CURS 11

PROBLEME ETICE PRIVIND MEDIUL

(după Mihaela Frunză)

Din cele discutate anterior se conturează două poziţii diametral

opuse: poziţia antropocentrică, în care accentul cade pe om, şi poziţia
ecocentrică, în care accentul cade pe viaţa tuturor vieţuitoarelor.
În general, întrebările de la care se porneşte atunci când se discută
despre etica mediului sunt următoarele: În ce fel poate fi constituită o etică
a mediului? Cum poate fi justificată o etică a mediului?
Robert Elliot propune cinci variante de constituire şi justificare a
eticii mediului, pe care le-am mai amintit anterior:

 ETICA CENTRATĂ PE OAMENI (antropocentrism)

Această etică centrată pe oameni consideră că exclusiv oamenii sunt
semnificativi din punct de vedere moral, în consecinţă, politicile de mediu
pot fi evaluate doar pe baza felului în care ele îi afectează sau nu pe oameni.
Justificare: oamenii sunt consideraţi a fi semnificativi din punct de
vedere moral datorită faptului că au diverse interese care pot fi respectate
sau, din contră, încălcate. Aceste interese se bazează pe diverse capacităţi:
capacitatea de a experimenta plăcere sau durere, de a raţiona, de a alege
liber etc., dar, din păcate, şi de a face rău oricui aproape fără sancţiuni.

 ETICA CENTRATĂ PE ANIMALE (zoocentrism)

Această etică centrată pe animale ia în considerare din punct de
vedere moral şi animalele, considerându-le importante individual, nu doar
ca specie. Există diferite variante ale acestui tip de etică în privinţa impor-
tanţei morale a diferitelor tipuri de animale. Unele consideră că toate
animalele au o importanţă morală egală, altele că importanţa acestora
variază în funcţie de complexitatea respectivelor animale.
Justificare: se poate susţine că şi animalele au anumite interese sau
că şi animalele au anumite însuşiri care le conferă o valoare intrinsecă.
Un exemplu de etică centrată pe animale este cea a lui Peter Singer,
prezentată în lucrarea "Eliberarea animalelor".

 ETICA CENTRATĂ PE VIAŢĂ (biocentrism)

Această etică poate include şi plantele, algele, organismele mono-
celulare. Extensia sa propriu-zisă depinde de răspunsul la întrebarea "ce
este viaţa?" În varianta cea mai extinsă, viaţa este definită ca fiind un sis-
tem autoreglant care încearcă să îndeplinească anumite scopuri. Nici aici nu
toate creaturile au importanţă egală. Criteriul poate fi şi în acest caz com-

1
plexitatea sau consecinţele posibilei lor dispariţii. Există şi variante de ega-
litarism biotic care susţin că orice fiinţă vie are aceleaşi drepturi ca şi alte
fiinţe vii.
Justificare: toate fiinţele vii au anumite interese sau anumite proprie-
tăţi (complexitate, frumuseţe, raritate, vechime ş.a.) care le fac importante.

 "EVERYTHING ETHICS" – DREPTURI PENTRU PIETRE?

Această etică include şi ne-viul  creaturile lipsite de viaţă, nu dato-
rită bănuielii existenţei unei vieţi ascunse, ci datorită semnificaţiei morale a
prezervării formei şi conţinutului lor. De exemplu, dacă testarea unui nou
tip de rachetă implică distrugerea unui asteroid, susţinătorii acestei etici vor
întreba dacă nu cumva asteroidul ca atare are anumite proprietăţi (ex. armo-
nie, complexitate, structură etc.) care pledează pentru non-distrugerea sa.

 HOLISMUL ECOLOGIC (ecocentrism)

Holismul ecologic este cel care consideră că sunt semnificative din
punct de vedere moral atât biosfera ca întreg, cât şi ecosistemele care o
alcătuiesc. Oamenii, ca şi celelalte vieţuitoare nu sunt semnificativi din
punct de vedere moral ca indivizi în această perspectivă, ci doar ca părţi ale
întregului biotic din care fac parte. Adepţii acestui curent consideră că
numai cu această viziune poate fi protejat mediul înconjurător.
Un exemplu de etică holistă este cea a lui Aldo Leopold reprezentată
de "etica Pământului".

