CURS 9

ETICA ŞI NATURA, PLEDOARIE PENTRU ECOETICĂ

(după Florea Caciuc Viorica-Torii)

Noţiunea de mediu cunoaşte nenumărate valenţe şi este folosită cu

înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite în diferitele contexte ale preocupă-
rilor societăţii umane.
În legislaţia Uniunii Europene "mediul cuprinde următoarele:
- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna
şi flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori;
- bunurile care compun moştenirea culturală;
- aspectele caracteristice ale peisajului",
definiţie care este rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecolo-
gişti şi jurişti, fiind considerată una dintre cele mai elaborate şi complete.
Detaliind, în această definiţie se confirmă explicit faptul că mediu
este reprezentat de "ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei:
aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
toate fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii
şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului".
În dreptul comunitar, se prevede într-o manieră detaliată că mediul
cuprinde "omul, fauna şi flora, solul, apa, aerul, climatul şi peisajul, interac-
ţiunea între aceşti diferiţi factori, precum şi bunurile materiale şi patrimo-
niul cultural".
Programul de acţiune "Agenda 21" (adoptat de Conferinţa Mondială
ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 1992) a dat şi el o defini-
ţie a mediului înconjurător sintetică şi precisă, menţionând că mediul "este
constituit din toate resursele care condiţionează cadrul de viaţă: apa, aerul,
spaţiul (sol şi peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit, patrimo-
niul natural şi cultural".
Reţinem că noţiunea de mediu (mediu înconjurător) are următoarele
sensuri:
a.) spaţiul în care ne găsim;
b.) ansamblu de factori externi ce acţionează permanent asupra vieţuitoare-
lor dintr-un spaţiu;
c.) locul (biotopul, ecotopul ori habitatul) unde trăieşte şi se dezvoltă o spe-
cie,
aşadar, având sensuri de la mediul fizic, la climatul spiritual al omului, cu
referire la un anumit spaţiu geografic şi o anumită epocă istorică.

1
 O definiţie moderat eco-antropocentrică este aceea că mediu consti-
tuie pentru om un spaţiu ce include toate forţele şi procesele naturale, abio-
tice şi biotice, independente de acesta, precum şi cele antropogene.
Fiinţa umană  în calitate de obiect supus influenţelor externe şi de
subiect generator de procese ecologice şi economice în stare să modifice
mediul, ajunge în contact direct cu forţele naturii şi cu produsele propriilor
demersuri bune sau rele.

Mediul natural reprezintă acea parte a biosferei a cărei existenţă nu

este condiţionată de intervenţia omului şi caracteristicile principale ale sale
sunt: capacitate de autoreglare, multiple posibilităţi de autoîntreţinere şi
autoregenerare.
Mediul natural este constituit din elemente ale litosferei, hidrosferei,
atmosferei şi biosferei, care pot fi structurate în două grupe de factori:
- abiotici (mediu abiotic = mulţimea factorilor anorganici necesari traiului
vieţuitoarelor)
- de ordin fizic: temperatura aerului, apei şi solului, presiunea atmosfe-
rică, viteza vântului etc.;
- de ordin chimic: compoziţia în gaze a aerului, compoziţia chimică a
solului etc.;
- biotici (mediu biotic = mulţimea organismelor): mulţimea organismelor
diferitelor specii care îşi exercită influenţa asupra organismelor din propria
specie şi asupra celorlalte specii.
Proporţia mediului natural de pe planeta noastră a scăzut la 75% din
suprafaţa uscatului şi se află într-o continuă micşorare. Din punct de vedere
ecologic, restrângerea mediului natural sub anumite limite critice din supra-
faţa uscatului constituie o ameninţare pentru procesele care determină rege-
nerarea oxigenului atmosferic, apei potabile, biomasei, şi, în general, a tutu-
ror proceselor din ecosistemele biosferei care întreţin viaţa pe planetă.

Ambianta umană sau mediul înconjurător al omului. Toate supra-

feţele modificate, influenţate şi locuite de om formează astăzi ambianţa
specifică omului sau partea locuită de om.
Ambianţa umană este dependentă de bunăstarea mediului natural,
iar aceasta este condiţionată de:
- păstrarea echilibrelor naturale şi ecologice;
- încetarea activităţilor umane anti-ecologice generatoare de poluare.
Conceptul de ambianţă umană cuprinde relaţiile de interdependenţă
existente între om (societate) şi componentele fizice, chimice, biologice,
economice, sociale şi culturale ale mediului. Mediul cultural este mediul
care reuneşte întreaga cultură materială şi cultură spirituală a unei societăţi.
Deci, ambianţa umană reprezintă suprapunerea mediului înconjură-
tor natural cu mediul cultural al omului.
Ambianţa proprie a speciei umane este mediul înconjurător natural în

2
care se află mulţimea spaţiilor în care omul a trăit sau trăieşte. Este parţial
controlată de om prin anumite componente ale sale, esenţiale existenţei
umane (aerul, apa şi sol), fiind întrutotul dependentă de bunăstarea mediului
înconjurător natural. Structura ambianţei umane este redată de o serie de
subsisteme care lipsesc din mediul natural – sistemul economic, sistemul
social, sistemul politic şi climatul cultural.

