CURS 7

SISTEMUL CATEGORIAL AL ETICII

Pentru început să facem o scurtă recapitulare a câtorva definiţii, rea-

mintind că
- valorile reprezintă ceea ce alegem (ca indivizi sau ca societate) sau cre-
dem că ar merita valorat (de exemplu: justiţia, toleranţa, respectul, adevărul,
libertatea etc.);
- sistemul de valori este modul în care ne organizăm sau ierarhizăm pro-
priile valori şi care ne ghidează în luarea deciziilor;
- virtuţile constituie valorile morale îndreptate spre acţiune;
- regulile morale reprezintă un ghid al acţiunilor noastre care justifică jude-
cata morală şi acţiunile noastre morale;
- principiile etice sunt parte a teoriei normative a eticii care clarifică şi
apără anumite reguli şi/sau judecăţi morale;
- faptul moral este o expresie ce defineşte elementele constitutive, esenţiale
şi specifice ale vieţii morale. Componentele fundamentale ale faptului
moral sunt următoarele: subiectul conştient, manifestarea, valorile care apar
în respectiva manifestare, normele morale, principiile morale şi aprecierea;
- standardele sau normele morale sunt enunţuri cu caracter imperativ prin
care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă ori cum trebuie să fie sau să
nu fie un individ (subiectul conştient) în situaţii repetabile, pentru ca felul
comportamentului său (manifestările) să fie apreciat ca fiind bun de către
semeni sau comunitate. În consecinţă, cerinţele morale ale societăţii se
manifestă sub forma acestor norme de comportament.
Toate normele de orice natură au două forme de expresie. Formele
de expresie sunt semantic opuse, dar sub raport axiologic ele sunt intim
corelate. De pildă: "trebuie sa fii sincer"  pozitiv; "nu trebuie să minţi"
 negativ. Aceste două forme de expresie au şi funcţii opuse în folosirea
lor completă în două situaţii tipice: în procesul educaţional, respectiv în
formularea codurilor etice. Forma pozitivă este stimulativă şi reprezintă o
bază a formării şi afirmării personalităţii libere, în timp ce forma nega-
tivă este constrângătoare, restrictivă, inhibitivă şi are consecinţe inverse.
În sens larg, morala se referă şi conţine atât valorile, cât şi antivalorile
aferente.
Normele morale au de regulă în componenţă două elemente: un
element calitativ, care recomandă ceea ce "e bine să faci" sau ceea ce "e
bine să fii", şi un element imperativ, ce îşi găseşte concretizarea în expre-
sia "trebuie să faci" sau "trebuie să fii".
O altă caracteristică a normelor se referă la obiectivitatea lor, care
provine din faptul că acestea nu sunt voinţa cuiva, ci sunt generate şi se

1
 manifestă datorită unor nevoi obiective ce rezultă din specificul relaţiilor
dintre oameni.
Normele morale pot fi:
- norme generale sau universale, care sunt prezente în toate tipurile de
comunităţi umane, au durabilitate în timp şi influenţează întreaga gamă
de relaţii şi activităţi umane, de pildă: cinstea, demnitatea, sinceritatea,
curajul, loialitatea, generozitatea, buna credinţă etc.;
- norme particulare, care se adresează unor comunităţi umane determi-
nate, cu o anumită variaţie în timp şi influenţează relaţii sau activităţi
umane particulare. În această categorie pot fi incluse normele vieţii de
familie şi mai ales normele morale specifice unor activităţi profesionale,
pe acestea din urmă fundamentându-se deontologia profesională (a
medicilor, a avocaţilor, a contabililor, a profesorilor etc.);
- norme speciale se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi uneori
în ocazii speciale, iar aici putem aminti normele de protocol, regulile de
etichetă, codul manierelor elegante ş.a.

1. Natura, esenţa şi conţinutul sistemului categorial al eticii

În primele cursuri spuneam că etica constituie o reflectare conştientă
a credinţelor noastre morale şi a propriilor atitudini, prin intermediul unor
norme sau principii morale. Etica reprezintă domeniul ştiinţific care se
ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva
principiilor morale şi de asemenea cu rolul lor în viaţa socială. Deci,
etica este disciplina care studiază scopurile, valorile şi principiile morale,
reprezentând teoria generală a moralei. Totodată putem considera că etica
este ştiinţa binelui şi a răului, una dintre întrebările principale din etică
priveşte definiţia binelui moral, iar răspunsurile la întrebarea "Ce este
binele?" iau cel mai adesea forma teoriilor etice.

În conformitate cu natura epistemologică a eticii, demersul etic este

un demers sintetic şi conceptualizat, finalizat prin elaborarea unui sistem de
categorii proprii, cu un conţinut specific. (Reamintim că epistemologia este
teoria cunoaşterii ştiinţifice, ramură a filosofiei care se ocupă cu originile,
natura şi scopurile, metodele şi mijloacele cunoaşterii de tip ştiinţific, iar
epistemologia are la bază două întrebări: ce este cunoaşterea ştiinţifică? şi
cum este posibilă cunoaşterea ştiinţifică?)
Dacă logic, categoriile sunt noţiunile cu cea mai largă sferă de
cuprindere, ele exprimă determinări cu ordinul maxim de generalitate, fiind
genuri limită, definirea lor se face prin descriere, analogie, opoziţie sau enu-
merare, iar ele fundamentează şi explică noţiunile unei clase, filosofic, cate-
goriile sunt un sistem conceptual care reprezintă arhitectura unei concepţii
filosofice. Punctul de vedere filosofic este mai puţin riguros decât cel logic,
acceptând noţiuni cu grade diferite de generalitate.

2
2. Geneza şi conţinutul sistemului categorial al eticii
Sistemul categorial al eticii este un sistem unitar de noţiuni prin
intermediul cărora se reţin şi se exprimă particularităţile imperative ale
raporturilor interumane din perspectiva morală.
Sistemul categorial al eticii este rezultatul grupării sale în jurul unei
categorii centrale: BINELE. Sursa acestei categorii este proiectarea gândirii
umane asupra sensului existenţei sub multiple aspecte. Din această proiec-
ţie, gândirea umană a decantat cel puţin trei categorii fundamentale, care
caracterizează umanitatea:
ADEVĂRUL  categorie supremă a cunoaşterii
FRUMOSUL  categorie supremă estetică
BINELE  categorie supremă morală.
Aceste trei categorii au reprezentat miezul discursului filosofic al
antichităţii, îndeosebi la marii gânditori ai antichităţii greceşti (Socrate, Pla-
ton şi Aristotel) şi au rămas permanenţe ale temelor filosofiei până astăzi.
Determinarea naturii, esenţei şi conţinutului binelui presupune inves-
tigarea sferei vieţii morale şi desprinderea pe această bază a problematicii
fundamentale a eticii:
- necesitatea şi libertatea morală;
- idealul şi realitatea morală;
- sensul vieţii morale, ca sens al vieţii în general.
Această problematică, transpusă în investigaţie teoretică, determină
constituirea categoriilor eticii, având drept categorie de referinţă, BINELE.
Alături de aceasta categorie şi subordonate ei stau celelalte categorii,
pe care le vom grupa după afinităţile de semnificaţii şi rang, astfel:
1. categorii ale sentimentului moral: sensul vieţii, libertatea, fericirea,
dreptatea etc.;
2. categorii ale aprecierii morale: virtutea morală, demnitatea, onoarea,
cinstea, sinceritatea, modestia etc.;
3. categorii ale normativităţii morale: datoria, responsabilitatea, deonto-
logia etc.
Sistemul categorial al eticii este un sistem deschis, iar trecerea în rân-
dul acestuia a unor categorii de graniţă, cum sunt: curajul, cumpătarea, răb-
darea, caritatea, loialitatea, înţelepciunea etc., este dependentă de opţiunea
cercetătorilor, de nivelul la care aceştia fixează nivelul exigenţelor concep-
tuale.
3. Particularităţile sistemului categorial al eticii
Identificarea unor particularităţi ale categoriilor etice ne ajută să înţe-
legem multiplele valenţe ale acestora, ale eticii ca ştiinţa şi ale moralei ca
domeniu al umanului.
1. Caracterul tridimensional: gnoseologic axiologic normativ.
Categoriile eticii sunt obiect al cunoaşterii ştiinţifice, obiect al apre-

