domeniul gospodăririi apelor,
hidrologiei şi hidrogeologiei;
7. asigurarea funcţiilor de operator unic pentru resursele de apă de suprafaţă naturale
sau amenajate, indiferent de deţinătorul cu orice titlu al amenajării, şi pentru resursele de
apă subterane, indiferent de natura lor şi a instalaţiilor aferente, cu potenţialele lor
naturale, cu excepţia resurselor acvatice vii, în condiţiile legii, cu excepţia celor
prevăzute expres în reglementările specifice în vigoare;
8. alocarea dreptului de utilizare a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane în toate
formele sale de utilizare, cu potenţialele lor naturale, cu excepţia resurselor acvatice
vii, pe bază de abonamente, conform prevederilor Legii apelor nr. 107/1996, cu
modificările şi completările ulterioare;
9. apărarea împotriva inundaţiilor prin lucrările de gospodărire a apelor aflate în
administrarea sa şi gestionarea stocului de materiale şi mijloace specifice de apărare
împotriva inundaţiilor;
10. întreţinerea şi exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public al
statului, cu rol de apărare împotriva inundaţiilor, aflate în administrare;
11. avizarea şi autorizarea din punct de vedere al gospodăririi apelor a lucrărilor şi
activităţilor ce se execută pe ape sau au legătură cu apele;
12. instruirea şi perfecţionarea personalului din domeniul gospodăririi apelor în centrele
proprii de formare profesională sau în colaborare cu alte instituţii specializate;
13. realizarea de anuare, sinteze, studii, proiecte, instrucţiuni, monografii şi
tipărituri în domeniul apelor;
14. elaborarea schemelor directoare de amenajare şi management ale bazinelor
hidrografice;
15. îndeplinirea angajamentelor luate de statul roman prin acordurile şi convenţiile
internaţionale din domeniul apelor;
16. implementarea directivelor Uniunii Europene din domeniul apelor.
PROTECŢIA ÎMPOTRIVA DEŞEURILOR PERICULOASE

Definirea deşeurilor periculoase se regăseşte în OUG nr. 195/2005, astfel: sunt

periculoase acele deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specific
privind regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel
puţin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase.
Pentru a fi mai explicită această definiţie trebuie analizată împreună cu cea dată
deşeurilor recilabile – acele deşeuri care pot constitui materie primă într-un
proces de producţie pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri.
O altă definiţie pentru deşeuri periculoase: materiale considerate fără valoare sau
fără utilitate, care trebuie eliminate, care pun în pericol sănătatea umană prin
expunerea pe termen scurt sau lung. Expunerea poate surveni fie în mod direct (de
exemplu, prin contactul direct cu deşeul), fie indirect (de exemplu prin scurgerile
în sol, apa subterană sau apa de suprafaţă, emisia în atmosfera sau acumularea
în lanţul trofic.
O altă definiţie utilă este cea pentru teren contaminat reprezintă acel teren care a
fost afectat, la suprafaţa sau în profunzime, de poluanţi (organici sau
anorganici, radioactivi) care pot persista în sol câţiva ani sau zeci de ani şi care pot
avea efecte adverse asupra mediului şi sănătăţii populaţiei.
În OUG nr. 195/2005, la art. 28 sunt enunţate următoarele obligaţii ce sunt în
sarcina persoanelor fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate
periculoase au următoarele obligaţii:
 să respecte prevederile art. 24 privind substanţele şi preparatele
periculoase;
 să ţină evidenţă strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare –
a substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor şi
ambalajelor acestora, care intră în sfera lor de activitate, şi să furnizeze
informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente conform legislaţiei
specifice în vigoare;
  să elimine, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru
mediu, substanţele şi preparatele periculoase care au devenit deşeuri şi sunt
reglementate în conformitate cu legislaţia specific;
 să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele
periculoase le pot reprezenta pentru sănătatea populaţiei şi să anunţe
iminenţa unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităţilor pentru
protecţia mediului şi de apărare civilă.

Controlul gestionării deşeurilor revine autorităţilor publice competente pentru

protecţia mediului şi celorlaltor autorităţi cu competenţe stabilite de legislaţia în
vigoare.

O problemă deosebită o reprezintă transportul acestor deşeuri:

- transportul intern al deşeurilor periculoase se realizează în conformitate cu
prevederile legale specific;
- transportul internaţional şi tranzitul deşeurilor periculoase se realizează în
conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la
care România este parte.
Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unui
regim special de reglementare stabilit prin legislaţie specifică în domeniul
chimicalelor şi se aplică se aplică activităţilor privind fabricarea, plasarea pe
piaţă, utilizarea, precum şi importul şi exportul acestora.
Potrivit art. 38 din actualul act normativ privin protecţia mediului, persoanele
juridice care produc, stochează, comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte
chimice şi produse de protecţie a plantelor, au următoarele obligaţii:
 să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţia
plantelor numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare;
 să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a
plantelor în zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale
de protecţie;
 să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice,
numai cu avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului,
autorităţilor competente în domeniul sanitar şi al comisiilor judeţene de
bază melifera şi stupărit pastoral după o prealabilă înştiinţare prin mass-
media;
 să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin
insecte, numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care
sunt selective faţă de insectele polenizatoare;
 să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze
îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu
inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire, în
condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi/sau
a mediului, după caz;
 să stocheze temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a
plantelor numai ambalate şi în locuri protejate, bine aerisite.
Potrivit actelor normative în vigoare există o etapizare a obiectivelor privind
valorificarea, respectiv reciclarea deşeurilor de ambalaje, la nivel naţional,
negociate de România cu Uniunea Europeana:

- Pâna la 31 decembrie 2011 - valorificarea sau incinerarea în instalaţii

de incinerare cu recuperare de energie a minimum 50% din greutatea
deşeurilor de ambalaje
- Pâna la 31 decembrie 2013 - valorificarea sau incinerarea în instalaţii
de incinerare cu recuperare de energie a minimum 60% din greutatea
deşeurilor de ambalaje;
- Pâna la 31 decembrie 2006 - reciclarea a minimum 25% din greutatea
totală a materialelor de ambalaj conţinute în deşeurile de ambalaj, cu
minimum 15% pentru sticla, hârtie - carton si pentru metal, din greutatea
fiecărui tip de material conţinut în deşeurile de ambalaj;
- Pâna la 31 decembrie 2008 - reciclarea a minimum 60% pentru hârtie -
carton şi minimum 50% pentru metal, din greutatea fiecarui tip de
material continut în deşeurile de ambalaj;
- Pâna la 31 decembrie 2011 - reciclarea a minimum 15% pentru plastic şi
pentru lemn, din greutatea fiecarui tip de material continut în deseurile
de ambalaj;
- Pâna la 31 decembrie 2013 - reciclarea a minimum 55% din greutatea
totala a materialelor de ambalaj continute în deseurile de ambalaj, cu
minimum 60% pentru sticla si minimum 22,5% pentru plastic -
considerându-se numai materialul reciclat ca material plastic - din din
greutatea fiecarui tip de material continut în deseurile de ambalaj.
Este prevazută posibilitatea ca agenţii economici să opereze într-o schemă de
gestionare a deşeurilor de ambalaje, în baza autorizaţiei obţinute de la
autoritatea competentă, pentru atingerea obiectivelor anuale de valorificare,
respectiv reciclare, preluând responsabilitatea agentilor economici care introduc
pe piata ambalaje si produse ambalate.

Strategia şi Planul Naţional de Gestionarea a Deşeurilor vizează:

- Optimizarea sistemului de reutilizare şi reciclare a ambalajelor;
- Reducerea la sursa a cantităţii de ambalaje pe produs (prin reproiectare);
- Reducerea cantităţii de deşeuri de ambalaje generate;
- Optimizarea cantităţilor de deşeuri de ambalaje colectate;
- Crearea şi optimizarea schemelor de valorificare materială;
- Crearea şi optimizarea schemelor de valorificare energetică a deşeurilor de
ambalaje.

Deseurile radioactive reprezintă un capitol aparte privind protecţia mediului.

Aceste deşeuri sunt rezultatul activităţilor zilnice de întreţinere, reparaţii, al
opririlor programate sau neprogramate ale centralei.

Deşeurile radioactive generate în urma acestor activităţi sunt:

 solide (plastic, celuloza, sticla, lemn, filtre de purificare, filtre de la
sistemele de ventilaţie etc.);
 lichide organice (ulei, solvent, lichid scintilator);
 amestecuri solide-lichide inflamabile.
Colectarea şi sortarea lor este efectuată de personal calificat, dupa reguli şi
criteria specificate prin proceduri.
Activitatea de sortare se aplica tuturor tipurilor de deşeuri radioactive.
Pentru fiecare tip de deşeuri radioactive se urmaresc diferite criterii:
 sursa de provenienţă (clădirea serviciilor, clădirea reactorului);
 felul materialului (plastic, celuloza, metal, lemn, ulei, solvenţi etc.);
 continutul de radionuclizi (viaţa scurtă, medie sau lungă);
 debitul de doza la contact (slab active, mediu active).

După sortare, deşeurile radioactive sunt stocate in containere speciale de inox.

Deşeurile radioactive lichide organice sunt păstrate în clădirea serviciilor, urmând
să fie solidificate pentru eliminarea potentialelor pericole de inflamabilitate.
Unele deşeuri solide sunt compactate cu o presa hidraulica pentru reducerea
volumului.
Stocarea deşeurilor radioactive solide sau solidificate este asigurată pentru toată
perioada de exploatare a centralei în condiţii de securitate şi păstrare optime.
Depozitarea finală a acestor deşeuri se va realiza numai după condiţionarea în
matrice solide, sigure, care să garanteze că cel puţin 300 de ani nu vor avea impact
negativ asupra mediului.
PROTECŢIA JURIDICĂ A APELOR ŞI A ECOSISTEMELOR
ACVATICE

Reglementarea legală a apelor

Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată de Legea nr. 92/19.04.2001;

Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 107/05.09.2002;
Legea nr. 310/28.06.2004;
Legea nr. 112/04.05.2006, completata de Ordonanta de urgenta nr.12/.2007 pentru
modificarea si completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în
domeniul protectiei mediului Legea nr. 192/19.04.2001;
Ordonanţă de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului modificată şi
completată;
Lege nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005
privind protecţia mediului;
Legea nr 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României;
Legea nr. 14/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Convenţia pentru protecţia fluviului Dunărea,
semnată la Sofia în 1994);
Legea nr. 30/1995 Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontieră
şi a lacurilor internaţionale, semnată la Helsinki în 1992;
Legea nr. 98/1992 Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării,
semnată la Bucureşti în 1992. Dispoziţiile juridice cu caracter managerial sunt prevăzute
în Legea nr. 310/2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr. 107/1996.
Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic, în condiţiile utilizării
durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauţiei, prevenirii, evitării
daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte şi trebuie să ţină seama de vulnerabilitatea
ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării şi în Marea Neagră, deoarece echilibrul
acestora este strâns influenţat de calitatea apelor interioare care se varsă în acestea.

Potrivit art. 21, obiectivele managmentului de a protecţiei apelor şi mediului

acvatic sunt:
a) prevenirea deteriorării tuturor corpurilor de ape de suprafaţă;
b) protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de apă de suprafaţă în
scopul atingerii stării bune a acestora, până la data de 22 decembrie 2015;
c) protecţia şi îmbunătăţirea tuturor corpurilor de apă artificiale sau puternic
modificate în scopul realizării unui potenţial ecologic bun sau a unei stări chimice bune
a acestora, în conformitate cu prevederile anexei nr.11, până la data de 22 decembrie 2015;
d) reducerea progresivă a poluării datorate substanţelor prioritare şi încetarea sau
eliminarea treptată a evacuărilor şi a pierderilor de substanţe prioritar periculoase;
e) prevenirea sau limitarea aportului de poluanţi în apele subterane şi prevenirea
deteriorării stării tuturor corpurilor de ape subterane;
f) protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de ape subterane şi
asigurarea unui echilibru între debitul prelevat şi reîncărcarea apelor subterane, cu scopul
realizării unei stări bune a apelor subterane, în conformitate cu prevederile anexei nr. 11,
până la data de 22 decembrie 2015;
g) inversarea oricărei tendinţe semnificative şi durabile de creştere a concentraţiei
oricărui poluant rezultate din impactul activităţii umane, pentru a reduce în mod progresiv
poluarea apei subterane.
Având în vedere îndeplinirea obligaţiilor în domeniul apei care revin României ca stat
membru al Uniunii Europene, precum şi celor care decurg din convenţiile internaţionale
la care aceasta este parte, modernizarea şi dezvoltarea Sistemului Naţional de
Monitoring Integrat al Apelor, a reprezentat o etapă importantă în atingerea
obiectivului comun reprezentat de «starea buna» a apelor, ceea ce semnifica asigurarea unor
condiţii de viaţă egale pentru toţi cetăţenii Europei din punct de vedere al apelor.
Aderarea României la Uniunea Europeană a necesitat implementarea a 18 Directive şi 2
Decizii în domeniul apei. Acestea prevăd o nouă strategie de monitorizare şi evaluare
apelor de suprafaţă şi subterane, ce au la baza un nou concept de monitoring integrat al
apelor.
Principalele directivele europene în domeniul apei care implică modernizarea şi
dezvoltarea sistemului de monitoring sunt următoarele:
 Directiva Cadru în domeniul Apei - 2000/60EC transpusă în legislaţia
româneasca prin Legea 310/2004 de modificare şi completare a Legii Apelor
107/1996;
 Directivele 80/778/EEC şi 98/83/EC transpuse în legislaţia româneasca prin
Legea 458/2002 - Legea privind calitatea apei potabile;
 Directiva 96/61/EEC privind prevenirea si controlul integrat al poluării,
amendată prin Directiva 2003/35/EEC şi Directiva 2003/87/EEC şi Reglementarea
1882/2003/EEC, transpusă în legislaţia româneasca prin O.U.G nr. 152/2005 privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării;
 Directiva 76/464/EEC si precum si cele 7 directive fiice, transpuse in legislatia
romaneasca prin HG 351/2005 - Program de actiune pentru eliminarea treptata a
evacuarilor, emisiilor si pierderilor de substante prioritar periculoase;
 Directiva 80/68/EEC transpusa in legislatia romaneasca prin HG 51/2005 privind
protectia apelor subterane impotriva poluarii cauzate de anumite substante periculoase;
 Directiva 91/676/EEC, transpusa in legislatia romaneasca prin HG 964/2000 - Plan
de actiune pentru protectia apelor impotriva poluarii cu nitrati proveniti din surse
agricole;
 Directiva 91/271/EEC (inclusiv Decizia 93/481/EEC) transpusa in legislatia
romaneasca prin HG 352/2005 - Norme privind conditiile de descarcare in mediul
acvatic a apelor uzate;
 Directiva 75/440/EEC transpusa in legislatia romaneasca prin HG 100/2002 -
Normative de calitate pe care trebuie sa le indeplineasca apele de suprafata
utilizate pentru potabilizare – NTPA 013;
 Directiva 78/659/EEC transpusa prin HG 202/2002 – Norme tehnice privind
calitatea apelor de suprafata care necesita protective şi ameliorare in scopul sustinerii vietii
piscicole;
 Directiva 79/923/EEC transpusa in legislatia romaneasca prin HG 201/2002 -
Norme tehnice privind calitatea apelor pentru moluste;
 Directiva 76/160/EEC transpusa in legislatia romanesca prin HG 59/2002 -
Norme de calitate pentru apa din zonele natural amenajate pentru îmbăiere;

Scopul reglementărilor legale în domeniul apelor este:

a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei

curgeri libere a apelor;
b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor
resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora;
c) refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;
f) gospodărirea durabilă a apei şi repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse,
cu menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi regenerării naturale a apelor;
g) apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase;
h) satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a
transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale
oricăror alte activităţi umane.
i) integrarea aspectelor cantitative şi calitative atât pentru apele de suprafaţă, cât şi
pentru apele subterane care aparţin aceluiaşi sistem ecologic, hidrologic şi
hidrogeologic;
j) asigurarea protecţiei ecosistemelor acvatice situate în imediata vecinătate a
coastelor, în golfuri sau aflate în Marea Neagră;
k) promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecţiei pe termen lung a resurselor
disponibile de apă;
l) conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic prin măsuri specifice pentru
reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe prioritare şi
încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe
prioritar periculoase;
m) reducerea progresivă a poluării apelor subterane şi prevenirea poluării ulterioare;
n) atingerea obiectivelor Convenţiei pentru protecţia Mării Negre împotriva poluării
în ceea ce priveşte încetarea sau eliminarea etapizată a evacuărilor, emisiilor sau
pierderilor de substanţe prioritare pentru atingerea în mediul marin a concentraţiilor
acestor substanţe aproape de valorile fondului natural şi aproape de valoarea zero pentru
substanţele de sinteză;
o) prevenirea deteriorării ulterioare, protecţia şi îmbunătăţirea stării ecosistemelor
acvatice şi, în ceea ce priveşte cerinţele de apă, a ecosistemelor terestre şi a
zonelor umede ce depind în mod direct de ecosistemele acvatice.
Clasificarea apelor

Putem clasifica apele după mai multe criterii, al administrării lor, al aşezării lor, al
destinaţiei lor economice, al formei de proprietate etc.
După criteriul administrării lor:
- ape internaţionale sunt acelea cu privire la care statul român este riveran cu alte state,
cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor
state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale;
- ape teritoriale numite şi maritime interioare sunt cele cuprinse în porţiunea de la
ţărmul ţării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabileşte prin lege;
- ape naţionale sunt fluviile, râurile pârâurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare
precum şi apele fluviale şi râurile de frontier stabilite prin acte juridice internaţionale.

