Sunteți pe pagina 1din 138

Universitatea “Dunărea de Jos”

DREPTUL MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR

Prof.univ.dr. RĂDUCAN OPREA


Prep.univ.drd. RAMONA MIHAELA OPREA

Galaţi - 2010
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice


Specializarea – Drept
Anul de studii III / Forma de învăţământ - IFR

2
CUVÂNT ÎNAINTE

Moto: “Noua ordine economică mondială


va fi ecologică sau nu va fi deloc.”

Omenirea a ajuns la un asemenea punct al “ofensivei” sale împotriva naturii,


încât unele din problemele protecţiei şi conservării mediului au devenit universale.
Diminuarea stratului de ozon, amplificarea efectului de seră, înaintarea
deşertului, distrugerea pădurilor amazoniene, sărăcirea biodiversităţii ş.a.
interesează deopotrivă toate popoarele şi statele lumii, punând în discuţie însuşi
viitorul civilizaţiei umane. Mai mult ca oricând, asemenea probleme universale
reclamă soluţii globale!
Pentru a contribui la promovarea acestora ramura de drept, respectiv “DREPTUL
MEDIULUI” a trebuit să cunoască o serie de evoluţii semnificative.
Este vorba, mai întâi, de înlocuirea vechii concepţii, potrivit căreia sistemele
juridice concepute de şi pentru oameni protejează elementele mediului numai în
măsura în care acestea interesează omul, iar biosfera constituie mai ales o resursă,
în care societatea umană este recunoscută drept parte integrantă a naturii şi
acesteia din urmă i se recunoaşte o valoare intrinsecă, care trebuie să fie ocrotită şi
conservată ca atare.
Statele şi organizaţiile internaţionale au elaborat şi aplică o multitudine de
tratate, convenţii, declaraţii, planuri şi programe de acţiune, carte şi alte asemenea
documente universale, regionale ori bilaterale, generale ori sectoriale, constituind
tot mai mult un corpus juridic de sine stătător, în cadrul dreptului internaţional
public, cu principii şi trăsături fundamentale specifice, inconfundabile.
La nivelul Uniunii Europene reglementările juridice au pătruns treptat şi tot mai
viguros şi în domeniul prevenirii şi combaterii poluărilor ori al conservării naturii,
ajungându-se în prezent la un reprezentativ “drept comunitar al mediului” care
constituie un important reper al integrării ţărilor central şi est europene.

Autorii

3
PARTEA I
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA PROTECŢIEI MEDIULUI

Capitolul I
PROBLEME INTRODUCTIVE

1. OCROTIREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, PROBLEMA VITALĂ A LUMII


CONTEMPORANE

Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale cărei legi aspre
trebuiau respectate pentru a supravieţui. În ultimele două secole s-a făcut însă simţită, prin
comportament şi concepţie, încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos
propriu toate bogăţiile naturale, accentuându-se progresiv conflictul dintre procesele ciclice
naturale ale ecosferei şi cele liniare ale tehnologiilor create şi susţinute de civilizaţia
umană, ajungându-se la „criza ecologică”1.
Cauzele acestei crize se datorează, în primul rând, dezvoltării civilizaţiei industriale de
la mijlocul secolului al XlX-lea, care a produs modificări profunde şi accelerate mediului
înconjurător.
Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins suprafeţele
cultivate şi s-au schimbat sistemele de cultură, s-au făcut despăduriri masive pentru
obţinerea de masă lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, s-a intensificat utilizarea
păşunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a
făcut posibilă şi necesară o creştere demografică rapidă, a însemnat o puternică
dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spaţii tot mai
restrânse, situându-l pe om în condiţii de viaţă cu totul noi.
Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu şi-a pus mult timp problema
de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a pieţii. El a sesizat
destul de târziu că este creaţia şi creatorul mediului său înconjurător care îi asigura
existenţa biologică şi, totodată, cea intelectuală2. Exploatarea iraţională, în primul rând, a
resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc.), apoi a celor neregenerabile (bogăţii
minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra naturii.
Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a
ignorat necesitatea păstrării în permanenţă a unui echilibru între satisfacerea nevoilor
materiale proprii în continuă creştere şi protecţia tuturor factorilor mediului înconjurător.
După cum apreciază Barry Commener „Degradarea mediului înconjurător se datorează
unui neajuns al activităţii umane”3.
Ruperea de către om prin intervenţiile sale grăbite şi nesăbuite a echilibrelor naturale,
este o caracteristică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, deşi fenomene izolate au
apărut cu mult înainte. Este semnificativă în acest sens remarca făcută de Commener: „în
secolul al XX-lea, creşterea economică a ţării (referire la S.U.A. - n.n.) s-a datorat parţial
unei exploatări nemiloase a pădurilor, în urma căreia munţi întregi au rămas golaşi, iar
solul a fost puternic erodat”. Agresiunea asupra pădurilor a continuat şi continuă fiind
astfel explicabilă catastrofa produsă în anul 1934 în Sud-Vestul S.U.A. când a avut loc, în
câteva minute, o mare eroziune eoliană, vânturile transformând în praf 300 milioane tone
de sol fertil.

1
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 3-6.
2
I. Mihuţ, Autoconducere şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 259
3
B. Commoner, Cercul care se închide, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 259.

4
Aflat în unitate şi, totodată, în contradicţie cu natura, omul trebuie probabil încă multă
vreme să se confrunte cu fenomene naturale ca: inundaţii, erupţii vulcanice, taifunuri şi
altele.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană care se desfăşoară într-un ritm din ce în ce
mai accelerat, în toate ţările lumii, atât în cele puternic industrializate, cât şi în cele în curs
de dezvoltare, a pus în faţa omenirii mai multe probleme determinate de situaţiile
previzibile ale ultimului deceniu al secolului XX şi începutul mileniului trei, dintre care
cităm: o populaţie de peste 6 miliarde de oameni, care şi-a unit forţele cu tehnologiile
industriale pentru a crea o inerţie de mişcare fără precedent în direcţia unor modificări
ecologice determinate de factorul uman; dorinţa firească a tuturor oamenilor de a atinge
un nivel de viaţă cât mai ridicat; corespunzător acestei situaţii, necesitatea creşterii
producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor;
necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie 4.
Aproape fără să-şi dea seama, oamenii au pus în mişcare vaste experimente
ecologice care implică întregul Pământ, fără a avea încă mijloacele de a urmării rezultatele
în mod sistematic5. Dacă vor fi luate în continuare prin surprindere, societăţile
industrializate, arată Brown, ar putea fi puse în situaţia de a efectua sarcina costisitoare şi
îndoielnică a întreţinerii planetei.
Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acţiuni în sprijinul protecţiei
mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare.
„Pământul este poluat, spune Commoner, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit
de murdar şi nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea
omenească - modul în care societatea înţelege să obţină, să repartizeze şi să folosească
bogăţiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei”.
Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor
ecologice contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de
om şi cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condiţiilor de viaţă ale omului
planetar şi ale dezvoltării civilizaţiei viitorului.
Deşi modificările mediului înconjurător sunt o consecinţă a civilizaţiei industriale, nu
civilizaţia industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice
modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în
necorespondenţa dintre condiţiile de mediu şi cerinţele obiective (biologice, psihologice,
economice, sociale etc.) ale omului, fiind provocată nu de modificarea mediului ca atare, ci
de apariţia unor dezechilibre în cadrul relaţiilor dintre om şi natură. Civilizaţia industrială
poate asigura condiţiile unui mediu de calitate6.
Pare de-a dreptul paradoxal că numai în epoca în care progresul tehnic a generat
convingerea că omul este stăpânul planetei, a putut să se cristalizeze şi convingerea
dependenţei sale nemijlocite de ansamblul parametrilor mediului natural şi odată cu
aceasta, convingerea că nu se poate sustrage de sub dominaţia legilor ecologice.
Eliberată de presiunea forţelor naturii, omenirea devine tot mai mult ameninţată de
procesele pe care ea însăşi Ie-a generat şi care par să scape într-o măsură tot mai mare
de sub controlul său. Cu cât societatea devine mai „socială”, cu atât ea devine mai
dependentă de natură. Dacă la omul primitiv stress-urile veneau din biosferă, la omul
civilizat ele provin din sociosferă, după cum şi bolile psihosomatice se subsumează tot mai
mult bolilor sociosomatice.
Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă însă numai distrugerea echilibrului
ecologic, ci şi apariţia unei reacţii inverse din partea mediului astfel modificat asupra

4
A se vedea V. Ivanovici, Probleme ale protecţiei mediului înconjurător pe plan naţional şi internaţional, Revista
Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 20, nr. 2/1976, p. 85.
5
L. Brown, Inst. Worldwatch (S.U.A.), Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1988, p. 53.
6
FI. Iorgulescu - Echilibru ecologic, Era Socialistă nr. 1 (9)/1972.

5
omului: noile condiţii de mediu sunt mai puţin favorabile pentru viaţa omului, pentru
desfăşurarea activităţii sale economice.
O luptă pe viaţă şi pe moarte are loc clipă de clipă în toate colţurile planetei. O
asemenea luptă este invizibilă, de exemplu, atunci când o specie vegetală şi seria sa de
gene de neînlocuit dispar pentru totdeauna dintr-o pădure din Amazonia. În alte ocazii
această luptă este dureros de vizibilă - un om moare sufocat într-un metrou, victimă a unei
crize de astm declanşată de poluare sau chipul unui om este desfigurat de un cancer al
pielei. Pământurile fertile ale planetei se transformă în deşerturi prăfuite, iar dispariţia
multor specii de plante şi animale poate antrena cu ea, dispariţia oricărei posibilităţi de a
găsi remediul pentru SIDA, cancer sau crize cardiace. În ţările în curs de dezvoltare
poluarea omoară zilnic peste 25.000 de persoane7.
Poluarea este una din formele cele mai insiduase de atentat în masă asupra sănătăţii
colectivităţilor umane. Este un paradox faptul că pe măsură ce societatea omenească se
dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv şi în consumul personal,
casnic, deşi ar fi fost de aşteptat ca, dispunând de atâtea mijloace tehnice şi de know-how,
situaţia să fie tocmai inversă. Excesele tehnologiei antiecologice au fost alimentate într-o
mare măsură de împrejurarea cât la maximul amplasărilor, parametrii riscurilor ecologice
rămâneau încă imprevizibili.
Posibilităţile actuale ale prognozei ecologice dirijează azi într-un mod tot mai eficient
obiectivele tehnologiei contemporane spre reducerea sensibilă a riscurilor ecologice.
Poluarea, ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu
depinde principial de caracterul orânduirii sociale (deşi aceasta poate determina, printr-o
gospodărire chibzuită a resurselor şi printr-o legislaţie adecvată o oarecare scădere a
gradului de poluare), şi care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic,
fiind un atribut al acestuia.

2. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE

Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie în


determinarea posibilităţilor de acţiune pentru protecţia mediului8.
Strategia naţională a dezvoltării este un atribut al suveranităţii şi independenţei
statului, care trebuie să ţină seama de condiţiile sale specifice, de resursele şi capacităţile
sale.
Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de „strategie” desemnează
preocupările ştiinţei economice de a defini liniile generale pe termen lung de dezvoltare,
metodele şi formele cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor acesteia9.
Problemele dezvoltării şi ale creşterii economice nu pot fi separate de cele ecologice.
Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult - local, regional, naţional şi global într-o
reţea de cauze şi efecte.
Relaţia dezvoltare - mediu, este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea urmăreşte
satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie pentru
generaţiile viitoare.
La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător a fost
pusă în discuţie în anul 1972 la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe această
temă. Dezbaterile s-au concretizat într-o declaraţie comună şi o serie de recomandări
7
I. Avram, D. Şerbănescu, Mediul înconjurător al Terrei, încotro?, Revista Română Studii Internaţionale, ianuarie-
februarie, 1989, nr. 1, p. 32.
8
Daniela Marinescu, op.cit., p. 7-10.
9
În doctrina mondială s-au conturat mai multe concepţii referitoare la protecţia mediului. Astfel, conceptul geocentric
face din protecţia mediului un scop în sine, pământul urmând a fi ocrotit în general, condamnându-se orice intervenţie a
omului; conceptul biocentric, pune în centrul preocupărilor ecologice ale omului, toate celelalte forme de viaţă, omul
trebuind să se abţină de a interveni în viaţa speciilor, astfel decât pentru protecţie; concepţia antropocentrică,
subsumează totul nevoilor crescânde ale omului, omul este privit ca având dreptul să facă ce doreşte şi să încalce chiar
în numele intereselor sale, legile naturii.

6
adresate ţărilor membre O.N.U. Ulterior, s-a trecut la Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu şi s-au elaborat proiecte având ca obiective majore supravegherea gradului de
poluare a oceanului planetar, degradarea solului, defrişarea pădurilor ş.a., precum şi studii
interdisciplinare care au evidenţiat riscurile degradării ireversibile a mediului şi necesitatea
corelării creşterii economice cu protecţia mediului înconjurător.
În condiţiile adâncirii crizei ecologice, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au
devenit pentru umanitate un obiectiv primordial, a cărui realizare presupune nu numai
eforturi materiale şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi dezvoltarea unei
concepţii ştiinţifice fundamentale în privinţa acestei noi atitudini faţă de mediu.
Aşa cum s-a arătat, o astfel de concepţie trebuie să aibă în vedere reconcilierea
omului cu natura şi cu sine însuşi. „Protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului şi
a dezvoltării sale, iar protecţia omului - protecţia tuturor factorilor de mediu”.
Protecţia mediului urmăreşte ferirea de influenţele negative a mediului natural şi
antropic, prin descoperirea cauzelor şi eliminarea acestora, atenuarea efectelor poluării şi
dacă este posibil, chiar eliminarea totală a acestora spre binele întregii umanităţi. Scopul
protecţiei mediului este în ultimă instanţă, ocrotirea omului.
Pornind de Ia adevărul de necontestat că stabilirea echilibrului ecologic şi protecţia
diferitelor elemente ale mediului nu se pot realiza prin funcţionarea spontană a diferiţilor
factori naturali, intervenţia omului trebuie să aibă loc printr-o activitate complexă, raţională
şi ştiinţific fundamentată, având ca scop prevenirea şi combaterea poluării, refacerea
mediului deteriorat şi îmbunătăţirea calităţii acestuia.
Protecţia mediului corespunde dorinţelor şi intereselor vitale ale întregii lumi şi
constituie o îndatorire pentru toate guvernele.
Interesul general s-a substituit intereselor particulare, conferind întregului sistem juridic
o dimensiune nouă. Apărute primele, măsurile de conservare şi protecţie au fost şi sunt
completate de sisteme care favorizează o utilizare raţională a resurselor naturale ale
mediului în general.
Protecţia mediului este plasată astăzi în fruntea listei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Funcţia de protecţie a mediului s-a consolidat cu apariţia dreptului la dezvoltare şi la
creştere economică.
De peste 30 de ani, începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm,
omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt
inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general. În acest sens,
Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă O.N.U. a finalizat o serie de
recomandări, una dintre acestea referindu-se la implementarea conceptului de „dezvoltare
durabilă”. De altfel, conceptul de dezvoltare durabilă a fost recomandat de Adunarea
Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 42/1987, ca principiu director al strategiilor şi
politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului10.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare
economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite posibilităţile
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe.
Obiectul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre
patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil
de funcţionare.
O condiţie importantă pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile este
simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. În acest scop, politicile
economice, politica mediului, a investiţiilor, a cercetării-dezvoltării, politica forţei de muncă,
a învăţământului, sănătăţii sunt desemnate să-şi coreleze obiectivele şi acţiunile conform

10
Termenul de „dezvoltare durabilă” apelează la noţiuni ca: „viabilitate” sau „susţinere pe termen lung” sau „fiabilitate”.
Aceste noţiuni pot căpăta semnificaţii diferite în funcţie de cei ce le folosesc sau de locul unde le folosesc.

7
acestor priorităţi. În prezent, în aproape toate ţările industrializate se manifestă tendinţa de
a integra aceste politici într-o ordine prioritară a obiectivelor.

Principiile strategiei protecţiei mediului11 sunt:


- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
- dezvoltarea durabilă;
- evitarea poluării prin măsuri preventive;
- conservarea biodiversităţii;
- conservarea moştenirii, a valorilor culturale şi istorice;
- cine „poluează plăteşte”;
- stimularea activităţilor de redresare a mediului.
Criteriile de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului sunt:
- menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii, ceea ce
corespunde primului principiu al strategiei protecţiei mediului;
- menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, acesta corespunde
principiului dezvoltării durabile;
- apărarea împotriva calamităţilor naturale şi a accidentelor;
- raportul maxim beneficiu - cost;
- racordarea la prevederile convenţiilor internaţionale şi la programele internaţionale
privind protecţia mediului;
- pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin Programul Naţional de
Acţiune pentru Protecţia Mediului, care constituie concretizarea Strategiei în România.

3. CONFERINŢELE MONDIALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ŞI


PRINCIPALELE DOCUMENTE ADOPTATE

Prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc între 5 şi 16 iunie
1972 la Stocholm şi a avut ca participanţi din 114 state, între care şi România12.
Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, printre altele: planificarea şi gestionarea
aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător; gestionarea
resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanţilor de importanţă internaţională;
dezvoltarea şi mediul; aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu,
inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora; incidentele internaţionale ale acţiunilor
în domeniul mediului ş.a.
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei este Declaraţia asupra
mediului înconjurător13, care cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor
în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale.

11
Strategia protecţiei mediului cuprinde în partea I premisele elaborării strategiei, stadiul: 1. Resursele naturale
regenerabile; 2. elemente privind starea economică a României; 3. Calitatea factorilor de mediu (aer, apă, sol, floră,
faună); în partea a ll-a sunt definite principiile, direcţiile, obiectivele, criteriile de identificare a acţiunilor care să conducă
la o dezvoltare durabilă (economică şi socială) a ţării, în condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă şi ale pregătirii
aderării României la Uniunea Europeană.
În baza strategiei de preaderare, Programul ISPA - înfiinţat prin Reglementarea Consiliului European nr. 1267 din
1999, are ca principal obiectiv alinierea standardelor de infrastructură din statele candidate la cele comunitare, oferind o
contribuţie financiară substanţială pentru îmbunătăţirea infrastructurii de mediu şi a celei din transport.
Procesul de programare ISPA a demarat prin elaborarea celor două strategii naţionale ISPA în domeniul mediului şi în
domeniul transporturilor care au avut la bază prevederile comunitare şi documentele fundamentale care definesc cadrul
Relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană, precum şi Parteneriatul de aderare şi Programul Naţional de Aderare a
României la Uniunea Europeană. Cele două documente au fost aprobate de către Comitetul de Gestiune ISPA din cadrul
Comisiei Europene.
12
Daniela Marinescu, op.cit., p. 11-14.
13
Declaraţia de la Stockholm a fost publicată în volumul Noua ordine economică internaţională, Ed. Politică, Bucureşti,
1983, p. 181.