Teoria Gaia şi câteva filosofii privind planeta şi mediul

Aspecte etice ale teoriei Gaia. Teoria Gaia a fost dezvoltată de către
cercetătorul englez în domeniul ecologiei James Lovelock, în anii '70.
Pământul (mai precis o anumită zonă îngustă, de câţiva kilometri
grosime, situată de o parte şi de alta a suprafeţei sale) este un super-
organism  denumit de autor Gaia (după zeiţa Pământului la grecii antici)
care menţine condiţiile optime de mediu necesare pentru existenţa şi bună-
starea fiinţelor vii care îl alcătuiesc.
La mijlocul anilor '70, Lovelock îşi rezuma concepţia astfel: teoria
Gaia spune că temperatura, starea de oxidare, aciditatea şi unele
proprietăţi ale rocilor şi ale apei se păstrează constante şi această stare
este menţinută prin procese active, de feed-back, realizate de biosferă în
mod automat.
Cu timpul, conceptul propus de Lovelock a evoluat, teoria Gaia
ramificându-se în mai multe variante, diferite între ele prin perspectiva
asupra controlului exercitat de biosfera.
 Ipoteza optimizării: conform căreia viaţa de pe Pământ controlează
activ condiţiile ambientale, inclusiv aspectele pur fizice, ca temperatura,
compoziţia atmosferei, aciditatea oceanelor etc., astfel încât condiţiile de pe
Pământ să rămână optime pentru viaţă.

2
 Ipoteza autoreglării (sau a homeostaziei) stipulează că viaţa nu ar
optimiza activ condiţiile de mediu, ci mai degrabă ar furniza un feed-back
negativ (reacţii de răspuns prin care un sistem se opune modificărilor, ceea
ce duce la atenuarea acestor modificări.
 Ipoteza superorganismului Gaia spune că Pământul nu este doar o
planetă care găzduieşte viaţa, ci este el însuşi viu. Conform acestei interpre-
tări, Terra ar fi un superorganism uriaş, un corp viu enorm, capabil să-şi
regleze procesele vitale întocmai ca orice organism viu obişnuit, doar că la
o scara imensă, planetară: "relaţia dintre noi oamenii şi Gaia este asemănă-
toare cu cea dintre nişte celule şi corpul din care ele fac parte fără a fi
indispensabile; depinde de noi dacă ne dedicăm bunăstării întregului corp
sau ca nişte celule mutante, uitam de restul organismului, ba chiar îi facem
rău" (James Lovelock).
Există multe filosofii folosite în prezent pentru descrierea eticii de
mediu.
Una dintre acestea, formulată de Gifford Pinchot, este conserva-
ţionismul. Baza pentru această idee este că viaţa salbatică este o resursă ce
trebuie folosită, dar şi protejată, în acelaşi timp. Sistemul de valori exprimat
în această filosofie pune nevoile oamenilor deasupra tuturor. Viaţa sălbatică,
astfel, nu primeşte suport moral, în afară de nevoia de a fi disponibilă
pentru consumul uman, însă într-o manieră durabilă. Conservaţioniştii
doresc protejarea zonelor naturale şi salbatice, pentru a asigura existenţa
viitoare a ariilor în scopul unei folosinţe umane îndelungate. Sarcina care
reiese este de a “practica şi promova utilizarea responsabilă a ecosistemelor
şi resurselor Pamântului”.
O altă filosofie, prezentă în scrierile lui Henry David Thoreau şi John
Muir, este rezervaţionismul. Această filosofie promovează ideea că natura
este menită să fie experimentată şi să bucure omul, fiind de datoria noastră
să protejăm viaţa salbatică pentru bucuria noastră viitoare. Această filosofie
plasează încă o dată valoarea naturii în modul de utilizare a acesteia de către
om, însă este dirijată către o utilizare blândă a naturii, mai degrabă decât
către folosirea durabilă a resurselor.
O a treia filosofie privind etica de mediu, dezvoltată în ultimele
decenii, a fost denumită ecologie profundă de către Arne Naess. Ecologia
profundă extinde baza moralităţii, pentru a include toată viaţa de pe Pământ,
inclusiv plantele şi animalele. Conform acestei filosofii, deciziile trebuie
luate în conformitate cu alte puncte de vedere, nu numai cele umane. În
anumite privinţe aceasta nu este o etică nouă; ea este similară cu filosofia
expusă de americanii nativi şi de alte culturi vechi şi civilizaţii evoluate ale
lumii. Cea mai faimoasă organizaţie ce adoptă ecologia profundă este Earth
First! Sloganul său este “Niciun compromis în apărarea Mamei Natură” şi
ideile sale, adesea exprimate violent, sunt că Pământul trebuie apărat de