3
 cierii, dar şi obiect al reglementării, între cele trei dimensiuni fiind o
strânsă interdependenţă.
2. Caracterul polar, antinomic. Această caracteristică rezultă din
polaritatea valorilor în genere, valorii ataşându-i-se, inevitabil, non-
valoarea sau, altfel spus, valorii pozitive ataşându-i-se valoarea
negativă. Semnificaţia celor două variante este importantă, deoarece,
dacă acceptăm prima variantă, atunci non-valorile nu aparţin lumii
valorilor, deci polaritatea este doar una de asociere, în timp ce dacă
acceptam a doua variantă, atunci polaritatea este proprie lumii valo-
rilor, care cuprinde deopotrivă valoarea pozitivă (binele) şi valoarea
negativă (răul).
3. Caracterul ierarhic. Este indiscutabil faptul ca binele şi răul
reprezintă cuplul categorial de referinţă în etică, iar sub acest cuplu
reprezentăm toate celelalte categorii. Grupându-le după un anumit
criteriu, vom descoperi că şi în interiorul unor clase de categorii se
poate institui o ierarhie. Astfel, sensul vieţii cuprinde fericirea, dato-
ria cuprinde responsabilitatea, virtutea morală cuprinde onoarea etc.
4. Caracterul social şi istoric. Relaţia abstractconcret în institu-
irea categoriilor eticii este una particulară. Toate categoriile eticii au
ca referenţial concret omul şi societatea. Datoria, onoarea, cinstea
etc. nu pot fi detaşate de om şi societate. Ele sunt impuse individului
de către colectivitate, în afara oricărei conceptualizări, iar aducerea
lor în planul cunoaşterii este un fapt secundar. Această caracteristică
este cea care îi determină pe unii filosofi să considere valorile morale
ca unele exterioare conştiinţei, exterioare lumii sensibile. Istoricitatea
categoriilor eticii este una mai degrabă legată de modul în care aces-
tea se materializează prin asociere cu lumea reală, decât una de
natură conceptuală.
4. Funcţiile categoriilor etice
Sistemul categorial al eticii este produsul maturizării acestei ştiinţe,
atât sub aspectul demnităţii filosofice, cât şi sub aspectul funcţionalităţii
sale sociale. De aici rezultă şi influenţa pe care categoriile eticii, prin
maturizarea pe care au căpătat-o îndeosebi sub aspectul semnificaţiilor, o
exercită asupra randamentului social al moralei.
Principalele funcţii ale categoriilor eticii sunt următoarele:
1. Funcţia cognitivă. Categoriile etice sunt instrumente cu care se
operează în procesul transmiterii valorilor şi normelor morale, precum
şi în procesul educaţiei morale formale, non-formale sau informale. Ele
sunt nume pentru valori, norme, comportamente, aprecieri.
2. Funcţia de generalizare. Categoriile etice oferă modele optime pentru
conduita şi acţiunea umană, conţinutul lor exprimând întotdeauna dezi-
derativul pur, perceput ca ideal de viaţă.
3. Funcţia apreciativă. Cu ajutorul categoriilor etice se evaluează jude-

4
 căţi, fapte, atitudini, se acorda recompense şi sancţiuni.
4. Funcţia proiectivconstructivă. Prin conţinutul lor teoretic, categoriile
indică sensul perfectibilităţii morale, gradul de moralitate de atins, idea-
lul de urmat, mijloacele de punere în valoare a potenţelor morale ale
subiectului.
Este de reţinut faptul că, deşi au o expresie valorică, nu trebuie să
identificăm categoriile etice cu valorile etice. Categoriile etice sunt nume
pentru valori, nu valorile însele.

TEORII ETICE

1. Abordări ale eticii

Primele abordări ale eticii provin din antichitate, de acum mai mult
de 2400 de ani, etica fiind parte componentă a doctrinelor filosofice.
Socrate care a dezvoltat teoria eticii, prin încercarea de a fundamenta
noţiunile de bază precum: bine, datorie, onoare, virtute, cinste, Platon,
discipolul său şi continuatorul problematicii eticii, Aristotel, care a
întemeiat o morală practică, sunt nume de rezonanţă în domeniul eticii.
O contribuţie esenţială în dezvoltarea eticii normative a avut-o Kant,
la care etica este întemeiată pe o raţiune practică, ce impune anumite legi
morale, cu caracter universal. Alte contribuţii notabile în gândirea etică au
avut Hegel, Nietzsche, Sartre ş.a.
În general, pentru a face o evaluare a standardelor morale, adică pen-
tru a putea spune dacă ele sunt "bune", "drepte" sau "corecte" este nevoie de
anumite metode analitice, putând aminti în acest sens de existenţa a mai
multor sisteme de analiză etică, adică teoriile etice mai importante:
§.1. abordarea religioasă a eticii (abordarea în termenii "Legii
eterne");
§.2. abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii (etica virtuţii, etica
caracterului sau etica teleologică aristotelică);
§.3. abordarea eticii bazată pe drepturile naturale ale omului (aborda-
rea în termenii "Legii naturale");
§.4. abordarea justiţiară/obiectivă a eticii ("dreptatea distributivă");
§.5. abordarea confucianistă a eticii,
iar cele la care se face referire cel mai adesea:
§.6. abordarea utilitaristă a eticii (etică consecinţionistă a bunăstării);
§.7. abordarea universală (sau universalistă) a eticii (etica deontologică
kantiană).