8
În acelaşi timp, Declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi
progresul economic şi social al popoarelor, în condiţiile eliminării efectelor negative ale
subdezvoltării.
Prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al mediului.
Un alt document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Planul de acţiune privind mediul
înconjurător care cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului.
Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a Mediului înconjurător”.
În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării şi
dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos în toate ţările, Adunarea Generală O.N.U. din
22 decembrie 1989 a lansat apelul la o întrunire globală care să definească strategia
pentru stoparea efectelor degradării mediului.
Ziua Mondială a Mediului din anul 1992 a fost marcată de un eveniment unic în istoria
omenirii şi anume, cea de a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare
de la Rio de Janeiro.
Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să
contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul
dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al mediului.
În intenţia organizatorilor, la Conferinţa de la Rio trebuia să se realizeze un nou
consens internaţional asupra unor teme de transcendenţă mondială ca: protecţia
atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia resurselor de
apă dulce, a mărilor şi zonelor de coastă, gestiunea raţională din punct de vedere ecologic
a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor toxice, creşterea calităţii vieţii şi a
sănătăţii umane; ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă a săracilor, eradicarea sărăciei
şi oprirea degradării mediului.
Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape: o primă etapă a fost între 3 şi 12
iunie 1992 şi a avut ca participanţi miniştrii mediului, miniştrii ai unor organisme similare şi
reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi programe specializate ale O.N.U.,
reprezentanţii unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de state.
A doua etapă a Conferinţei intitulată „Earth Summit” a avut loc în zilele de 12 şi 13
iunie, în cele patru şedinţe luând cuvântul 58 de preşedinţi de ţări şi 50 de şefi de guverne.
Documentele adoptate de Conferinţa de la Rio au fost:
- Declaraţia de principii numită şi Carta Pământului în care sunt enumerate principiile
după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile
dintre om şi natură. Documentul cuprinde drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor
şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în 27 de principii14.
Se poate spune că Declaraţia de la Rio o completează în mod armonios pe cea de la
Stockholm, în condiţiile oferite de sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul mileniului trei.
Datorită acestui fapt, „dezvoltarea durabilă” ocupă în cadrul acestui document un rol
important. Raportul dintre mediu şi dezvoltare, în general, analizat în ambele documente,
pare a fi inversat în prezent. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea
fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio, dezvoltarea durabilă nu are nici o
şansă fără existenţa unui mediu de calitate.
Pentru realizarea obiectivelor generale pe care le presupune dezvoltarea durabilă şi
asigurarea dreptului la un mediu sănătos, în principiul 27 al declaraţiei se recomandă:
„statele şi popoarele trebuie să coopereze cu bună-credinţă şi într-un spirit de solidaritate
pentru aplicarea principiilor consacrate în prezenta Declaraţie şi la dezvoltarea dreptului
internaţional în domeniul dezvoltării durabile”.
Cea de a treia Conferinţă mondială a O.N.U. asupra mediului a avut loc la Iohanesburg
între 26 august şi 4 septembrie 2002, fiind dedicată dezvoltării durabile.

14
Dintre toate aceste principii menţionăm: popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura;
dreptul suveran al naţiunilor în a-şi exploata propriile resurse, fără a provoca prin aceasta transfrontierea mediului ş.a.
Toate principiile prevăzute în Declaraţia de la Stockholm sunt reluate în acest document, adăugându-se şi principii noi.

9
Între summitul de la Rio şi cel de la lohanesburg reprezentanţii ţărilor lumii s-au mai
întâlnit, în cadrul unor conferinţe importante sub auspiciile O.N.U, printre care Conferinţa
de la Monterrey asupra mijloacelor de finanţare necesare dezvoltării şi Conferinţa
Ministerială de la Doha. Aceste conferinţe au conturat o viziune asupra viitorului umanităţii.
Pe ordinea de zi a Conferinţei au stat următoarele probleme:
- apa şi sistemul de salubritate publică;
- energia;
- sănătatea;
- agricultura;
- managementul ecosistemelor.
Cel mai important document adoptat este Declaraţia de la lohanesburg, care cuprinde
angajamentul statelor semnatare de a promova şi consolida principiile de bază ale
dezvoltării durabile - dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului - la
nivel local, naţional, regional şi global (punctul 5).
În Declaraţie se recunoaşte că eradicarea sărăciei, schimbarea pattern-urilor de
consum şi de producţie, protecţia şi managementul resurselor naturale pentru asigurarea
dezvoltării economice şi sociale, constituie obiective deosebit de importante, cerinţe
esenţiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele semnatare se angajează în lupta
împotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.

4. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI15

Cuvântul poluare vine din latinescul polluero-ere şi înseamnă a murdări, a pângări, a


profana16. El vrea să desemneze o acţiune prin care omul îşi degradează, „îşi murdăreşte”
propriul său mediu de viaţă. Astfel de acţiune nu este caracteristică însă numai omului
intrat într-o perioadă de dezvoltare accelerată, omului contemporan şi nici măcar omului în
genere. Ea este o lege naturală generală conform căreia orice fiinţe vii produc deşeuri
care, neeliminate din mediul lor de viaţă, le fac imposibilă continuarea activităţii şi chiar a
vieţii însăşi.
Este notabil faptul că preocuparea pentru curăţenie a fost însoţită întotdeauna de
vigoarea morală şi intelectuală a unui popor17. Roma în ascensiune, Persia sasanizilor,
califatele arabe au înălţat pretutindeni băi publice, apeducte şi rezervoare, pe care
societăţile decadente ce le-au succedat, nu le-au mai putut nici măcar îngriji, nicidecum
amplifica. Descompunerea socială a fost întotdeauna însoţită de indiferenţă faţă de
fenomenele poluante.
În sensul Legii protecţiei mediului, prin poluare se înţelege „introducerea directă sau
indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, de vibraţii, de
căldură şi/sau zgomot în aer, în apă ori în sol, care poate aduce prejudicii sănătăţii umane
sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o
împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
Cu acelaşi înţeles este definită poluarea şi în Regulile de la Montreal din 1982,
aplicabile poluării transfrontiere. Prin poluare în general, se arată în art. 1, se înţelege:
„orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe ori energii cu
efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze

15
Daniela Marinescu, op. cit., p. 14-17.
16
În mitologia greacă se vorbeşte despre un patron al poluării Angias (Angeas), rege din Elis, vestit pentru nenumăratele
sale cirezi de vite şi grajduri uriaşe lăsate în neîngrijire ani de zile, a căror curăţire a constituit a cincea muncă a lui
Heracles (Hercules la romani). La porunca lut Eurystheus, Heracles s-a angajat să le cureţe într-o singură zi, cerând o
răsplată, dacă avea să reuşească, la care Angias s-a învoit. Schimbând cursurile râurilor Alpheus şi Peneus şi abătându-
le prin grajduri, eroul a făcut ca până seara tot gunoiul să fie dus de ape. Pentru că a refuzat să-şi ţină făgăduiala,
Angias a fost pedepsit mai târziu de Heracles, în urma unui război pornit împotriva lui Angias, iar cu ocazia victoriei,
eroul a iniţiat Jocurile Olimpice.
17
L. Ghinea, Apărarea naturii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 5 şi 7.

10
resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile şi
alte utilizări legitime ale mediului”.
Prin poluant potrivit O.U.G. nr.195/2005 se înţelege „orice substanţă solidă, lichidă,
gazoasă sau sub formă de vapori, ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă,
termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor
acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.
Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă
a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală
a acestora printr-o acţiune toxică.
Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai
gravă, cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este
mai mare.
Pentru fiecare specie de vieţuitoare prima categorie de poluanţi o constituie deşeurile
activităţii sale vitale care, la rândul lor, permit dezvoltarea unor organisme parazite
păduchi, viermi, virusuri, microorganisme etc.). Această categorie de poluanţi formează
aşa-numita poluare naturală.
În vremea noastră, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, şi înmulţirea
populaţiei globului şi aspiraţia generală spre bunăstare, pe de altă parte, au dus la
creşterea fără precedent a fenomenelor de poluare. Se consideră că poluarea este, de
asemenea, o problemă a timpurilor noastre, pentru că amploarea şi gravitatea proceselor
poluante şi realizările ştiinţifice şi tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea
riscurilor poluării şi ca urmare, stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea
şi combaterea degradării mediului.
Aşa cum s-a arătat18, pe drumul sinuos parcurs de la armonie (omul aliat al naturii) la
violenţă (omul împotriva naturii) fenomenul dezvoltării existente a generat noi cauze de
poluare constând în căderile şi reziduurile radioactive, datorate experienţelor nucleare,
centralelor atomice, deşeurilor radioactive; pesticidele şi insecticidele, răspândite în exces
pe suprafeţele agricole fără a ţine seama de cerinţele privind degradabilitatea şi
remanenţa acestora; suspensiile şi substanţele chimice ale unor emisii de gaze şi fum,
specifice centrelor industriale care nu au fost reţinute sau neutralizate şi nu în ultimul rând,
deşeurile menajere specifice tuturor centrelor urbane, care nu au fost evacuate şi tratate în
mod corespunzător.
În afara acestor cauze, se mai pot menţiona şi cele determinate de fenomenul
subdezvoltării, ca o circumstanţă agravantă pentru anumite zone ale lumii, poluarea fiind
considerată ca „fiică a mizeriei şi penuriei”; cele determinate de războaiele locale şi
industriile de război care, provoacă mari perturbări nu numai sistemelor naturale ci şi celor
artificiale şi care prin potenţialitatea extinderii lor, a transformării într-o conflagraţie
mondială pot să pună sub semnul incertitudinii însăşi supravieţuirea speciei umane 19.
Se consideră că cel puţin trei îndeletniciri umane generează poluarea în lumea
contemporană: industria, cu mediul de viaţă urban pe care îl promovează, agricultura
intensivă şi industrializată şi transporturile.
Există însă câteva deosebiri esenţiale între poluarea provocată de feluritele industrii şi
poluarea cauzată de agricultura intensivă şi industrializată.
Producţia industrială şi întreaga tehnologie aferentă ei se concentrează în spaţii
restrânse, iar resursele naturale (aerul, apa mai ales) folosite în procesele de producţie pot
fi purificate prin diferite mijloace. Dacă industriile poluante sunt concentrate într-o singură
regiune sau în câteva zone limitate ca întindere, poluarea poate fi cu succes combătută şi
cu investiţii financiare relativ mici. Dimpotrivă, dacă industriile poluante sunt repartizate
omogen pe suprafeţe foarte mari, poluarea nu mai poate fi controlată20.

18
A se vedea, Silvia Neguţ, Un singur pământ, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, p. 93-97.
19
G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 25-26.
20
V. Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 185-186.