După aşezarea lor:

- ape de suprafaţă se găsesc de deasupra solului fie în mişcare cum sunt apele
curgătoare fie rămânând în principiu în acelaşi loc – lacuri;
- ape subterane se găsesc la o adâncime oarecare sub pământ nefiind vizibile la
suprafaţă.

După destinaţia lor economică lor economică, apele pot fi clasificate în ape de folosinţă
generală, ape destinate industriilor, agriculturii sau cu destinaţii special.
Ape de folosinţă generală sunt cele destinate, în principal, satisfacerii nevoilor
populaţiei
a. orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea
hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este
furnizată prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte
recipiente;
b. toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea,
procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate
consumului uman;
Ape destinate industriilor sunt cele folosite în activităţile industriale pentru
realizarea unor produse noi.
Ape destinate agriculturii sunt, în special cele folosite pentru irigaţii ape cu
destinaţii speciale sunt cele utilizate pentru navigaţie, pentru pescuit, pentru producerea
energiei electrice etc.
După criteriul formei de proprietate:
- Ape ce aparţin domeniului public: sunt apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu
lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp,
malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare,
faleza şi plaja marii, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil,
marea teritoriala şi fundul apelor maritime;
- Ape ce aparţin domeniului privat: sunt albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu
bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu curg
permanent, apartin deţinătorilor, cu orice titlu, ale terenurilor pe care se formează sau curg.
Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanta cu condiţiile
generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

Aparţin domeniului public următoarele categorii de ape:

- apele cu potenţial energetic valorificabil, cele care pot fi folosite în interes public,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi platoului
continental (art. 135, alin. 4 din Constituţie);
- apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum
şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor
naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime Legea nr.
310/2004;
- albiile răurilor şi fluviilor, tărmurile Marii Negre, porturile.

Alături de acestea, există şi forme ale proprietăţii private, astfel:

- albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km. si cu bazine hidrografice ce nu depasesc
suprafata de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent aparţin detinatorilor cu orice
titlu ai terenurilor pe care se formează sau curg (art. 8 din Legea nr, 107/1996);
- insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei
aparţin proprietarilor albiei răului;
- proprietarul terenului este si proprietarul izvorului care se formează pe acesta
(art. 579 din Codul civil).
- resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes
strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma
de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică
centrală din domeniul apelor.
Bunurile care formează obiectul domeniului public sunt inalienabile, imprescriptibile si
insesizabile.
Proprietarul izvorului poate dispune de acesta în mod liber, cu excepţia cazurilor în
care proprietarul fondului vecin a dobândit un drept asupra izvorului ori apa izvorului
este necesară locuitorilor unei localităţi rurale.
Indiferent de titularul dreptului de proprietate, apele sunt supuse regimului de protecţie
prevăzut în principal de Legea nr. 107/1996, întrucat apele fac parte integrantă din
patrimoniul public.

Administrarea apelor
Administraţia Naţională "Apele Române" administrează apele din domeniul public al
statului şi infrastructura Sistemului Naţional de Gospodărire a Apelor formată din
lacuri de acumulare, diguri de apărare împotriva inundaţiilor, canale, derivaţii
interbazinale, prize de apă şi alte lucrări specifice, precum şi infrastructura sistemelor
naţionale de veghe hidrologică, hidrogeologică şi de monitorizare a calităţii resurselor
de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoaşterii şi a gestionării unitare pe
ansamblul ţării, a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane.
La nivel naţional, sunt stabilite următoarele districte de bazin: Someş−Tisa, Crişuri,
Mureş, Banat, Jiu, Olt, Argeş−Vedea, Buzău−Ialomiţa, Siret, Prut−Bârlad şi
Dobrogea−Litoral.

Administratia Naţională "Apele Române" are următoarele atribuţii principale:

 gospodărirea unitară, durabil a resurselor de apă de suprafaţă şi subterană şi
protecţia acestora împotriva epuizării şi degradării, precum şi repartiţia raţională şi
echilibrată a acestor resurse;
 administrarea, exploatarea şi întreţinerea infrastructurii Sistemului Naţional de
Gospodărire a Apelor, aflată în administrarea sa;
 administrarea, exploatarea şi întreţinerea albiilor minore ale apelor, a cuvetelor
lacurilor şi bălţilor, în starea lor naturală sau amenajată, a falezei şi plajei mării, a
zonelor umede şi a celor protejate, aflate în patrimoniu;
 administrarea, exploatarea şi întreţinerea infrastructurii Sistemului Naţional de
Veghe Hidrologică şi hidrogeologică;
 alocarea dreptului de utilizare a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane în
toate formele sale de utilizare, cu potenţialele lor naturale, cu excepţia resurselor
acvatice vii, pe bază de abonamente, conform prevederilor Legii apelor nr. 107/1996, cu
modificările şi completările ulterioare;
 apărarea împotriva inundaţiilor prin lucrările de gospodărire a apelor aflate în
administrarea sa şi gestionarea stocului de materiale şi mijloace specifice de apărare
împotriva inundaţiilor;
 întreţinerea şi exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul
public al statului, cu rol de apărare împotriva inundaţiilor, aflate în administrare;
 avizarea şi autorizarea din punct de vedere al gospodăririi apelor a lucrărilor şi
activităţilor ce se execută pe ape sau au legătură cu apele;
 instruirea şi perfecţionarea personalului din domeniul gospodăririi apelor în
centrele proprii de formare profesională şi/sau în colaborare cu alte instituţii specializate;
 realizarea de anuare, sinteze, studii, proiecte, instrucţiuni, monografii şi tipărituri în
domeniul apelor;
 elaborarea schemelor directoare de amenajare şi management ale bazinelor
hidrografice;
 îndeplinirea angajamentelor luate de statul roman prin acordurile şi convenţiile
internaţionale din domeniul apelor;
 implementarea directivelor Uniunii Europene din domeniul apelor.

Regimul juridic general al apelor

Poluarea apei este definită în Legea nr. 107/1996 ca fiind orice alterare fizică,
chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv
depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi
umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care aceasta folosire
era posibilă înainte de a interveni alterarea.
Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din
Europa de la Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei
sau stării apei, ca urmare a activităţii oamenilor, astfel încît ea devine neadecvată
utilizării”.
Activitatea de gospodărire unitară, raţională şi integrată a apelor se organizează şi se
desfăşoară pe bazine hidrografice, ca entităţi geografice indivizibile de gospodărire
cantitativă şi calitativă a resurselor de apă.
Gospodărirea apelor trebuie să considere ca un tot unitar apele de suprafaţă şi subterane,
atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, în scopul dezvoltării durabile.
Gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, exploatarea lucrărilor de gospodărire
a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi a politicii naţionale, cu respectarea reglementărilor
naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia Naţională «Apele Române» prin
direcţiile de ape din subordinea acesteia.
Utilizatorii de apă sunt obligaţi să economisească apa prin folosire judicioasă, au
obligaţia să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii şi, după caz, a celor
din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare şi de a folosi cele mai bune tehnologii
disponibile, care permit utilizarea unor cantităţi reduse de apă, precum şi un consum
mic de apă prin recircularea sau refolosirea apei.
Autoritatea publică centrală din domeniul apelor şi Administraţia Naţională «Apele
Române» sunt în drept să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii
apei, pentru a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor
sau unui risc de lipsă de apă din cauza supraexploatării resursei.
Condiţiile şi obiectivele de protecţie a apelor şi mediului acvatic, specific zonelor
protejate cuprinse în anexa nr. 12, trebuie să fie îndeplinite până la data de 22 decembrie
2015, cu excepţia cazului când este altfel prevăzut în legislaţia pe baza căreia au fost
stabilite în mod individual aceste zone protejate.
Utilizatorii de apă în scopul folosirii raţionale şi al protecţiei calitative a resurselor de apă
sunt obligaţi să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai
puţin poluante, să economisească apa prin recirculare sau folosire repetată, să elimine
risipa şi să diminueze pierderile de apa, să reducă poluanţii evacuaţi o data cu apele uzate
şi să recupereze substanţele utile continue în apele uzate şi în nămoluri; să adopte
tehnologii de tratare a apei prelevate din sursă, care să asigure cerinţele calitative şi
cantitative ale folosinţelor de apă, să asigure realizarea, ţinerea şi exploatarea staţiilor
şi instalaţiilor de prelucrare a calitaţii apelor la capacitatea autorizată, să
urmarească eficienţa acestora prin analize de laborator şi să intervină operativ pentru
încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate,
limite prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor.

Pentru protecţia resurselor de apă, se interzic:

 punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente,
darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la obiectivele economice
existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor
uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de
epurare ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele uzate
evacuate, respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor;
 realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apa potabilă sau industrială ori
de extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare şi
concomitenta a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare necesare;
 aruncarea sau introducerea în orice mod, in albiile cursurilor de apa, în cuvetele
lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagra şi în zonele umede, precum şi depozitarea
pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel;
 evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în
bălţi, heleşteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de decantare;
 spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor, a
altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi a ambalajelor sau obiectelor care conţin
substanţe periculoase;
 spălarea animalelor domestice deparazitate în afara locurilor special amenajate în
acest scop;
 aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare ori în reţelele de canalizare a
deşeurilor periculoase sau substanţelor periculoase.
Dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se
stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor şi se exercită potrivit prevederilor legale.
Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări ori
drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare.
Apele de suprafaţă sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare
şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe
gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de
capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor
gospodăriei proprii.

Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:

a) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării
faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizaţia
de gospodărire a apelor, precum şi în autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de
impact;
b) să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu
instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi
racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;
c) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare
a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi maritime,
şi să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de
coastă;
d) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele
naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;
e) să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce
impurificarea apelor de suprafaţă;
f) să nu deverseze în apele de suprafaţă, subterane şi maritime ape uzate,
fecaloid menajer, substanţe petroliere, substanţe prioritare/prioritar
periculoase;
g) să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele
umede şi de coastă deşeuri de orice fel şi să nu introducă în ape substanţe
explozive, tensiune electrică, narcotice, substanţe prioritare/prioritar
periculoase.

Dreptul de folosinta a apelor de suprafata sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se

stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor şi se exercită potrivit prevederilor legale.
Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări ori
drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, dupa utilizare.
Apele de suprafaţă sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor
sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat,
spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc
instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate
exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriilor proprii.
Orice persoană fizică, pe propria răspundere, poate utiliza liber pentru îmbăiere apele
marine şi apele interioare din afara zonelor de restricţie.
Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic, în condiţiile utilizării durabile
a resurselor de apă, au la bază principiile precauţiei, prevenirii, evitării daunelor la
sursă şi poluatorul plăteşte, să ţină seama de vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice situate
în Delta Dunării şi în Marea Neagră, deoarece echilibrul acestora este strâns influenţat de
calitatea apelor interioare care se varsă în acestea.
Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii biologice ale acestora, în scopul
evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.
Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii apelor costiere şi maritime
urmăreşte reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanţe
prioritar periculoase în scopul atingerii obiectivelor de calitate stipulate în Convenţia
privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti la 21 aprilie 1992,
ratificată prin Legea nr. 98/1992.
SANCŢIUNI
Legea apelor în art.86. prevede că încălcarea dispoziţiilor atrage răspunderea
disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală.
Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului
ambiental

Consideraţii generale privind poluarea aerului

Atmosfera, ca eco-factor de mediu, face parte, alături de hidrosfera, geosfera,

din sistemul climatic, aşa cum acesta este definit în Convenţia-Cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, ca fiind „un ansamblu care
înglobează atmosfera, hidrosfera interacţiunile acestora ", geosfera.
Din perspectiva ocrotirii juridice a climei se impune, în primul rând, înţelegerea
fenomenului esenţial ce afectează climatul mondial, cunoscut sub denumirea „efect de
seră".
Sunt luate in calcul schimbările climatice cauzate de activităţile omeneşti care
alterează compoziţia atmosferei la nivel global care adaugă variabilităţii naturale a
climatului.
Relaţia cauzală directă între poluarea atmosferei şi schimbările climatice, care
alterează compoziţia atmosferei la nivel global, impune, în primul rând, luarea
masurilor de ocrotire a păstrării calităţii aerului atmosferic.
Efectul negativ al poluării atmosferei îl constituie diminuarea cantităţii de ozon din
atmosfera - aşa numita „gaura de ozon" - la a cărei formare contribuie
creşterea cantitativă a compuşilor chimici care distrug ozonul.
Potrivit art. 59. din OUG 195/2005 - Autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului are următoarele atribuţii şi responsabilităţi în domeniul protecţiei
atmosferei, schimbărilor climatice şi gestionarea zgomotului ambiental:
a) elaborează politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional,
regional şi local privind protecţia atmosferei, schimbările climatice, precum şi pentru
protecţia populaţiei faţă de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce
poate avea efecte negative asupra sănătăţii umane, în conformitate cu politicile
europene şi internaţionale specifice;
b) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională în domeniul
protecţiei atmosferei şi Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei
atmosferei;
c) elaborează, promovează şi, după caz, actualizează Programul naţional de
reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din
instalaţii mari de ardere;
d) coordonează elaborarea Programului naţional de reducere progresivă a
emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organic volatili şi amoniac;
e) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională privind schimbările
climatice, Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice;
f) asigură integrarea politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră
şi adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;
g) administrează Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră;
h) coordonează Sistemul naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră;
i) coordonează implementarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de
la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;
j) aprobă şi promovează Planul Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor de
zgomot;
k) organizează activitatea de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii
ţări;
l) stabileşte, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de emisie mai
restrictive şi măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii,
respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice.
Protecţia atmosferei
Pământul este înconjurat de o pătura de aer, numita atmosferă.
Cuvântul atmosferă, este de origine greacă compus din athmos = aer şi spherein =
sferă, înveliş, desemnând învelişul de aer al Pământului.
Aerul este alcătuit din azot 78,09%, oxigen 20,95%, argon 0,92%, bioxid de
carbon 0,03%.
Acest amestec de gaze reprezintă peste 99,99% din compoziţia aerului. Restul de
circa 0,01% este alcătuit din alte gaze ca neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon,
hidrogen, radon.
La acestea se adaugă proporţii variabile de vapori de apă (in medie 0,2 – 3%).
Aerul este factorul de mediu care constituie cel mai rapid suport ce favorizează
transportul poluanţilor în mediu Poluarea aerului are multe şi semnificative
efecte adverse asupra sanătăţii populaţiei şi poate provoca daune florei şi faunei în
general.
Un gen relativ nou de poluare a mediului ambiant a apărut odată cu producerea
utilizarea pe scara largă a substanţelor radioactive, ale căror radiaţii ionizate sunt
extrem de periculoase pentru toate formele de viaţa, pe termen lung.
Astăzi aerul s-a „îmbogăţit" cu peste 3000 de diferite substanţe chimice.
Gazele reziduale provenite de la termocentrale, industrie circulaţie sunt surse
principale de poluare a aerului. In straturile superioare ale atmosferei, acest
„fum acid" (SO NO) se dizolvă datorită umidităţii, formând acizi care cad apoi pe
pământ, sub forma ploii acide.
Faptul ca pădurile se reduc anual este tot o urmare a poluării aerului, ca dispariţia
stratului protector de ozon, iar clima se modifica încet ireversibil.
Acestea nu sunt exagerări ci trista realitate, iar aerul murdar nu are gust, este
invizibil, de cele mai multe ori, confundabil cu „aerul bun".

Poluarea atmosferei ca este una dintre cele mai grave probleme ale societăţii
actuale, atât din punct de vedere temporal - având efecte atât pe termen scurt cât şi pe
termen mediu şi lung, dar şi spaţial – mobilitatea şi suprafetele afectate fiind mari.