Teoriile etice nu privesc atât natura judecăţilor noastre etice, cât cri-
teriile concrete de evaluare morală şi ele reprezintă un răspuns la întrebarea

5
"Când este o acţiune morală/imorală?"
Conform teoriilor consecinţioniste, pentru a decide dacă o acţiune
este morală sau imorală va trebui să luăm în calcul consecinţele unei acţi-
uni. Cineva poate considera însă că, indiferent de consecinţele unei acţiuni,
anumite lucruri pur şi simplu nu trebuie făcute.
Teoriile care au la bază un anumit set de datorii (ceva ce trebuie tot-
deauna făcut) şi nu consecinţele acţiunilor se numesc teorii non-consecin-
ţioniste sau deontologiste (de la grecescul deontos, care înseamnă ceea ce se
cade, ceea ce este necesar). O acţiune se consideră a fi corectă din punct de
vedere moral, conform deontologismului, doar dacă ea nu contravine
acestor datorii.
Etica virtuţii pune accent pe urmărirea unui scop final absolut: feri-
cirea. Dezvoltarea unui caracter moral (virtuos) este o condiţie necesară
pentru a atinge acest scop, iar o acţiune bună va fi cea realizată de un om
virtuos. Important în cadrul eticii virtuţii nu este atât să ştiu ce este bine să
fac, ci să fiu bun, adică să am un caracter virtuos.
În principiu, justeţea oricărei decizii poate fi apreciată din perspec-
tiva fiecărui sistem etic în parte şi chiar dacă sistemele de analiză etică ante-
rior menţionate nu pot fi reconciliate într-un sistem unic, consistent şi în
ciuda faptului că niciunul dintre ele nu oferă o soluţie general valabilă
pentru rezolvarea dilemelor de natură etică din viaţa curentă, totuşi, luate
împreună, se consideră că duc la raţionamente satisfăcătoare, mai ales dacă
sunt completate de o conştiinţă superioară, de integritate morală, de bună-
credinţă, de înţelepciune şi de o bogată experienţă de viaţă.
§.1. Abordarea religioasă a eticii  abordarea în termenii "Legii
eterne". Mulţi lideri ai bisericii creştine, dar şi unii filosofi, precum Toma
d'Aquino (1225-1274), Thomas Jefferson (1743-1826) ş.a., cred că există o
Lege eternă încorporată în mintea lui Dumnezeu, relevată în Sfânta Scrip-
tură şi că acestă lege este imediat acceptată de cei care îşi fac timp să
studieze Sfânta Scriptură. Jefferson spunea că drepturile omului sunt inalie-
nabile şi că îndatoririle sunt derivate din aceste drepturi. Dacă oamenii au
dreptul la viaţă, libertate şi fericire, atunci ei au obligaţia să asigure aceste
drepturi şi celorlalţi. Să reţinem că, în mare, abordarea eticii în termenii
"Legii eterne" se bazează pe morala religioasă.
Liderii bisericii consideră că statutul "Legii eterne" este de neschim-
bat şi că drepturile şi îndatoririle sunt clare: dacă eşti iubit, atunci trebuie
să-i iubeşti şi tu pe ceilalţi. Acest schimb reciproc este rezumat în credinţa
creştină prin regula de aur: "Fă celorlalţi ceea ce ai vrea să facă ei pentru
tine".
§.2. Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii, etica virtuţii sau
etica caracterului. Conform eticii virtuţii, ceea ce este important din punct
de vedere moral nu este atât să găsim principiul care să ne ghideze acţiunile

6
în fiecare situaţie, care să ne spună, deductiv, ce obligaţii sau datorii avem
(ca în deontologism) sau cum să facem un anumit calcul moral (ca în utili-
tarism), ci important este să ajungem să avem un caracter moral, adică să
fim virtuoşi.
Aristotel (384-322 î.Hr.) este cel care a expus primul o versiune a
eticii virtuţii. Aristotel consideră că scopul nostru suprem este fericirea
(eudaimonia = fericire care nu este o stare momentană, ci o stare ce ţine de
perioade lungi de timp; eudaimonia se mai poate traduce, din gr., nu doar
prin fericire, ci şi prin înflorire/dezvoltare). Fericirea este atinsă de către
oameni, dacă ei sunt virtuoşi, dacă au diverse virtuţi în cel mai înalt grad.
Virtutea nu este însă plăcere, căci plăcerea este insaţiabilă, discontinuă,
capricioasă şi ea ne consumă timpuriu puterile vitale şi creează dependenţă.
Fericirea nu înseamnă nici bani, nici faimă, nici carieră sau putere. Aristotel
considera că fără anumite plăceri rezonabile, fără o situaţie materială sta-
bilă, fără respectul celorlalţi şi fără chiar un anumit noroc în viaţă, nu putem
fi fericiţi.
Virtutea este, cu alte cuvinte, ceva necesar, dar nu suficient pentru
atingerea fericirii. Aristotel susţine însă că fericirea nu poate fi atinsă de
către oamenii unilaterali şi mărginiţi, care urmăresc o singură formă de
satisfacţie în viaţă, întrucât aceştia iau drept scop (plăcerea, faima, averea
sau puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vederea scopului final
unic, anume fericirea.
Aristotel considera că omul are o natură proprie, la fel ca orice altă
fiinţă. Natura sa de fiinţă umană este iniţial prezentă ca ceva potenţial ce se
actualizează treptat, la fel cum stejarul, aflat potenţial într-o ghindă, ajunge
treptat să-şi actualizeze natura crescând.
Oamenii pot ajunge să fie fericiţi, dacă îşi actualizează potenţialul în
modul cel mai bun posibil. Virtutea sau excelenţa reprezintă un mod speci-
fic de a fi al unei fiinţe sau al unui obiect prin care se actualizează maxim şi
în cel mai bun mod posibil natura proprie a acelui lucru sau fiinţe. Virtutea
pentru un cuţit înseamnă a fi ascuţit, elastic, rezistent, uşor de mânuit etc.,
iar prin aceste calităţi, cuţitul serveşte bine scopului pentru care a fost
făurit. În mod analog, pentru un medic, virtutea reprezintă capacitatea de a
da un diagnostic corect, de oferi un tratament eficient, de a fi plin de grijă şi
compasiune, de a empatiza cu pacienţii etc.
În altă ordine de idei, Platon (427-347 î.Hr.) a formulat ideea că edu-
caţia este cea care ar trebui să-l ajute pe fiecare individ uman să-şi desăvâr-
şească, atât cât este cu putinţă, acele însuşiri ale corpului şi sufletului cu
care s-a născut. De exemplu, virtutea poate fi învăţată numai de către aceia
care au înnăscut germenele virtuţii. Aristotel a fost precursorul aşa-numitei
"teorii a facultăţilor", căci presupunea existenţa unor capacităţi ("facultăţi")
intelectuale, mai degrabă înnăscute, decât învăţate, iar educaţia trebuia să le
antreneze şi să le dezvolte prin "munci" specifice. În modelarea virtuţilor