11
În agricultură poluarea are un caracter mai dramatic din cel puţin trei puncte de
vedere: în primul rând, poluarea în agricultură afectează elementul natural esenţial pentru
producţia agricolă - solul. El este principalul mijloc de producţie, căruia nu i se poate aplica
nici un procedeu de epurare. Un sol poluat poate fi depoluat numai prin acţiunea foarte
lentă a factorilor naturali; în al doilea rând poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai
întinse decât în industrie, în fapt întreaga suprafaţă cultivată pe care au fost introduse
chimizarea şi mecanizarea; în al treilea rând, poluarea în agricultură este periculoasă
pentru că produce o contaminare a produselor alimentare cu substanţe toxice.
În plus, am mai putea adăuga, că în timp ce poluarea industrială se datorează, în
principiu, eliminării fără voie a unor substanţe nocive, poluarea agriculturii se datorează
introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut necesare producţiei agricole;
poluarea industrială se referă, în primul rând, la anumite grupe de indivizi expuşi
profesional, în timp ce poluarea agricolă priveşte întreaga populaţie consumatoare a
produselor agroalimentare infestate.
Poluarea poate fi chimică, fizică (radioactivă, termică, fonică, electromagnetică, prin
vibraţii), biologică, genetică, estetică etc.
Astfel, unul din factorii perturbanţi ai mediului care influenţează ambianţa în care se
desfăşoară activitatea şi viaţa omului, mai ales în oraşe, este zgomotul care, dacă este
prelungit şi puternic, provoacă surzenia21.
Într-o accepţie largă, zgomotul a fost definit ca un complex de sunete, de un caracter
aleatoriu, care produce nu numai o senzaţie dezagreabilă, dar chiar agresivă, întâlnindu-
se în cele mai diverse ambianţe: în locuinţe, pe stradă, la locurile de muncă şi de odihnă,
pe uscat, pe apă şi în aer.
În domeniul poluării sonore interesează intensitatea senzaţiei auditive produsă de un
sunet numită „tăria sunetului” care nu trebuie confundată cu intensitatea fizică. Tăria este
dependentă de frecvenţă.
Efectele zgomotului asupra oamenilor au determinat pe unii medici să spună că există
o adevărată „boala zgomotului” al cărui tablou simptomatologic este cu atât mai grav cu
cât îmbolnăvirea se face pe nesimţite, iar efectele se manifestă într-o fază destul de
avansată a bolii.
Dar zgomotul are implicaţii care se repercutează negativ şi asupra unor aspecte
economice cum sunt: scăderea productivităţii muncii, reducerea calităţii produselor,
grevarea fondurilor de asigurări sociale, creşterea numărului de accidente etc.
Tot o formă de poluare este şi stresul22 desemnând agresiunea la care este supus
organismul datorită zgomotului, poluării, angoasei, diverselor contradicţii, presiunii locului
de muncă, precum şi consecinţele acestora asupra organismului uman.
Satisfacerea imperativului unei dezvoltări economice durabile cere, în mod imperios, o
restructurare a agriculturii, utilizarea energiei şi a producţiei industriale după modelul
naturii. În industrie sunt necesare procese care să folosească cu o foarte mare eficienţă
materiale şi energie, să valorifice produsele secundare şi să genereze cantităţi foarte mici
de deşeuri. La rândul său agricultura va trebui să se bazeze pe deplin pe serviciile gratuite
oferite de ecosisteme şi să renunţe astfel la o dependenţă aproape exclusivă de surogate
produse de om. Nu în ultimul rând, în cadrul tuturor sistemelor, preţurile produselor şi
serviciilor trebuie să reflecte costurile ecologice ale furnizării lor23.

21
Zgomotul obişnuit al străzii din oraşele mari este în jur de 80 decibeli; zgomotul prelungit şi mai mare de 80 decibeli
provoacă auzului serioase deranjamente, iar cel de peste 120 decibeli are efect nefast asupra echilibrului. În aceeaşi
măsură el poate declanşa modificări ale funcţionării normale a sistemului nervos vegetativ, pe fondul căruia se pot
îmbolnăvi organele vitale ale omului.
22
Termenul de “stres” a fost inventat în secolul XIX de inginerii anglo-saxoni, pentru a desemna forţa care, exercitată pe
un corp, induce o anumită tensiune. În anul 1936, medicul canadian Hans Selye popularizează acest termen pe plan
medical.
23
În prezent, produsul naţional global al unei ţări nu reflectă consumurile de păduri, faună, zăcăminte, rezerve de apă
potabilă sau dulce şi de sol, şi nici serviciile furnizate de ecosisteme, în ciuda faptului că pierderea lor poate antrena
costuri foarte mari.

12
Problema poluării şi deci a protejării mediului înconjurător trebuie abordată în contextul
mai larg al viitorului model de creştere economică. Ca orice factor de producţie, mediul are
o valoare şi un preţ, ce trebuie recunoscute şi luate în calcul ca atare.

13
Capitolul II
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR
OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL NATURII LA
DREPTUL MEDIULUI

1. ETAPELE ORGANIZĂRII ŞI LEGIFERĂRII OCROTIRII MEDIULUI


ÎNCONJURĂTOR ÎN ROMÂNIA

a. Reguli în vechiul drept românesc


Iniţiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi şi numeroase. Unele
mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir24.
Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează încă
din vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de protejarea vânatului şi a
altor resurse naturale a dat „legea braniştei” - loc oprit unde nimeni nu avea voie să
vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele şi nici măcar să cosească fânul fără voia
stăpânului. Cei ce încălcau legea erau aspru pedepsiţi, cu pedeapsă corporală şi
confiscarea a tot ce aveau asupra lor când săvârşeau infracţiunea.
Actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi mai ales, ale lui Ştefan Tomşa (1621)
reglementau „braniştele” sau „opreliştile de stricare a naturii”. Astfel, într-un document
emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan Tomşa se întărea mănăstirii Bisericani o branişte din
Popeşti (judeţul Neamţ) care arăta că „Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o
taie, nici să vâneze, nici să prinză peşte... pe cine-l vor prinde în pădure, să aibă a-l lua
carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu această carte a
noastră a prinde acel om şi a-i lua totul ce va fi asupra lui”25.
Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de Matei Basarab la
30 mai 1646 prin care se întăreşte mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti ocina ei de la
Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti, Conduratu.
Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588 principele
Sigismund Bathory dă instrucţiuni nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea tăierii
pădurilor şi a prinderii vânatului în hotarele sale din Miceşti, Drâmbar, Amoşiţa, Stremţ şi
Salda de Jos, lângă Alba-lulia.
Documente de acest gen sunt destul de numeroase.
Este demn de remarcat că nu numai lumea vegetală a pădurii, ci şi animalele de
interes cinegetic din cuprinsul braniştelor şi loviştelor beneficiau de un anumit regim de
ocrotire. Totodată, în afară de branişti şi lovişti au existat şi alte măsuri care au contribuit
la ocrotirea unor specii de animale.
Astfel, de exemplu, şoimii erau ocrotiţi în tot timpul anului pentru a putea fi capturaţi şi
folosiţi la vânătorile domneşti şi boiereşti. Cei ce prindeau şoimi ori le distrugeau cuiburile
erau aspru pedepsiţi.
La 29 mai 1706 apare hotărârea conventului de la Focşani - o reglementare
asemănătoare regimului de ocrotire a braniştelor prin care o comisie mixtă, formată din
munteni şi moldoveni pentru rezolvarea unor pricini de hotar, stabilea ca muntenii să nu
mai treacă să taie lemne din pădurile moldovenilor, fără învoirea acestora.
Un pas înainte pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul nostru îl
constituie primele încercări de reglementare a folosirii pădurilor.
În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania, prima
reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului losif al ll-lea.

24
Daniela Marinescu, op. cit., p. 20-26.
25
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a naturii în
România, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 2 nr. 2/1977, p. 95.

14
Acestea sunt urmate de „Orânduiala de pădure” pentru Bucovina, considerată primul
Cod silvic românesc, tipărit în 1786, în limbile română şi germană. Din cele 12 articole ale
Codului se desprind idei moderne de ocrotire şi amenajament silvic. Sunt prevăzute norme
de întreţinere şi tăiere a pădurilor, în aşa fel încât să permită regenerarea; conform
codului, din pădure nu are voie să se taie decât atâţia arbori cât puteau să se refacă, „iar
alminterele făcând, apoi greşeşte împotriva rânduielii şi aduce pe următorii sau pe
moştenitorii săi la lipsă de lemn”. De asemenea, se prevede şi necesitatea formării
pădurarilor, care să aibă cunoştinţe de specialitate şi se interzic greşelile grave săvârşite
faţă de pădure, cum ar fi: incendierile, doborârea frunzei pentru animale, ruperea coajei
sau greblatul muşchilor de pe copaci, precum şi păşunatul oilor şi caprelor. Sunt date
recomandări asupra tăierii pădurilor, a depozitării şi folosirii fructelor şi seminţelor, a
întrebuinţării diferitelor esenţe de lemn, precum şi pedepse pentru cei ce încalcă
orânduiala.
În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întăreşte „anaforaua”
pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă orânduială,
motivată de faptul că „s-au tăiat fără socoteală vârf de păduri şi codri, locurile rămânând
câmpii goale” şi deci trebuie „să fie oprite de a nu se strica rău pădurile şi dumbrăvile supt
nici un fel de nume”26.
O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în Ţara Românească în
anul 1793.
O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele reglementau dreptul de
proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, şi totodată dădeau unele
recomandări silvice ca: stabilirea vârstei optime pentru tăiere, nevoia de a curăţa pădurile,
interzicerea păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau chiar propuneri pentru
împăduriri în zonele lipsite de păduri.