3
dezvoltare pentru binele său şi pentru sănătatea tuturor ecosistemelor sale.
O altă filosofie, denumită ecologie socială, pune mare valoare pe
existenţa umană, în condiţiile în care este recunoscută unicitatea naturii. Ea
identifică interacţiile umane ca problema esenţială ce trebuie rezolvată.
Scopul său final este de a crea un cadru în care oamenii să interacţioneze
între ei şi cu mediul într-o manieră responsabilă (Knauer, 1997).
Toate aceste filosofii prezentate au un element în comun – toţi oame-
nii au responsabilitatea de a minimiza pe cât posibil impactul lor asupra
mediului. Aceasta include organizaţiile şi afacerile. De la revoluţia indus-
trială, societăţi din toată lumea şi-au pus speranţele în îmbogăţire econo-
mică nelimitată, dorinţa de creştere economică sporind aproape la fel de
mult cu cea de practicare formală a religiei (Stead, 1996).

Valoarea ariilor sălbatice (după William Godfrey Smith)

În această dezbatere, în primul rând trebuie să ne punem problema cu
privire la ce raţiuni putem avansa în favoarea ideii că sălbăticia este ceva ce
ar trebui considerat valoros.
Există două moduri în care judecăm ceva ca fiind valoros.
S-ar putea ca lucrul despre care vorbim să fie bun sau valoros din
pricina unui alt lucru pe care îl considerăm ca fiind valoros. În acest caz,
lucrul nu este considerat valoros în sine, iar valoarea este atribuită unui
lucru ca mijloc către un scop valoros şi nu unui scop în sine. Astfel de
valori sunt numite în mod obişnuit valori instrumentale.
Nu tot ceea ce considerăm a fi bun sau valoros pentru noi, poate fi
bun sau valoros pentru altcineva; valorile noastre trebuie să se întemeieze
pe ceva ce este considerat a fi bun sau valoros în sine. Astfel de lucruri se
numesc intrinsec valoroase sau valori intrinseci. Este un fapt istoric că
acele lucruri care au fost considerate intrinsec valoroase în cadrul tradiţiei
gândirii occidentale au fost aproape întotdeauna asumate a fi stări sau con-
diţii ale persoanei umane, precum: fericirea, plăcerea, bogăţia, cunoaşterea
sau auto-realizarea.
De aici decurge faptul că un pilon central al gândirii morale occiden-
tale este acela că valoarea poate fi atribuită lumii non-umane numai dacă
aceasta contribuie la bunăstarea oamenilor, bunăstare imediată sau foarte
uşor previzibilă pentru un viitor nu prea îndepărtat. În consecinţă, întreaga
noastră atitudine actuală faţă de mediul natural are o încărcătură antropo-
centrică, fapt ce se reflectă în tipul de justificări ce se aduc în mod obişnuit
în favoarea prezervării mediului natural.
Totuşi, un număr important de gânditori, mai ales pe parcursul
ultimilor 20-30 de ani, au semnalat faptul că moralitatea noastră
antropocentrică este, de fapt, inadecvată ca bază satisfăcătoare pentru o
filosofie morală a obligaţiei ecologice. Din acest motiv auzim, nu rareori,
faptul că este nevoie de o "nouă moralitate", care nu peste multă vreme îşi

4
va face simţită prezenţa şi la noi.
Un cadru moral nou, adică o nouă reţea de obligaţii şi datorii recu-
noscute, nu este ceva ce poate fi produs pentru a satisface o nevoie doar vag
resimţită. Sarcina de a articula o moralitate corect fundamentată, o filozofie
care nu are la bază antropocentrismul şi care să ofere justificări satisfăcă-
toare pentru grija şi obligaţiile noastre faţă de natură poate fi considerată
una dintre cele mai urgente sarcini cu care se confruntă gândirea morală în
prezent. Această sarcină implică o regândire a atitudinilor tradiţionale pe
care le considerăm a fi "normale, evidente şi fireşti, deci, dincolo de orice
îndoială, corecte (?!)", iar ceva atât de radial nu poate să apară imediat şi să
se propage în masele largi instantaneu.
În absenţa unei moralităţi ecologice uşor de înţeles şi convingătoare
şi a unei credinţe adevărate în Dumnezeu, nu a uneia îmbrăcată într-un
înveliş religios şi tradiţionalist, se revine, în mod natural, înapoi la justifi-
cări instrumentale ale preocupării noastre pentru mediul natural şi pentru
prezervarea ariilor sălbatice şi a diverselor specii de animale.