7
înnăscute, educaţia ar trebui să ţină seama de "mersul firii", adică de ceea ce
astăzi s-ar numi "caracteristicile psiho-individuale şi de vârstă ale copiilor".
Revenind la virtuţi, dincolo de virtuţile particulare ce ţin de un anu-
mit rol social, oamenii, ca oameni, au o anumită natură proprie şi, ca atare,
pot avea anumite virtuţi specifice. Pentru Aristotel, oamenii sunt "animale
raţionale" şi "animale sociale". Virtuţile sale sunt, ca atare, de două feluri:
virtuţi intelectuale (dianoetice) şi virtuţi sociale (etice). Cele două tipuri de
virtuţi depind unele de altele; la fel cum nu putem excela la un instrument
muzical fără să ştim teorie muzicală şi fără să exersăm, tot astfel nu putem
să devenim curajoşi, drepţi, cinstiţi, sinceri sau generoşi fără să abordăm
teoretic etica şi fără să încercăm să fim curajoşi, drepţi sau generoşi cât mai
des. Virtuţile intelectuale (modestia intelectuală, perseverenţa intelectuală,
generozitatea intelectuală, integritatea intelectuală, obiectivitatea intelec-
tuală etc.) sunt necesare pentru a înţelege ce sunt virtuţile, cum le putem
dobândi, de ce sunt importante pentru a descoperi noi virtuţi etc. Virtuţile
etice, ca sinceritatea, dreptatea, generozitatea, curajul, compasiunea, răbda-
rea, loialitatea, responsabilitatea socială, altruismul etc. sunt dispoziţii com-
plexe de a acţiona, care se dobândesc în timp. Pentru a fi virtuos, Aristotel
consideră că este necesar să avem şi ceea ce el numeşte înţelepciune
morală. De exemplu, sinceritatea nu înseamnă să spunem întotdeauna
adevărul, ci numai atunci când acest lucru este în folosul celui cu care
vorbim. Dacă cineva nu este capabil să înţeleagă ceea ce îi spunem şi ştim
că va interpreta aiurea vorbele noastre şi, în plus, va suferi fără sens din
cauza aceasta, atunci nu ar trebui să-i spunem adevărul. Pentru a ne da
seama dacă un om are tendinţa să interpreteze greşit anumite lucruri şi
pentru a ne da seama dacă va suferi sau nu, ori dacă suferinţa îi va fi de
folos, atunci avem nevoie de această înţelepciune practică ce apare numai
cu o vastă experienţă de viaţă.
Virtutea nu este înţeleasă numai ca o simplă dispoziţie de a acţiona
într-un anumit fel în anumite circumstanţe. O persoană virtuoasă trebuie să
fie capabilă:
a) să detecteze situaţiile în care trebuie să acţioneze într-un anumit fel,
b) să aibă atitudinea potrivită,
c) să aibă emoţiile potrivite,
d) să acţioneze pentru motivele potrivite.
Dat fiind toate aceste condiţii, putem spune că o acţiune este corectă
moral într-un anume context, doar dacă este acţiunea pe care o persoană
virtuoasă ar face-o în acel context.
Virtutea este ceva ce acceptă grade şi numai foarte puţini oameni au
virtuţi în gradul cel mai înalt.
Virtutea constituie o trăsătură de caracter valorizată social, iar virtu-
tea morală este o trăsătură de caracter valorizată moral.
Autorii contemporani au definit virtutea morală ca o dispoziţie de a

8
acţiona în acord cu principiile morale. Totuşi, aceste definiţii nu iau în
considerare importanţa motivului, a trăsăturilor de caracter. Este posibil ca
o persoană să fie dispusă să facă ceva bine, să intenţioneze şi să şi facă acel
act, fără a avea însă o motivaţie caracterială, însă astfel de persoane nu sunt
moralmente virtuoase.
Unii autori ai eticii caracterului (G. Pence) susţin că motivele şi
caracterul ne spun mai multe despre meritul moral decât acţiunile drepte. În
acest fel se ajunge la o răsturnare a evaluării kantiene: dacă un prieten face
un act din prietenie, este moral; dacă îl face doar din obligaţie, nu mai este
moral. Pence spune că dacă o persoană virtuoasă face o greşeală, săvârşind
un act imoral, ea e mai puţin condamnabilă decât dacă este vorba de cineva
fără un caracter virtuos, totuşi nu este acceptabil să se susţină acest lucru,
adică dacă o persoană prezintă un caracter virtuos, nu înseamnă că toate
actele sale sunt moralmente acceptabile. Persoanele cu caracter virtuos, care
acţionează virtuos pot face uneori acţiuni greşite din diferite motive, nu din
rea-credinţă, dar pot avea informaţii incorecte sau incomplete, pot realiza
judecăţi eronate etc.
Aşadar, virtuţile singure nu sunt suficiente – ele au nevoie de reguli
şi norme pentru a le reglementa. În orice caz, susţinătorii eticii virtuţii pot
arăta că orice teorie etică devine mai completă, dacă sunt incluse în ea şi
virtuţile şi chiar o virtute destul de puţin recunoscută, cum este tactul, poate
fi în unele contexte mai semnificativă decât regulile.

§.3. Abordarea eticii bazată pe drepturile naturale ale omului

sau abordarea în termenii "Legii naturale". Etica drepturilor consideră
că "valoarea mea ca individ este independentă de utilitatea mea pentru tine.
Valoarea ta nu este dependentă de utilitatea ta pentru mine. Dacă oricare
dintre noi îl tratează pe celălalt într-un mod lipsit de respect faţă de valoarea
sa independentă înseamnă să acţioneze imoral, să-i încalce drepturile indi-
viduale".
Asemănările dintre fiinţele umane şi nu diferenţele contează cel mai
mult. Şi asemănarea de bază este că suntem, fiecare dintre noi, subiectul ce
are experienţa unei vieţi, o individualitate conştientă care are o bunăstare
personală ce are importanţă pentru noi indiferent de utilitatea noastră pentru
alţii. Ne dorim şi preferăm ceva, credem şi simţim ceva, ne amintim şi
aşteptăm ceva. Şi toate aceste dimensiuni ale vieţii, incluzând plăcerea şi
durerea, bucuria şi suferinţa, satisfacţia şi frustrarea, existenţa şi moartea
noastră, toate contează în ceea ce priveşte calitatea vieţii noastre trăită,
experimentată de către noi ca indivizi.
Individualismul a folosit limbajul drepturilor, care a servit ca mijloc
de opunere împotriva unei stări de lucruri, pentru formularea cerinţelor res-
pectului şi recunoaşterii şi în vederea promovării reformelor sociale care să
asigure protecţia legală a indivizilor. Istoric, acest limbaj al drepturilor a
fost centrat pentru a asigura anumite libertăţi – libertatea de religie, liberta-

9
tea presei etc.
Drepturile sunt cerinţe justificate, pe care indivizii şi grupurile le pot
avea faţă de ceilalţi şi faţă de societate. A avea un drept înseamnă a fi în
poziţia de a determina prin alegerile proprii ceea ce alţi pot să facă sau nu
trebuie să facă. Dacă cineva posedă un drept, ceilalţi sunt constrânşi să se
raporteze într-un anumit mod faţă de acea persoană. A cere un drept repre-
zintă o activitate guvernată de reguli. Drepturile legale sunt reglementate de
principii legale, drepturile morale, de principii morale.
Deţinătorul de drepturi nu trebuie să-şi afirme drepturile pentru a le
avea. De ex., copiii minori, chiar dacă nu pot să-şi ceară drepturile, cererile
pot fi făcute de reprezentanţii lor autorizaţi. Unele drepturi sunt absolute (de
ex., dreptul de a-şi alege religia), dar de obicei drepturile nu sunt absolute.
Există atât drepturi, cât şi obligaţii. Există o corelaţie între drepturi şi
obligaţii, dar una relativă, pentru că limbajul obligaţiilor sugerează că există
unele obligaţii fără drepturile corespondente. De exemplu, există obligaţia
carităţii, fără însă a exista un drept la caritate. Există probleme normative
legate de exercitarea drepturilor; adesea, problema nu este dacă cineva are
sau nu un drept, ci dacă poate/trebuie să-l exercite, astfel că o teorie a drep-
turilor nu e completă fără o teorie a obligaţiilor.
Aşadar, în această abordare, drepturile naturale ale individului sunt
completate de libertatea personală (a individului  John Locke (1635-
1704) şi a proprietăţii private  Robert Nozick), iar libertatea individuală
primează asupra egalităţii sociale. Toate aceste premise stau la baza capi-
talismului.