În ecologia juridică, se consideră că separaţia pe care o facem între

ocrotirea naturii şi ocrotirea mediului este relativ artificială, întrucât nu
se poate pune o limită între ele. Prin ocrotirea naturii se înţelege natura
sălbatică, neatinsă de om, fie că este vorba de elemente neanimate (biotopul
în sens larg), fie că elementele aparţin biosferei. Prin ocrotirea mediului
înţelegem modul în care s-a reacţionat împotriva deteriorărilor aduse de om
mediului ambiant, inclusiv elementelor biosferei şi modul în care se acţio-
nează, prin instrumente legislative, pentru prevenirea deteriorării lui în con-
tinuare. În esenţă, este vorba despre lupta pe cale legislativă împotriva
poluărilor de orice fel, a aerului, a apei, a solului şi a subsolului, precum şi a
distrugerii elementelor biosferei.
Probleme legate de mediu. Mai ales în ultimele patru decenii, creş-
terea interesului faţă de ocrotirea naturii, faţă de protecţia mediului a ridicat
numeroase probleme ştiinţifice, sociale, filosofice, psihologice.
Problemele filosofice ridicate au inclus întrebări privind valorile pe
care oamenii ar trebui sa le ataşeze mediului şi importanţa acestor valori. În
anii ’70 a apărut un nou domeniu al filosofiei numit "etica de mediu", ce
implica studiul principiilor etice privind mediul. În acelaşi timp, psihologii
au constatat că toate problemele de mediu au un punct de plecare, iar
acesta este reprezentat de mentalul omului. Mai simplu spus, toate
problemele de mediu apar în mintea noastră, a oamenilor. Urmarea a fost
apariţia unui nou domeniu în psihologie – "psihologia mediului",
reprezentând studiul relaţiilor dintre oameni şi mediu şi fiind recunoscut
oficial în SUA în 1970.
Aşadar, este evident că trebuie găsite rezolvări pentru numeroasele
forme de poluare, pentru refacerea anumitor ecosisteme afectate de impac-
tul antropic şi pentru multe alte probleme de mediu, dar în primul rând
trebuie să ne analizam atitudinea noastră, credinţele noastre, modul în care
gândim şi simţim noi cu privire la natură şi mediu.
Conştiinţa omului are multiple faţete, iar atunci când una dintre aces-
tea este negată sau insuficient educată, dezvoltată, cultivată şi elevată apar
manifestări de respingere, frică, ură, cruzime, furie, nebunie, demenţă etc.
Acesta este şi cazul îndepărtării "superioare" a omului de natură, de mediu,
având drept rezultat impactul antropic negativ asupra mediului, manifestat
prin distrugere, dispreţ şi dezgust faţă de natură sau faţă de elementele sale.
Statisticile întocmite în diferite ţări dezvoltate au arătat că, deşi în
ultimele decenii interesul faţă de problemele de mediu a crescut, acesta nu

3
s-a datorat unor experienţe personale directe.
Deşi în prezent televiziunea şi internetul furnizează multe informaţii
despre problemele de mediu, interesul faţă de aceste probleme creşte doar
în anumite situaţii de criză, în caz de accidente, când oamenii devin preocu-
paţi intens, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp, interesul lor nefiind
unul suficient de profund şi serios.
Psihologii au dovedit ca atitudinile pozitive şi interesele cele mai
profunde faţă de natura şi mediu sunt generate de experienţele personale şi
nu de aşa-zisele informaţii furnizate de mass-media sau de părerile unor
"specialişti în domeniu".
Psihologia a demonstrat, de asemenea, ca frica de natură, de locurile
mai "sălbatice" sau de animale îşi are originea în necunoaştere, în ignoranţă.
S-a constatat, totodată, ca îndepărtarea de sine, înstrăinarea, alienarea este
în prezent o problema a multor oameni. Dacă o persoană este lăsată singură
într-un loc izolat din natură, de exemplu, într-o pădure puţin umblată, fără
surse de distragere a atenţiei, timp de 3-4 ore, ea va începe să se gândească
mai profund la propria persoană, la scopul vieţii ei, al existenţei ei pe acest
pământ.
Psihologul elveţian Maria von Franz (1915-1998) arăta, în 1974, că
frica omului de a rămâne singur în natură reprezintă, de fapt, "frica de a-şi
revela sinele", precum şi laturile ascunse, "întunecate" ale psihicului său. O
contribuţie deosebită în psihologia mediului şi-a adus-o psihologul ame-
rican Abraham Maslow (1908-1970), care arăta că psihologia modernă se
bazează pe studiul persoanelor cu diverse deficienţe mintale, în timp ce nu
există nicio ramură a psihologiei care să se ocupe de oamenii perfect sănă-
toşi. El a început să studieze persoanele cu o sănătate fizică şi psihică deo-
sebite şi cu un mental superior, descoperind ca aceşti oameni au o profundă
atracţie faţă de natură şi o mare dragoste şi respect faţă de animale, ca de
altfel de întreaga Creaţie.
Un alt psiholog american, James Swan, atras de domeniul psihologiei
mediului, a studiat timp de 20 de ani apariţia şi dezvoltarea interesului şi
dragostei faţă de natură şi mediu la personalităţile care activează în dome-
niul conservării naturii. El a ajuns la concluzia ca există cinci resorturi prin-
cipale care sunt implicate în transformarea oamenilor în mari iubitori şi
apărători ai naturii, în militanţi puternici pentru rezolvarea problemelor de
mediu, iar acestea sunt următoarele:
a) experienţele emoţionale pozitive din perioada copilăriei, trăite în natură;
b) problemele personale de sănătate;
c) vindecarea de diferite boli, cu ajutorul naturii;
d) interesul general pentru dreptate socială;
e) evoluţia spirituală.
Prin urmare, subliniem că problemele mediului sunt recunoscute ca
făcând parte din problematica lumii contemporane şi în fiecare an o mul-

4
ţime de cercetări sunt consacrate acestor probleme şi privesc identificarea,
caracterizarea şi rezolvarea lor, având în vedere atât caracterul lor prioritar,
cât şi pe cel de sistem, iar concluzia este că, în rezolvarea problemelor de
mediu, accentul trebuie să fie pus pe demersul global şi interdisciplinar.
Existenţa unor probleme care privesc întreaga planetă şi a căror solu-
ţionare corespunzătoare interesează toate ţările prezintă o importanţă incon-
testabilă. Sub raportul conţinutului, întreaga omenire  de la opinia publică
şi până la factorii de decizie sau forurile internaţionale, a dobândit repre-
zentarea clară asupra problemelor multiple şi complexe pe care le ridică
astăzi raporturile omului cu mediul înconjurător, a importanţei resurselor
naturale pentru viaţa şi bunăstarea oamenilor şi a faptului că acestea nu sunt
inepuizabile. A devenit evident faptul că activităţile umane au profunde şi
grave repercusiuni asupra naturii, mai ales în condiţiile influenţei în creştere
a omului asupra mediului înconjurător, ca urmare a creşterii populaţiei şi a
dezvoltării industriilor şi tehnologiilor. Viziunea globală asupra viitorului a
condus la numeroase constatări neliniştitoare şi la necesitatea de a acţiona
imediat. Astfel, problematica contemporană a mediului, în condiţiile unui
pericol sporit pentru supravieţuirea şi existenţa vieţii pe această planetă,
reclamă tot mai mult intervenţia eticii.
Preocupările conştiinţei contemporane se îndreaptă asupra protecţiei
naturii, dezvoltându-se o nouă etică  etica mediului sau etica ecologică, ce
cuprinde noile valori centrate pe natură. Înmulţirea asociaţiilor de protecţie
a mediului, şi în principal a animalelor, şi succesele electorale ale partidelor
ecologiste în întreaga lume s-au produs ca urmare a conştientizării în masă
a pagubelor produse de dezastrele ecologice.
Datoria superioară a omului contemporan trebuie să aibă ca obiect
natura, protecţia mediului devenind deci un obiectiv prioritar. Aşadar, se
impune o redimensionare a responsabilităţii umane ce trebuie extinsă astfel
încât să cuprindă dimensiunea întregii biosfere, asta deoarece omul deţine
modalităţile de a pune în pericol viaţa planetei şi pe a lui. Omul cât mai
curând va trebui să redescopere demnitatea intrinsecă a naturii, va trebui să
recunoască valoarea în sine a ecosferei, independent de binele imediat al
omului, natura trebuind să fie respectată ca un patrimoniu comun ce trebuie
transmis intact generaţiilor viitoare. Epoca actuală reclamă deci o etică a
responsabilităţii, cu obligaţia necondiţionată de a ocroti existenţa omenirii
pe Pământ.
Societatea contemporană este încă dominată de centrarea pe consum.
Sensibilizarea ecologistă a permis deocamdată doar într-o oarecare măsură
direcţionarea către moralizarea proceselor de producere şi de consum,
orientând cererea şi oferta către tehnologii ecologice alternative. Consensul
ecologic nu a pus capăt cursei creşterii consumului, dar a dat naştere unei
eco-producţii dublate de o deocamdată relativ redusă ecologie a
consumului. În această situaţie se face simţită nevoia de a încuraja şi pro-