Cele mai importante elemente care caracterizeaza poluarea aerului sunt:

- Emisii de substante acidifiante (SO2, NOx, NH3);
- Emisii de precursori ai ozonului;
- Emisii de precursori ai pulberilor în suspensie (PM10 si PM2.5);
- Depaşiri ale valorilor limită în arealele urbane;
- Producţia şi consumul de substanţe care depreciază stratul de ozon OUG
243/2000 privind protecţia atmosferei defineşte atmosfera ca fiind masa de aer
care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon.

Reglementare legală
- Legea 655/2001 pentru aprobarea OUG 243/2000 privind protecţia
atmosferei;
- HG 731/2004 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia
atmosferei;
- HG 738/2004 pentru aprobarea Planului naţional de acţiune în
domeniul protecţiei atmosferei;
- OUG 243/2000 privind protecţia atmosferei modificată de OU12/2007.

Lege nr. 655/2001pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

243/2000 privind protecţia atmosferei are ca scop stabilirea cadrului juridic
privind prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii
atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi mediului,
asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările
comunitare.
Strategia naţională privind protecţia atmosferei este elaborată de către autoritatea
public centrală pentru protecţia mediului, în conformitate cu atribuţiile şi
responsabilităţile ce îi revin ca urmare a transpunerii legislaţiei europene în domeniul
protecţiei atmosferei.
Respectarea obiectivelor privind calitatea aerului se realizează atât prin
implementarea sistemului de gestionare a calităţii aerului, cât şi prin
implementarea măsurilor de control al emisiilor de poluanţi în atmosferă.
În cadrul prezentei strategii se abordează şi aspecte privind protecţia stratului de
ozon.
Strategia promovează conceptul dezvoltării durabile definit ca "modul de dezvoltare
prin care sunt asigurate necesităţile în prezent, fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi".
În sensul conceptului de dezvoltare durabilă, protecţia atmosferei este luată în
considerare avându-se în vedere impactul poluării aerului asupra calităţii vieţii şi
asupra sănătăţii oamenilor.
De asemenea urmăreşte stabilirea unui echilibru între dezvoltarea economico-
socială şi calitatea atmosferei, asigurându-se că dezvoltarea noilor politici se
realizează cu respectarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Obiectivele strategiei privind protecţia atmosferei sunt:

1. menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care
aceasta se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de
calitate;
2. îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care
aceasta nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru
indicatorii de calitate;
3. adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminarea efectelor
negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontier;
4. îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele
internaţionale la care România este parte şi participarea la cooperarea internaţională
în domeniu
PLANUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI ATMOSFEREI

Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, reprezintă

principalul rezultat al strategiei naţionale privind protecţia atmosferei,
stabilind un set de măsuri care trebuie întreprinse în vederea atingerii
obiectivelor-cheie ale acesteia.
Evaluarea calităţii aerului înconjurător pentru teritoriul României se efectuează pe
baza valorilor limită şi a valorilor de prag, în acord cu standardele naţionale
şi ale Uniunii Europene iar criteriile, metodele şi procedele de evaluare a calităţii
aerului se stabilesc prin ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului.
Serviciul Protecţia Atmosferei aparţine Direcţiei Protecţia Atmosferei şi Schimbări
Climatice care este subordonată Direcţiei Generale Implementare Politici de
Mediu şi are atribuţii în domeniul monitorizării şi implementării directivelor
cuprinse în acquis-ul comunitar de mediu şi a legislaţiei din domeniul protecţiei
atmosferei în România.
În vederea prevenirii şi ameliorării calităţii atmosferei în scopul evitării
efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca întreg, un rol
important îl are conformarea activităţilor şi instalaţiilor la prevederile legislatiei
europene în domeniul protecţiei atmosferei.
Pentru aceasta, Serviciul Protecţia Atmosferei monitorizează stadiul implementării
legislaţiei comunitare din domeniul protecţiei atmosferei asigurându-se astfel
alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare în
domeniul protecţiei mediului.
Principalele activităţi desfăşurate în cadrul Serviciului Protecţia atmosferei
sunt:

 Coordonarea şi monitorizarea implementării legislaţiei din domeniul

protecţiei atmosferei în scopul prevenirii, limitării deteriorării şi ameliorării
calităţii atmosferei, pentru evitarea efectelor negative asupra sănătăţii omului şi
asupra mediului înconjurător;
 Asigurarea suportului tehnic pentru elaborarea legislatiei, strategiilor,
politicilor, ghidurilor, metodologiilor, planurilor de acţiune în domeniul
protecţiei atmosferei;
 Coordonarea activităţii ARPM şi APM în domeniul protecţiei
atmosferei;
 Asigurarea accesului publicului la informaţiile privind protecţia
atmosferei în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
 Înfiinţarea şi coordonarea Registrului Naţional privind compuşii organici
volatili rezultaţi de la depozitarea şi distribuţia benzinei (baza de date privind
inventarul instalaţiilor, stadiul autorizării, inspecţii efectuate, etc.);
 Asigurarea, la nivel naţional, a gestionării datelor şi informaţiilor extrase
din hărţile strategice de zgomot şi planurile de acţiune pentru reducerea nivelului de
zgomot.

Identificarea la nivel naţional a aglomerărilor, aeroporturilor mari, drumurilor şi

căilor ferate principale.

Schimbările climatice

Schimbările climatice reprezintă, aşa cum se afirmă la toate întâlnirile internaţionale,

una dintre provocările majore ale secolului nostru şi o mare ameninţare, deoarece
efectele lor nefaste sunt un motiv de îngrijorare pentru întreaga omenire, fiindcă ele
ne afectează pe toţi atât la nivel naţional, cât şi la nivel global.
Din cauza dezvoltării activităţii omeneşti au început să crească sensibil
concentraţiile de gaze cu efect de seră în atmosferă, aceste creşteri intensificând
efectul de seră natural, producând o încălzire suplimentară a suprafeţei terestre,
pe care riscă să o resimtă ecosistemele naturale şi omenirea. În ultimii ani,
am observat cu toţii o creştere a fenomenelor climatice extreme cum sunt:
seceta, inundaţiile, tornadele, eroziunea crescută a ţărmului Mării Negre.

Situaţia actuală şi cadrul legislativ Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra

schimbărilor climatic (UNFCCC), semnată la Summit-ul Pamantului de la Rio în 1992
(ratificată prin Legea nr. 24/1994).
Protocolul de la Kyoto (PK) la UNFCCC semnat in 1999 (ratificat prin Legea nr.
3/2001), România fiind prima ţară aflată pe Anexa I a UNFCCC care a ratificat PK -
8% reducere a emisiilor de GHG faţă de nivelul din 1989.
H.G. privind aprobarea Strategiei României privind Schimbările Climatice.
Prin H.G. nr. 1275/1996 s-a înfiinţat Comisia Naţionala pentru Schimbări Climatice
(CNSC) organism interministerial, a cărui activitate este coordonata de MMGA.
Comunicări Naţionale trimise la Secretariatul UNFCCC in 1995, 1998, 2005.
În 1988 Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice a fost înfiinţat
de către Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) şi Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu. Rolul IPCC este acela de a evalua, într-o manieră
obiectivă şi transparentă, informaţiile ştiinţifice, tehnice şi socio-economice
relevante în vederea înţelegerii bazelor ştiinţifice ale riscului schimbării climei din
cauza activităţii umane, efectelor potenţiale induse de schimbarea climei şi opţiuni
de adaptare şi diminuare ale acestor efecte.
Printre statele semnatare ale Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra
Schimbărilor Climatice (UNFCCC) de la Summitul de la Rio de Janeiro, în 1992,
se află şi România care a ratificat-o prin Legea nr. 24/1994.
Obiectivul principal al acestei convenţii este cel de a stabiliza concentraţiile gazelor
cu efect de seră în atmosfera la un nivel care să împiedice perturbarea
antropică periculoasă a sistemului climatic.
Al doilea raport de evaluare al IPCC, elaborat în 1995, a furnizat informaţii
cheie pentru negocierile care au dus la adoptarea Protocolului de la Kyoto din
1997.
Astfel încât la cea de-a treia Conferinţa a Părţilor la Convenţia-cadru, a fost
semnat la UNFCCC Protocolul de la Kyoto, în vederea stabilirii unor măsuri,
ţinte şi perioade clare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
România a ratificat şi Protocolul de la Kyoto prin Legea nr. 3/2001, obligându-se
astfel la o reducere de 8% în perioada 2008 - 2012, faţă de anul de bază 1989.
Ca urmare a acestei ratificări prin H.G. nr. 1275/1996 s-a înfiinţat Comisia
Naţională pentru Schimbări Climatice, organism interministerial fără structură
juridică şi cu rol consultativ, a cărui activitate este coordonată de Ministerului
Mediului şi Dezvoltării Durabile.

Principale atribuţii ale Comisiei Naţionale pentru Schimbări Climatice

prevăzute în art. 4 din H.G. nr. 1275/1996 sunt următoarele:

a. analizează obiectivele şi prevederile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra

schimbărilor climatice, ale protocoalelor şi amendamentelor la aceasta şi elaborează,
conform documentelor ratificate de România, planul de acţiuni pentru programul
naţional de dezvoltare;
b. elaborează şi supune aprobării autorităţilor competente, conţinutul comunicărilor
şi al studiilor naţionale ce se elaborează periodic, în conformitate cu
dispoziţiile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;
c. analizează periodic stadiul realizării obiectivelor, acţiunilor şi măsurilor
stabilite în planul de acţiuni şi informează operativ autorităţile competente şi
opinia publică asupra concluziilor desprinse;
d. identifică activităţile şi obiectivele ce pot fi realizate cu asistenţă tehnică şi
financiară externă, atât pentru cerinţele de cercetare cât şi ale reconstrucţiei
ecologice, participă la elaborarea şi analiza acestor proiecte în scopul promovării şi
realizării lor, utilizând facilităţile prevăzute de convenţie în acest scop.
Aplicarea prevederilor Protocolului de la Kyoto presupune angajarea într-o
activitate susţinută la nivel naţional şi într-o cooperare internaţională cu implicaţii
importante pe termen mediu şi lung, în dezvoltarea economic şi socială a României.
Protocolul de la Kyoto creează premisele favorabile adoptării la nivel naţional a
unor politici, strategii şi măsuri, atât pentru valorificarea economică, a
disponibilului actual provenit din nivelul redus de emisii de gaze cu efect de seră
din România, incluzând efectele benefice asupra mediului, şi sociale, cât şi pentru
respectarea angajamentelor asumate prin ratificarea Convenţiei-cadru şi a Protocolului
de la Kyoto.
Acţiunile concrete menite să asigure îndeplinirea obiectivelor asumate de România
privind respectarea obligaţiilor internaţionale stabilite de Convenţia-cadru a
Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC) şi de Protocolul
de la Kyoto, precum şi priorităţile naţionale în domeniul schimbărilor climatice s-
au concretizat în 2005 când a fost elaborată Strategia Naţională a României
privind Schimbările Climatice (SNSC), aprobată prin H.G. nr. 645/2005.
Planul Naţional de Acţiune privind Schimbările Climatice (PNASC) climatice
pentru perioada 2005 - 2007 a fost adoptat prin H. G. nr. 1877/2005 a fost
principalul instrument de implementare a SNSC şistabileşte modul în care se
vor raporta progresele realizate în implementare.

Prin PNASC au fost desemnate sarcini şi responsabilităţi pentru fiecare instituţie

implicată precum şi obligaţia de a identifica actorii principali pentru fiecare
acţiune specifică şi sarcină aferentă. PNASC prevede acţiunile concrete necesare
îndeplinirii obiectivelor adoptate prin strategia naţională, inclusiv sursele de
finanţare ale acestora şi instituţiile responsabile, OUG 195/2005, OUG 243/2000
privind protectia atmosferei aprobata prin Legea nr.655/2001, modificata prin OUG
12/2007, Legea 24/1994 care a ratificat Conventia Cadru a Naţiunilor Unite
privind Schimbările Climatice.
Zgomotul ambiental

Evitarea, prevenirea sau reducerea efectelor dăunătoare provocate de

expunerea populaţiei la zgomotul ambiental, se realizează prin implementarea
următoarelor măsuri:
 determinarea expunerii la zgomotul ambiental, prin realizarea cartării
zgomotului;
 asigurarea accesului publicului la informaţiile cu privire la zgomotul
ambiental;
 adoptarea, pe baza rezultatelor cartării zgomotului, a planurilor de acţiune
pentru prevenirea şi reducerea nivelurilor de zgomot.

În conformitate cu HG 321/2005, modificată şi completată de HG 74/2007

privind evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiental, autorităţile administraţiei
publice locale şi unităţile aflate sub autoritatea sau în subordinea autorităţii
publice centrale pentru transporturi, construcţii şi turism, care au în
administrare infrastructuri rutiere, feroviare sau aeroportuare elaborează hărţile
strategice de zgomot privind situaţia anului 2006 pentru toate aglomerările având
mai mult de 250.000 de locuitori,
drumurile principale cu un trafic mai mare de 6.000.000 de treceri de
vehicule/an, căile ferate principale cu un trafic mai mare de 60.000 de treceri de
trenuri/an şi pentru aeroporturile mari.
Una din formele cele mai des întâlnite de poluare fizică care perturbă mediul şi
influenţează ambianţa în care se desfăşoară activitatea şi viaţa omului modern,
mai ales în oraşe este poluarea fonică produsă de zgomot care, dacă este prelungit şi
puternic provoacă surzenia.
O altă formă de poluare mai ales a lumii moderne este şi stress-ul desemnând
agresiunea la care este supus organismul datorită zgomotului, poluării, angoasei,
diverse contradicţii, presiunea la locul de muncă, precum şi consecinţele acestora
asupra organismului uman.
PROTECŢIA SOLULUI ŞI A SUBSOLULUI

PROTECŢIA SOLULUI

Solul se poate defini ca un corp tridimensional cu o alcătuire complex minerală şi

organică, aflat în alcătuirea biosferei, care s-a format şi continuă să se dezvolte ca
urmare a unor procese îndelungate şi unui cumul de factori naturali.
Face parte din resursele naturale care odată distrus nu se mai poate reface (nu sunt
reproductibile condiţiile şi istoria formării sale). Formarea a 3 cm de sol se
realizează într-un interval de timp cuprins între 300 şi 1000 ani.
Solul, cu poziţia sa intermediară între litosferă şi biosferă, contribuie la dezintoxicarea
biosferei prin sistemele biodegradabile de care dispune. Capacitatea solurilor de a prelua
noxele societăţii umane este totuşi limitată iar abuzurile creează dezechilibre şi
disfuncţionalităţi greu de refăcut.
Solul îndeplineşte o serie de funcţii ecologice (producere de biomasă, de filtrare,
transformare a substanţelor dăunătoare, ca mediu de protecţie pentru o serie
demicroorganisme sau organisme ce pot trăi doar în sol) dar şi funcţii socio-economice
(suport pentru aşezările umane, protecţie a patrimoniului cultural).
Repartiţia solurilor României pe categorii de folosinţe.
O analiză realizată la nivelul anului 2000 arată că ponderea principală o deţin
terenurile agricole (62%), urmate de păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (28%).
Alte terenuri ocupă 10% din suprafaţă ţării (ape, bălţi, curţi, construcţii, căi de
comunicaţie, terenuri neproductive).
Repartiţia terenurilor pe clase de pretabilitate se caracterizează prin ponderea
variabilă a acestora.
Astfel, fără aplicarea de măsuri ameliorative, în clasa I (pretabilitate foarte bună) se
încadrează numai 2,8% din terenurile agricole, circa 3,8% fiind terenuri arabile.
In clasa a-II-a, cu restricţii mici, se încadrează 24,7% din terenurile agricole şi 35,9%
din cele arabile; în clasa a III-a, cu restricţii mijlocii, intră 20,8% din solurile
agricole şi respectiv 25,3% din cele arabile, în timp ce în clasele a IV-a si a V-a, cu
restricţii mari şi foarte mari se încadrează 51,7% din terenurile agricole, şi respectiv,
35% din cele arabile.
Practic, numai circa 4 milioane ha teren agricol, din care 3,8 milioane ha arabil
intrunesc conditiile minime pentru dezvoltarea unei agriculturi competitive.
Poluarea solului se poate defini ca fiind rezultatul oricărei acţiuni care produce
dereglarea funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, şi care afectează
negativ fertilitatea sa.
Poluarea solului constă în acele acţiuni antropice care, de regulă, conduc la dereglarea
funcţionării normale a acestuia ca suport şi mediu de viaţă în cadrul diferitelor
ecosisteme.