§.4. Abordarea în termenii dreptăţii sociale sau a dreptăţii distri-

butive îşi are rădăcinile în curente filosofice din diferite epoci ale omenirii
(textele aristotelice, teologia creştină, iluminismul, dar şi teoriile socialiste)
toate acestea plecând de la ideea că dreptatea este "prima virtute a institu-
ţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire",
de unde necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea
regulilor morale la nivel social. Astfel, un act poate fi considerat ca "drept",
"just" sau "corect", dacă el conduce la o mai mare cooperare între membrii
societăţii (John Rawls).
Această abordare priveşte binele din perspectiva societăţii ca întreg,
a cerinţelor prezervării păcii sociale. Societatea este o asociaţie a indivizilor
care cooperează pentru a obţine binele pentru toţi, cu toate că societatea este
marcată nu doar de cooperare, ci şi de conflicte. Colaborarea derivă din
conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună
decât prin acţiuni solitare, iar conflictele sunt inerente pentru că oamenii
urmăresc, fiecare în felul său, justa distribuire a acestor beneficii. Distri-
buţia poate avea baze diferite: tuturor în mod egal, fiecăruia după nevoi,
după efort, după contribuţie sau după competenţă. Cele mai multe sisteme
economice moderne folosesc toate cele cinci principii: educaţia publică este

10
teoretic distribuită în mod egal, în timp ce plăţile sociale sunt distribuite
după nevoi, comisioanele din vânzări după efort, onorariile publice pe baza
contribuţiei, salariile managerilor după competenţă etc.
Justeţea distribuţiei apare în ideea de "contract social"; astfel, dife-
renţele între beneficii trebuie să fie justificate, iar cei care primesc mai mult
trebuie să ofere ceva în plus societăţii. Această teorie a contractului social a
fost dezvoltată de unii autori pe baza principiului libertăţii, ca primă cerinţă
a societăţii: schimburile în societate sunt corecte dacă sunt voluntare, dacă
fiecare om are libertatea de alegere.
Abordarea justiţiară a eticii constituie teoria egalitaristă a dreptăţii
distributive (reconcilierea egalităţii cu libertatea şi eficienţa) şi presupune
dreptatea socială şi "contractul social", precum şi ideea că egalitatea pri-
mează asupra eficienţei, iar toate aceste premise stau la baza socialismului.

§.5. Abordarea confucianistă a eticii. Confucianismul este o abor-

dare specifică Orientului, iar părintele său este, aşa cum îi spune şi numele,
Confucius (551-479 î.Hr.).
Principiile confucianismului clasic sunt:
a.) promovarea armoniei şi echităţii sociale ("justiţia socială"), ca impera-
tive ale condiţiei umane;
b.) cultivarea virtuţilor de bază precum: înţelepciunea, curajul, fidelitatea,
loialitatea, buna-credinţă, onoarea, adevărul, sinceritatea, îndrăzneala (Con-
fucius: "A vedea ceea ce e drept şi a nu acţiona înseamnă laşitate") etc. şi
întemeierea unei "societăţi a virtuţii";
c.) respectul ierarhic în relaţiile sociale: stăpân-servitor, tată-fiu, soţ-soţie,
frate mai mare-frate mai mic etc.

§.6. Abordarea utilitaristă sau teleologică. Utilitarismul a fost fun-

damentat de Jeremy Bentham (1748-1832) ca o concepţie despre morală, cu
caracter teleologic: "valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi
determinată numai prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv
beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care le poate procura"; "drept şi moral
este ceea ce maximizează plăcerea şi reduce suferinţa". Aşadar în abordarea
utilitaristă a eticii contează consecinţele unei acţiuni, iar conceptul central
este cel al "utilităţii", desemnând percepţia noastră cu privire la "beneficii",
comparativ cu "costurile" asociate, sprijinind o abordarea pragmatică a eti-
cii.
John Stuart Mill (1806-1873) continuă această teorie, doar că el face
distincţia între diferite tipuri de plăcere, considerând că în evaluarea morală
ar trebui luate în considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile. Fina-
litatea utilitarismului este să asigure "maximum de bine pentru număr cât
mai mare de persoane". Ca atare, deciziile trebuie să fie luate exclusiv în
funcţie de consecinţele lor; o decizie va fi bună dacă are drept rezultat bene-
ficii pentru mulţi sau va fi rea dacă lezează sau produce daune multora. În

11
principiu există anumite costuri sau rezultate adverse asociate fiecărei acţi-
uni, iar acestea trebuie şi ele luate în considerare pentru a menţine un echi-
libru în balanţa dintre consecinţele pozitive şi cele negative ale fiecărei acţi-
uni sau decizii.
Susţinătorii acestui curent recomandă respectarea câtorva reguli sim-
ple: "să spui întotdeauna adevărul", "să nu încalci niciodată un contract",
"să te ţii de cuvânt" etc., reguli ce pot conduce la obţinerea celor mai mari
beneficii, în majoritatea cazurilor.
Acest sistem etic mai este denumit şi teleologic, adică al rezultatelor
sau al finalităţilor, fiind focalizat pe consecinţe şi nu pe intenţii. Se poate
spune deci că utilitarismul încurajează eficienţa şi productivitatea, condu-
când evaluarea morală spre conceptul de analiză "cost beneficiu"; el ignoră
însă faptul că nu pot fi tolerate acţiunile imorale, chiar dacă ele aduc bene-
ficii unei majorităţi, iar majoritatea, chiar dacă ea este foarte numeroasă, nu
întotdeauna are dreptate.