5
mova ecoetica.
Ecoetica este o etică aplicată şi ea are în vedere atribuirea unei per-
spective etice problemelor specifice şi situaţiilor practice ce privesc mediul.
Soluţionarea unor controverse privind problemele mediului presu-
pune un apel la principii care să ofere o orientare morală în acţiunile noastre
faţă de natură. Pentru a participa şi evalua fapte sau situaţii ce au ca efect
deteriorarea mediului, omul se vede obligat să înveţe să lupte cu complexi-
tatea şi să facă uz de demersuri interdisciplinare. Criza ecologică, ca parte a
problematicii lumii contemporane, oricât de puternică ar fi specificitatea ei,
nu poate fi analizată şi explicată fără luarea în consideraţie a conexiunilor
cu o mulţime de alte probleme.
În contextul actual, obiectul ecoeticii este mai larg decât sfera morală
umană, extinzându-se la întregul ecosistem, cuprinzând întreaga ecosferă,
ce formează aşa-numita comunitate a vieţii. Deci, ecoetica are o contribuţie
majoră la reechilibrarea relaţiilor dintre om şi natură, prin reconsiderarea
atitudinii omului faţă de natură, prin revizuirea statutului şi comportamen-
tului umanităţii în general în raport cu natura, context în care nu trebuie să
uităm că omul, ca parte a naturii, împărtăşeşte aceeaşi soartă ca şi celelalte
fiinţe: se naşte, ating apogeul evoluţiei lui şi apoi moare, fără a beneficia de
nicio derogare care să facă trimitere la vreo "superioritate" a lui.
Ecoetica este cea care ne poate furniza baza sistemului filosofic din
perspectiva dezvoltării durabile, în scopul implementării la nivelul fiecărui
individ, deoarece prin educaţie se produce treptat schimbarea mentalităţii şi
a comportamentului oamenilor, ceea ce-i determină mai apoi să facă alegeri
favorabile mediului. Alături de sistemele educaţionale, ecoetica poate inter-
veni ameliorativ în formarea şi reconsiderarea comportamentului uman faţă
de natură, prin regândirea sistemului filosofic al fiecărui individ, dar şi a
unei filosofii care să ghideze ştiinţa şi tehnica în viitoarele lor strategii de
dezvoltare.
Ecoetica oferă o perspectivă şi o delimitare mai clară a unor concepte
pe care educaţia ecologică de masă le vehiculează în discursul său, cum ar
fi, de exemplu, cel de rău ecologic asupra naturii, privit ca un rău moral,
întrucât distrugerea echilibrului ecologic al planetei este considerată cel mai
mare păcat al omenirii actuale. Ecoetica este interesată totodată de dreptu-
rile animalelor, vizând o schimbare completă a atitudinii noastre faţă de
fiinţele non-umane, înţelegând ca animalele au dreptul firesc la consideraţie
morală, aici întâlnind concepte precum drepturi morale, bunăstare şi, cel
mai important, VIAŢĂ.
Pe de altă parte ecoetica precizează şi ajută la înţelegerea surselor
dezechilibrului dintre om şi natură, care trebuie căutate în modul cum este
privită şi raportată natura la religie, cultură, ştiinţă, tehnică şi progres. Omul
în dezvoltarea sa tehnică şi culturală a plătit cu preţul înstrăinării de propria
sa natură, de care nimeni altcineva în afară de el nu poate fi răspunzător.

6
Efectele unei societăţi consumiste sunt influenţate de politică, de economie,
dar şi de ştiinţă, tehnologie şi religie. Deciziile politice greşite şi crizele
economice pot influenţa negativ bunăstarea omenirii, contribuind la accen-
tuarea problemelor de mediu.
Etica ecologică fiind o ramură a eticii aplicate are oportunitatea apli-
cării şi adaptării unor metode şi instrumente etice în analiza unor situaţii şi
fapte de conservare ori de distrugere a echilibrului ecologic al naturii şi de
luare a unor decizii adecvate soluţionării acestora.
Pentru a se putea realiza o schimbare profundă în mentalitatea tutu-
ror, dar în special a tinerilor, este necesară formarea iniţială a formatorilor
din perspectiva ecoeticii  a cadrelor didactice implicate în acest demers,
pentru a preveni cazurile în care formatorii sunt puşi în situaţia de a pleda
pentru o cauză care este în dezacord cu mentalitatea lor şi în contradicţie cu
credinţele lor. Educatorii trebuie să formeze personalităţi umane cu o mai
mare conştiinţă privind mediul, care să acorde atenţie şi respect naturii, care
să ia decizii corecte, în folosul nu doar a generaţiilor prezente, ci şi a celor
viitoare.
Tinerii de astăzi sunt cei care vor fi implicaţi mâine în luarea deci-
ziilor care privesc mediul, vor fi specialişti în domeniul mediului, angajaţi
în organizaţii publice/guvernamentale, în firme, în institute de cercetări şi
universităţi, instructori/educatori în domeniul monitorizării şi al sănătăţii
mediului, baza umană a unei societăţi sensibilă la natură, responsabilă şi
implicată în soluţionarea problemelor mediului.
În prezent, maniera intelectualistă de realizare a educaţiei de mediu
se limitează doar la cunoaşterea normelor şi valorilor ecologice, norme care
nu sunt asimilate şi nu transpar în acte comportamentale. Altfel spus, orice
om ştie că trebuie să ocrotească natura, însă nu o face din proprie convin-
gere şi nici din proprie iniţiativă.
Fără a fi însoţită de o etică nouă bazată pe respectul omului faţă de
natură, fără folosirea unei strategii educaţionale adecvate şi dezbaterea unor
probleme ce includ în conţinutul lor fapte sau situaţii ce au ca efect deterio-
rarea sub orice formă a mediului, care să permită exersarea competenţelor
de evaluare şi de luare a unor decizii responsabile de ocrotire a naturii,
educaţia nu va reuşi formarea conştiinţei şi conduitei moderne ecoetice la
cei tineri.
Etica mediului este necesară pentru a ghida oamenii să facă apre-
cieri sănătoase, să ia decizii corecte şi să întreprindă acţiuni adecvate în
problemele de mediu. Totuşi ea nu poate fi dezvoltată şi însuşită de indivizi
ca atare. Numai cunoştinţele teoretice nu asigură motivaţia suficientă pentru
a acţiona, sistemul de valori şi credinţe individual fiind cheia care deter-
mină orice acţiune, fie pozitivă, fie negativă în ceea ce priveşte mediul.
Prin urmare, necesitatea dezvoltării eticii mediului şi adoptarea de
noi comportamente etic corecte pot fi susţinute prin multe iniţiative bazate