În principiu, se pot identifica câteva variante majore de justificare

instrumentală pentru prezervarea sălbăticiei, unde prin sălbăticie se
înţelege orice parte rezonabil de mare de teren, împreună cu comunitatea ei
de animale şi plante, care nu a fost în mod esenţial modificată de către
oameni şi, în particular, de tehnologia umană. În mod obişnuit sălbăticia şi
natura sunt puse în contrast cu mediul artificial sau domesticit.
Prima atitudine privitoare la sălbăticie, expusă de către conservaţio-
nişti, este cea numită viziunea "catedrală". Aceasta este viziunea potrivit
căreia ariile sălbatice oferă o oportunitate vitală omului pentru renaşterea
spirituală, regenerarea morală şi încântarea estetică. În acest sens, savura-
rea sălbăticiei este comparată adeseori cu o experienţă religioasă sau mis-
tică.
Prezervarea ariilor sălbatice, magnifice pentru cei ce subscriu acestei
viziuni, este deci esenţială pentru bunăstarea umană, iar distrugerea ei este
concepută ca un act de vandalism, comparabil cu distrugerea unui edificiu
uman excepţional precum Taj Mahal-ul sau Palatul Versailles.
În măsura în care viziunea "catedrală" susţine că valoarea derivă
doar din satisfacţia umană dobândită prin contemplare, această viziune este
clar instrumentală. Se apropie însă adeseori de atitudinea valorii intrinseci,
în măsura în care apare sentimentul că este important că ea există pur şi
simplu pentru a fi contemplată, indiferent dacă cineva profită sau nu de pe
urma acestui fapt.
Să presupunem, de exemplu, că o anumită arie sălbatică este atât de
dezechilibrată, încât cea mai mică intervenţie umană sau contact cu omul ar
duce inevitabil la distrugerea acesteia. Cei care susţin că aria ar fi trebuit,
oricum, să fie prezervată, chiar dacă nu ar fi fost contemplată de nimeni, îi

5
atribuie cert o valoare intrinsecă.
Viziunea "catedrală" privitoare la sălbăticie reprezintă de fapt o ino-
vaţie relativ recentă în gândirea occidentală. Atitudinea greco-romană a
fost, în general vorbind, atitudinea occidentală predominantă înainte de
secolele XVIII şi XIX şi a constat în a vedea natura sălbatică ca
ameninţătoare sau alarmantă, atitudine ce se reflectă încă în uzul figurat al
expresiei sălbăticie, însemnând o stare periculoasă, care trebuie evitată, prin
supunere şi domesticire.
A doua justificare instrumentală a valorii sălbăticiei este ceea ce am
putea numi argumentul "laboratorului". Acesta este argumentul conform
căruia ariile sălbatice reprezintă un obiect de studiu vital pentru cercetarea
ştiinţifică, cercetare ce ne permite înţelegerea complexelor interdependenţe
ale sistemelor biologice, modul lor de schimbare şi dezvoltare, ciclurile lor
energetice, sursa stabilităţii lor etc. Dacă este să înţelegem propriile noastre
dependenţe biologice, avem nevoie în mod necesar de sistemele naturale
pentru a ne informa despre legile biologice pe care le încălcăm.
A treia justificare instrumentală este argumentul "silozului", care
subliniază faptul că un motiv excelent pentru a prezerva intacte arii extinse
din mediul natural este că astfel prezervăm un stoc de diversitate genetică,
ce este prudent să fie menţinut ca rezervă în cazul în care ceva nu ar merge
bine cu sistemul biologic simplificat actual, care este agricultura.
Mai departe, există şi observaţia înrudită conform căreia nu există
niciun mod de a anticipa nevoile noastre viitoare ori aplicaţiile viitoare ale
plantelor aparent nefolositoare, care s-ar putea dovedi, de exemplu, sursa
unei substanţe farmaceutice valoroase  un tratament salvator pentru o
boală umană gravă. Acest argument poate fi numit argumentul "ierbii
rare" şi el reprezintă o altă justificare instrumentală pentru prezervarea
sălbăticiei.
Ultima justificare instrumentală care ar trebui menţionată este argu-
mentul "gimnaziului", ce priveşte prezervarea sălbăticiei ca fiind impor-
tantă pentru activităţi sportive sau recreaţionale.
O problemă evidentă ce apare cu aceste argumente instrumentale este
că variatele activităţi pe care ele vor să le justifice nu se pot reconcilia
mereu unele cu altele. Interesele iubitorilor sălbăticiei ce subscriu viziunii
"catedrală" nu sunt mereu reconciliabile cu cele ale turiştilor obişnuiţi aflaţi
în vacanţă. Şi mai evident este conflictul dintre folosirea recreaţională a săl-
băticiei şi interesele minerului, fermierului sau comerciantului de cherestea.
Conflictul de interese pe care îl întâlnim aici este unul pe care este natural
să încercăm să îl rezolvăm prin calculul economic al costurilor şi benefi-
ciilor.
Atâta timp cât se crede că valoarea sistemelor naturale depinde în
întregime de valori instrumentale este natural să presupunem că putem solu-