§.7. Abordarea deontologică sau universală. Această abordare este

în esenţă reversul teoriei utilitariste. Această teorie susţine că moralitatea
unei acţiuni nu poate depinde de rezultate, deoarece acestea sunt indefinite
şi incerte în momentul luării deciziei. "Valoarea morală a unei acţiuni tre-
buie să fie evaluată în funcţie de intenţiile persoanei care ia decizia refe-
ritoare la executarea acelei acţiuni", aşadar contează decisiv intenţia unei
acţiuni.
La baza acestei abordări stă concepţia despre morală a lui Immanuel
Kant (1724-1804) care pune ideea de datorie şi dreptate înaintea problemei
binelui; dreptatea constituie, în fapt, în viziunea lui, un criteriu al binelui,
iar această interpretare determină numele de "etică a datoriei" (deon = dato-
rie). Intenţiile personale pot fi transpuse în datorii personale sau obligaţii,
deoarece dacă chiar vreau binele celorlalţi, atunci voi acţiona astfel încât să
obţin beneficii, iar căile de urmat devin mai degrabă îndatoriri decât vari-
ante de alegere. "Este datoria noastră să spunem adevărul, să nu luăm ceea
ce aparţine altora" etc., pe scurt trebuie să pornim de la raţiuni morale şi să
avem bune intenţii în ceea ce întreprindem, iar datoria şi dreptatea trebuie
să ne anime.
"Oamenii au anumite obligaţii morale imanente şi universale, adică
aplicabile oricui", de unde şi denumirea de universală care se atribuie aces-
tei abordări. De exemplu, eu plătesc taxele nu pentru că dacă nici ceilalţi nu
ar plăti, statul ar fi în colaps, ci pentru că doresc o lume a legii şi ordinii şi,
drept urmare, trebuie să asigur suportul financiar necesar pentru lege şi
ordine. Deci, legea, ordinea, în consecinţă şi taxele sunt corecte pentru mine
ca şi pentru ceilalţi, deci sunt "universale".
Postulate ale acestei teorii sunt: "tratează-i (adică respectă-i) pe cei-
lalţi ca pe nişte scopuri în sine şi nu ca pe nişte mijloace"; "un membru al
unui grup poartă responsabilitatea pentru bunăstarea celorlalţi membri din

12
acel grup"; "poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai dori ca ei să se poarte cu tine";
"poartă-te astfel încât conduita ta să poată deveni lege universală".

2. Dezvoltarea celor două teorii etice de bază: utilitarismul şi

deontologismul  etica teleologică şi etica deontologică
Există două teorii etice de bază care privesc criteriile de evaluare
morală a diferitelor acţiuni particulare.
Dacă cineva urmăreşte numai să-şi atingă scopurile sale personale,
indiferent ce se întâmplă în jurul său cu celelalte persoane, atunci el este o
persoană egoistă şi lipsită de moralitate. Dacă el crede că îşi poate urmări
scopurile personale numai în anumite limite, adică respectând scopurile
celorlalte persoane, atunci este o persoană care are anumite principii
morale, adică el crede că unele acţiuni nu trebuie făcute. Unele persoane
cred că sunt acţiuni ce nu trebuie făcute, deoarece au anumite consecinţe
negative pentru celelalte persoane (întrucât produc durere sau pentru că
împiedică realizarea unor scopuri). Acest tip de morală se numeşte
"consecinţionism", deoarece ia în calcul consecinţele unei acţiuni, iar
teoriile etice care iau în calcul consecinţele unei acţiuni se numesc teorii
consecinţioniste (utilitarism sau teleologism).
Alţii ar putea avea însă credinţa că, indiferent de scopurile pe care le
are cineva, anumite lucruri nu ar trebui făcute, indiferent dacă consecinţele
lor sunt bune sau rele. Teoriile care au la bază datoria şi nu consecinţele
acţiunilor poartă numele de teorii non-consecinţioniste (deontologism sau
universalism). Orice persoană are anumite datorii pe care trebuie să le înde-
plinească în fiecare circumstanţă. O acţiune este corectă din punct de vedere
moral, conform deontologismului, dacă nu contravine acestor datorii. De
exemplu, dacă mint, atunci înseamnă că nu am respectat datoria de a nu
minţi. Într-un caz extrem însă nu contează faptul că minţind s-ar putea să
salvez viaţa unui nevinovat.

În sens larg, etica vizează valorizarea unei acţiuni (bine/bun, rău) în

termeni de mijloace şi scop şi în acest sens se disting două poziţii majore:
etica deontologică sau universalistă susţine că valoarea morală a unei acţi-
uni constă în respectarea regulii, indiferent de consecinţele ei, în timp ce
etica utilitaristă sau teleologică susţine că valoarea unei acţiuni este dată
de scopul ei final.
Susţinătorii eticii teleologice afirmă fericirea ca scop suprem al vie-
ţii, deşi diferă mijloacele prin care este obţinută. Hedonismul (J. St. Mill)
promovează absenţa durerii din trup şi a suferinţei din suflet ca mijloc de
realizare a fericirii, iar eudemonismul (Platon, Aristotel) teoretizează cău-
tarea raţională a fericirii. Ambele teorii promovează ideea că valoarea mij-
loacelor (plăcerea, înţelepciunea) este determinată de valoarea scopului şi
se centrează pe conţinutul acţiunii morale. Totuşi, hedonismul şi

13
eudemonismul nu stabilesc cadrul necesar şi universal în care conţinutul
unei acţiuni are deplină valabilitate morală.
Ca o paranteză, să reamintim că HEDONÍSM (din gr. hedone care
înseamnă plăcere) este concepţia etică potrivit căreia scopul vieţii este plă-
cerea, desfătarea, eliberarea de suferinţă, în timp ce EUDEMONÍSM (din
gr. eudaimonia care înseamnă fericire) este concepţia etică care pune la
baza moralei năzuinţa spre fericire, deci este teoria care consideră că
fericirea reprezintă binele suprem, scopul cel mai înalt al vieţii omeneşti.
Etica deontologică (Kant) apreciază că, indiferent de scop, acţiunile
au valoare morală doar dacă sunt guvernate de principii normative a căror
respectare asigură unei acţiuni un caracter necesar şi universal.
O obiecţie generală adusă teoriilor teleologice şi deontologice o con-
stituie universalismul lor considerat nefondat, pentru că nu ţine seama de
contextul cultural căruia îi aparţin indivizii, de codul moral presupus în
înfăptuirea unei acţiuni.
Există deci două mari tipuri de teorii etice care oferă răspunsuri dife-
rite la întrebarea "Ce criterii de evaluare morală ar trebui să folosim?"

2.1. Utilitarismul
Una dintre cele mai importante teorii etice consecinţioniste o repre-
zintă utilitarismul.
Întrucât utilitarismul este o teorie etică consecinţionistă, înseamnă că
caracterul acţiunilor derivă din "cântărirea" consecinţelor şi acceptând un
singur principiu moral prevalent – cel al utilităţii. În orice situaţie concretă,
un utilitarist consecvent va urmări maximizarea utilităţii demersului. Subli-
niem că există controverse legate de modalitatea de "cântărire" a utilităţii
într-o situaţie (care poate fi aproape "cantitativă" sau "calitativă"), ca şi cu
referire la valorile care pot fi considerate mai importante (pentru unii, feri-
cirea, pentru alţii, autonomia sau preferinţele individuale).
Se pot identifica următoarele două tipuri de utilitarism:
- utilitarismul actelor (judecăţile particulare sunt direct subordonate princi-
piului utilităţii),
- utilitarismul regulilor (regulile morale funcţionează ca intermediari între
principiul utilităţii şi judecăţile particulare).
Diferenţa fundamentală constă în faptul că, pentru utilitarismul regu-
lilor, regula trebuie respectată chiar dacă acest lucru nu duce la
maximizarea utilităţii într-o situaţie dată.