7
pe diferite instrumente, de exemplu mijloace privind informarea, educaţia
şi instruirea. Formarea de noi obişnuinţe şi deprinderi privind analiza, apre-
cierea şi răspândirea "celor mai bune practici" pot fi potenţate de noi politici
şi strategii de mediu.
Creşterea conştiinţei de mediu a populaţiei, ce conduce la schimbări
la nivelul valorilor de baza şi de atitudine ale societăţii implică:
- îmbunătăţirea sensibilităţii etice şi a cunoştinţelor despre poluarea mediu-
lui,
- îmbunătăţirea cunoştinţelor despre standardele de conduită,
- îmbunătăţirea "judecăţii" etice în cazul controverselor de mediu şi
- îmbunătăţirea voinţei etice.
Cu privire la apartenenţa sa, ecoetica face parte din metaecologie.
METAECOLOGIA este o disciplină nouă care cuprinde reflecţiile, gându-
rile noastre despre relaţiile dintre om şi mediu.
Etimologic, cuvântul provine din gr. meta+oikos+logos, unde meta
însemnând după, dincolo de, peste. Putem deci defini metaecologia ca fiind
ştiinţa care studiază ideile şi demersurile noastre despre esenţa vieţii orga-
nice, multitudinea sistemelor naturale şi a proceselor ecologice. Deci,
metaecologia este o ştiinţă care cercetează cunoaşterea legată de
informaţiile rezultate din investigaţiile teoretice şi aplicate ale ecologiei.
Metaecologia este situată la limita dintre ecologie şi ştiinţele sociale.
Metaecologia analizează reflexiile noastre despre noi şi relaţiile
dintre noi şi mediu. Metaecologia cuprinde: a) legislaţia privitoare la
sistemele şi procesele ecologice; b) politica ecologică; c) partidele ecolo-
giste şi ecologismul; d) educaţia ecologică; e) propaganda ecologică;
f) organizaţiile nonguvernamentale de mediu, dar şi g) filosofia ecologiei
sau ecosofia; h) eco-doctrinele; i) istoria şi dezvoltarea conceptelor
ecologice; j) ecologia culturală şi/sau ecologia spirituală şi k) ecoetica cu
multiplele sale relaţii cu diverse principii etice.

Probleme actuale ale ecoeticii

În ultimii ani există un interes din ce în ce mai puternic faţă de pro-
blemele de mediu, aceasta deoarece s-a dovedit că activităţile umane consti-
tuie elementul esenţial în degradarea şi poluarea mediului la nivel global, de
altfel în proporţie covârşitoare problemele actuale sunt cauzate de sursele
antropogene. Indiferent dacă ne place sau nu, ne-am născut cu toţii pe
această planetă, făcând astfel parte dintr-o mare familie, alături de plante şi
animale, şi fiecare dintre noi are acelaşi drept de a trăi într-un mediu curat şi
sănătos, omul având în acelaşi timp misiunea de a păstra şi lăsa în urmă o
moştenire naturală nealterată de chiar acţiunile noastre.
Relaţiile complexe şi delicate din cadrul a ceea ce numim mediu fac
ca noi instrumente, precum implementarea eticii şi a unui stil de viaţă corect
în vederea controlului poluării mediului, reducerea şi managementul deşeu-

8
rilor, evitarea epuizării resurselor naturale şi a descreşterii biodiversităţii, să
constituie un ajutor important în vederea promovării din ce în ce mai susţi-
nute a protecţiei mediului şi a dezvoltării durabile.
Schimbările fundamentale care survin paralel cu implementarea prin-
cipiilor dezvoltării durabile în procesul globalizării lumii moderne condiţio-
nează anumite modificări în sferele vieţii spirituale a omului.
Problemele vizând protecţia mediului deţin în prezent o importanţă
deosebită, nu numai în ceea ce priveşte aspectul tehnic, ci şi din punct de
vedere moral. De la ideea plină de mândrie că omul este stăpânul naturii s-a
trecut la o alta mai rezonabilă, potrivit căreia omul trebuie să vegheze la
menţinerea unui echilibru între el şi natură. Etica mediului ţine seama de
faptul că omul are o serie de obligaţii morale care merg până la obligaţii
morale faţă de toate ecosistemele planetei şi faţă de Terra însăşi.
Incontestabil, dezvoltarea durabilă reprezintă un concept solid, iar
aplicarea sa poate să formeze comportamente economico-ecologice viabile,
pe termen lung. Păstrarea echilibrului ecologic depinde de structura econo-
miei, de ritmurile de creştere a producţiei, de volumul capitalului productiv,
de gradul de poluare a mediului, de ritmul progresului tehnic, de extinderea
pieţei eco-industriilor, motiv pentru care apare ca imperativă corelarea poli-
ticilor economice cu cele etice şi de protecţie a mediului.
Protejarea mediului şi a diversităţii biologice poate fi justificată cu
argumente etice la fel de bine ca şi cu argumente economice. Sistemele de
valori ale celor mai multe religii, culturi ori filosofii oferă justificare pentru
protecţia naturii. Aceasta înseamnă că societatea umană a mileniului trei
trebuie să fie organizată respectând principiile lumii vii şi realizând reconci-
lierea ştiinţei cu religia, parteneriatul cu NATURA putându-l caracteriza pe
omul cu o gândire etică desăvârşită.
La necesitatea de a armoniza cunoştinţele de mediu, cu valori etice şi
astfel de a realiza schimbări comportamentale şi însuşirea valorilor etice se
referă la eforturile recente promovate de Uniunea Europeană, care reco-
mandă ca factorii de decizie în domeniu să aibă cunoştinţe de bază nu
numai de ecologie şi poluarea mediului, ci şi de etică a mediului. Astfel de
cunoştinţe ar trebui să clarifice acele idei preconcepute care ar putea con-
stitui cauza neglijării problemelor de mediu sau aplicarea unor soluţii
injuste în vederea rezolvării lor şi, de asemenea, ar trebui să fie îndreptate
către realizarea unei schimbări de paradigmă, care în final să conducă la
schimbări la nivelul valorilor de bază şi de atitudine. Schimbarea de para-
digmă menţionată trebuie să creeze factorilor de decizie mecanisme de gân-
dire noi, bazate mai mult pe argumente de natura holistică şi mai puţin pe
viziuni de tip retrograd. În acelaşi timp, specialiştii în probleme de mediu ar
trebui să fie convinşi şi să convingă publicul larg de importanţa protejării
naturii, în principal, din raţiuni etice. La necesitate de armonizare a cunoş-
tinţelor de mediu cu valorile etice, care să înlesnească realizarea schimbări