b. Perioada modernă
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, deşi apar noi coduri şi legi, Condica lui
Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în Ţara Românească, aplicate între anii
1817 şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii speciale cu privire la ocrotirea naturii şi a vânatului.
Ca urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la Adrianopol (1829),
cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină creşterea suprafeţelor agricole
printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o accelerată degradare a solurilor. În faţa
acestei situaţii precare, generată de greşita înţelegere a avantajelor comerţului liber,
anumiţi oameni preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării cer introducerea unor reglementări
legale, care să oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în 1843 în Moldova şi 1848 în Ţara
Românească se introduc unele dispoziţii care să pună ordine în exploatarea pădurilor ce
aparţineau bisericii şi clerului, dispoziţii care, deşi nu au dus la rezultate notabile, au
prefigurat legile ce se vor adopta în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
generate de noile condiţii create prin formarea statului naţional şi cucerirea independenţei
de stat a României.
În cadrul acestei intense activităţi înnoitoare, începute încă înainte de obţinerea
independenţei ţării şi care a determinat o accentuată dezvoltare a industriei, a comerţului,
a exploatării bogăţiilor solului şi subsolului, sunt adoptate o serie de legi şi regulamente
pentru protecţia pădurilor, a faunei cinegetice, a solului, a apei şi chiar o lege cu referire la
organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor.
După abrogarea Regulamentului organic se revine la vechiul regim de libertate a
dreptului de vânătoare, care s-a menţinut până la apariţia primei legi a vânătorii din 1872.
Dar chiar şi Codul penal român promulgat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare la 1 mai
1865, cuprindea două articole (art. 309 şi 368 alin. 1 şi 2), care prevedeau unele restricţii
privind vânătoarea în parcuri închise şi otrăvirea peştilor în bălţi, eleştee ori havuzuri şi
26
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, op. cit., p. 96.

15
două articole (358 şi 360) care sancţionau incendierea pădurilor şi fâneţelor. Aceste
măsuri au fost completate de unele prevederi ale Legii pentru poliţie rurală din decembrie
1868, care în articolul 102 a introdus, pentru prima dată în România, oprirea vânătorii timp
de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de interes
cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi
animale.
În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul de
vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar prohibiţia
totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că vânătoarea se
face numai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.
Aceste legi se pare că nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru Odobescu, în
1874, nu ştia nimic despre existenţa lor, când scria în Pseudokinegeticos că „La noi până
acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici în altă oblăduiere nu simte trebuinţa de a se
amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin tulburat al lighioanelor sălbatice”27. În Istoria
vânătoarei, Gheorghe Nedici, de asemenea, nu face nici o menţiune despre legea din
1872, indiferent dacă ea s-a respectat sau nu.
În acelaşi timp se intensifică preocuparea legiuitorului pentru sănătatea mediului
înconjurător, combaterea poluării produse de către stabilimentele industriale şi comerciale.
Prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) adoptat la 5 iunie 1868, sunt prevăzute
măsuri de salubritate publică privind funcţionarea zahanalelor, astfel ca ele să nu vicieze
mediul înconjurător. La 17 iunie 1874 este adoptată Legea asupra serviciului sanitar care
cuprinde norme ce trebuiau respectate de proprietarii stabilimentelor industriale pentru ca
acestea să nu afecteze mediul înconjurător şi să producă zgomot dăunător sănătăţii
oamenilor şi animalelor.
Progresul economic înregistrat după obţinerea independenţei de stat, implicaţiile
acestui proces în echilibrele naturale au determinat elaborarea, în special în ultimul
deceniu al secolului al XlX-lea, a unei adevărate legislaţii ecologice, la nivelul unui stat
dezvoltat din punct de vedere economic şi social.
Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881, care încearcă o
reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării în scopul asigurării „pe tot
locul unde natura terenului şi a esenţelor vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie
reclamate de necesităţile generale ale ţării.” Pentru prima dată este prevăzută de lege
necesitatea igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de fixare
a solului şi reglare a regimului apelor.
Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua Lege
sanitară din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se adoptă la 24 septembrie 1894,
Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege modernă şi complexă pentru protecţia
mediului înconjurător.
Măsuri antipoluante au fost stabilite şi prin Regulamentul pentru consiliile de igienă şi
de salubritate publică apărut la 7 octombrie 1893, care cuprindea şi reglementări
referitoare la poziţia construcţiilor şi alinierea străzilor. Ele au fost completate prin
Regulamentul pentru alinierea satelor şi construirea locuinţelor ţărăneşti apărut la 14 iunie
1894, cu unele dispoziţii privind organizarea teritoriului şi sistematizarea satelor.
În anul 1899 (21 octombrie) apare şi Regulamentul pentru măsurile de apărare a
sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol.
În vederea ocrotirii vegetaţiei apar Condiţiuni generale pentru exploatarea pădurilor
statului (11 iulie 1896) şi Legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menţinerii
coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile statului (16 mai 1900) care cuprindeau
reglementări importante referitoare la tăierea raţională şi reglementarea unor păduri
rezervate.

27
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, op. cit, p. 98, Gh. Nedici, Istoria vânătoarei, 1940, p. 555.

16
c. Dezvoltarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător după al doilea
război mondial

După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o nouă lege de
ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de aplicare aprobat
prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o problemă
de stat. S-a reorganizat Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în cadrul
Academiei28.
Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date în
competenţa primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale.
Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe lângă filialele
Academiei, în Cluj (1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din Timişoara
(1959). Pe lângă aceste subcomisii au fost create Consiliile regionale de îndrumare pentru
ocrotirea naturii şi conservarea genofondului României, având menirea să ţină legătura
permanentă între Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor Naturii şi fostele comitete
executive ale consiliilor populare şi de a le ajuta să-şi desfăşoare activitatea.
H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor populare
judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte măsuri
provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere, peşterilor etc. aflate pe
teritoriile propuse spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea
oricăror lucrări care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective.
Ca urmare a activităţii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numărul
rezervaţiilor a crescut de la 36 şi o suprafaţă de 15.000 ha în anul 1944, la 130 şi o
suprafaţă de 75.000 ha în anul 1965.
Apar şi o serie de reglementări speciale cu privire la diferiţi factori de mediu, ca, de
exemplu, protecţia resurselor de apă potabilă (Decretul nr. 1058/1967), Legea privind
gospodărirea apelor nr. 12/1972, Legea privind inspecţia sanitară de stat (Decretul nr.
974/1965) ş.a.
În perioada ce a urmat, exploatarea nemiloasă a resurselor solului, tăierile masive de
lemn din păduri au dus la scăderea îngrijorătoare a acestora, cu implicaţii asupra florei şi
faunei, poluarea apei şi aerului, introducerea unor tehnologii în industrie şi agricultură
defectuoase ecologic, urbanizarea şi sistematizarea prost înţelese cu urmări dintre cele
mai grave pe plan economico-social, exodul rural, creşterea forţată a populaţiei şi odată cu
aceasta a cerinţelor de hrană şi energie intrate în conflict cu resursele naturale,
preocupările pentru indicatorii economici imediaţi prin ignorarea situaţiei resurselor de
bază ale mediului pe care trebuie să se sprijine orice economie, deteriorarea accentuată a
condiţiilor de viaţă şi multe altele, au dus la declanşarea şi agravarea crizei ambientale.
Criza de strategie a gândirii economice în special, a agravat conflictul dintre natură şi om,
pe de o parte, dintre prezent şi viitor, pe de altă parte.
Deşi pe plan legislativ, reglementările juridice, precum şi măsurile organizatorice
adoptate au creat cadrul juridic şi instituţional adecvat, aplicarea în fapt a măsurilor de
protecţie a mediului înconjurător au rămas numai literă moartă a legii.
După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm
în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecţia mediului înconjurător 29,
situând România printre primele ţări din lume - care dispunea de o lege-cadru în acest
domeniu, lege ce a fost întregită şi completată cu alte reglementări sectoriale30.
În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea
factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune,

28
Daniela Marinescu, op. cit., p. 27-30.
29
Legea nr. 9/1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973.
30
Legea nr. 3/1962 de aprobare a Codului silvic, republicată în B. Of. nr. 22 din 8.09.1969.

17
influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea
societăţii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).
Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul şi
subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele
naturii. În acelaşi timp, legea prevede că se supun protecţiei aşezările omeneşti şi ceilalţi
factori creaţi prin activităţi umane.
Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a asigura „refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.” De asemenea,
Constituţia a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului.”
La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137, înlocuită
la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr.195 la baza cărora, în scopul asigurării unei dezvoltări
durabile stau următoarele principii şi elemente strategice:
a) principiul precauţiunii în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural;
d) principiul „poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor;
f) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai
bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative;
g) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
h) utilizarea durabilă;
i) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
j) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la
elaborarea şi aplicarea deciziilor;
k) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului (art. 3).
Legea protecţiei mediului consacră şi garantează dreptul fundamental al omului la un
mediu sănătos; introduce sistemul de autorizare pentru activităţile potenţial periculoase
pentru mediu; consacră principiul răspunderii obiective în materie de daune ecologice;
reglementează o serie de mijloace stimulative pentru ocrotirea naturii; asigură participarea
publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu; prevede obligaţiile şi răspunderile ce
revin autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului
ş.a. reprezentând un real progres în reglementarea raporturilor sociale de mediu, dar nu şi
suficient având în vedere celeritatea schimbărilor ce se produc în starea şi calitatea
mediului şi soluţiile complexe ce se impun a fi luate pentru ameliorarea, refacerea şi
dezvoltarea durabilă a acestuia.
O.U.G. nr.195/2005 este completată de o serie de reglementări sectoriale, cum sunt:
Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996, actualizată, Legea apelor nr. 107/1996,
actualizată, Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1996, republicată şi
actualizată, Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, republicată şi
actualizată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea nr. 192/2001 privind
resursele acvatice vii, pescuitul şi acvacultura ş.a.
În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr. 264) Ministerul
Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în ansamblul
componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea acestuia este condiţia sine qua
non pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor şi asigurarea condiţiilor optime de trai pentru
generaţiile viitoare.