Utilitarismul poate fi hedonist sau al scopurilor ori intereselor. De

asemenea, fiecare dintre aceste tipuri de utilitarism poate fi, la rândul său,
pozitiv sau negativ, în consecinţă existând: utilitarism hedonist pozitiv sau
negativ, respectiv utilitarism al scopurilor ori intereselor pozitiv sau nega-
tiv.
1.) Conform utilitarismului hedonist, toţi oamenii doresc să simtă,

14
pe de o parte, cât mai multă plăcere, pentru cât mai mult timp, şi, pe de altă
parte, toţi oamenii doresc să evite suferinţa.
Utilitarismul lui Mill, despre care am vorbit, face parte dintre eticile
hedoniste şi consideră ca o acţiune este bună în măsura în care contribuie la
fericirea unui număr maxim de persoane, în baza unui principiu al diferen-
ţierii calitative a valorilor.
Pornind de la principiul utilităţii în realizarea fericirii, care constă în
plăcere, Mill accentuează asupra diferenţei între calitatea şi cantitatea plăce-
rilor şi justifică dezirabilitatea superioară a plăcerilor spirituale, nu prin ele
însele, ci prin consecinţele lor. Spiritele inferioare ajung mult mai uşor la
fericire pentru că sunt satisfăcute de plăceri uşor de obţinut, pe când dorin-
ţele unui spirit superior sunt mai greu de satisfăcut, dar au avantajul duratei,
certitudinii şi intensităţii. Mill rezolvă disputa legată de stabilirea celei mai
mari fericiri afirmând că fiecare poate hotărî numai pentru sine, astfel încât
"dominaţia intelectului asupra plăcerii corporale generează continua insatis-
facţie de sine, care potenţează căutarea maximei fericiri, fără să o cenzu-
reze".
Conform utilitarismului hedonist pozitiv, o acţiune este corectă din
punct de vedere moral, dacă are drept consecinţă, în primul rând, cea mai
mare cantitate de plăcere posibilă pentru câţi mai mulţi oameni şi, în al doi-
lea rând, evită într-o bună măsură suferinţa.
Presupoziţia utilitarismului este că toţi oamenii îşi doresc în cele din
urmă o formă sau alta de plăcere. Contrar eticii kantiene, intenţiile sunt ire-
levante pentru utilitarişti: dacă din întâmplare rănesc o persoană, atunci sunt
la fel de vinovat ca atunci când aş răni-o intenţionat. La fel în cazul în care
reuşesc să produc cuiva plăcere. Tot ce contează sunt consecinţele acţiuni-
lor, nu intenţiile.
Printr-un calcul se poate determina dacă o decizie a fost bună şi dacă
ar fi putut fi luată o decizie şi mai bună. Calculul se face, desigur, ţinând
cont de consecinţele probabile ale unei acţiuni.
Potrivit utilitarismului hedonist negativ ceea ce este relevant atunci
când evaluăm o acţiune nu este atât plăcerea care rezultă ca urmare a unei
acţiuni, cât evitarea suferinţei ce poate fi produsă. Ca atare, o acţiune este
corectă din punct de vedere moral, dacă duce în primul rând la evitarea
suferinţei şi numai în al doilea rând la producerea unei cantităţi cât mai mari
de plăcere.
Dintr-un punct de vedere, utilitarismul negativ pare mai acceptabil
decât cel pozitiv. Se poate discuta dacă o lume în care 51% din oameni sunt
fericiţi şi 49% suferă este sau nu de preferat uneia în care nimeni nu suferă,
chiar dacă nimeni nu este fericit.

2.) Se poate formula o versiune a utilitarismului care să nu aibă ca

presupoziţie ideea că oamenii doresc, în cele din urmă, să obţină cât mai
multă plăcere şi să evite suferinţa, ci numai că oamenii vor să-şi realizeze

15
cât mai multe din scopurile lor personale şi nu că doresc să simtă ceva, plă-
cere sau o altă stare. Utilitarismul scopurilor sau al intereselor ar putea fi
formulat astfel: "o acţiune este morală, dacă are drept consecinţă
realizarea preferinţelor, scopurilor personale sau intereselor a cât mai
mulţi oameni". În acelaşi fel ca utilitarismul hedonist, utilitarismul
scopurilor sau intereselor poate fi pozitiv sau negativ.
În concluzie, o evaluare critică a utilitarismului punctează următoa-
rele:
• problema preferinţelor şi acţiunilor imorale, dacă se pune problema ca un
act imoral să maximizeze consecinţele bune, utilitariştii par să susţină că
eşti obligat să întreprinzi acea acţiune imorală;
• utilitarismul cere prea mult, pentru că principiul utilităţii este unul de
maximizare. Astfel, utilitariştii au probleme în a menţine distincţia dintre
acţiunile obligatorii din punct de vedere moral (necesare de îndeplinit în
orice condiţii) şi acţiunile superogatorii (acţiuni aflate deasupra obligaţiilor
morale, putând fi înfăptuite de dragul unor idealuri personale). Ex. donarea
de organe este o acţiune superogatorie, nu obligatorie (nimeni nu te poate
obliga să donezi o parte a corpului propriu, cu riscul pierderii vieţii, pentru
salvarea altcuiva);
• problema distribuţiei nedrepte, utilitarismul favorizează în principiu inte-
resele majorităţii faţă de cele ale minorităţii şi nu poate corecta distribuţiile
sociale injuste.
O evaluare constructivă a utilitarismului arată că
• acceptarea principiului utilităţii în cazul politicilor publice ar conduce la
favorizarea intereselor celor mai mulţi oameni;
• acceptarea principiului beneficienţei constituie un alt punct forte al utilita-
rismului – facerea de bine în cât mai multe împrejurări.

2.2. Deontologismul
Cea mai importantă teorie etică non-consecinţionistă sau deontolo-
gistă este etica kantiană.
Etica kantiana dezvoltă notele specifice ale unei gândiri deontologice
fără să facă abstracţie de implicările ce fac posibilă fericirea. Criticând şi
hedonismul, şi eudemonismul, Kant susţine ca acţiunile care au valoare
morală sunt doar acelea care rezultă dintr-o voinţă autonomă.
Ca scop subiectiv, fericirea implică realizarea dorinţelor, dar împli-
nirea înclinaţiilor umane poate conduce şi spre scopuri derizorii. De aceea,
înainte de a căuta fericirea, trebuie să ne întrebăm dacă merităm să fim feri-
ciţi. Conform "principiului autonomiei voinţei", fericirea presupune virtute
exercitată din datorie, iar pentru a fi demni de fericire trebuie ca, prin raţi-
une, să ne învingem înclinaţiile negative.
Conceptele şi teoriile fundamentale preluate de la Kant sunt:
• fundamentarea pe raţiune a moralităţii;
• primatul regulii asupra acţiunii, astfel că meritul moral al acţiunii indivi-