9
comportamentale şi însuşirea valorilor etice, se refera şi cursul de faţă.
Numeroase studii din ultimele decenii au evidenţiat faptul că progra-
mele şi proiectele de mediu (gestionarea şi reciclarea deşeurilor, utilizarea
eficientă a energiei, conservarea surselor de apă, controlul poluării, mana-
gementul parcurilor naturale, păstrarea condiţiilor naturale în lumea sălbă-
ticiei şi biodiversitatea) au înregistrat progrese considerabile, dar nu este
nici pe departe suficient. Mai mult, în numeroase studii se arată că unele
dintre noţiunile şi punctele de vedere teoretice mai vechi sunt depăşite şi,
pentru a căuta soluţii posibile la aceste probleme, este nevoie de cunoştinţe
şi informaţii ştiinţifice noi.
Din aceasta perspectivă, cursul de faţă are drept scop dezvoltarea
cadrului necesar analizării şi evaluării acelor credinţe şi valori care fac mai
profundă şi mai justă gândirea etică cu privire la mediu. Familiarizarea cu
discursul etic urmăreşte creşterea sensibilităţii şi voinţei etice  o mai mare
dorinţă de a acţiona în mod etic şi o mai mare deschidere la problemele de
mediu, ajutând în acest fel pe viitor la luarea de decizii corecte în ceea ce
priveşte natura.

CRIZA ECOLOGICĂ  CRIZĂ SPIRITUALĂ ŞI MORALĂ

Conceptul de criză ecologică constituie o puternică forţă motrice ce

impulsionează acţiunile diferitelor grupuri interesate. Ideea de criză este
adesea asociată cu accidentele majore, acestea având o contribuite impor-
tantă în perceperea pericolelor de mediu, însă şi acele tipuri de deteriorare a
mediului care evoluează lent şi gradual sunt la fel de importante: distruge-
rea pădurilor tropicale, extinderea deşertului, dispariţia speciilor, creşterea
populaţiei, emisiile în atmosferă etc.
Într-un raport al Uniunii Europene se spune: "Dacă tendinţele actu-
ale de creştere globală a populaţiei umane, industriei, poluării, producţiei
alimentare şi consumului de resurse rămân neschimbate, limitele capaci-
taţii de suport ale planetei vor fi atinse în mai puţin de 100 de ani."
Conceptul de "criză ecologică" îşi are originea în anii '70. Pe vremea
aceea era larg răspândită ideea ca problemele de mediu erau efecte colate-
rale ale progresului ştiinţific şi tehnologic. Se credea că problemele
ecologice ar fi putut fi rezolvate prin unele ajustări tehnologice, noi
reglementări restrictive, proteste publice, reîntoarcerea spre principiile
morale umaniste, numai că toate aceste alternative s-au dovedit a fi
insuficiente.
Discuţiile de mediu s-au extins în câteva direcţii noi:
- prima schimbare a fost una de cuprindere. Iniţial problemele de mediu au
implicat aspecte foarte apropiate zonelor locuite de oameni (smogul londo-

10
nez, poluarea câtorva delte etc.), apoi începând cu anii '70 au fost desco-
perite probleme de mediu pe arii geografice mai mari (reducerea cantităţii
de ozon stratosferic, modificările climatice globale etc.);
- a doua direcţie este reprezentată de orientare. Dacă la început problemele
de mediu erau puternic relaţionate cu societatea, programul "Agenda 21"
(adoptat de Conferinţa Mondială ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de
Janeiro, 1992) furnizează un nou cadru de referinţă şi un set de instrumente
noi pentru orientarea comunităţii la nivel global în luarea deciziilor privind
scopurile, obiectivele, priorităţile, alocarea responsabilităţilor şi resurselor
asociate cu mediul şi cu problemele de dezvoltare cu care se confruntă
lumea contemporană. Agenda 21 analizează dimensiunile sociale şi
economice ale problemelor de mediu, astfel: combaterea sărăciei,
schimbarea structurilor de producţie şi consum, dinamica demografică,
mediul şi sănătatea, aşezările umane, luarea deciziilor etc.
Criza ecologică este un fenomen nou, dar derivat din criza antropolo-
gică. Criza aceasta reflectă, la dimensiuni globale, criza interioară a omului
şi a umanităţii.
De regulă criza ecologică este considerată ca ţinând de planul feno-
menelor naturale sau istorice, iar combaterea ei se încearcă prin mijloacele
ştiinţei şi tehnologiei. Însă întrucât această combatere a ei se bazează chiar
pe principiile ce au dus la criză, este firesc nu numai să nu ducă la rezolva-
rea ei, dar şi să o reproducă.
Criza ecologică este întâi de toate o criză spirituală şi morală. Nu
se datorează conjuncturilor istorice, nici ştiinţei sau tehnologiei, ci se dato-
rează exclusiv omului. Omul a intervenit brutal în evoluţia firească, natu-
rală a lucrurilor şi a provocat schimbări nefireşti. Conştientizarea crizei
ecologice a dus la multe mobilizări sociale şi politice, între care se numără
mişcările şi partidele ecologiste.
Criza ecologică este legată de întregul vieţii personale şi sociale a
omului. Cultul comodităţii, lipsa de respect faţă de animale şi plante, risipa
iraţională, lipsa măsurii, iresponsabilitatea, nedreptatea, exploatarea,
câştigul murdar care se manifestă pe toate planurile vieţii şi activităţii
umane sunt factorii care o provoacă.
Criza aceasta, generată de către om, poate fi corect şi eficient com-
bătută doar dacă se combat obiceiurile şi mentalităţile omului. Fără o
schimbare a omului nu se poate aştepta o evoluţie favorabilă a situaţiei
mediului. Când omul nu abordează criza ecologică prin prisma crizei spiri-
tuală şi morală prin care trece el însuşi, îi scăpa adevăratele ei dimensiuni şi
implicaţii şi nu se poate apropia de cauza ei reală.