18
2. NOŢIUNEA DE MEDIU ÎNCONJURĂTOR ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE
NATURALE

Noţiunea de mediu înconjurător este una din noţiunile fundamentale care stau la baza
ecologiei31 ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a
ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică32.
Savantul român Emil Racoviţă a definit mediul înconjurător ca fiind „totalitatea
înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde
soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă”33.
Într-o accepţie modernă, Şt. Vancea, defineşte mediul ca fiind „totalitatea condiţiilor
energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu
care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb”.
În limbajul curent, potrivit definiţiei de dicţionar, termenul de mediu are o dublă
accepţie: „cadru de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze
asupra organismelor vii şi activităţilor umane”.
Într-o reglementare comunitară (Directiva din 27 iunie 1967), prin mediu se înţelege:
„apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele
vii”34.
Faţă de aceste înţelesuri, trebuie arătat că definiţia mediului ca obiect de protecţie
juridică trebuie subordonată acestui scop, respectiv, protecţia juridică prin mijloace de
dreptul mediului. De asemenea, termenul trebuie analizat aşa cum diferite acte normative
îl definesc (legi naţionale privind protecţia mediului, reglementări internaţionale,
reglementări naţionale sau internaţionale sectoriale etc.).
Aceste elemente Ie-a avut în vedere şi legiuitorul român care, atunci când s-a referit la
mediul înconjurător, a considerat că este constituit din „totalitatea factorilor naturali şi ai
celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul
ecologic, determinând condiţiile de viaţă pentru om, de dezvoltare a societăţii”35.
Actuala lege a protecţiei mediului O.U.G. nr.195/2005 defineşte în art.1 alin.(2) mediul
ca fiind: „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul,
aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice
şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.

31
Provenind din combinaţiile cuvintelor greceşti oikos - casă şi logos - ştiinţă, studiu, cuvântul derivat „ecologie” avea
la origine, sensul de „ştiinţă despre gospodărirea naturii”.
Denumirea a fost introdusă în ştiinţă de biologul darwinist Ernst Haeckel (1866) care a definit ecologia drept „ansamblul
cunoştinţelor ştiinţifice despre relaţiile organismului cu mediul extern”. Trei ani mai târziu, el a extins definiţia de mai sus,
dându-i sensul de „Teoria despre economia, despre organizarea organismelor animale” la care a adăugat probleme
privind transportul şi transformările de materie şi energie din comunităţile de organisme vii (biocenoze). La origine,
ecologia era, deci după Haeckel, o ecologie „animală” şi de aceea nu este de mirare că în paralel s-a dezvoltat şi o
ecologie a plantelor, iar ulterior, o ecologie a microorganismelor.
Ecologia a fost numită de-a lungul timpului „acoperişul ştiinţelor” sau „punte între ştiinţe” datorită inter sau plurii
disciplinarităţii implicate în studiul ei.
Într-o mare măsură interdisciplinaritatea se relevă în cercetarea complexelor de ecosisteme ce alcătuiesc orice peisaj
(geologia, ecologia peisajului) şi care sunt obiectul de studiu al geografiei.
Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de numeroase alte ştiinţe: fizică, chimie,
geologie, botanică, zoologie, genetică, fiziologie, biogeografie etc.
Se poate spune că ecologia este „ştiinţa gospodăririi planetei” căci mediul ambiant este o „casă creată pe pământ de
către vieţuitoare”.
Obiectul său de studiu îl constituie în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă, hidrosferă şi
litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.
32
Daniela Marinescu, op. cit., p. 35-38.
33
Şt, Vancea, Curs de ecologie generală, Universitatea Al. loan Cuza, laşi, 1972, p. 17.
34
AI. Kiss, Droit international de l’environnement, Ed. A. Pedone, Paris, 1989, p. 4.
35
Art. 1 din Legea nr. 9/1973.

19
Conform acestei definiţii, în accepţie globală, realitatea desemnată prin conceptul de
„mediu” este alcătuită din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă şi cosmos.
În literatura juridică de specialitate şi în reglementările existente în diferite state,
precum şi în unele documente ale organizaţiilor internaţionale se utilizează în acelaşi timp
cu noţiunea de mediu înconjurător, expresiile de „mediu biologic”, „mediu ambiant” sau
chiar „ mediu uman”, ca variante ale acestuia, reflectând legăturile complexe dintre statutul
social al omului şi contextul său ecologic, în funcţie de realitatea concretă determinată de
factorii politici, economici şi culturali existenţi în fiecare stat, avându-se în vedere
dimensiunile acestei probleme pe plan internaţional.
Se desprinde însă ca tendinţă generală, includerea în compunerea mediului
înconjurător, alături de elementele naturale şi cele create de om.
Această orientare ni se pare pe deplin justificată, dacă avem în vedere faptul că relaţia
om-natură, înţeleasă în accepţiunea unei conexiuni organice între elementele ce o
compun, a constituit întotdeauna - şi azi mai mult ca oricând - una dintre condiţiile
esenţiale ale propăşirii societăţii omeneşti, definind în ultimă instanţă însăşi calitatea vieţii
şi nivelul de civilizaţie.
Ca urmare şi termenul de „legislaţie ecologică” este mai larg decât cel de „legislaţie
pentru ocrotirea naturii” incluzând în sfera sa, întreaga ambianţă ecologică în cadrul căreia
se desfăşoară cvasitotalitatea activităţilor socio-umane.
În accepţia sa politică, ocrotirea naturii, ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat
în ansamblul său, este o condiţie indispensabilă a progresului social. În acelaşi timp,
realităţile contemporane ne conving tot mai mult că ideea de politică ecologică trebuie să
dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică, generalizându-se tot mai mult
convingerea că prognoza ecologică trebuie să devină tot atât de importantă pentru
fundamentarea deciziilor ca şi cea economico-socială.

20
PARTEA A II-A
CONSERVAREA, DEZVOLTAREA
ŞI PROTECŢIA COMPONENTELOR NATURALE ALE MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR

TITLUL I
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA COMPONENTELOR
NATURALE ALE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Capitolul III
ATMOSFERA
1. NOŢIUNE

Atmosfera terestră este învelişul gazos, alcătuit din aer, care înconjoară Pământul,
fără o limită superioară precisă, având o compoziţie şi proprietăţi aproximativ constante
până la cca. 3000 m altitudine36.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului privind protecţia atmosferei nr. 243/2000,
aprobată prin Legea nr.655/20.11.2001, prin atmosferă se înţelege „masa de aer care
înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon”.
Prin aer înconjurător se înţelege aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă.
Aerul este un amestec de gaze. Uscat, el conţine 78% azot, 21% oxigen, 1% alte gaze
(argon, neon, heliu, bioxid de carbon). În atmosferă, aerul ocupă cca. 96% din volum,
restul de 4% fiind ocupat de vapori de apă.

2. CAUZELE ŞI EFECTELE PRINCIPALE ALE POLUĂRII ATMOSFEREI

Prima Conferinţă general europeană pentru protecţia mediului înconjurător care a avut
loc la Geneva în 1979, a elaborat printre altele Convenţia şi Rezoluţia privind poluarea
atmosferică transfrontieră la mari distanţe, convenţie care “defineşte poluarea atmosferică
în general ca fiind: „eliberarea în aer, de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanţe
sau energie cu efecte nocive, precum şi periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii şi
ecosistemelor sau altor bunuri, precum şi o limitare a binefacerilor mediului sau a altor
drepturi de folosire de drept a mediului”. În acelaşi timp, poluarea atmosferică
transfrontieră pe distanţe lungi a fost definită ca: „acea poluare a cărei sursă fizică este
cuprinsă, total sau parţial, în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are
efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă la care
nu este în general posibil să se distingă contribuţiile surselor individuale sau a grupurilor
de surse de emisie”. Din aceste definiţii rezultă că poluarea aerului trebuie privită din punct
de vedere al domeniului de folosire al acestui factor de mediu de către om. Astfel, privit în
calitatea sa de cadru natural al vieţii, aerul devine poluat în momentul în care concentraţia
substanţelor străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau numai
accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii sau vieţii animale sau
vegetale. Considerat ca element de viaţă şi nutriţie, aerul respirat de om trebuie să aibă