Tipuri de poluare a solurilor

Poluare datorată secetei se manifestă pe circa 7,1 milioane ha, din care şi pe cea mai mare
parte a celor 3,2 milioane ha amenajate anterior cu lucrari de irigaţie.
După datele M.A.A.(la nivelul anului 2000) şi din Anuarele Statistice ale României reiese
o creştere a suprafeţelor irigate în intervalul 1980-1995, după care s-a înregistrat un
declin puternic, ajungându-se ca la mijlocul anului 2000, doar 200 mii ha să fie udate.
Poluare ca urmare a excesului periodic de umiditate in sol afectează circa 3,9 milioane
ha, din care o mare parte din perimetrele cu lucrări de drenaj (3,2 milioane ha), care nu
funcţionează cu eficienţă scontată.
Poluare cauzată de eroziunea hidrică este prezentă pe 6,3 milioane ha, din care 2,3
milioane amenajate cu lucrari antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai
mare parte; aceasta împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă
pierderi de sol de până la 41,5 t/ha.an.
Poluare cauzată de eroziunea eoliana se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol
de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrişat unele păduri şi perdele de
protecţie din zone susceptibile acestui proces de degradare.
Poluarea ca urmare a continutului excesiv de schelet în partea superioară a solului
afectează circa 0,3 milioane ha.
Poluare cauzată de sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele
tendinţe de agravare în perimetrele irigate sau drenate şi iraţional exploatate, sau în
alte areale cu potenţial de sărăturare secundară, care însumează încă 0,6 milioane ha.
Poluare ce are drept cauză deteriorarea structurii şsi compactarea solului ("talpa
plugului") se manifestă pe circa 6,5 milioane ha; compactarea primară este prezentă pe
circa 2 milioane ha terenuri arabile, iar tendinta de formare a crustei la suprafaţa solului,
pe circa 2,3 milioane ha.
Starea agrochimica, analizata pe 66% din fondul agricol, prezintă urmatoarele
caracteristici nefavorabile:
 Aciditate puternica si moderata a solului pe circa 3,4 milioane ha teren agricol si
alcalinitate moderata-puternica pe circa 0,2 milioane ha teren agricol;
 Asigurare slabă până la foarte slabă a solului cu fosfor mobil pe circa 6,3 milioane
ha teren agricol;
 Asigurare slabă a solului cu potasiu mobil se resimte pe circa 0,8 milioane ha
teren agricol;
 Asigurarea slabă a solului cu azot, pe aproximativ 5,1 milioane ha teren agricol;
 Asigurarea extrem de mică până la mică a solului cu humus pe aproape 7,5
milioane ha teren agricol;
 Carenţe de microelemente pe suprafeţe însemnate, mai ales carenţe de zinc, serios
resimţite la cultura porumbului pe circa 1,5 milioane ha.
După datele Ministerului Agriculturii, consumul aparent total de fertilizanţi (N, P O , K
O) a scăzut continuu, începând cu anul 1986, de la 1295 mii tone la 293 mii tone în anul
1998 şi a înregistrat o uşoara creştere în anul 1999 (305 mii tone substanta activa).
În mod corespunzător, consumul total de N, P, K kg/ha a scăzut în aceeaşi perioadă, de
la 86 kg/ha la circa 21 kg/ha în anul 1999.
Această scădere sistematică se reflectă şi în dinamica parametrilor corespunzători ai
solului, prin creşterea suprafeţelor cu conţinuturi foarte mici de N, P, K.
Poluarea chimică a solului afectează circa 0,9 milioane ha, din care poluarea
excesivă circa 0,2 milioane ha; efecte agresive deosebit de puternice asupra solului
produce poluarea cu metale grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) si dioxid de sulf, identificată
în special în zonele Baia Mare, Zlatna, Copşa Mica.
Deşi, în ultimii ani, o serie de unităţi industriale au fost închise
(ROMFOSFOCHIM-Valea Călugărească), iar altele şi-au redus activitatea,
poluarea solului se menţine ridicată şi în alte zone (Târgu Mureş, Turnu Măgurele,
Tulcea, Slatina s.a.).
Poluarea cu petrol şi apă sărată de la exploatările petroliere şi transport este prezentă pe
circa 50 mii ha.
Distrugerea solului prin diverse lucrari de excavare (exploatări la zi, balastiere,
cariere etc.) afectează circa 15 mii ha, aceasta constituind forma cea mai gravă de
deteriorare a solului, întalnită în cazul exploatărilor miniere la zi, ca de exemplu, în
bazinul minier al Olteniei.
Pretabilitatea terenurilor afectate de acest tip de poluare a scăzut cu 1-3 clase, astfel că
unele din aceste suprafeţe au devenit practic neproductive.
Acoperirea solului cu deşeuri şi reziduuri solide a determinat scoaterea din circuitul
agricol a circa 18 mii ha terenuri agricole si lunci.
Poluare prin acoperirea solului cu halde, iazuri de decantare, depozite de steril de la
flotare, depozite de gunoaie etc.
Această poluare este periculoasă şi pentru că, din cenuşile de termocentrală sau
zgurile metalice particule fine sunt antrenate decurenţii de aer şi sunt transportate la
distanţă.
De asemenea, depozitele de gunoaie permit dezvoltarea paraziţilor care pot răspândi
microbi şi viruşi la distanţă.
Poluare cu deşeuri şi reziduuri anorganice (minerale, materii anorganice – inclusiv
metale – săruri, baze, acizi).
Metalele grele provoacă dezechilibre ale proceselor din sol, duc la scăderea activităţii
biologice, inhibă procesele denitrificare şi au o acţiune toxică
pentru plante.
Poluare cu deşeuri şi reziduuri vegetale agricole şi forestiere.
Acest tip de deşeuri încarcă solul cu nitraţi, agenţi patogen şi permite înmulţirea
buruienilor. Poluare prin acoperirea solului cu sedimente produse prin eroziune.
Daunele economice directe asupra productiei agricole datorate restricţiior menţionate se
estimează prin diminuarea acesteia cu circa 20% pe an.
Poluare cu materii radioactive. Crusta terestră emite diferite tipuri de radiaţii.
Radiaţiile pot proveni, în mod natural de la zăcăminte de pehblendă (care conţin uraniu)
sau de la monazit (conţine thoriu) dar şi în mod artificial în urma funcţionării unei
centrale nucleare, deşeul radioactiv poate contamina solul.
Poluare cu dejecţii animale.
În urma proceselor de igienizare a grajdurilor, în zootehnie poate rezulta un exces de
îngrăşământ natural care afectează proprietăţile solului.
Poluare cu dejecţii umane.
Se întâlneşte în jurul micilor localităţi, fără canalizare, în locuri de campare, pe şantiere
Poluare prin eroziune şi alunecare.
Eroziunea se datorează acţiunii factorilor fizici dar şi activităţii umane (lucrări agricole
realizate necorespunzător, defrişări, ploi acide).
Alunecările de teren sunt favorizate, pe lângă condiţiile geologice şi climatice, de
lucrări de defrişare, de excavaţii executate la suprafaţă. Toate aceste tipuri de poluare
sunt prezente în solurile din România.
Prezenţa unora este dependentă de poluarea altor factori de mediu (de exemplu apa,
aerul). Unul dintre indicatorii cei mai clari privind poluarea solului îl constituie
scăderea producţiei agricole şi în general afectarea vegetaţiei ce îl are drept suport.
Protecţia solului
Pentru prevenirea şi combaterea poluării solului trebuie avute în vedere tipurile de
poluare la care acesta este supus.
Măsurile de conservare şi protecţie a solului sunt grupate, în funcţie de tipul de protecţie
care se urmăreşte:
 Protecţia calitativă. Caracterul public pe care îl prezintă interesul de protejare
calitativă a terenurilor agricole rezultă din faptul că statul este chemat să rezolve
sistemul naţional de supraveghere, evaluare, prognoze şi avertizare cu privire la
starea calitativă a terenurilor agricole, pe baza unui sistem informaţional de
asigurare a băncii de date la nivelul judeţelor şi al ţării şi să propună măsuri de
protecţie şi ameliorare a terenurilor, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de
producţie. Statul sprijină lucrările de protecţie şi ameliorare a solului, suportând
total sau parţial cheltuielile în limita alocaţiei bugetare. De asemenea, puse la
dispoziţie de deţinătorii de terenuri degradate, seminţe şi asistenţă tehnică.
Terenurile degradate şi poluate, cuprinse în perimetrul de ameliorare sunt scutite de
taxe şi impozite.
 Protecţia cantitativă. Pentru a se realiza acest tip de protecţie se instituie
obligativitate pentru titularii de investiţii sau de producţie amplasate pe terenuri
agricole să ia măsuri pentru decopertarea stratului de sol fertil de pe suprafaţa
amplasamentelor aprobate, şi să-l depoziteze pe terenuri neproductive sau slab
productive indicate de autorităţile din agricultură. În cazul încheierii excavaţiilor,
umplerea acestora trebuie să se facă în ordine inversă: steril, decopertă şi la urmă
sol, la suprafaţă. La cariere, acolo unde exerciţiile durează şi zeci de ani, în unele
situaţii se ramblează terenul şi se acoperă cu sol adus din alte zone.
 În cazul în care nu este posibilă redarea unei folosinţe agricole atunci să se
realizeze o amenajare piscicolă sau silvică. În caz contrar se dispune
aplicarea unor sancţiuni contravenţionale. O altă cerinţă este respectarea taseului
liniilor de telecomunicaţii, de transport şi distribuire a energiei electrice, de
transport şi alimentare cu apă, produse petroliere, gaze etc.: toate acestea se vor
grupa, pe cât posibil în imediata vecinătate a căilor de comunicaţii (şosele, căi
ferate, canale) (art 81 din Legea 18/1991). Acţiuni întreprinse pentru reconstrucţia
ecologică a terenurilor degradate şi pentru ameliorarea stării de calitate a solurilor.
 experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de recultivare a terenurilor degradate
de exploatarile miniere la zi din bazinul carbonifer al Olteniei şi din alte zone;
 experimentarea si definitivarea tehnologiilor de recultivare a diferitelor
tipuri de halde;
 experimentarea şi definitivarea tehnologiilor de refacere ecologica a solurilor
afectate de poluare cu petrol si apa sarata;
 caracterizarea unor areale afectate de poluare si recomandarea masurilor de
reconstructie ecologică;
 fundamentarea masurilor de refacere a solurilor poluate cu metale grele (Copsa
Mica, Zlatna, Baia Mare etc.);
 brevetarea tehnologiilor de fertilizare a culturilor şi a solurilor în condiţii de
protecţie a mediului
 sinteze ale cercetărilor în cadrul monitoringului integrat al solului privind
lucrarile etapei I si inceperea etapei a II-a de recoltari si analize de sol
(nivelele I si II).

În OG nr. 195/2005, la art. 68 şi 69 se instituie o serie de obligaţii pentru deţinătorii

de terenuri, cu orice titlu, atât persoane fizice cât şi persoane juridice privind protecţia,
conservarea, amenajarea şi folosirea judicioasă a solului.
Deşi nu se poate considera sol, în adevaratul sens al cuvântului, plajele şi protecţia lor se
poate trata la această secţiune. Prin Ordinul nr. 222/2006 emis de Ministerul mediului şi
gospodăririi apelor pentru aprobarea instrucţiunilor privind organizarea şi desfăşurarea
licitaţiei publice pentru atribuirea contractelor de închiriere, a Contractului-cadru de
închiriere a plajei Mării Negre şi a Listei sectoarelor de plajă propuse spre închiriere se
stabilesc obligaţiile locatarului în art. 11.
Printre obligaţiile aceste se numără şi unele care au o referire directă la protecţia şi
conservarea mediului:
- să nu execute construcţii şi dotări ilegale pe suprafaţa închiriată şi să nu
desfăşoare alte activităţi care să modifice calitatea şi cantitatea fâşiei de plajă sau
care pot afecta mediul natural;
- să asigure un stoc minim de materiale necesare intervenţiei în caz de poluări
accidentale minore;
- să permită accesul locatorului sau autorităţilor competente pe plajă, cu mijloace şi
materiale specifice, în situaţii de poluări accidentale sau în alte situaţii specifice;
- să întreţină şi să igienizeze zilnic suprafaţa de plajă care face obiectul prezentului
contract, prin:
 dotarea cu recipiente adecvate pentru colectarea selectivă a deşeurilor, în
conformitate cu prevederile legale;
 îndepărtarea corpurilor ascuţite şi dure - cioburi, sticle sparte, sârmă, pietre,
lemn, bucăţi de metal - de pe plajă şi din zona de îmbăiere;
 colectarea şi transportul la gropile de gunoi al corpurilor străine (scoici vii,
gunoaie, mortalităţi piscicole, produse petroliere etc);
 colectarea depunerilor de alge şi strângerea în grămezi al acestora de pe sectorul
de plajă închiriat;
 să anunţe imediat locatorul în caz de poluare accidentală pe suprafaţa de plajă
închiriată şi în cazul unor evenimente deosebite - mortalitate piscicolă - şi să
intervină în cel mai scurt timp pentru limitarea sau înlăturarea efectelor generate de
acestea;

Pentru locator se prevad, la art. 13 câteva obligaţii care fac obiectul dreptului mediului:

- să execute lucrările necesare de conservare a plajelor în perioada de extrasezon, în

funcţie de configuraţia plajelor şi de amploarea fenomenului de eroziune marină;
- să execute lucrări de evacuare şi transport al algelor la gropile de gunoi;
- să întreprindă, cu ajutorul organelor competente, acţiuni de prevenire şi/sau de
înlăturare a construcţiilor ilegale de pe suprafaţa de plajă ce face obiectul
contractului;

PROTECŢIA SUBSOLULUI

Subsolul este interesant din punct de vedere al dreptului mediului sub aspectul
resurselor pe care le conţine. O definiţie a resurselor (preluată după Şchiopu D.,
1997) ar putea fi: elementele materiale, energetice şi informaţionale existente în mediu,
în afara activităţii umane, susceptibile de a fi utilizate de către sistemele biologice şi de
către societatea umană.
Resursele naturale care interesează societatea umană se împart în:
- resurse naturale inepuizabile (energia eoliană, energia mareelor);
- resurse naturale epuizabile – regenerabile (apa, bimasa);
- neregenerabile (substanţe minerale, hidrocarburi).
Din punct de vedere tehnologic, cele mai uşor abordabile resurse naturale sunt cele
convenţionale: cărbunele, gazele naturale, uraniul sunt câteva dintre aceste resurse care
în următorii 200 de ani vor dispărea de pe Terra.
În 1992, la Rio de Janeiro s-a încheiat o convenţie care a pus bazele teoretice ale
dezvoltării durabile.
S-a propus elaborarea, la nivel zonal şi local, a unor strategii de conservare şi
regenerare a resurselor naturale.
Dezvoltarea duravilă nu se poate realiza decât prin optimizarea interacţiunilor dintre cele
patru sisteme:
- sistemul economic, creator de bunuri materiale;
- societatea umană, care prin factorul demografic trebuie să se regleze în funcţie
de resursele zonale;
- mediul înconjurător;
- sistemul tehnologic.
Pe plan intern, resursele naturale (exprimate ca forme de materii prime şi energetice
atât convenţionale, cât şi neconvenţionale, regenerabile dar şi neregenrabile)
reprezintă o componentă esenţială a patrimoniului natural al României.
Se poate afirma că gradul de dezvoltare economică şi socială a unei ţări poate fi apreciat
după modul în care valorifică resursele.
Cu cât aceste resurse vor fi înglobate prin procedee tehnologice moderne în produse de
calitate mai bună, cu atât ţara va fi mai dezvoltată.