6
ţiona conflictele de interese într-un cadru de referinţă obiectiv, prin estima-
rea satisfacţiei umane care s-ar câştiga prin prezervarea sălbăticiei şi prin
compararea acestora cu câştigul rezultat de pe urma activităţilor ce ar duce
la modificarea ei substanţială, la domesticirea şi, poate, la distrugerea ei.
Credinţa că toate valorile sunt comensurabile, astfel încât nu există în
principiu nicio problemă în a oferi o soluţie satisfăcătoare a conflictelor de
valori implică asumpţia că ştiinţele sociale cantitative, în special economia,
pot oferi un cadru de referinţă obiectiv în care toate conflictele de interese
pot fi rezolvate satisfăcător. Ar trebui totuşi să observăm că în aplicarea
analizei costbeneficiu se presupune că numai anumite valori pot fi cuanti-
ficabile şi că numai anumite interese pot fi reprezentate (întotdeauna cele
umane şi, mai mult, interesele celor cu bani).
Acest fapt este trivial, dar are consecinţe substanţiale, întrucât există
cel puţin trei categorii de valori şi interese ce este foarte probabil să nu fie
luate adecvat în considerare sau chiar ignorate. În primul rând, sunt intere-
sele celor ce sunt distribuiţi prea larg pe o anumită arie sau afectaţi numai
accidental de-a lungul timpului. În al doilea rând, sunt interesele persoane-
lor care încă nu există, adică a generaţiilor viitoare, care în mod clar sunt
afectate de politicile actuale, dar care nu îşi pot apăra interesele. În al treilea
rând sunt interesele care nu sunt asociate cu oameni, cum ar fi drepturile
animalelor şi plantelor.
Chiar dacă ne restrângem atenţia la clasa intereselor umane, ar trebui
să fim precauţi atunci când respingem ca irelevante interesele generaţiilor
viitoare. Interesele acestor generaţii sunt, de cele mai multe ori, ignorate nu
pentru că nu ar exista sau ar fi irelevante, ci pentru că pur şi simplu nu ştim
cum să ataşăm o valoare intereselor lor. Adeseori se consideră că dacă ceva
nu poate fi cuantificat atunci nu există. Dar această strategie nu este corectă.
Dacă nu se poate, în principiu, face dreptate intereselor generaţiilor viitoare,
atunci ar trebui abandonată ideea că calculul economic costbeneficii se
poate aplica pentru a rezolva toate conflictele de interese.
Rezultă astfel că justificarea instrumentală a valorii naturii sălbatice
este problematică şi ar trebui înlocuită cu o altfel de justificare.