36
Daniela Marinescu, op. cit., p. 99-101.

21
puritatea necesară proceselor de ardere din interiorul corpului său. Aerul de calitate
inferioară, provoacă respiraţie greoaie care nu asigură ventilarea normală a plămânului şi
deci, întreaga cantitate de oxigen necesară oxidărilor interne. Depăşirea valorilor naturale
ale concentraţiei de impurităţi în aer este admisă până la atingerea unor praguri maximale,
stabilite prin acte normative, determinate în urma observaţiilor şi experimentărilor privind
comportamentul fiinţelor vii la expunere îndelungată în aer poluat37.
Aerul serveşte însă, pentru anumite industrii, ca materie primă, caz în care poluarea
are în vedere prezenţa în compunerea lui a unor substanţe care au efecte negative asupra
procesului de producţie ducând la corodarea instalaţiilor, la alterarea calităţii produselor
etc. Pentru turism, efectele păgubitoare ale poluării aerului în anumite zone privesc, nu
neapărat prezenţa unor substanţe vătămătoare sănătăţii, ci şi alterarea într-un mod care îl
face mai puţin agreabil pentru cei veniţi să se reconforteze în mijlocul naturii.
Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari: 1. Poluanţi primari, care sunt
emişi direct din surse identificate sau identificabile şi, 2. poluanţi secundari care sunt
produşi în aer prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi sau prin reacţia cu anumiţi
constituenţi ai aerului.
Principalii poluanţi ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanţii carbonici, hidrocarburile,
compuşii azotului, poluanţii minerali, substanţele radioactive, praful bacterian etc. Dintre
aceşti poluanţi, oxidul de carbon este cel mai răspândit. El provine în proporţie de aproape
60% de la vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina şi motorina, iar restul de la
industria siderurgică, petrochimică şi altele.
Bioxidul de sulf se consideră că este principala substanţă dăunătoare din aer; el
provine, în primul rând din arderea cărbunilor (50%), a petrolului (30%) şi din alte procese
(20%).
Odată pătrunşi în atmosferă, foarte puţini poluanţi îşi păstrează integritatea. În general,
ca urmare a reacţiilor chimice şi a influenţelor termice, aceştia îşi schimbă total identitatea.
Apărută odată cu dezvoltarea industrială, poluarea atmosferică a căpătat o mare
extindere în cea de a doua jumătate a secolului XX.
Creşterea producţiei industriale, de tot felul, a circulaţiei vehiculelor cu motor, producerea
energiei electrice şi termice, diferite activităţi din agricultură, înmulţirea şi răspândirea
necontrolată a deşeurilor etc. au fost însoţite de eliberarea în aer a unor cantităţi din ce în
ce mai mari de particule invizibile de bioxid de carbon, oxid de azot, metan, pulberi şi alţi
agenţi poluanţi care afectează atmosfera lent, dar sigur şi progresiv, astfel încât într-un
deceniu temperatura medie poate să crească cu încă un grad Celsius 38.
Practic, nu încălzirea relativ limitată constituie un pericol, ci accelerarea schimbării
climei, fapt ce pare iminent. Între anii 2030-2050, temperaturile medii ar putea deveni cu
1,5-4,5 grade Celsius mai mari decât cele actuale, ceea ce ar duce la valori care nu au
mai fost înregistrate pe pământ în ultimele două milioane de ani.
Se presupune că datorită creşteri temperaturii globului - fenomen ce antrenează cu sine
accelerarea topirii calotelor de gheaţă ale polilor şi pe cale de consecinţă, creşterea nivelului
apei în mări şi oceane - că în jurul anilor 2050 se va produce o ridicare a nivelului mediu al
apelor marine cu 0,3 până la 1,2 m, creştere ce ar produce inundarea unor vaste zone de
litoral, corodarea ţărmurilor, poluarea surselor de apă potabilă şi periclitarea enormului
potenţial economic al regiunilor de litoral. Schimbarea climei pune sub semnul întrebării
chiar noţiunea de progres uman.

37
H. Rietschel, W. Reiss, Tehnica încălzirii şi ventilării, Ed. “Tehnica”, Bucureşti, 1967, p. 68.
38
Pământul absoarbe radiaţia solară de undă scurtă şi o distribuie în atmosferă şi oceane, reflectând o parte din această
energie în spaţiu, sub formă de radiaţii de undă lungă. Gazele cu efect de seră sunt relativ transparente faţă de radiaţia
solară recepţionată de Pământ, dar opace pentru radiaţia emisă de suprafaţa terestră. Aceasta determină o creştere a
temperaturii aerului în păturile de joasă altitudine ale atmosferei, datorită pierderii de căldură redusă. A se vedea pe larg,
W.C. Burns, Global Warming - The United Nations Frame-Work Convention on Climate Change and the Future of Small
Island States, Dickinson Journal of Environmental Law and Policy, 1997, p. 1.

22
O altă ameninţare asupra mediului o constituie distrugerea progresivă a stratului de
ozon39, ceea ce intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei, Iăsând să treacă
radiaţii solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii. În
consecinţă, pe măsură ce o cantitate tot mai mare de raze ultraviolete pătrunde în
atmosferă, va creşte numărul îmbolnăvirilor de cancer al pielii şi cataracte oculare, paralel
cu afectarea serioasă a producţiei de grâu, orez, porumb, soia ca şi a planctonului
oceanelor. Deteriorarea stratului de ozon este aşa de mare, încât planetei i-ar trebui vreo
sută de ani pentru a înlocui ozonul deja pierdut.40
Un alt efect malefic al poluării atmosferei îl constituie ploile acide.
Necesarul sporit de energie în toate ţările lumii a atras după sine consumuri tot mai
mari de cărbune, petrol şi gaze naturale, ducând la o creştere continuă a gradului de
poluare a atmosferei.
Particulele emise în atmosferă, prin arderea acestor combustibili, acţionează ca nucleu
de condensare a apei, iar caracteristicile acestor aerosoli se regăsesc în proprietăţile ploii.
Compoziţia chimică a picăturii de apă de ploaie este rezultatul integral al încorporării
particulelor de aerosoli şi al absorbţiei gazelor. Ca rezultat al interacţiunii dintre gaze şi
picăturile de apă apare o acidificare a apei de ploaie.
Efectele ploilor acide sunt, în principal, de două feluri: directe şi indirecte. Cele directe
intervin atunci când depunerile acide vin în contact direct cu mediul receptor (plante,
animale, construcţii etc.). Efectele indirecte se produc atunci când depunerile acide induc
schimbări chimice în sol şi în ape.
Dintre efectele terestre, cele mai frecvente sunt despăduririle. Un alt efect constă în
pierderea de nutrienţi în stratul superior al solului, cu urmări complexe asupra
productivităţii acestuia, dar şi al impurificării apelor subterane şi de suprafaţă.
La nivel acvatic, este afectată viaţa multor specii de peşti.
Asupra sănătăţii oamenilor, impactul acidificării este, de asemenea, direct şi indirect.
Efectele directe apar atunci când aerosolii de acid sulfuric vin în contact cu traectul
respirator şi pielea. Efectul indirect se produce prin ingerarea de metale rezultate din
dizolvarea în mediu acid a plumbului, cadmiului, aluminiului, cuprului etc.
Nu mai puţin grav, prin efectele pe care le produce, este şi smogul41.
Oricât de mare ar fi volumul substanţelor care rezultate din procesele industriale sau
din alte activităţi, ajung să polueze aerul, proporţia lor în ansamblul atmosferei nu ar putea
reprezenta, prin ea însăşi, un motiv de îngrijorare. Totuşi, pericolul impurificării atmosferei
este deosebit de grav, poluarea făcând de multe ori numeroase victime omeneşti şi
provocând mari pierderi materiale.

3. PROTECŢIA ATMOSFEREI ÎN DREPTUL INTERN

a. Politica şi strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei.


Potrivit Legii protecţiei mediului şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000,
aprobată prin Legea nr.655/2001, privind protecţia atmosferei, prin această activitate se
urmăreşte prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei,

39
În partea sa superioară (20-55 km) atmosfera este alcătuită dintr-un strat de gaze, care înconjoară planeta, formând
un ecran protector faţă de radiaţiile ultraviolete şi permiţând totodată, pătrunderea căldurii solare care împiedică
îngheţarea apelor mărilor şi oceanelor. Distrugerea stratului de ozon în atmosferă intensifică proprietăţile de absorbţie
ale atmosferei, Iăsând să treacă radiaţii solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii.
40
Stratul de ozon este deosebit de erodat deasupra teritoriilor care cuprind S.U.A. şi Europa.
41
Smogul este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi condensează. Se cunosc două tipuri
de smog: londonez sau reducător şi californian sau oxidant.
În anul 1952, smogul londonez a ţinut patru zile în care au murit cca. 10.000 de persoane, în majoritate suferinzi de boli
cardiace sau respiratorii. Aceasta a determinat statul englez să ia măsuri deosebit de severe, pe plan Iegislativ, obligând
toate unităţile industriale să-şi purifice aerul evacuat.

23
pentru a se evita manifestarea unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a mediului şi
a bunurilor materiale42.
Din cele de mai sus, rezultă că accentul se pune pe activitatea de prevenire a poluării
atmosferice, pe reducerea cât mai mult posibil a efectelor acestei poluări şi ameliorarea
calităţii aerului.
În acest scop, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului promovează
politicile regionale şi globale, fundamentând principiile şi acţiunile specifice la nivel naţional
şi local, în acest domeniu.

b. Evaluarea calităţii aerului; elaborarea şi aplicarea programelor de gestionare a


calităţii aerului.
Conform art. 16, evaluarea calităţii aerului înconjurător pe teritoriul României se
efectuează pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag, în acord cu standardele naţionale
şi ale Uniunii Europene.
Criteriile, metodele şi procedeele de evaluare a calităţii aerului se stabilesc prin ordin
al ministrului apelor şi protecţiei mediului.
Rezultatele evaluării calităţii aerului sunt aduse la cunoştinţa publicului şi se
raportează Uniunii Europene de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
(art. 16).
Poluanţii de referinţă care trebuie evaluaţi, precum şi valorile limită, valorile de prag,
marjele de toleranţă43 şi termenele în care trebuie atinse valorile limită se stabilesc, în
acord cu standardele europene şi internaţionale şi se aprobă prin ordin al ministrului
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Pe baza evaluării calităţii aerului înconjurător, autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului întocmeşte, prin ordin al ministrului, lista cuprinzând zone şi aglomerări
în care nivelurile unuia sau mai multor poluanţi sunt: a) mai mari decât valoarea limită,
plus marja de toleranţă, sau mai mari decât valoarea limită, în caz că nu a fost fixată o
marjă de toleranţă; b) între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă; c) mai
mici decât valoarea limită. Pentru zonele şi aglomerările prevăzute la lit. a) şi b) se adoptă,
prin hotărâre a Guvernului, procedura de elaborare şi punere în aplicare a planurilor şi
programelor de gestiune a calităţii aerului în vederea atingerii valorilor limită într-o anumită
perioadă de timp.
În cazul în care valorile limită sunt depăşite pentru mai mulţi poluanţi, se elaborează
planuri şi programe integrate pentru toţi poluanţii respectivi.
Planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului se elaborează în colaborare cu
administraţia publică locală, cu organele descentralizate ale administraţiei publice centrale,
titularii de activitate şi cu alţi factori interesaţi şi se aduc, de asemenea, la cunoştinţa
publicului, raportându-se şi Uniunii Europene.
- Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei se elaborează de către
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în colaborare cu autorităţile
competente implicate, cu titularii de activitate şi cu publicul interesat. El se întocmeşte pe
baza programelor şi a planurilor menţionate mai sus şi se adoptă prin hotărâre a
Guvernului, ca parte integrantă a Planului naţional de acţiune pentru protecţia mediului.
Acest plan poate fi revizuit, în funcţie de progresele realizate în domeniul protecţiei
atmosferei şi de cerinţele protecţiei mediului, în general.
Legea prevede (art. 20) că, la elaborarea şi evaluarea planurilor de urbanism şi
amenajare a teritoriului, trebuie să se respecte şi prevederile programelor şi planurilor de
gestionare a calităţii aerului.