Surse ale dezechilibrului dintre om şi natură

La un sondaj de opinie cu privire la problemele ecologice globale la
acest început de mileniu, răspunsurile au vizat aceleaşi probleme ecologice
binecunoscute:

11
- poluarea atmosferei cu diferite substanţe toxice şi, ca rezultat al acestei
poluări, accentuarea efectului de seră şi distrugerea stratului de ozon;
- diminuarea diversităţii biologice;
- micşorarea suprafeţelor de terenuri agricole din cauza extinderii vertigi-
noase a reţelelor rutiere, centrelor industriale, localităţilor, eroziunii rapide a
solurilor şi alunecărilor de teren etc.;
- explozia demografică, care generează şi probleme alimentare şi de spaţiu
vital;
- acumularea deşeurilor;
- epuizarea resurselor naturale;
- slaba securitate nucleară;
- degradarea mediului ca rezultat al conflictelor militare de amploare,
la care se mai pot adăuga, din păcate, multe altele.
1. Creşterea temperaturii
Efectul de seră este procesul de încălzire a planetei din cauza radia-
ţiei reflectate de aceasta. În condiţiile prezenţei unor gaze cu efect de seră în
atmosferă, o parte semnificativă a radiaţiei se reflectă înapoi spre suprafaţă
Pământului.
Creşterea concentraţiei de CO2 provine, în principal, din doua surse:
arderea combustibililor fosili (anual sunt eliberate în atmosfera mai mult de
6 miliarde tone de carbon) şi despădurirea (în ultimii ani planeta a pierdut
aproximativ 9 milioane de hectare de pădure).
Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeţei Pământului a
crescut în ultimul secol cu 0,74 ± 0,18C şi se estimează că clima globală
se va încălzi cu 1,1  6,4C în cursul secolului XXI. Creşterea prevăzută a
temperaturii nu va fi distribuită în mod egal pe suprafaţa Pământului, ci va
fi mai mare deasupra uscatului decât deasupra oceanelor.
2. Topirea gheţarilor
Topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare constituie una din cele mai
evidente consecinţe ale schimbărilor climatice de pe Pământ, acest fenomen
având numeroase efecte secundare:
- contribuie la ridicarea nivelului Oceanului Planetar, ameninţând cu distru-
gerea habitatele şi ecosistemele costiere,
- creşte riscul inundaţiilor sau a secetelor în multe regiuni, ceea ce conduce
la reducerea cantităţii de apă potabilă.
În prezent gheţarii şi calotele glaciare ocupă 10% din suprafaţa
Terrei şi conţin 75% din resursele de apă dulce. În trecutul geologic, în
timpul perioadelor glaciare, teritoriul ocupat de gheţari ajungea la 30% din
suprafaţa uscatului.
3. Ridicarea nivelului mării
Ridicarea nivelului mării este un indicator al încălzirii globale, deoa-
rece este afectat atât de ridicarea temperaturii, cât şi de topirea gheţarilor.

12
 În cursul secolului XX, nivelul mării a crescut între 10 şi 20 de cm,
cu mai mult de jumătate în plus faţă de creşterea care a avut loc în 2000 de
ani anteriori.
Ridicarea nivelului marii are numeroase consecinţe negative:
- inundarea uscatului provocat de expansiunea oceanelor în detrimentul
continentelor;
- împuţinarea apei dulci. Pe măsură ce nivelul mării se ridică, apa sărată
poate invada rezervoarele de apă dulce din zonele de coastă;
- eroziunea. Pe măsură ce valurile înaintează spre interiorul uscatului, ele
erodează plajele, amplificând efectul ridicării nivelului mării.
4. Furtuni distrugătoare
Creşterea temperaturii şi creşterea intensităţii furtunilor sunt corelate
direct. Pe măsura ce creşte temperatura la suprafaţa solului, radiaţia termică
suplimentară în atmosferă provoacă furtuni mai distrugătoare. Temperaturi
mai ridicate înseamnă evaporare mai intensă.
În ultimul timp, furtunile prezintă o creştere atât ca număr, cât şi ca
distructivitate. Mai multe furtuni puternice înseamnă mai multe pagube. În
viitor distructivitatea va depăşi mult nivelul din prezent.
5. Secarea fluviilor
În fiecare an se suplimentează cu 80 de milioane numărul oamenilor
care îşi revendica dreptul la resursele de apă ale planetei. Mulţi oameni din
ţările în curs de dezvoltare duc în prezent lipsa apei potabile.
6. Lipsa de apă dulce
Estimările arată că circa 70% din apa consumată pe glob este
utilizată pentru irigaţii (din care o mare parte, din cauza practicilor
neglijente, se pierde şi nu este preluată de către plante), în timp ce 20% este
utilizată de industrie şi doar 10% în scopuri casnice.
Urbanizarea şi industrializarea amplifica necesarul de apă. Creşterea
bunăstării în sine generează o creştere suplimentară de apă.
Deteriorarea calităţii apei este un alt motiv pentru declinul în ceea ce
priveşte apa potabilă disponibilă.