Valoarea speciilor – Biodiversitatea

Prin biodiversitate, în general, se înţelege diversitatea faunei şi florei.
În particular, atunci când se discută despre biodiversitate se are în vedere
diversitatea speciilor, dar şi a ecosistemelor sau diversitatea genetică la
nivel microbiologic.
Specialiştii consideră că, în următorii 30 de ani, 20% din numărul
speciilor va dispărea. Este unanim recunoscut faptul că dispariţia în masă a
unor specii este un lucru extrem de grav. Dar în ce sens? Este rău pentru că
oamenii sunt afectaţi? Sau este şi un rău în sine? Avem vreo datorie faţă de
acele specii?
În continuare sunt prezentare atât răspunsuri care merg pe linia valo-

7
rii instrumentale a speciilor, cât şi răspunsuri ce implică faptul că speciile au
o valoare în sine, o valoare intrinsecă.
Să încercăm un răspuns. Biodiversitatea trebuie protejată pentru că
diverse specii sunt folositoare omului: fie ca hrană, fie pentru că pot fi folo-
site medical sau tehnologic. Ca atare, se poate formula un argument pentru
protecţia speciilor plecând de la beneficiile posibile pentru oameni pe care
le pot aduce diverse specii.
Însă, deoarece numai o parte infimă dintre specii este previzibil utilă
oamenilor, iar unele dintre specii sunt chiar dăunătoare, cineva ar putea for-
mula şi un argument în favoarea distrugerii biodiversităţii. În acest caz
răspunsul este că, chiar dacă multe specii nu sunt în mod direct, nemijlocit
utile oamenilor, în mod indirect ele sunt deosebit de necesare, hrănindu-le
pe cele utile. Dispariţia unui mare număr de specii ar însemna distrugerea
ecosistemului planetar sau, în cel mai bun caz, grave dezechilibre.
Biodiversitatea are o valoare estetică, o specie putând fi comparată
cu o operă de artă, de asemenea, are şi o valoare instrumentală din perspec-
tiva cunoaşterii. Studiind diverse specii, putem afla ceva şi despre trecutul
Pământului şi despre viaţă: cum se dezvoltă, cum se diversifică etc. Cunoaş-
terea este uneori un scop în sine (cunoaştere doar de dragul de a şti), iar
biodiversitatea este o carte vie a naturii.
Dacă există specii fără nicio valoare pentru oameni, atunci există
motive să le protejăm? Conceptul de datorie către specii este mai problema-
tic decât cel de datorie pentru indivizii dintr-o specie, deoarece speciile sunt
entităţi abstracte şi, într-o anumită măsură, delimitate convenţional.
Criterii pentru de delimitarea unei specii: morfologic (aceeaşi anato-
mie şi aceleaşi funcţii), biologic (dacă acele organisme se pot împerechea),
evoluţionist (dacă organismele au aceiaşi descendenţă istorică) şi genetic
(dacă au un genom comun). În unele cazuri dificultatea de a delimita o spe-
cie are consecinţe nefaste pentru ea. Dar dacă este ceva convenţional,
atunci de ce ne-ar interesa prezervarea speciilor mai degrabă decât a
indivizilor care fac parte din specii? Pe de altă parte, poate este mai grav să
distrugi specia decât câţiva indivizi ai unei specii. Una este să distrugi
câţiva fluturi şi alta este să distrugi ultimii fluturi dintr-o specie.
De-a lungul istoriei speciile au apărut şi au dispărut într-un ritm mai
lent sau mai rapid. Dar dacă speciile dispar şi apar de la sine, atunci de ce
distrugerea speciilor de către om este un lucru rău în sine? Răspunsul este
că dacă o specie dispare de la sine, atunci acest lucru se întâmplă în cadrul
unui proces mai larg de speciaţie (de producere a speciilor). Distrugerea de
către om nu măreşte speciaţia, ci din contră. Activităţile umane duc la dis-
pariţia speciilor într-un ritm neegalat până acum în istoria naturală a Pămân-
tului. Evoluţia este un proces benefic. Distrugerea produsă de către om este
un proces negativ ce sărăceşte biodiversitatea pe termen lung sau chiar defi-
nitiv.