Resurse naturale neregenerabile

a) Resurse generatoare de energie sunt combustibilii fosili ai căror
reprezentanţi tipici sunt hidrocarburile şi cărbunele de diferite calităţi. Problema
valorificării superioare a resurselor de cărbune ascunde dispute între factorii de decizie
managerială şi cercetători, mai ales pentru exploatările cărbunelui brun şi al lignitului,
exploatări care se realizează de regulă în cariere ceea ce afectează solurile fertile pe
suprafeţe mari, refacerea solului necesitând costuri prea mari în raport cu valoarea
cărbunelui extras.
Pe plan internaţional se încearcă depistarea unor modalităţi şi tehnologii de valorificare
superioară a acestor resurse organice, decât simpla ardere într-o centrală electrică.
Petrolul, exploatat sălbatic de la începutul secolului trecut, a început să fie exploatat
mai greu: pe de o parte zăcămintele intens exploatate au tendinţă de epuizare şi pe de
altă parte posibile zăcăminte care vor mai putea fi exploatate se pare că se află în
treapta a doua de adâncime sau pe platforma continentală a Mării Negre ceea ce
necesită o tehnologie avansată pentru extracţie. Uraniul este utilizat drept combustibil
pentru centrala nucleară de la Cernavodă.
Deoarece funcţionarea centralei are la bază o tehnologie canadiană foarte bine
poziţionată ceea ce face ca energia electric obţinută în aceste condiţii este cea mai
curată din punct de vedere ecologic (monitorizarea din jurul centralei nu evidenţiază
nici o poluare radioactivă).

b) materii şi materiale neregenrabile:

- minereuri de fier, mangan, aur, argint, metale neferoase, bauxită ş.a.
Tehnologiile de extracţie şi mai ales cele de prelucrare sunt foarte dăunătoare pentru
mediu. Se impune retehnologizarea industriei de minerit şi de prelucrare a metalelor.
- substanţe nemetalifere: sulf, sare, ghips, feldspat, grafit, mică, nisipuri. Deşi sunt
disponibile pe termen lung, valorificarea superioară a acestor resurse este o prioritate
pe termen mediu şi lung sub aspectul reducerii costurilor de fabricaţie a bunurilor de
consum la realizarea cărora participă acestea, protecţia mediului, a ecosistemelor
naturale, a habitatelor care sunt puternic afectate în zonele de exploatare şi
prelucrare a acestora.

Resursele naturale de materii prime regenerabile.

Apa, în general, reprezintă o astfel de sursă şi asupra protecţiei ei s-au făcut referiri
mai înainte.
Apele minerale constituie o sursă de o valoare internaţională, insufficient
valorificată. Se foloseşte sub 40% din această resursă. Importanţa ei impune
respectarea unei serii de obligaţii de către persoanele fizice şi juridice care
prospectează şi exploatează apa minerală. În Ordonanţa 75/1982 sunt menţionate o serie
de norme care privesc protecţia şi exploatarea raţională a zăcămintelor de substanţe
minerale terapeutice.
În legislaţia de mediu se solicită respectarea unor etape în cazul în care se exploatează
subsolul, mai preces, să se ceară autorizaţia/acordul de mediu şi să s e respecte
prevederile acesteia;

În realizarea unei documentaţii de mediu cu privire la ce impact poate avea o activitate

economică cu profil extractiv se urmăresc câteva elemente:
- caracterizarea subsolului pe amplasamentul propus: compozitie, origini, conditiide
formare;
- structura tectonica, activitatea neotectonica, activitate seismologica;
- protectia subsolului si a resurselor de apa subterane;
- poluarea subsolului, inclusiv a rocilor;
- calitatea subsolului;
- resursele subsolului - prospectate preliminar si comprehensiv, preconizate şi
detectate;
- condiţii de extragere a resurselor naturale;
- relaţia dintre resursele subsolului şi zone protejate, zone de recreere sau peisaj;
- condiţii pentru realizarea lucrărilor de inginerie geologica;
- procese geologice - alunecări de teren, eroziuni, zone carstice, zone predispuse
alunecărilor de teren;
- obiective geologice valoroase protejate.

În proiect se prognozează impactul ce îl va avea asupra mediului:

- impactul direct asupra componentelor subterane - geologice;
- impactul schimbărilor in mediul geologic asupra elementelor mediului – condiţii
- hidro, reţeaua hidrologică, zone umede, biotopuri etc., produse de proiectul propus;
- impactul transfrontieră.
Măsuri de diminuare a impactului sunt utile şi ele în priect pentru a se putea reduce
pagubele în cazul, de exemplu, al unor poluări accidentale:
- diminuarea impactului asupra subsolului - alegerea amplasamentului, recultivare,
renaturalizare etc.
- vulnerabilitatea subsolului;
- localizarea obiectivelor geologice protejate, a proceselor geologice sau a altor zone
problematice.
- să refacă terenurile afectate în scopul readucerii la parametrii productivi şi
ecologici naturali sub imperiul suportării unor sancţiuni, în caz contar;
- să anunţe autorităţile de protecţie a mediului asupra situaţiilor accidentale care pun
în pericol ecosistemul terestru.

Autorităţile pentru protecţia mediului şi alte autorităţi ale administraţiei publice cu

responsabilităţi în domeniu sunt obligate să controleze respectarea prevederilor legale
referitoare la protecţia şi conservarea, ameliorarea şi folosirea judicioasă a solurilor, a
subsolului şi a ecosistemelor terestre.
Prin Ordin nr. 150 din 20 septembrie 2001 privind modificarea Metodologiei de
atestare a competenţei tehnice a persoanelor juridice care întocmesc documentaţii şi/sau
execută lucrări de cercetare geologică, lucrări de exploatare a petrolului şi a resurselor
minerale şi de expertizare, precum şi a persoanelor fizice care întocmesc documentaţii
şi/sau execută lucrări de cercetare geologică şi de expertizare, se instituie o serie de
obligaţii pentru membrii comisiei de atestare a lucrărilor geologice.
Legea minelor şi Legea petrolului instituie norme care pe lângă metodologiile privind
exploatarea conţin şi norme privind protecţia mediului în cazul acestor exploatări.
PROTECŢIA PĂDURILOR ŞI A ALTOR FORME DE VEGETAŢIE

Datorită importanţei pe care o au pădurile în reglarea climei şi în îndeplinirea

rolului sanitar şi estetic normele vizează, în mod special, protecţia juridică a
acestora.
Fondul forestier naţional este alcătuit, potrivit Codului silvic, este alcătuit din
păduri, terenuri destinate împăduririi, celor care servesc nevoilor de cultură,
producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile
neproductive incluse în amenajările silvice.
Fondul forestier este administrat de Regia Naţională a Pădurilor. Fondul
forestier proprietate privată se face de către proprietarii acestuia, individual sau în
asociaţii.

Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier, potrivit legislaţiei în

vigoare, se realizează prin:
- interdicţia de a reduce suprafaţa fondului forestier;
- creşterea suprafeţei fondului prin dreptul de preemţiune care îi revine
statului la vânzările de bunăvoie sau silite;
- regenerarea şi îngrijirea pădurilor precum şi a terenurilor cu vegetaţie
forestieră;
- aplicarea de tehnologii de recoltare şi colectare a lemnului care să nu
afecteze echilibrul ecologic;
- prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi a solurilor forestiere ş.a.

Protecţia fondului forestier naţional cuprinde:

- protecţia împotriva tăierilor ilegale;
- reconstrucţia ecologică;
 - regenerarea şi îngrijirea pădurilor;
- protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor.

În Hotărârea nr. 1112/1996 privind reorganizarea Regiei Autonome a

Pădurilor"Romsilva" - R.A. în Regia Naţionala a Pădurilor, la art. 6 sunt
prezentate atribuţiile Regiei Naţionale a Pădurilor.

Printre cele mai importante se pot reţine:

- asigura integritatea fondului forestier proprietate publică a statului şi
gospodarirea durabilă a pădurilor din cuprinsul acestuia, urmărind
sporirea continuă a calităţii şi funcţionalităţii acestora;
- organizeaza cadastrul forestier al pădurilor proprietate publică a statului şi
întocmeste periodic inventarul acestora;
- ia masuri de lichidare a enclavelor din fondul forestier şi de corectare a
perimetrului pădurilor prin schimburi ori prin cumpărare de terenuri, pe
baza de acte autentice, cu respectarea prevederilor legale;
- îndeplineste atribuţiile prevazute de lege, referitoare la exercitarea
dreptului de preempţiune în cazul tuturor vanzatorilor de bunăvoie sau
silite, precum si pentru terenurile acoperite cu vegetatie forestiera;
- poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată;
- preia în administrare terenurile degradate proprietate publică a statului,
incluse în perimetre de ameliorare şi prevăzute a fi împădurite potrivit legii.
organizeaza şi exercită paza fondului forestier, pe care îl administrează,
împotriva tăierilor ilegale de arbori, furturilor, distrugerilor, degradărilor,
paşunatului, braconajului şi altor fapte păgubitoare şi asigură măsurile de
prevenire şi stingere a incendiilor de păduri;
 - organizează şi execută, lucrările de regenerare şi reconstrucţie ecologică a
pădurilor;
- urmăreşte protejarea terenurilor din fondul forestier împotriva eroziunii şi
altor forme de degradare;
- exercita controlul respectării regulilor silvice de exploatare a lemnului şi ia
măsuri pentru prevenirea prejudicierii arborilor pe picior, degradarea
solului;
- controlează provenienţa materialelor lemnoase;
- stabileşte şi realizează reţeua de drumuri forestiere şi lucrări de reparaţii ale
acestor căi de acces;
- asigură gospodarirea fondurilor de vânătoare şi a celor de pescuit din
- apele de munte;
- constituie, administrează şi gospodăreşte ariile protejate din fondul
forestier, inclusiv parcurile naţionale;
- prestează la cerere, contra cost, servicii de specialitate în pădurile
proprietate privată;
- sprijină realizarea de plantaţii şi perdele forestiere pe terenuri din afara
fondului forestier, în care scop colaborează cu deţinătorii acestora;
actionează pentru concesionarea, închirierea sau locaţia de gestiune a
unor bunuri din patrimoniul propriu;
- constituie şi gestionează Fondul de conservare şi regenerare a pădurilor.

În ceea ce priveşte distrugerea pădurilor, ca urmare a unor tăieri scăpate de

sub control şi care nu respectă actele normative, se încearcă prin rapoarte
prezentate la nivelul judeţelor să se mascheze masacrul aurului verde.
Un astfel de caz se consideră a fi doborâturile şi rupturile care au loc ca urmare a
producerii unor fenomene meteorologice de excepţie (furtuni).
Este adevărat că se pot petrece şi astfel de evenimente dar copacii afectaţi sunt,
de regulă, cei care sunt deja vătămaţi.
O prezentare a urmărilor unei astfel de furtuni ce a avut loc în zilele de 6-8 martie
2002 resimţite în special în bazinul superior al râului Moldova, bazinul Moldoviţa
şi bazinul Suceava superioară. Pagubele sub forma de doborâturi şi rupturi sunt
apreciate a depăşi 4 000 000 m3.
Protecţia păşunilor şi a fâneţelor se realizează mai ales pentru rolul pe care îl
prezintă ca sursă de hrană pentru animale. Se menţionează, pentru deţinătorii cu
orice titlu a pajiştilor, obligaţia de a asigura exploatarea raţională, organizarea şi
amenajarea păşunilor, în funcţie de gradul lor de regenerare. Trebuie, de
asemenea, să asigure supravegherea lor pentru a depista din timp orice focar de
dăunători şi agenţi patogeni şi să execute lucrări d prevenire şi combatere.

Protecţia plantelor cultivate.

Acordarea autorizaţiei de producere, prelucrare şi comercializare a seminţelor şi
materialului săditor se realizează la cerere către persoane fizice sau juridice care
fac dovada că dispun d o bază materială adecvată.
Întreaga activitate de protecţie a plantelor cultivate se realizează pe baza unui
sistem integrat de prevenire şi combatere a dăunătorilor, bolilor, buruienilor care
să asigure şi o limitare a utilizării produselor chimice. În directă legatură cu
flora şi fauna se impune protejarea habitatelor naturale.
În Ordinul nr. 1198 / 2005 pentru actualizarea anexelor nr. 2, 3, 4 şi 5 la
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor natural
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 462/2001 emis de Ministrul mediului si
gospodăririi apelor, prezintă, în anexa nr. 1 tipuri de habitaturi naturale a căror
conservare necesită declararea ariilor speciale de conservare.
Astfel de habitaturi sunt:
- Habitate costiere, marine şi de dune (de exemplu: Dune fixate cu vegetaţie
herbacee perena (dune gri);
- Habitate de ape dulci (ex. Ape termale clin Transilvania acoperite de lotus
(dreţe);
- Habitate de pajişti şi tufărişuri (ex. Tufărişuri de foioase ponto - sarmatice);
- Habitate din turbării şi mlaştini (ex. Izvoare petrifiante cu formare de travertin
(Cratoneurion);
- Habitate de stâncării şi peşteri (ex. Grohotişuri medioeuropene calcaroase ale
etajelor colinar şi montan);
- Habitate de pădure (ex. Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi,
grohotişuri şi ravene).
PROTECŢIA FAUNEI TERESTRE ŞI ACVATICE

Primii „protectori oficiali” ai animalelor au fost religiile.

Fauna terestră şi acvatică are un rol important în menţinerea echilibrului
ecologic şi satisfacerea necesităţilor economiei şi ale populaţiei.
Protecţia vizează, pe de o parte speciile şi pe de altă parte protejarea mediului în
care aceste specii trăiesc.
În privinţa protecţiei animalelor domestice legislaţia nu este prea generoasă
reducându-se la o simplă protecţie sanitară: infracţiunea de răspândire a bolilor la
animale sau plante.

Fauna sălbatică.
Dintre cele 33 802 specii de vieţuitoare, 364 sunt specii de păsări (312 specii
migratoare), 2 specii au dispărut şi 6 sunt pe cale de dispariţie şi doar 102 sunt
specii de mamifere (2 specii au dispărut şi 2 specii sunt pe cale de dispariţie).
Această situaţie relevă necesitatea intensificării efortului de a se proteja speciile
mai ales cele vertebrate.
Pe plan intern, Legea 103 /1996 privind fondul cinegetic şi protecţia
vânatului este cea care instituie o serie de principii privind regimul juridic cu
privire la fauna sălbatică:
 Pornind de la faptul că fondul cinegetic reprezintă o resursă naturală de
interes naţional şi internaţional se reţine că în susţinerea acestui principiu
trebuie respectată aplicarea tuturor reglementărilor cuprinse în
legislaţia internă şi internaţională alături d necesitatea instituirii unui
serviciu public specializat.
  Vânatul este un bun public de interes naţional. În acest scop este supus
unui regim special în baza căruia poate fi ocrotit, aparţine patrimoniului
natural naţional şi se găseşte în paza şi protecţia autorităţilor publice.

Administrarea şi gospodărirea durabilă a fondului cinegetic.

Gestionarii fondului de vânătoare sunt:
- Organizaţiile vânătoreşti legal constituite;
- Regia naţională a pădurilor;
- Unităţile de cercetare ştiinţifică cu profil cinegetic.

Exercitarea vânătorii în scopul ameliorării.

Protecţia vânatului surprinde două aspecte:
 paza acestuia, prin personal de specialitate;
 ocrotirea vânatului în scopul conservării biodiversităţii.

Pentru a se putea lua toate măsurile propuse s-a constituit un Fond de

protecţie a vânatului pe baza donaţiilor care se foloseşte în acţiuni de refacere a
fondului de vânătoare, sau pentru combaterea braconajului.
Potrivit art 15 din legea 26/1976 vânătoarea recreativă sportivă se practică
numai pe bază de permis de vânătoare iar pentru unele specii (de exemplu ursul,
mistreţul) şi cu autorizaţii de vânătoare eliberate d organele prevăzute de lege.
Pentru ameliorarea unor specii se efectuează vânătoarea de selecţie de către
personalul unităţilor care gospodăresc fondurile de vânătoare.
Condiţiile de etică vânătorească impun exercitarea unui alt fond de vânătoare
decât cel pentru care s-a eliberat autorizaţia, să nu se utilizeze momeli otrăvitoare
sau tranchilizante.
Infracţiunea de braconaj este considerată în forma agravantă atunci când se
produce noaptea sau de două sau mai multe persoane împreună.

Fauna acvatică.
Pentru protecţia faunei acvatice se reţin normele Legii 2/1974 privind pescuitul
şi piscicultura.
Prin pescuit se înţelege prinderea peştelui şi a celorlalte vieţuitoare acvatice pe
bază de autorizaţie, în locuri, perioade, cu unelte în dimensiuni prevăzute de lege,
în scop industrial, ştiinţific sau sportiv.
Pentru protecţia şi dezvoltarea faunei acvatice, agenţii economici pe ale căror
terenuri sunt situate bazine piscicole, au anumite obligaţii:
- să înfiinţeze şi să dezvolte pepiniere piscicole care să asigure materialul de
populare pentru bazinele piscicole naturale, amenajate;
- să îmbunătăţească tehnologia d producere şi creştere a puietului şi
selecţionarea speciilor de peşti cu valoare economică ridicată;
- să introducă tehnologii noi de folosire a furajelor şi îngrăşămintelor şi să
mecanizeze operaţiunile de exploatare piscicolă;
- să execute lucrări curente de întreţinere, protecţie şi salvare a fondului
piscicol etc.