Semne de stres: baza biologică

1. Colapsul zonelor de pescuit
Creşterea demografică şi veniturile în continuă creştere au generat o
cerere la nivel record pentru produsele marine. Dezvoltarea tehnologiilor de
pescuit oceanic, incluzând navele de prelucrare a peştelui dotate cu congela-
toare au condus la creşterea dramatică a capacitaţii de pescuit. Pescuitul
peştilor oceanici a crescut de la 19 milioane de tone (1950), la 93 milioane
de tone în 1997 şi peste 135 milioane de tone în prezent.
Multe zone tradiţionale de pescuit din interiorul uscatului suferă de o

13
proastă administrare a mediului (deversarea apelor uzate, creşterea acidităţii
şi poluarea).
2. Restrângerea pădurilor
La începutul secolului XX suprafaţa de pădure era de 5 miliarde de
hectare. De atunci s-a redus la 2,9 miliarde de hectare. Despădurirea este
cauzată, în principal, de creşterea cererii pentru produse forestiere (lemn de
foc, hârtie, cherestea) şi de intensificarea convertiri terenurilor forestiere în
scopuri agricole.
Rolul pădurilor este:
- de a ajuta la reglarea căderilor de precipitaţii;
- de a ajuta la încetinirea încălzirii globale, prin stocarea şi reţinerea carbo-
nului;
- ca surse esenţiale de hrană şi apă;
- ca surse de produse lemnoase;
- de a adăposti peste jumătate din speciile care trăiesc pe Pământ;
- de a aduce avantaje estetice, spirituale, recreaţionale şi de agrement pentru
oameni.
Utilizarea principalelor produse forestiere (lemn de foc, hârtie, che-
restea) creşte de la an la an. Din cele 3,28 de miliarde de metri cubi de lemn
recoltat pe plan mondial peste jumătate este folosit pentru combustibil. Pier-
derea progresivă a pădurii are consecinţe duble, economice şi ecologice:
- din punct de vedere economic, ţările care şi-au pierdut sursele exportabile
de produse forestiere sunt acum total dependente de importul acestora.
Sunt, de asemenea, pierdute locuri de munca şi venituri pe care industria
forestiera le furnizau odinioară;
- din punct de vedere ecologic, efectele sunt vizibile (inundaţii dezastroase
care se repetă des, accelerarea scurgerii apei, alunecări de teren, eroziunea
accentuată a solului etc.).
3. Eroziunea solului
Eroziunea solului este deplasarea particulelor de solid de la supra-
faţa uscatului, prin acţiunea vântului, apei sau gheţii ori ca urmare a acţiunii
unor organisme vii (bioeroziune). Eroziunea este de mai multe feluri şi
anume: eoliana, fluvială, glaciară, marină, pluvială, termică.
Principalele procese ale degradării solului pe glob, care afectează în
diferite grade mari suprafeţe, sunt: eroziunea hidrică şi eoliană (ce deter-
mină pierderea stratului fertil de sol de la suprafaţă, deformarea terenului,
colmatarea şi sedimentarea), compactarea, excesul de apă, sărăcirea
solului în materie organică şi elemente nutritive, salinizarea, acidifierea,
poluarea.
Milioane de hectare de teren cultivat se pierd anual urmare a degra-
dării solului, din cauza faptului că populaţia mondială a crescut foarte mult
în ultima perioadă, terenurile sunt cultivate mai intens şi uneori neraţional,
ducând la accelerarea proceselor de degradare.

14
4. Dispariţia speciilor
Cercetări arheologice au catalogat cinci mari extincţii ale speciilor
de la apariţia vieţii pe planetă, fiecare reprezentând un pas înapoi în evo-
luţie. Ultima dintre aceste extincţii în masa a avut loc cu aproximativ 65 de
milioane de ani în urmă.
Suntem în pragul celei de-a şasea extincţii care, spre deosebire de
cele anterioare, care au fost cauzate de fenomene naturale, este de origine
umană. Specii de toate tipurile sunt ameninţate de distrugerea habitatului,
în principal prin pierderea pădurilor tropicale.
Alterarea habitatului din cauza creşterii temperaturii atmosferice, a
poluării chimice sau a introducerii de specii exotice pot decima atât speciile
vegetale, cât şi cele animale. Pe măsură ce populaţia creşte, scade numă-
rul de specii cu care împărţim planeta.
Cauzele dispariţiei speciilor sunt diverse. Distrugerea habitatelor
de activităţile umane este prima cauză a dispariţiei unor specii de plante şi
animale. În ultimii 400 de ani, exploatarea comercială mondială a anima-
lelor pentru hrana şi alte produse a crescut simţitor. Speciile aclimatizate
introduse unui nou ecosistem au cauzat, de multe ori, declinul speciilor
native. O altă cauză majoră care a dus la diminuarea drastică a faunei şi flo-
rei este poluarea mediului.

Cele 8 păcate ale omenirii

1. Suprapopularea
Suprapopularea pare a fi de natură să acţioneze în mod cutremurător
şi paradoxal în sensul distrugerii omenirii, proces apocaliptic în care cele
mai înalte şi nobile însuşiri pe care le apreciem ca fiind specific umane vor
fi primele care vor pieri.
Aglomerarea maselor mari de oameni în metropolele moderne este
în mare măsura vinovată de incapacitatea de a mai percepe realitatea în mod
corect. Înghesuirea multor oameni extrem de diferiţi într-un spaţiu redus
duce la fenomene de dezumanizare nu doar prin mijlocirea factorilor de
epuizare şi eşuare a relaţiilor interumane, ci declanşează şi comportamente
în mod nemijlocit agresive.
Dorinţa de "a avea totul imediat", cultura şi educaţia precare,
considerentele comerciale şi moda, ca şi rapida înstrăinare de natura
vie sunt vinovate de abrutizarea omului civilizat din ţările dezvoltate.

2. Pustiirea spaţiului vital

Omul a declanşat schimbări profunde care conduc adesea la distru-
gerea totală a biocenozelor în care şi de pe urma cărora trăieşte, el uitând că
resursele biologice ale planetei nu sunt inepuizabile.

3. Întrecerea cu sine însuşi şi cu semenii

15
 Frica de a nu rămâne în urmă, frica de sărăcie, frica de a nu lua hotă-
râri greşite sau de a nu face faţă unor situaţii stresante, frica de singurătate,
frica sub toate formele sale constituie cel mai important factor de subminare
a sănătăţii omului modern.
Oamenii suferă din cauza suprasolicitării la care îi obliga între-
cerea cu cei asemenea lor. Întrecerea economică a omenirii cu sine însăşi
trebuie privită ca fiind suficientă pentru ca omenirea să se autodistrugă.
Creşterea progresivă a nevoilor omului: pe de o parte producătorii
căuta să sporească continuu nevoia consumatorilor de diferite mărfuri, iar,
pe de altă parte, consumatorii se lasă manipulaţi, prin metodele dezvoltate
în urma cercetării în domeniul reclamei şi al formării opiniilor, să achiziţio-
neze cât mai multe lucruri, utile sau nu şi cât mai des  odată cu moda, în
vederea creşterii "standardului său de viaţă", pentru a-şi şi a dovedi că este
"în rândul lumii".