8
Drepturile animalelor
Majoritatea oamenilor cred că animalele pot simţi durere şi plăcere şi
că au anumite dorinţe şi interese specifice. De asemenea, consideră că nu
este moral corect să provocăm suferinţă gratuită animalelor. Cu toate aces-
tea, destul de puţine persoane sunt vegetariene. Dar, dacă mănâncă carne,
atunci sunt de acord, în mod indirect, cu uciderea animalelor şi a modalităţii
în care acest lucru se întâmplă. Întrucât oricine suferă puternic când este
omorât, deci şi animalele, înseamnă că majoritatea oamenilor nu au un com-
portament corect şi moral ecologic.
Adepţii emancipării animalelor consideră că acceptarea uciderii
animalelor este un comportament imoral şi că ar trebui să se recunoască
explicit că animalele au drepturi, printre care cel mai important: dreptul la
viaţă.
Pus în faţa unui astfel de raţionament, cineva necunoscător s-ar putea
să se întrebe, pe de o parte, dacă într-adevăr animalele pot simţi durerea
sau plăcere şi dacă au anumite dorinţe şi interese. Pe de altă parte, s-ar
putea întreba dacă faptul că animalele simt, înseamnă că ele au automat
anumite drepturi. Cineva ar putea susţine că, chiar dacă animalele pot simţi
durere, numai durerea gratuită este cea care ni se pare că ar trebui evitată,
adică durerea produsă animalelor atunci când sunt ucise ar trebui eliminată
pe cât posibil. Credem că avem nevoie de carne, aşa că uciderea animalelor
pare a fi justificată. Vegetarienii, din ce în ce mai numeroşi astăzi pe plan
mondial, susţin însă că nevoia de carne este supraapreciată şi atrag atenţia
că, de fapt, suntem prea tradiţionalişti, egoişti şi indolenţi.
Mulţi consideră că ar trebui să se discute diferenţiat despre animale,
dat fiind faptul că ne comportăm diferit faţă de diferite specii. Cu cât mem-
brii unei specii au un comportament mai complex, cu atât se consideră că au
şi dorinţe şi interese mai complexe. Câinii, delfinii, elefanţii, maimuţele, dar
şi porumbeii, ciorile, albinele sau furnicile au un astfel de comportament.
Ca atare, pare că ar trebui să le acordăm un statul moral superior compara-
tiv cu cel pe care îl acordăm, să spunem, găinilor, peştilor sau fluturilor.
Adepţii emancipării animalelor replică însă că nu contează nivelul
complexităţii, ci numai dacă o fiinţă poate simţi şi dacă are anumite interese
specifice. Limita de la care complexitatea unui comportament devine rele-
vantă moral nu poate fi decât arbitrar trasată. Ca atare, ar trebui să acordăm
tuturor animalelor anumite drepturi, printre care şi cel mai important dintre
acestea: dreptul la viaţă. Poate avea însă o fiinţă care, cum cred unii, nu
poate raţiona dreptul la viaţă? Copiii mici par a fi astfel de fiinţe, la fel fiin-
ţele umane cu handicap mintal, precum şi alte categorii de bolnavi, per-
soane cu dizabilităţi, dar şi primitivii din unele triburi din Africa, din regiu-
nea Amazonului sau de pe unele insule din Pacific.
O problemă care se discută în legătură cu drepturile animalelor pri-

9
veşte definiţia dreptului moral. Unii autori susţin că cineva are drepturi
numai dacă poate pretinde de la membrii comunităţii din care face parte
aceste drepturi. Alţii consideră că, mai degrabă, drepturile sunt conferite de
indivizi unii altora. Vegetarienii susţin cea de a doua variantă. Însă, rămâne
întrebarea dacă capacitatea de a simţi este suficientă pentru a acorda cuiva
dreptul la viaţă. Unii aleg răspunsul negativ: acordăm semenilor noştri drep-
tul la viaţă, deoarece avem aceleaşi interese pe care le considerăm valoroase
ca şi ei. Vrem, printre altele, să cunoaştem, să comunicăm şi să avem unii
cu alţii diferite relaţii. Considerăm că este important ca orice fiinţă să aibă
şansa de a-şi actualiza potenţialul, însă cutumele nu ne spun că este impor-
tant ca animalele să-şi actualizeze potenţialul, să-şi exploreze posibilităţile,
dar lucrurile încet, încet se schimbă în favoarea animalelor, iar viitorul va fi
complet diferit de prezent.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor (scrisă în 1998,
adică la cincizeci de ani de la adoptarea de către ONU a Declaraţiei Drep-
turilor Omului), provenită din cercurile reprezentanţilor ecologiei profunde,
se scrie printre altele: "Diferenţa prin ea însăşi, la fel ca şi diferenţa rasială,
nu poate să slujească drept justificare exploatării sau opresiunii deliberate a
animalelor în numele ştiinţei, sportului, alimentaţiei, interesului economic
ori a oricărui alt considerent al speciei umane". După modelul "rasist" a
apărut construcţia "specist", adică cel care se foloseşte de speciile animale
în scopurile de mai sus, fără a resimţi vreo remuşcare sau vreo restricţie
morală.