Pe plan internaţional s-au încheiat o serie de convenţii dintre care mai

importante sunt:
 Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special
ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar la 2 febr. 1971;
 Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice,
adoptată la Bonn la 23 iunie 1979.
REGIMUL ARIILOR PROTEJATE ŞI AL MONUMENTELOR
NATURII

Aria naturală protejată aşa cum este “zona terestră, acvatică şi/sau subterană,
cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare,
în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă
natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită”.
Aria natural protejată cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii
ale biosferei, monumente ale naturii.
Legea protecţiei mediului prevede că protejarea unor specii şi organism rare,
ameninţate cu dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii
protejate, precum şi măsurile stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului,
sunt prioritare în raport cu alte interese.

În OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului se prevede, la art. 51, înfiinţarea
Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate şi Conservarea Biodiversităţii,
instituţie publică, în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de
stat, care are în subordine şi/sau coordonare structuri de administrare special
constituite, cu personalitate juridică.
Art. 52 pct.2 şi 3 din acelaşi act normativ sunt menţionate restricţiile cu
privire la ariile naturale protejate şi vecinătatea acestora:
- desfăşurarea programelor, proiectelor şi activităţilor care contravin
planurilor de management sau regulamentelor ariilor naturale protejate sau
care sunt susceptibile să genereze un impact asupra acestora;
- schimbarea destinaţiei terenurilor;
 - păşunatul şi amplasarea de stâne şi locuri de târlire;
- activităţi comerciale de tip comerţ ambulant.
- distrugerea sau degradarea panourilor informative şi indicatoare,
construcţiile, împrejmuirile, barierele, plăcile, stâlpii, semnele de marcaj sau
orice alte amenajări aflate în inventarul ariilor naturale protejate;
- aprinderea şi folosirea focului deschis în afara vetrelor special
amenajate şi semnalizate în acest scop de către administratorii sau
custozii ariilor natural protejate;
- abandonarea deşeurilor în afara locurilor special amenajate şi semnalizate
pentru colectare daca există;
- accesul pe suprafaţa ariilor naturale protejate şi practicarea de sporturi în
afara drumurilor permise accesului public cu mijloace motorizate care
utilizează carburanţi fosili;
- exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile din parcurile
naţionale, rezervaţiile naturale, rezervaţiile ştiinţifice, monumentele naturii
şi din zonele de conservare specială ale parcurilor naturale. în parcurile
naturale în afara zonelor de conservare specială, exploatarea oricăror
resurse minerale neregenerabile este permisă numai daca acest lucru
este prevăzut în mod explicit în planurile de management şi
regulamentele acestora.

Zonele protejate se declară prin lege sau alte acte normative, inclusiv prin
amenajamentele silvice. Aceste zone sunt menţionate în planurile de urbanism şi
de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.
Necesitatea de a avea la dispoziţie o evidenţă strictă a ariilor protejate – în
vederea evaluării corecte a lor în concordanţă cu întreaga suprafaţă a ţării,
distribuţţia lor în teritoriu şi viitoarea dezvoltare a sistemului naţional al ariilor
protejate - a făcut ca cea mai convenabilă formă să fie publicarea unei liste care să
cuprindă toate ariile, cu politica de protecţie dată de documente normative de
diferite tipuri, cum ar fi: hotărâri şi decizii guvernamentale, decizii ale
autorităţilor regionale şi judeţene, ordine ale Ministerului Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului.

Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii, care funcţionează pe lângă

Academia Română, împreună cu Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului editează şi actualizează Catalogul ariilor protejate şi a monumentelor
naturii, precum şi Cartea Roşie, un document care cuprinde speciile de plante şi
animale autohtone rare, pe cale de dispariţie sau recent dispărute.
S-au inventariat, până în prezent, peste 600 de arii protejate grupate în judeţe
şi în concordanţă cu clasificarea şi categorisirea UICN.
În interiorul acestor categorii ariile sunt grupate în tipuri de rezervaţii în
concordanţă cu prevederile Legii nr. 9/1973 şi clasificate în funcţie de suprafaţă.

Potrivit Legii sus-amintite, tipurile de rezervaţii sunt:

b - botanică;
f - forestieră;
g - geologică şi geomorfologică;
l - peisagistică;
m - mixtă;
p - paleontologică;
s - speologică;
z - zoologică.
În lista publicată figurează 14 parcuri naţionale: Rodna, Ceahlău, Călimani, Piatra
Craiului, Cozia, Domogled, Valea Cernei, Cheile Nerei-Beuşniţa, Semenic-
Cheile Carasului, Cheile Bicazului-Lacul Roşu, Apuseni, Bucegi, Grădiştea
Muncelului-Ciclovina, Retezat (propus ca parc naţional la a IV-a sesiune a
Consiliului internaţional de coordonare a programului "Om-Biosferă" ţinut la
Paris în perioada 19-28 noiembrie 1979) la care se adaugă rezervaţia biosferei
Delta Dunării.

Exemple de astfel de zone protejate sunt:

- pentru Categoria I: Piatra Cloşanilor (m); Peştera Muierii (s); Poliţa cu
crini din Ceahlău (b);
- pentru Categoria II: toate parcurile naţionale amintite mai sus;
- pentru Categoria III: Detunata Goala (g); Peştera de la Scărişoara (s);
Calcarul numulitic de la Albeşti (p); Cheile Urşilor (m);
- pentru Categoria IV: Poienile cu narcise din Dumbrava Vadului (b);
Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici (g); Lacul ştiucilor din
judeţul Cluj (z); Cetatea Deva (m); Punctul fosilifer de la Dealul Repedea
(p); Pădurea Izvoarele Nărujei (f).
- pentru Categoria V: Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer (m);
Pădurea de Aramă şi Pădurea de Argint din judeţul Neamţ (f); Muntele
Tâmpa (l).

Sunt protejate rezervaţii naturale.

De exemplu, aria protejată Dumbrava Vadului (jud. Braşov) are o întindere de
391,9 ha, este situată în depresiunea Făgăraşului şi reprezintă un bazin
tectonic cu depozite miocene peste care se dispune Pliocen alcătuit din marne,
pietriş ca peste aceste depozite să se dispună Cuaternar - conuri de dejecţie.
Pădurile au fost tăiate pentru sporirea suprafeţei agricole şi au rămas pâlcuri
izolate.
Un astfel de pâlc (aproape de comuna Sercaia) adăposteşte colţul de vegetaţie
Dumbrava Narciselor.
Zona este formată din exemplare rare de stejari între care cresc plopul
tremurător, cruşinul ş.a.
Specia dominantă este narcisa asociată cu ţepoşica şi iarba vânătă. Un
exemplu de rezervaţie faunistică este rezervaţia Roşca - Buhaiova din judeţul
Tulcea care are o suprafaţă de 14 600 ha şi este situată între grindurile Chilia şi
Letea şi reprezinră o zonă în care cuibăreşte cea mai mare colonie de pelicani.
Plante ocrotite sunt: floarea de colţ (se găseşte în Bucegi şi Făgăraş),
Nymphe lotus var. thermalis, relictă terţiară întâlntă la Băile 1 Mai, Betula
humilis (populează mlaştinile eutrofe şi se găseşte la Tuşnadu Nou, jud. Harghita)
ş.a.
Sunt ocrotiţi o serie de arbori printre care se află şi arborele mamut (Sequoia
gigantea) - Băile Herculane, Orşova, Bucureşti, arborele pagodelor (Gingko
biloba) - Botoşani. Bucureşti, comuna Săslig din jud. Maramureş, pădurea
Călineşti - Cuparencu din jud. Suceava.
Animale ocrotite: ca de exemplu broasca ţestoasă din Oltenia, specie care
trăieşte numai în România constituie forme endemice. Alte animale supuse
ocrotirii sunt forme relicte ca de exemplu ostracodul Ilodromus olivaceus,
întâlnit la Izvoarele Reci de la Corbii Ciungi (jud. Dâmboviţa).
Alte specii sunt ocrotite din cauza scăderii drastice a numărului de exemplare
cum este cazul caprei negre, a râsului, a cocoşului de munte, a acvilei de stâncă, a
păstrăvului ş.a.
Un exemplu de arie naturală protejată este Rezervaţia "12 Apostoli".
Localizare: creasta ce formeaza cumpăna apelor dintre bazinele pâraielor Neagra
Şarului şi Poiana Negri şi coboară dinspre Călimani peste culmile Tămău şi
pietrele Roşii spre vârfurile Lucaciu şi oraşul Vatra Dornei adaposteşte multe
figure zoomorfe şi antropomorfe, "sculptate " de intemperii în decursul
vremurilor, constituite din fragmete de lava cimentata. Grupul de stânci ce
formează rezervaţia este cel mai important şi cuprinde "sculpturi" fantastice, ca de
exemplu figura unui moş cu barba, spre nord, a unui bătrân spre sud, a unui urs
cu capul plecat, a unei femei ce aminteşte de silueta faraoanei Nefertiti, etc.
Figura bătrânului se evidenţiază prin aceea ca are "trei " feţe distincte, orientate
spre cele trei cărări ce se îndreaptă spre el : către Gura Haitii - o faţă lată,
brahicefală; spre nord - un cap mai mic, cu o frunte mai îngustă şi o barbă
alungită, spre sud - o faţă mai înaltă şi îngustă, având parcă şi un coif pe creştet.
Originea acestor formaţiuni megalitice este certa: modelarea eoliana, dezagregarea
fizică, eroziunea aglomeratelor, etc. dar s-au inaintat si ipoteze care sustin
"modelari" provocate de om.

Alături de aceste formaţiuni se găsesc jnepenişuri şi ienuparete de pe versantul

vestic care adăpostesc cocoşul de mesteacan ( Lyrurus tetrix) - monument al
naturii, argumente suficiente pentru infiinţarea în 1971 a acestei rezervaţii, unica
de acest fel în Bucovina. Amănunte asupra genezei, reliefului şi
aspectului Călimanilor se găsesc la Rezervaţia forestieră de jenpenis şi
Pinus cembra (Călimani). Suprafata rezervatiei este de cca. 200,00 ha.

În privinţa rezervaţiilor geologice, speologice, peisagistice, geomorfologice,

paleontologice a existat un curent de grupare a lor în scopul alcătuirii unui unic
obiect de interes sub titulatura de geosferă.
Aceste rezervaţii fac obiectul de studio al grupului naţional ProGEO, o comisie
condusă prof univ. Dan Grigorescu, grup afiliat la Asociaţia Europeană pentru
Conservarea Patrimoniului Geologic (ProGEO).
Gestionarea zonelor protejate se poate realiza, de regulă, prin structure
publice stabilite de lege şi indicate prin actul normativ de acordare a calităţii de
arie protejată.
Ca o excepţie, se poate considera că suprafeţele terestre şi acvatice, supuse
unui regim de conservare ca habitate naturale, pot fi gestionate de
deţinătorii legali "numai în cazul când aceştia se angajează să aplice măsurile de
conservare stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia mediului".
Deţinătorii, cu orice titlu, ai acestor suprafeţe, beneficiază de o serie se
facilităţi precum scutirea de impozit, acordarea de compensaţii în raport cu
valoarea lucrărilor de refacere întreprinse, aceste facilităţi fiind necesare tocmai
datorită consecinţelor de ordin economic pe care le implică aplicarea măsurilor
conţinute în această lege ca şi în alte acte normative privind protecţia zonelor
protejate.
Tot în domeniul protecţiei ariilor protejate şi a monumentelor naturii, prin H.G.
nr. 127/1994 se sancţionează contravenţional:
- recoltarea sau capturarea în scopul comercializării şi comercializarea,
inclusiv la export, de către persoane neautorizate, a plantelor din flora
sălbatică, puieţi, muguri de răşinoase, flori de nufăr, fructe şi ciuperci de
pădure, ramuri de vâsc şi alte asemenea specii de plante;
- culegerea, deţinerea şi/sau comercializarea plantelor declarate monumente
ale naturii;
- desfăşurarea, în perimetrul rezervaţiilor naturale şi naţionale, în perimetrul
rezervaţiei biosferei precum şi în alte zone cu regim special de protecţie, a
oricăror activităţi fără acord sau autorizaţie de mediu, emise de
autoritatea de mediu competentă sau cu încălcarea prevederilor acestora
(art.1 lit.h,e şi m din H.G. nr.127/1994).
Acte normative emise în ultimii ani privind ariile naturale protejate sunt:

1. Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

naţional, secţiunea a III-a – zone protejate;
2. O.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice;
3. Legea nr. 462/2001 pentru aprobarea O.G. nr. 236/2000 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice;
4. H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor
naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora;
5. Ordinul nr. 552/2003 privind zonarea interioară a parcurilor naţionale şi
naturale;
6. H.G. nr. 2151/2004 privind instituirea regimului de arii naturale protejate
pentru noi zone;
7. Ordinul nr. 494/30.05.2005 privind aprobarea procedurilor de încredinţare a
administrării şi de atribuire în custodie a ariilor naturale protejate.
PROTECŢIA MEDIULUI URBAN

În ţările industrializate, modelele de consum ale oraşelor crează presiuni severe

asupra ecosistemului global, în timp ce aşezările umane localizate în ţările în curs
de dezvoltare se confruntă cu lipsa de materii prime şi energie, cu lipsa de
dezvoltare economică, esenţiale pentru asigurarea necesităţilor economice şi
sociale de bază.
Principiile ecologice cu privire la protecţia aşezărilor umane vizează, pe de o
parte dezvoltarea social – economică a localităţii, şi pe de altă parte, planurile de
urbanism şi de amenajare a teritoriului.

Consiliile locale răspund potrivit art 70 din OUG nr. 195/2005 pentru:
- îmbunătăţirea microclimatului urban (amenajarea şi întreţinerea izvoarelor,
protecţia peisajului, menţinerea curăţeniei stradale);
- amplasarea adecvată a obiectivelor socio-economice şi a utilităţilor publice;
respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice,
a zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a
ariilor protejate şi a monumentelor naturale;
- adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de
locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor
naturale;
- gestionarea raţională a traficului;
- instituirea de măsuri obligatorii pentru întreţinerea curţilor şi a spaţiilor
verzi;
- iniţierea, pe plan local, a unor proiecte de amenajare a grupurilor igienico-
sanitare şi de dezvoltare a canalizării stradale;
- informarea publicului.
În acelaşi act normativ, la art. 71 se menţionează interdicţia de a schimba
destinaţia terenurilor amenajate ca spaţii verzi prevăzute în planurile urbanistice.

Studiu de caz: se prevede că, la nivelul Bucureştiului, suprafaţa ocupată de spaţiile

verzi se va reduce dramatic ca urmare a retrocedărilor.
Norme referitoare la zonele de locuit:
- terenurile destinate amplasării şi dezvoltării localităţii trebuie să asigure
protecţia populaţiei împotriva surpărilor şi alunecărilor de teren,
avalanşelor, inundaţiilor, emanaţiilor şi infiltraţiilor de substanţe toxice sau
inflamabile;
- să dispună de posibilităţi de alimentare cu apă precum şi de mijloace de
îndepărtare a apelor uzate şi reziduale;
- prin amplasarea clădirilor să se asigure însorirea corespunzătoare (minim o
oră, o oră şi jumătate la solstiţiul de iarnă) în toate încăperile de locuit;
- distanţa dintre clădiri trebuie să fie mai mare decât înălţimea clădirii mai
înalte.

S-au instituit şi o serie de norme care privesc mediul de viaţă al populaţiei

(Ordinul Min. Sănătăţii 536/1997):
- norme de igienă privind zonele de locuit;
- norme referitoare la aprovizionarea cu apă;
- norme pentru fântâni publice şi individuale;
- norme referitoare la colectarea, îndepărtare şi neutralizarea deşeurilor solide;
- norme de igienă privind produsele cosmetice;
- norme pentru transportul de persoane;
- norme privind utilizarea produselor pesticide
- norme privind înhumarea.