16
duale depinde de acceptabilitatea morală a regulii potrivit căreia acţionează
respectiva persoană;
• actul moral nu trebuie să fie doar în acord cu obligaţia, dar şi din obliga-
ţie;
• imperativul categoric – în ambele sale forme (universalitatea maximelor
morale; caracterul de scop al persoanelor umane).
Prin conceptul de obligaţie (datorie), Kant caracterizează acţiunea
împlinită în mod necesar din respect pentru lege. Astfel, voinţa autonomă îşi
dă sieşi "maxime" care sunt valabile doar în măsura în care pot fi adoptate
ca lege universală. Astfel, prin morala datoriei, imperativul categoric
devine unicul principiu normativ al acţiunii şi impune recunoaşterea şi
respectarea umanităţii în persoana fiecăruia.
Aşadar, etica kantiană are la bază conceptul de datorie: corecte din
punct de vedere moral sunt numai acţiunile realizate din simţul datoriei.
Acţiunile care au la bază un sentiment cum ar fi mila, nu sunt acţiuni
autentic morale. Motivul pentru care sentimentele nu pot sta la baza acţiu-
nilor morale este că emoţiile noastre nu ar depinde de noi. S-ar putea, de
exemplu, ca într-o situaţie să simt mila pentru cineva rănit, dar în altă situa-
ţie s-ar putea să nu simt nimic deoarece sunt, să zicem, foarte obosit. Ca
atare ar putea să existe situaţii în care trebuie să acţionăm într-un anumit fel
chiar dacă nu se întâmplă să simţim acel sentiment care ne-ar motiva într-un
mod direct să facem ceea ce ar fi corect din punct de vedere moral.
Datoria, pe de altă parte, este o obligaţie care se impune raţiunii în
orice situaţie, indiferent de ceea ce simţim. Atunci când ajutăm, de pildă, un
cerşetor, trebuie să ne asigurăm că actul nostru are la bază recunoaşterea
raţională a faptului că avem datoria să îi ajutăm pe nevoiaşi, nu mila faţă de
acel individ.
O altă caracteristică a eticii kantiene este că ea ia în calcul numai
intenţiile care stau în spatele unei acţiuni, deoarece noi putem fi responsa-
bili numai pentru ceea ce depinde de noi. Uneori o acţiune bine intenţionată
are, din întâmplare, consecinţe nefericite: dacă administrez cuiva un medi-
cament, iar acea persoană moare pentru că, de exemplu, era alergică la o
anumită componentă din respectivul medicament, atunci acţiunea mea este
corectă, deoarece intenţia mea a fost bună, adică conformă unei datorii. Eu
pot controla sau decide în totalitate numai ce intenţii am, bune sau rele, dar
nu pot controla în totalitate ce consecinţe vor avea acţiunile mele. Ca atare,
eu sunt responsabil numai pentru intenţiile mele, iar acţiunile sunt morale
dacă intenţia ce stă la baza unei acţiuni este bună.
Intenţiile trebuie să se bazeze pe principii generale numite de Kant
"maxime", însă nu orice maximă este acceptabilă din punct de vedere moral.
Dacă ajut o persoană rănită bazându-mă pe principiul "ajută-i pe cei răniţi,
dacă vrei să fii răsplătit" sau pe principiul "ajută-i pe cei răniţi, dacă îţi este
milă", atunci acea acţiune nu este morală, deoarece fac ceva de dragul unei

17
consecinţe şi nu pentru că recunosc datoria necondiţionată de a-mi ajuta
semenii.
Imperativele ipotetice au un caracter relativ şi condiţionat, în timp
ce imperativele categorice sunt datorii absolute şi necondiţionate de genul
"Nu trebuie să ucizi!" sau "Nu trebuie să minţi!". Morala este, pentru Kant,
un sistem de imperative categorice, iar acţiunile cuiva sunt morale doar
dacă acela se ghidează după astfel de principii.
Principiile, pentru a fi morale, trebuie să îndeplinească o condiţie: să
fie universalizabile. Imperativul categoric, adică principiul care exprimă
această condiţie, este următorul: "acţionează numai conform acelor maxime
pe care le poţi dori totodată ca legi universale". O maximă trebuie deci să
se poată aplica tuturor oamenilor în orice situaţie. Principiile: "Fură oricând
ai şansa să o faci fără să fii prins" şi "Ucide-i pe cei care nu sunt de acord cu
tine" nu sunt universalizabile pentru Kant, deoarece dacă ar fi urmate de toţi
indivizii, atunci ar duce la o contradicţie practică: ceea ce face posibilă
existenţa moralei, adică însăşi viaţa oamenilor, ar fi ameninţată pentru toţi
indivizii. Ca atare, o persoană trebuie să se gândească ce s-ar întâmpla dacă
toată lumea s-ar comporta aşa cum se comportă ea.
Un al doilea imperativ categoric este: "tratează-i pe ceilalţi oameni
ca scopuri în sine, niciodată ca mijloace în vederea unui scop". Nu ar tre-
bui, deci, să ne folosim niciodată de alţi oameni pentru a ne satisface intere-
sele personale. O consecinţă a acestui principiu este că uciderea este
imorală (dar şi sinuciderea).
O evaluarea critică a kantianismului punctează următoarele:
• problema obligaţiilor conflictuale – uneori, intervin situaţii în care obliga-
ţiile intră în conflict, datorită a două reguli morale opuse sau datorită unei
singure reguli cu două ocurenţe (ex. două promisiuni care nu pot fi îndepli-
nite simultan). Pentru că regulile morale sunt considerate absolute, viziunea
kantiană pare să ne ceară imposibilul şi să îndeplinim ambele obligaţii;
• supraevaluarea legii, subevaluarea relaţiilor – Kant accentuează asupra
obligaţiilor "din datorie". Însă o mare parte din relaţiile personale, familiale
etc. par să iasă din această sferă, sau cel puţin să nu fie reprezentate adecvat
de ea;
• limitările imperativului categoric – cerinţa universalizării nu poate fi sufi-
cientă pentru a determina acceptabilitatea morală a unor reguli.
O evaluare constructivă a kantianismului arată că
• deşi universalizarea nu e o condiţie suficientă a judecăţilor morale, ea este
totuşi o condiţie necesară: dacă o judecată morală prezintă argumente înte-
meiate, acele argumente sunt bune pentru orice altă împrejurare similară, iar
acesta reprezintă un element de consistenţă al oricărui sistem moral.

BIBLIOGRAFIE
http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9959&node=1498

18
http://finante1528.ablog.ro/2010-02-05/etica.html#ixzz1mRNkj0ur
http://www. ce. tuiasi. ro/~tsarbu/Ethics. pdf

Seminar 7
Seminarul următor va avea la bază dezbaterea filmelor documentare
"Copiii consumatori: Comercializarea copilăriei" (2008) şi "Carburanţii –
Criză sau ficţiune" (2008), pentru care bibliografia este:

http://documentare.digitalarena.ro/copiii-consumatori-comercializarea-copilariei-
2008/
http://documentare.digitalarena.ro/carburantii-criza-sau-fictiune-2008/

19