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR ANIMALELOR

Preambul:
- Considerăm că VIAŢA este unică, iar toate fiinţele au origine comună şi
s-au diferenţiat în decursul evoluţiei speciilor.
- Considerăm că orice fiinţă vie are drepturi naturale, orice animal dotat cu
sistem nervos are drepturile sale specifice.
- Considerăm că dispreţuirea sau simpla nerecunoaştere a acestor drepturi
naturale provoacă grave prejudicii naturii şi conduc omul la crime
împotriva animalelor.
- Considerăm că o coexistenţă a speciilor în lume implică recunoaşterea de
către specia umană a dreptului la existenţă a celorlalte specii.
- Considerăm că respectul omului faţă de animale este inseparabil de res-
pectul reciproc pe care trebuie să şi-l acordă oamenii.

Se proclamă următoarele:

10
Articolul 1
Toate animalele au în mod egal dreptul la existenţă în cadrul echili-
brului ecologic. Această egalitate nu exclude diversitatea speciilor şi
indivizilor.

Articolul 2
Orice formă de viaţă animală are dreptul la respect.

Articolul 3
1. Niciun animal nu trebuie supus unor tratamente brutale sau unor acte
de cruzime.
2. Dacă este necesară sacrificarea unui animal, ea trebuie să fie instan-
tanee şi nedureroasă.
3. Animalul mort trebuie tratat cu decenţă.

Articolul 4
1. Animalul sălbatic are dreptul de a trăi şi de a se reproduce liber în
mediul său natural.
2. Privarea de libertate îndelungată, vânătoarea şi pescuitul sportiv, pre-
cum şi orice folosire a animalului sălbatic în alte scopuri decât cele
vitale sunt contrare drepturilor sale fundamentale.

Articolul 5
1. Orice animal dependent de om are dreptul la îngrijire.
2. În niciun caz el nu trebuie abandonat sau sacrificat în mod nejusti-
ficat.
3. Toate formele de creştere şi utilizare a animalelor trebuie să respecte
fiziologia şi comportamentul proprii speciei respective.
4. Expoziţiile, spectacolele şi filmele care folosesc animale trebuie să le
respecte demnitatea şi să nu comporte violenţă faţă de ele.

Articolul 6
1. Experimentele pe animale care implică suferinţa fizică sau psihică
violează drepturile animalelor.
2. Metodele alternative trebuie dezvoltate şi implementate sistematic.

Articolul 7
Sacrificarea oricărui animal care nu este absolut necesară, precum şi
orice decizie care duce la un asemenea act constituie o CRIMĂ şi tre-
buie pedepsită ca atare.

Articolul 8
1. Orice act care pune în pericol supravieţuirea unei specii sălbatice,
precum şi orice decizie ce duce la un asemenea act constituie o CRIMĂ
împotriva speciei.

11
 2. Masacrarea animalelor sălbatice, poluarea şi distrugerea biotopurilor
sunt considerate CRIME.

Articolul 9
1. Statutul legal al animalelor, precum şi drepturile lor trebuie să fie
recunoscute prin lege.
2. Protecţia şi salvarea animalelor trebuie reprezentate la nivelul organi-
zaţiilor guvernamentale.

Articolul 10
Educaţia şi instruirea încă din copilărie trebuie să conducă omul la
observarea, înţelegerea şi respectarea tuturor animalelor.

Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor a fost proclamată

în mod solemn la Paris în 15 octombrie 1998, la sediul UNESCO.
România a participat şi a fost semnatară a acestei declaraţii, alături
de marea majoritate a statelor civilizate.

BIBLIOGRAFIE
http://www.scribd.com/doc/25962177/Teorii-etice-%C8%99i-probleme-etice-
privind-mediul
http://www.scribd.com/doc/76507932/Etica-mediului
http://ro.wikipedia.org/wiki/

Lecturi suplimentare:
Robert Elliot, Etica ecologică (pag. 313-322) (internet)
Elliot Sober, Etica mediului (pag. 195-207) (internet)
Elliot Sober, Etica mediului (pag. 208-216) (internet)

Seminar 11
Seminarul va avea la bază dezbaterea filmului documentar "Omul
superior? (The Superior Human?)" (2012), pentru care bibliografia este:

http://documentare.digitalarena.ro/omul-superior-2012/

12