Pentru protecţia aşezărilor umane trebuie să se aibă în vedere şi eventuale surse

de poluare sonoră (mijloace de transport, zgomote din vecinătate), ştiut fiind
faptul că depăşirea unui prag de suportabilitate a zgomotului determină chiar
tulburări de comportament.
Răspunderea juridică în dreptul mediului

Din punct de vedere lingvistic răspunderea este conştientizarea de către o persoană

a datoriei sale faţă de societate, faţă de colectivul de oameni în care trăieşte, prin
înţelegerea sensului şi însemnătăţii comportamentului său.
Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor dreptului mediului diferă în
principiu, în funcţie de gradul de periculozitate socială a faptei, după care
distingem răspunderea contravenţională şi răspunderea penală.
Dacă prin fapta respectivă sau printr-o altă faptă, care nu este nici
contravenţie nici infracţiune, se cauzează şi un prejudiciu patrimonial intervine
răspunderea civilă, având un caracter reparator.
Regulile aplicabile în cazul acestor forme de răspundere sunt cuprinse în legislaţia
mediului, iar în măsura în care ele sunt neîndestulătoare sau lipsesc se vor aplica
normele dreptului penal, civil, administrativ, ca norme de drept comun.
Având în vedere particularităţile specifice ale răspunderii de mediu faţă de
răspunderea civila delictuală clasică, subiectivă, precum şi prevederile
legislaţiei din domeniul protecţiei mediului, era necesară completarea cadrului
legal existent cu un act normativ care să asigure o reglementare unitară şi distinctă
a prejudiciului de mediu.
Cadrului legal existent nu conţinea un act normativ care să asigure o reglementare
unitară şi
distinctă a prejudiciului de mediu, prin care operatorii să fie obligaţi să adopte
măsuri şi să pună în aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia
măsurile de reparare necesare în cazul producerii prejudiciului.
Acest deziderat a fost realizat prin adoptarea O.U.G. nr. 68/2007 privind
răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra
mediului, aprobată prin Legea nr. 19/2008, stabileşte cadrul de reglementare al
răspunderii de mediu, bazată pe principiul “ poluatorul plăteşte ”.
Adoptarea acestei ordonanţe era impusă şi de obligativitatea transpunerii
legislaţiei comunitare prin implementarea corectă a Directivei nr. 2004/35/CE privind
răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului.
Răspunderea contravenţională, care apare în cazul comiterii unei contravenţii,
considerată a fi o faptă care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi
este prevăzută explicit prin lege sau alt act normativ, fiind săvârşită cu vinovăţie.
Regimul juridic al contravenţiilor este legat şi de activitatea organelor din administraţia
publică centrală şi locală, deoarece organizarea impunerii şi impunerea legilor şi a
altor acte normative necesită şi existenţa unor sancţiuni pe care le pot institui şi
aplica aceste organe din administraţia publică în activitatea lor executivă.
Răspunderea contravenţională nu trebuie confundată cu răspunderea
administrativă, deoarece sancţiunile contravenţionale se aplică atât de către
organele administraţiei publice, cât şi de către organele judecătoreşti.
Mai mult răspunderea contravenţională în dreptul mediului are un rol economic,
fiind un mijloc de prevenire a poluării, deoarece contravenţia reprezintă o încălcare a
legii săvârşită cu vinovăţie, bazată pe culpă nefiind vorba de o răspundere obiectivă.
Subiectul activ al contravenţiei este persoana fizică sau juridică care comite fapta
contravenţională.
Fapta ilicită se constituie când subiectul (agentul uman) a avut în mod obiectiv
libertatea de a alege o conduită (acţiune socială) negativă în raport cu ordinea de drept
(normele dreptului mediului ) şi poate consta dintr-o:
- acţiune sau inacţiune, fiind legată de o anumită atitudine psihică a autorului
- faptei faţă de consecinţele sale negative de natură să pună în pericol viaţa
sau sănătatea umană, animală sau vegetală.
În ceea ce priveşte atitudinea psihică a persoanei contravenientului faţă de fapta
săvârşită şi urmările sale, trebuie avută în vedere vinovăţia.
Legea protecţiei mediului instituie mai multe categorii de contravenţii pentru:
protecţia atmosferei; protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice; protecţia solului,
a subsolului şi a ecosistemelor terestre, stabilind de asemenea autorităţile abilitate
cu constatarea şi aplicarea contravenţiilor.
Răspunderea disciplinară constă într-un ansamblu de norme legale, care privesc
sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice persoană încadrată,
indiferent de funcţie sau locul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin
contractul de muncă.
Aceste fapte constituie abateri disciplinare şi pot atrage sancţiuni cum sunt:
mustrarea, avertismentul, reducerea salariului, desfacerea contractului de
muncă, precum şi răspunderea materială a salariatului care constă în obligaţia
oricărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a
cauzat unităţii din vina sa şi în legătură cu munca sa, fiind o instituţie proprie
dreptului muncii.
Răspunderea civilă
Având în vedere faptul că la stabilirea regimului răspunderii pentru prejudicii cauzate
mediului s-a pornit de la răspunderea civilă delictuală, urmează să facem câteva
precizări:
Problema fundamentului răspunderii civile a fost şi este încă mult discutată în
doctrină deoarece raporturile de drept civil sunt marcate de o adevărată tansformare
mai ales în zona de răspunderii civile delictuale datorită numeroaselor provocări
determinate de temeiului acesteia.
Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii civile şi este reglementată în
Codul civil, Cartea a III-a, Titlul III, Cap.V - Despre delicate şi cvasi-delicte.
În doctrină este general acceptat faptul că prevederile din Codul civil mai sus
menţionate stabilesc elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, şi
anume:
 faptă cauzatoare de prejudicii;
 existenţa unui prejudiciu (care poate fi material sau moral);
 legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
  vinovăţia persoanei responsabile de producerea faptei.
Literatura de specialitate este cea care, în funcţie de criteriul fundamentului
său, clasifică răspunderea civilă delictuală în subiectivă, obiectivă, şi mixtă.
Astfel, răspunderea civilă delictuală subiectivă este aceea care se întemeiază pe
ideea de culpă (greşeală sau vinovăţie) culpa fiind în acest caz condiţia răspunderii
civile.
În schimb, răspunderea civilă delictuală obiectivă există ca excepţie de la
principiul culpei - fundament al răspunderii civile delictuale - când angajarea ei
se explică pe un temei obiectiv.
Teoria riscului în răspunderea civilă delictuală, elaborată la sfârşitul secolului al
XIX-lea, a încercat să înlăture culpa autorului faptei ca temei al răspunderii, instaurând
o răspundere zisă obiectivă, în care riscul este un pericol eventual mai mult sau mai
puţin previzibil.
Acest sens curent al conceptului, însuşit de teoria clasică a răspunderii civile
delictuale, se referă în acelaşi timp la pericol şi la prejudiciul provocat de
evenimentul aleatoriu şi care afectează valori sau interese cuantificabile.
Riscul clasic se caracterizează printr-o anumită regularitate, previzibilitate şi posibilitate
de a fi cuantificat.
Teoria mixtă admite coexistenţa ambelor temeiuri, întrucât nici teoria subiectivă nici
cea obiectivă nu au putut satisface pe deplin practica judiciară prin impunerea unei
soluţii care să fie acceptată fără rezerve de aceasta.
Din aceste considerente pentru unii, temeiul răspunderii civile este şi rămâne culpa,
ideea de risc intervenind doar în mod subsidiar.
Pentru alţii, răspunderea civilă are doi poli de atracţie, culpa şi riscul, care se află
pe acelaşi plan, fără ca vreunul să aibă preeminenţă asupra celuilalt
Aşa a fost elaborată teoria garanţiei.care nu este împărtăşită de majoritatea
autorilor din doctrina juridică.
Concluzionând, se poate afirma că răspunderea civila delictuală se declanşează în
situaţiile în care persoana responsabilă de producerea faptei a acţionat cu intenţie sau
din culpă.
Cu alte cuvinte, răspunderea civilă are la bază vinovăţia făptuitorului.
Ca atare, persoana vătămată trebuie să dovedească în faţa instanţei de judecată
vinovăţia persoanei responsabile de producerea prejudiciului.
În ceea ce priveşte răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea
prejudiciului asupra mediului este foarte greu de stabilit şi dovedit vinovăţia persoanei
responsabile, întrucât activitatea desfăşurată de aceasta este o activitate legală, utilă din
punct de vedere social.
Prin prejudiciul în sens general - se înţelege orice pagubă materială şi orice lezare sau
atingere nematerială, orice dezechilibru sau răsturnare produsă în ordinea firească,
naturală sau orânduită de oameni, a lucrurilor şi fenomenelor lumii reale, a
relaţiilor existente în natură şi societate, indiferent de sursa acesteia.
Prejudiciul are două sensuri, unul larg şi altul restrâns.
Sensul larg al prejudiciului exprimă consecinţele cu caracter negative sau vătămător,
rezultat al acţiunii sau inacţiunii omeneşti, prin care se încalcă reguli de conduită
juridică sau de convieţuire în societate; este vorba, deci, de efectul negativ suferit de
o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.
Sensul restrâns, juridic al prejudiciului, prin care se desemnează prejudiciul civil,
exprimă lezarea sau vătămarea drepturilor, bunurilor sau fiinţei umane însăşi, care
implică obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a repara sau de a îndeplini orice
alte activităţi prevăzute de legea civilă pentru repunerea victimei în starea iniţială
sau restabilirea drepturilor încălcate.
Lipsa unei definiţii legislative a noţiunii prejudiciului s-a explicat, de către unii jurişti,
prin aceea că ea n-ar fi utilă, poziţie nerealistă şi lipsită de temei ştiinţific.
Alţi autori au considerat că noţiunea de prejudiciu, ca o condiţie esenţială a
răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul sau efectul negativ suferit de o
persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană ori ca urmare a acţiunii
animalului sau lucrului, pentru care este ţinută a răspunde o anumită persoană, sau
rezultatul vătămător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, al atingerilor cauzate
prin fapte de orice fel, drepturilor persoanelor, rezultat care atrage obligaţia de
reparare din partea celui vinovat.
Trăsătura esenţială este aceea că prejudiciul reprezintă elementul sau condiţia
fundamentală a răspunderii civile, fiind consacrat expres în Codul civil român, prin
art. 998-1003.
Prejudiciul întruneşte următoarele caractere: el este cert, direct, personal şi
trebuie să rezulte din atingerea unui drept sau, cel puţin, a unui interes legitim.
În concepţia art. 3 din O.U.G. nr. 68/2007 prin prejudiciu asupra mediului
înţelegem:
a. prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate : are efecte semnificative
negative asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de conservare a
unor astfel de habitate sau specii; caracterul semnificativ al acestor efecte se
evaluează în raport cu starea iniţială, fără a include efectele negative identificate
anterior, care rezultă din acţiunile unui operator care a fost autorizat;
b. prejudiciul asupra apelor are efecte adverse semnificative asupra stării ecologice
chimice şi cantitative sau potenţialului ecologic al apelor în cauză, astfel cum au fost
definite în Legea nr. 107/1996;
c. prejudiciul asupra solului. orice contaminare a solului, care reprezintă un
risc semnificativ pentru sănătatea umană, care este afectată negativ ca rezultat al
introducerii directe sau indirecte a unor substanţe, preparate, organisme sau
microorganisme în sol sau în subsol;
De semenea, O.U.G. nr. 68/2007 are menirea de a stabili cadrul de
reglementare al răspunderii de mediu, bazată pe principiul "poluatorul plăteşte", în
scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra mediului.
Conform acestui principiu "poluatorul plăteşte", consacrat în art 3. lit. e) din O.U.G.
nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări de
Legea nr.265/2006 un operator a cărui activitate a cauzat prejudicii mediului sau
constituie o ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu, trebuie să răspundă din
punct de vedere financiar.
În virtutea acestui principiu operatorii trebuie să adopte măsuri şi să pună în aplicare
practici pentru a minimiza riscurile de daune asupra mediului, astfel încât expunerea lor
la răspunderea financiară să fie redusă.
Aşadar, persoana care desfăşoară o activitate care cauzează prejudicii asupra
mediului are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, însă, spre deosebire de
răspunderea civilă delictuală, răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului se
bazează pe risc şi anume riscul pe care activitatea respectivă îl reprezintă pentru
mediu.
Măsurile reparatorii trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să conducă la
îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei în luarea
deciziilor.
În sensul adoptat de principiul precauţiei, riscul se referă doar la posibilitatea
producerii unui eveniment sau a unei serii de evenimente a căror importantă şi
întindere materială şi temporală rămân necunoscute.
Riscul nou, introdus în doctrină dar şi în filozofia dreptului de principiul Precauţiei,
pune în cauză altfel de raporturi.
Ele se desfăşoară între colectivitate şi mediu sau în interiorul colectivităţii dar
prejudiciul care s-ar putea produce nu este evaluabil nici reparabil. Incertitudinea
domneşte ca o fantomă asupra conceptului şi a realităţii pe care acesta o reflectează.
Persoana care desfăşoară o activitate care produce un prejudiciu asupra mediului va
răspunde indiferent de vinovăţia sa, adică indifferent dacă a acţionat cu intenţie sau
din culpă.
În consecinţă, răspunderea pentru prejudicii asupra mediului este o formă a
răspunderii civile, fiind obiectivă, bazată pe risc, iar elementele sale constitutive sunt:
 faptă cauzatoare de prejudicii;
 existenţa unui prejudiciu;
 legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Art. 3 lit.a din O.U.G. nr. 68/2007 statuează ca regulă general regimul
răspunderii obiective pentru prejudiciile cauzate mediului de orice tip de activitate
profesională şi pentru ameninţările iminente cu un astfel de prejudiciu determinate de
aceste activităţi.
În acest sens, Anexa 3 din O.U.G. nr. 68/2007 enumeră activităţile pentru care
răspunderea este obiectivă fiind considerate că prezintă un risc pentru mediu şi sănătatea
oamenilor.
Prin derogare de la regula generală, lit. b a aceluiaşi articol instituie o răspundere
subiectivă în sarcina celor ce desfăşoară activităţi profesionale.
Este vorba despre activităţi profesionale care nu prezintă prin ele însele un grad
ridicat de risc, motiv pentru care legiuitorul, în paralel cu cerinţa referitoare la
existenţa intenţiei sau culpei, restrânge sfera prejudiciului asupra asupra mediului,
la prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate precum şi a oricărei
ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de respectivele activităţi.
În aceste situaţii se aplică aşadar regimul răspunderii subiective, bazate pe
vinovăţia poluatorului.
Pentru garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural, obiectiv
de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru
dezvoltare durabilă speciile şi habitatele natural sunt protejate.
Însă, pentru a se putea angaja răspunderea civilă pentru prejudicial adus mediului,
este necesară îndeplinirea mai multor condiţii, şi anume:
 poluatorul să fie identificat;
 prejudiciul trebuie să fie concret şi cuantificabil;
 să existe o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi poluatorul identificat.
Ca atare, răspunderea de mediu reglementată de O.U.G. nr. 68/2007 nu este un
instrument corespunzător în cazul poluării extinse cu caracter difuz, acolo unde nu
este posibil a stabili legătura de cauzalitate între acţiunile sau lipsa acţiunilor unor
persoane fizice sau juridice şi efectele negative produse asupra mediului.
Acţiunile preventive.
Potrivit art. 10 alin.1, în cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra
mediului, operatorul este obligat să ia imediat măsurile preventive2 necesare şi, în
termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării, să informeze
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii
Naţionale de Mediu.
Informaţiile pe care operatorul este obligat să le aducă la cunoştinţă autorităţilor, se
referă la:
 datele de identificare ale operatorului;
 momentul şi locul apariţiei ameninţării iminente;
 elementele de mediu posibil a fi afectate;
 măsurile demarate pentru prevenirea prejudiciului;
 alte informaţii considerate relevante de operator.
Întotdeauna măsurile preventive care se iau trebuie să fie proporţionale cu
ameninţarea iminentă şi să conducă la evitarea producerii prejudiciului, luând în
considerare principiul precauţiei în luarea deciziilor.
În termen de 1 oră de la finalizarea măsurilor preventive operatorul informează
autorităţile competente despre măsurile întreprinse pentru prevenirea prejudiciului
şi eficienţa acestora.
În cazul în care ameninţarea iminentă persistă în ciuda măsurilor preventive
adoptate, operatorul informează, în termen de 6 ore de la momentul la care a
constatat ineficienţa măsurilor luate, Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi
comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu.
Informarea trebuie să cuprindă date despre măsurile întreprinse, cum ar fi:
1. operator - orice persoană fizică sau juridică de drept public sau privat care
desfăşoară sau deţine controlul unei activităţi profesionale sau, în cazul în care
legislaţia naţională prevede acest lucru, care a fost investită cu putere economică
decisivă asupra funcţionării tehnice a unei astfel de activităţi, inclusiv
deţinătorul unui act de reglementare pentru o astfel de activitate ori persoana care
înregistrează sau notifică o astfel de activitate;
2. măsuri preventive - orice măsuri luate ca răspuns la un eveniment, o acţiune sau o
omisiune care a creat o ameninţare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului, în
scopul prevenirii sau diminuării prejudiciului;
3. evoluţia situaţiei în urma aplicării măsurilor preventive, precum şi despre
necesitatea luări unor măsuri suplimentare, pentru prevenirea înrăutăţirii
situaţiei.
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului are posibilitatea exercitării în
orice moment a următoarelor atribuţii:
 să solicite operatorului să furnizeze informaţii despre orice ameninţare