4. Moartea simţurilor
Aglomerarea duce la însingurare, alienare şi la indiferenţă faţă de
ceilalţi. Oamenii care trăiesc în aceste condiţii suferă o atrofiere a simţu-
rilor estetice şi etice. Orbirea sufletească în faţa a tot ceea ce este frumos,
atât de răspândită, merge mână în mână cu insensibilitatea faţă de ceea ce
este reprobabil din punct de vedere etic.
Una dintre principalele griji ale multor locuitori ai marilor oraşe este
de "a nu se implica emoţional", atitudine care pune în evidenţă o sumbră
nuanţă de neomenie. Această ecranare împotriva contactelor umane, alături
de fenomenele de plafonare a simţurilor, duce la cumplite manifestări de
indiferenţă faţă de semeni şi faţă de natură.
Totodată, dezvoltarea tehnologiei moderne şi a farmacologiei vin în
întâmpinarea năzuinţei general-umane de a evita neplăcerea. Confortul
modern este perceput de noi ca ceva de la sine înţeles, astfel încât am deve-
nit dependenţi de el. Prin stăpânirea progresiva a mediului înconjurător,
omul a modificat echilibrul natural plăcereneplăcere în direcţia unei sensi-
bilizări crescânde faţă de orice situaţie provocatoare de neplăcere şi a unei
atenuări corespunzătoare a receptării situaţiilor provocatoare de plăcere, cu
consecinţe deosebit de nocive pentru individ şi societate.

5. Decăderea genetică
Degradarea genetică se produce din numeroase cauze, unele de
natura socială, culturală, religioasă, dar altele din cauze legate de degrada-
rea şi poluarea mediului (hrană, aer, apă).
Pe lângă aceasta, în prezent se pune accent pe modurile de compor-
tare însuşite, pierzându-se din vedere modurile de comportament înnăscute
unele extrem de necesare.

6. Pierderea tradiţiei

16
 Modificările în structura familiei, scăderea rolului religiei în socie-
tate, creşterea influenţei ştiinţei şi tehnologiei, modelele culturale occiden-
tale, toate acestea conduc spre ruptura de tradiţie, care se însumează în mod
periculos cu perturbarea implicării umane şi determină deteriorarea drama-
tică a comportamentului uman.

7. Receptivitatea la îndoctrinare
Un slab exerciţiu mintal, lipsa de discernământ, proasta informare şi
carenţele de educaţie şi de comportament dau posibilitatea celor care utili-
zează manipularea opiniei publice să aibă succes. Manipulatorii, prin
tehnici învăţate, falsifică foarte uşor realitatea, prezentând-o apoi prin
prisma lor şi impunând un anumit tip de reacţie emotivă exagerată din
partea opiniei publice, coalizată într-un aşa-zis scop benefic.
Faptul că toţi oamenii au dreptul la aceleaşi posibilităţi de
dezvoltare este un adevăr etic, însă cu mare uşurinţa el este răstălmăcit
într-un neadevăr, care afirmă că toţi oamenii ar avea, în mod potenţial,
aceeaşi valoare.
Toate fenomenele de dezumanizare şi alienare fac ca masele să poată
fi mai uşor manipulate de cei interesaţi: producători de diferite bunuri mate-
riale şi servicii, politicieni etc., condiţionându-i pe oameni şi făcând din ei
nişte supuşi lipsiţi de minte şi de apărare.

8. Armele nucleare
Comparând ameninţarea omenirii prin armele nucleare cu consecin-
ţele pe care le suporta din cauza celorlalte şapte păcate, eşti silit să recunoşti
că, dintre toate cele opt păcate, acesta poate fi cel mai uşor evitat: dacă nu
produci şi nu foloseşti arme nucleare, totul este mai simplu, omul şi natura
nu au de suferit. Fără dorinţa de supremaţie şi competiţie, fără orgolii fals
patriotice şi cu multă reţinere şi înţelepciune această problemă nu ar exista.
Omenirea, privită ca specie biologică, pare să-şi fi pierdut firescul
instinct de conservare. Un rău cu multe chipuri ameninţă dezvoltarea
noastră şi, în acelaşi timp, este tocmai rezultatul acestei dezvoltări, deci,
recapitulând: suprapopularea, distrugerea mediului natural, competiţia
umană acerbă, atrofierea simţurilor, degradarea genetică, ruptura de
tradiţie, receptivitatea la îndoctrinare, cursa înarmărilor ş.a.
În prezent, natura se găseşte, în mod evident, în faţa unui declin eco-
logic, în care factorul antropic a avut rolul determinant, ca agent de dete-
riorare prin mijloace directe sau indirecte, multiple şi complexe, apropiate
sau îndepărtate în timp, în acest context înscriindu-se:
- deteriorarea ecosistemelor prin eroziune;
- deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice (defrişarea
pădurilor, suprapăşunat, supraexploatarea resurselor oceanice etc.);
- deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem;

17
- deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale;
- deteriorarea prin poluare artificială, ca urmare a dezvoltării industriei
şi transporturilor. (Reamintim că, în afară de poluarea artificială, există şi
poluarea naturală care prezintă drept caracteristică reversibilitatea efec-
telor, păstrarea ciclurilor vitale biologice şi biochimice ce permit reface-
rea naturii, ea fiind, timp de miliarde de ani, principalul factor modelator
al climei şi reliefului, în această categorie intrând: erupţiile vulcanice,
cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren, eroziunea solului produsă
de vânt şi apă, cometele şi meteoriţii, incendiile spontane de vegetaţie
datorate temperaturilor înalte, reziduurile vegetale şi animale etc.)
În toate aceste situaţii, acţiunea omului a avut la origine un scop
"lăudabil"  "cucerirea naturii", efectele sunt însă, de cele mai multe ori,
acute, deteriorarea ecosistemelor fiind, în prezent, ireversibilă.

BIBLIOGRAFIE
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Februarie/Florea%20Viorica%20Torii%20-
%20Etica%20si%20educatie%20ecologica-o%20abordare%20interdisciplinara/rezumat
%20teza.pdf
http://greenly.ro/viata-eco/legaturi-profunde-natura-psihologia-mediului-religie-educatie/
http://www.scribd.com/doc/25962177/Teorii-etice-%C8%99i-probleme-etice-privind-
mediul
http://www.scrigroup.com/geografie/ecologie-mediu/ETICA-DE-MEDIU12898.php
http://www.scribd.com/doc/76507932/Etica-mediului

Seminar 9
Seminarul va avea la bază dezbaterea filmului documentar "Ceasul
al 11-lea (The 11th Hour)" (2007), pentru care bibliografia minimă este:

http://www.filmedocumentare.com/al-11-lea-ceas/

iar pentru curs 8

http://www.ddotomen.com/2014/01/07/an-inconvenient-truth-full-movie/

18