iminentă cu un prejudiciu asupra mediului sau despre orice caz suspect de
ameninţare iminentă;
 să solicite operatorului să ia măsurile preventive necesare;
 să dea operatorului instrucţiuni despre măsurile preventive necesar a fi luate;
 să ia măsurile preventive necesare.
Aşadar, conducătorul Agenţiei judeţene pentru protecţia mediului, înainte de a-şi
exercita atribuţiile prin luarea de către acesta a măsurilor preventive necesare, este
obligat să solicite operatorului să facă acest lucru.
Prin excepţie, în situaţiile în care operatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a
lua imediat măsurile preventive necesare precum şi nici cea de informare a
autorităţilor competente în termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţă a apariţiei
ameninţării, conducătorul Agenţiei judeţene pentru protecţia mediului poate decide
el însuşi luarea măsurilor preventive.
De asemenea, acesta poate lua măsurile necesare şi în situaţia în care operatorul nu s-a
conformat instucţiunilor date, sau atunci când operatorul nu poate fi identificat ori nu
are obligaţia de a suporta costurile.
În al doilea rând, după cum am precizat anterior, Agenţia judeţeană pentru protecţia
mediului este în măsură să întreprindă acţiuni reparatorii.
În cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informează, în
maxim 2 ore de la producerea prejudiciului, Agenţia judeţeană pentru protecţia
mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre:
a. datele de identificare ale operatorului;
b. momentul şi locul producerii prejudiciului adus mediului;
c. caracteristicile prejudiciului adus mediului;
d. cauzele care au generat prejudiciul;
e. elementele de mediu afectate;
f. măsurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului
adus mediului;
g. alte informaţii considerate relevante de operator.
Operatorul este obligat să: acţioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în
caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi sau orice alţi factori contaminanţi,
în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului şi a
efectelor negative asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor. Şi în
cazul măsurilor reparatorii acestea trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul
cauzat şi să conducă la îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în considerare
acelaşi principiul al precauţiei în luarea deciziilor.
Conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului solicit operatorului să ia
măsurile reparatorii necesare înainte de a lua el însuşi această măsură, în orice are
posibilitatea exercitării următoarelor atribuţii:
a. să solicite operatorului să furnizeze informaţii suplimentare despre orice prejudiciu
care s-a produs şi despre măsurile luate.
b. să acţioneze, să solicite operatorului să acţioneze sau să dea operatorului
instrucţiuni pentru a controla, a izola, a elimina imediat sau, în caz contrar, pentru a
gestiona poluanţii respectivi şi alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii
extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor adverse asupra sănătăţii umane sau
agravării deteriorării serviciilor;
c. să solicite operatorului să ia măsurile reparatorii necesare;
d. să indice operatorului sau să dea acestuia instrucţiuni despre măsurile
reparatorii necesar a fi luate;
e. să ia măsurile reparatorii necesare.
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului poate lua, în ultimă instanţă,
măsurile reparatorii necesare, în situaţia în care operatorul: nu îşi îndeplineşte
obligaţiile sau nu se conformează prevederilor legale.
Responsabilitatea revine agenţiei judeţeană pentru protecţia mediului şi în situaţiile în
care operatorul nu poate fi identificat sau nu este nu este obligat să suporte costurile
conform prezentei ordonanţe de urgenţă.
Operatorii identifică măsurile reparatorii posibile şi le transmit agenţiei judeţene
pentru protecţia mediului spre aprobare, în termen de 15 zile de la data producerii
prejudiciului care va decide măsurile reparatorii care trebuie să fie implementate. În
luarea deciziei agenţia judeţeană pentru protecţia mediului se consultă cu operatorul
implicat.
În termen de 5 zile de la expirarea termenului sau de la data luării la cunoştinţă, prin
orice mijloace, despre prejudiciul adus mediului, Agenţia judeţeană pentru protecţia
mediului solicită, în scris, opinia asupra acestor măsuri persoanelor şi celor pe al
căror teren urmează a se realiza măsurile reparatorii.
Orice persoană fizică sau juridică care este afectată sau posibil a fi afectată de un
prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim are dreptul: de a transmite opiniile lor asupra măsurilor
reparatorii considerate necesare, în termen de 15 zile de la transmiterea solicitării.
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este obligată să ia în considerare la luarea
deciziei opiniile primite de la persoanele fizice sau juridice implicate.
Conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului emite decizia privind
măsurile reparatorii şi prioritizarea reparării prejudiciilor aduse mediului, în termen
de 5 zile de la primirea opiniilor.
În situaţia în care s-au produs mai multe prejudicii asupra mediului, iar agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului nu poate asigura luarea, în acelaşi timp, a
măsurilor reparatorii, aceasta este îndreptăţită să decidă care dintre prejudicii trebuie
reparat cu prioritate.
În luarea acestei decizii se va ține cont atât de natura, dimensiunea şi gravitatea
diferitelor prejudicii produse, cât şi de posibilitatea regenerării naturale,
acordând atenţie riscurilor pe care prejudiciul le reprezintă pentru sănătatea umană.
Repararea prejudiciului asupra mediului
1. Repararea prejudiciului asupra apelor sau a speciilor ori habitatelor naturale
protejate;
 2. Repararea prejudiciului adus apelor sau speciilor ori habitatelor naturale
protejate se realizează prin readucerea acestora la starea iniţială, printr-o
reparare primară prin îndepărtarea oricărui risc semnificativ cu impact negativ
asupra sănătăţii umane.
3. În cazul în care repararea primară nu conduce la readucerea mediului la starea
iniţială, se iau măsuri de reparare complementară.
În afară de:
a) Reparare "primară" înseamnă orice măsură de remediere care readuce resursele
natural prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de
aceasta.
b) Reparare "complementară" înseamnă orice măsură de remediere întreprinsă cu
privire la resursele naturale şi/sau serviciile pentru a compensa faptul că repararea
primară nu a condus la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a serviciilor
prejudiciate; aceasta, pentru a compensa pierderile interimare6 suferite se recurge
la repararea compensatori.
Scopul reparării primare este de a readuce resursele naturale sau serviciile
prejudiciate la starea iniţială sau la o stare apropiată de aceasta şi pentru realizarea
acestui lucru se iau în considerare opţiunile de acţiune menite să readucă direct
resursele naturale şi serviciile la starea lor iniţială în ritm accelerat, ori cele de
recuperare pe cale naturală.
În cazul în care resursele naturale sau serviciile prejudiciate nu revin la starea iniţială,
se recurge la repararea complementară.
Scopul reparării complementare este de a furniza un nivel al resurselor
naturale sau serviciilor inclusiv, după caz, într-un sit alternativ, similar cu cel care ar
fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea sa iniţială.
În cazul în care este posibil şi oportun, situl alternativ trebuie să fie legat geografic de
situl prejudiciat, luând în considerare interesele populaţiei afectate.
Repararea compensatorie se întreprinde pentru a compensa pierderile interimare
de resurse naturale şi de servicii până la refacerea acestora.
Compensarea constă în îmbunătăţiri suplimentare aduse habitatelor natural şi speciilor
protejate sau apelor, fie în situl prejudiciat, fie într-un alt sit alternativ. Ea nu constă
într-o compensare financiară acordată publicului.
La determinarea complexităţii măsurilor de reparare complementare şi compensatorii se
utilizează în primul rând abordările vizând o echivalenţă "resursă la resursă" sau
"serviciu la serviciu".
În cadrul acestor abordări, au:
a) "Pierderi interimare" înseamnă pierderi care rezultă din faptul că resursele
naturale şi/sau serviciile prejudiciate nu-şi pot îndeplini funcţiile ecologice sau
nu pot furniza servicii altor resurse naturale sau publicului până când îşi fac
efectul măsurile primare sau complementare;
b) Nu constau în compensarea financiară acordată publicului;
c) Reparare "compensatorie" înseamnă orice măsură întreprinsă pentru a compensa
pierderile interimare de resurse naturale şi/sau de servicii care au loc între data
producerii prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi produce pe
deplin efectul;
Denumirea de sit/arie ca zonă definită geografic, este exact delimitarea ca prioritate a
acţiunilor care furnizează resurse naturale sau servicii de acelaşi tip, calitate şi cantitate
cu cele prejudiciate. Când acest lucru nu este posibil, se furnizează resurse naturale sau
servicii alternative. De exemplu, o reducere a calităţii măsurilor poate fi compensată cu
un număr mai mare de măsuri de reparare.
În cazul în care nu se poate utiliza prima variantă de abordare "resursă la resursă" sau
"serviciu la serviciu", se folosesc tehnicile alternative de evaluare.
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului în colaborare cu Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului pot stabili metoda care trebuie folosită, de exemplu,
evaluarea monetară, pentru a determina amploarea măsurilor reparatorii
complementare şi compensatorii necesare.
În cazul în care se poate face o evaluare a pierderilor de resurse şi/sau servicii, însă
evaluarea înlocuirii resurselor naturale şi/sau serviciilor nu se poate realize într-un
timp util sau la un cost rezonabil, Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului în
colaborare cu Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului pot alege măsurile
reparatorii al căror cost este echivalent cu valoarea monetară estimată a resurselor
naturale sau a serviciilor pierdute.
Măsurile reparatorii complementare şi compensatorii se stabilesc astfel încât să
furnizeze resurse naturale şi servicii suplimentare ţinând seama de perioada de
timp necesară şi de cerinţele de planificare a măsurilor reparatorii.
De exemplu, cu cât este mai lungă perioada de revenire la starea iniţială, cu atât va fi
mai mare numărul măsurilor reparatorii compensatorii care vor fi luate, toate celelalte
rămânând egale.
Alegerea opţiunilor reparatorii
Opţiunile rezonabile reparatorii se evaluează folosind cele mai bune tehnologii
disponibile, pe baza următoarelor criterii:
 efectul fiecărei opţiuni asupra sănătăţii şi securităţii populaţiei;
 costul punerii în aplicare a opţiunii;
 şansele de reuşită a fiecărei opţiuni;
 măsura în care fiecare opţiune va preveni viitoare prejudicii şi va evita
prejudicii colaterale care s-ar putea produce ca rezultat al punerii în aplicare
a acestei opţiuni;
 măsura în care fiecare opţiune are efecte favorabile asupra fiecărei
componente a resursei naturale şi/sau serviciului;
 măsura în care fiecare opţiune ţine cont de aspectele sociale, economice şi
culturale relevante şi de alţi factori relevanţi specifici locului;
 termenul necesar pentru ca refacerea prejudiciului asupra mediului să fie
efectivă;
 măsura în care fiecare opţiune conduce la refacerea zonei prejudiciate;
 legătura geografică cu zona prejudiciată.
La evaluarea diferitelor opţiuni reparatorii identificate pot fi alese măsuri
reparatorii primare care nu restabilesc în întregime starea iniţială a apelor sau a
habitatelor naturale ori speciilor protejate care au fost prejudiciate, sau măsuri
care produc o refacere mai lentă.
Această decizie poate fi luată numai dacă resursele naturale sau serviciile existente ale
sitului primar ca urmare a deciziei, sunt compensate prin intensificarea acţiunilor
complementare sau compensatorii în scopul furnizării unui nivel similar al resurselor
sau serviciilor, aşa cum existau.
O astfel de situaţie este, de exemplu, când resursele naturale sau serviciile
echivalente pot fi furnizate altundeva, la un cost mai mic
Agenţia locală pentru protecţia mediului este abilitată să decidă că nu este necesar a se
lua măsuri suplimentare reparatorii în cazul în care:
a) măsurile reparatorii deja luate garantează că nu mai există niciun risc
semnificativ care să afecteze în mod negativ sănătatea umană, apele sau speciile şi
habitatele naturale protejate, şi
b) costul măsurilor reparatorii care trebuie luate pentru atingerea stării iniţiale sau
a unui nivel similar ar fi disproporţionat în raport cu beneficiile de mediu aşteptate.
Precizăm că nu în toate situaţiile în care se produce un prejudiciu asupra mediului
se declanşează regimul răspunderii de mediu.
Astfel, prevederile O.U.G. nr. 68/2007 nu se aplică atunci când prejudiciul asupra
mediului sau ameninţarea iminentă cu un astfel de prejudiciu este produs de:
 acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;
 un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil;
 activităţilor al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau
securitatea internaţională;
 ori celor al căror unic scop îl reprezintă apărarea împotriva dezastrelor
naturale.
Reglementările se aplică fără a aduce atingere legislaţiei comunitare şi celei naţionale
care reglementează mai sever desfăşurarea oricăror activităţi ce intră sub incidenţa
prezentei ordonanţe sau prevede reguli în cazul conflictelor de jurisdicţie.
Persoanele fizice sau juridice de drept privat nu au dreptul la compensaţie ca o
consecinţă a prejudiciului asupra mediului sau a ameninţării iminente cu un astfel de
prejudiciu. În aceste situaţii se aplică prevederile dreptului comun.
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este autoritatea competentă
pentru stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatory mediului.
La stabilirea măsurilor preventive Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului se
consultă cu comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu.
În funcţie de factorul de mediu potenţial afectat, Agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului se poate consulta şi alte autorităţi şi instituţii.
Suportarea şi recuperarea costurilor
Operatorul suportă costurile acţiunilor preventive şi reparatorii, inclusiv în
situaţia în care aceste costuri au fost efectuate de agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului.
Operatorul nu este obligat să suporte costul acţiunilor preventive sau reparatorii luate,
când poate dovedi că prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un
asemenea prejudiciu:
 a fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de
siguranţă corespunzătoare;
 s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune
obligatorie emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau
instrucţiune eliberate ca urmare a unei emisii sau incident cauzat de activităţile
operatorului.
Operatorul va putea să-şi recupereze costurile suportate în aceste situaţii având
concursul statului, care prin reprezentanţii săi legali, este obligat ia măsurile
corespunzătoare pentru ai facilita.
Prin excepţie operatorul nu suportă costul acţiunilor reparatorii luate, dacă dovedeşte
că nu a acţionat cu intenţie sau din culpă şi că prejudicial asupra mediului a fost
provocat de:
  deplină concordanţă cu condiţiile prevăzute de actul de reglementar eliberat
conform normelor care implementează măsurile prevăzute în anexa nr. 3, în
vigoare la data emisiei sau evenimentului;
 emisie, o activitate sau orice modalitate de utilizare a unui produs în decursul
unei activităţi, pentru care operatorul demonstrează că nu era posibil, conform
stadiului cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice existente la data când emisia a fost
eliberată sau când a avut loc activitatea, să producă un prejudiciu asupra
mediului
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului recuperează costurile acţiunilor
preventive şi reparatorii de la operatorul care a cauzat prejudicial sau ameninţarea
iminentă cu prejudiciul, sau poate decide să nu recupereze în totalitate costurile
suportate, în cazul în care cheltuielile necesare în acest scop sunt mai mari decât suma
recuperabilă sau când operatorul nu poate fi identificat.
În scopul garantării recuperării costurilor suportate, aceasta poate instituie o ipotecă
asupra bunurilor imobile ale operatorului şi o poprire asiguratorie, conform
normelor legale în vigoare.
Înscrierea în cartea funciară a ipotecii şi instituirea popririi asiguratorii se
realizează pe baza dispoziţiei conducătorului agenţiei judeţene pentru protecţia
mediului care a stabilit măsurile preventive sau reparatorii luate.
În cazul în care prejudiciul asupra mediului sau ameninţarea iminentă cu un astfel de
prejudiciu a fost cauzată de mai mulţi operatori, aceştia sunt obligaţi să suporte în
mod solidar costurile măsurilor preventive sau reparatorii. Efectele solidarităţii
pasive, inclusiv alocarea costurilor între codebitori se realizează conform prevederilor
legale în vigoare, luându-se în considerare dispoziţiile referitoare la divizarea
răspunderii între producătorul şi utilizatorul unui produs.
În cazul în care operatorul care a produs un prejudiciu asupra mediului sau o
ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu face parte dintr-un consorţiu sau o
companie multinaţională, el răspunde în mod solidar şi indivizibil cu respectivul
consorţiu sau respectiva companie.
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului are dreptul să iniţieze împotriva
operatorului sau, după caz, împotriva terţei persoane care a cauzat prejudiciul
sau ameninţarea iminentă cu prejudiciul proceduri de recuperare a costurilor măsurilor
preventive sau reparatorii adoptate.
Pentru răspunderea civilă delictuală prescripţia dreptului la acţiune se face în temeiul
art.3 din Decretul nr.167/1958 termenul prescripţiei fiind de 3 ani.
În ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este
stabilită tot de acul normativ menţionat care în art.8. precizează că prescripţia
dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cît şi
pe cel care răspunde de ea.
Dreptul Agenţiei judeţene pentru protecţia mediului de a acţiona împotriva
operatorului pentru recuperarea costurilor se prescrie în termen de 5 ani de la data
când acele măsuri au fost realizate sau de la data când operatorul responsabil sau
terţa persoană a fost identificată.