42
Daniela Marinescu, op. cit., p. 102-104.
43
Procent de valoare limită cu care aceasta poate fi depăşită, în condiţiile precizate de legislaţia în vigoare (art. 6 lit. g,
din OUG nr. 243/2000, aprobată prin Legea nr.655/2001).

24
Întreaga reglementare privind protecţia atmosferei este străbătută de multiple aplicaţii
ale principiului participării publicului în probleme de mediu.
Astfel, pe lângă aspectele deja menţionate mai sus, toate autorităţile publice sunt
obligate să asigure accesul la informaţie şi participarea publicului la luarea deciziilor în
acest domeniu, în condiţiile şi la termenele prevăzute de legislaţia în vigoare44.
Depăşirea pragurilor de alertă se aduce la cunoştinţa publicului în mod operativ, prin
cele mai eficiente mijloace de informare în masă, de către autoritatea competentă de
mediu, indicându-se şi măsurile ce se impun (art. 21 alin. 3).

c. Obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse de emisii poluante


pentru atmosferă; reglementarea procedurii specifice de autorizare.
Poluarea atmosferică poate fi produsă de emisii poluante provenite din surse fixe,
surse mobile şi surse difuze45.
Activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura numai pe baza
acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a impactului
asupra mediului, conform reglementărilor legale în vigoare.
Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de emisii de poluanţi,
se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă sunt obligaţi:
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în
atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile
ce le revin prin acestea;
- să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea,
eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi asupra mediului;
- să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform Iegislaţiei
în vigoare.

d. Monitorizarea calităţii aerului.


Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze autorităţilor competente informaţiile
solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de poluanţi atmosferici,
precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi control, în condiţiile legii 46.
Pentru monitorizarea calităţii aerului a fost înfiinţat şi s-a organizat pentru prima dată în
ţara noastră Sistemul naţional de evaluare şi gestiune integrată a calităţii aerului, sistem
care include Sistemul naţional de monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de
inventariere a emisiilor de poluanţi atmosferici.
Structurile aparţinând Sistemului naţional de monitorizare a calităţii aerului, indiferent
de autoritatea competentă căreia îi sunt subordonate sau în coordonarea căreia se află,
au obligaţia să deruleze activitatea de monitorizare, să raporteze şi să furnizeze
informaţia, conform criteriilor şi procedurilor comune.
Titularii de activitate sunt obligaţi să monitorizeze nivelul emisiilor de poluanţi şi să
raporteze informaţiile solicitate către autoritatea competentă, în conformitate cu O.U.G.
nr.95/22.12.2005 privind protecţia mediului.
Contingentarea producţiei şi a consumurilor, precum şi interdicţia de plasare pe piaţă a
anumitor tipuri de substanţe cu impact asupra atmosferei, reglementate prin tratate la care
România este parte, se fac prin hotărâre a Guvernului.

44
Pragul de alertă reprezintă nivelul peste care există un risc pentru sănătatea oamenilor în urma unei expuneri de
scurtă durată şi faţă de care trebuie să se ia măsuri imediate, conform legislaţiei în vigoare (art 6 lit. j, din OUG nr.
243/2000, aprobată prin Legea nr.655/2001).
45
Daniela Marinescu, op. cit., p. 105.
46
Idem, p. 107.

25
e. Atribuţii şi răspunderi ce revin autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, altor autorităţi publice centrale şi locale, precum şi persoanelor juridice în
domeniul asigurării calităţii aerului.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
autorităţilor competente, elaborează normele tehnice şi regulamentele privind:
- calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă47;
- emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţiile de
restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care afectează
stratul de ozon;
- calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind introducerea
pe piaţă şi transportul acestora;
- pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;
- supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea
punctelor şi instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor şi altele;
- identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este
generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;
- sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte
transfrontiere, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele
transfrontiere ale accidentelor industriale.
În acelaşi timp, ca cea mai înaltă autoritate de decizie şi control în domeniul protecţiei
atmosferei, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are printre atribuţiile sale
şi următoarele: elaborează şi promovează strategia naţională în domeniul protecţiei
atmosferei şi controlează aplicarea Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei
atmosferei, ca parte integrantă a politicilor şi strategiilor naţionale de protecţie a mediului;
elaborează, avizează şi promovează şi, dupa caz, aprobă acte normative, precum şi
măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor privind
protecţia atmosferei, stabilite prin legislaţia Uniunii Europene şi prin convenţiile
internaţionale privind protecţia atmosferei la care România este parte; coordonează
sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului; elaborează şi
reactualizează normele şi reglementările privind calitatea aerului şi emisiile de poluanţi
atmosferici, aprobă metodologiile pentru evaluarea calităţii aerului, a emisiilor de poluanţi
în atmosferă şi a concentraţiilor poluanţilor în aer; asigură accesul publicului la informaţiile
privind calitatea atmosferei; raportează datele privind protecţia atmosferei, Uniunii
Europene ş.a.48.
Pe plan teritorial, autorităţile publice pentru protecţia mediului elaborează planuri de
acţiune şi programe de ameliorare a calităţii aerului, asigurând corelarea lor cu planul local
de acţiune pentru protecţia mediului şi le controlează aplicarea; întocmesc inventarul de
poluanţi în atmosferă la nivel teritorial; informează populaţia şi autorităţile locale în cazul
depăşirii pragurilor de alertă etc.
Autorităţile publice centrale pentru sănătate, pentru industrie şi comerţ, pentru
transporturi, agricultură şi alimentaţie, pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului
elaborează, fiecare în domeniul său specific de activitate, strategiile sectoriale în domeniul
protecţiei atmosferei, asigurând evaluarea riscului asupra stării de sănătate a populaţiei şi
prevenirea îmbolnăvirilor determinate de poluarea atmosferei, reducerea şi limitarea
acesteia; elaborează şi reactualizează normele şi reglementările specifice privind emisiile
de poluanţi în aer.
4. REGLEMENTĂRI NAŢIONALE PRIVIND PROTECŢIA STRATULUI DE OZON
Pentru aplicarea măsurilor preconizate de Convenţia de la Viena privind protecţia
stratului de ozon, 1985, a celor cuprinse în Protocolul de la Montreal privind substanţele
care epuizează stratul de ozon, 1987, şi a Amendamentului acestuia adoptat la Londra,

47
Idem, p. 108.
48
Art. 7 din O.G. nr. 243/2000, modificată şi aprobată prin Legea nr. 655/2001.

26
1990, documente la care România a aderat prin Legea nr. 84/1993, a fost înfiinţat în ţara
noastră, Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon, organism interministerial,
fără personalitate juridică, a cărui activitate este coordonată de autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului49.
Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon este alcătuit din reprezentanţi ai
ministerelor ale căror activităţi au legătură cu producerea, comercializarea şi utilizarea
substanţelor menţionate în anexele Protocolului de la Montreal, 1987, şi al
amendamentelor lui ulterioare, a echipamentelor şi a produselor finite care conţin în
interiorul lor substanţele în cauză sau care sunt obţinute cu ajutorul acestor substanţe.
Dintre atribuţiile ce revin acestui organism menţionăm: analizează şi propune spre
aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la actele internaţionale în domeniul
protecţiei stratului de ozon, precum şi încheierea de înţelegeri bilaterale şi regionale în
domeniul activităţii cu substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal,
echipamente şi produse finite care conţin în ele substanţele în cauză sau care sunt
obţinute cu ajutorul acestor substanţe; propune, în condiţiile legii, Programul naţional de
cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind protecţia stratului de ozon; colaborează cu
autoritatea centrală pentru protecţia mediului la elaborarea sau avizarea, după caz, a
proiectelor de acte normative privind producţia, importul, exportul, reciclarea, recuperarea,
regenerarea, distrugerea, comercializarea, utilizările stabilite ca fiind esenţiale pentru
substanţele prevăzute în Protocolul de la Montreal; aprobă tehnologia, definiţiile şi
standardele tehnice în activităţile cu substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la
Montreal ş.a. (art. 5).
Comitetul prezintă Guvernului, o dată la 2 ani, spre aprobare, un raport privind
acţiunile pe care le-a întreprins în vederea aplicării Protocolului de la Montreal, raport care
se transmite Secretariatului Ozonului din cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu.
În afara prevederilor legate de constituirea şi funcţionarea Comitetului Naţional,
Hotărârea de Guvern nr. 243/1995 reglementează şi o serie de obligaţii ce revin
persoanelor fizice şi juridice în scopul protejării stratului de ozon.
Astfel, persoanele fizice şi juridice care produc, importă, exportă, recuperează,
reciclează, regenerează, stochează, comercializează sau utilizează substanţele
menţionate în anexele Protocolului de la Montreal şi în amendamentele sale acceptate
ulterior, produsele finite şi echipamentele care conţin în interiorul lor asemenea substanţe
sau care sunt obţinute cu ajutorul lor, au obligaţia de a raporta datele statistice legate de
activitatea respectivă, în condiţiile legii; de a lua toate măsurile pentru supravegherea,
limitarea şi prevenirea oricăror emisii, dirijate sau accidentale, de substanţe aflate sub
incidenţa Protocolului de la Montreal în atmosferă. În anul 1996, prin Ordinul nr. 506 din 17
septembrie al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, a fost aprobată procedura
de reglementare a activităţilor de import-export cu substanţe, produse şi echipamente
înscrise în anexele Protocolului de la Montreal, procedură care se referă la condiţiile
emiterii acordului de mediu cu privire la desfăşurarea acestor activităţi şi a licenţei de
import-export.

5. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU NERESPECTAREA REGIMULUI DE


PROTECŢIE A ATMOSFEREI

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei atrage răspunderea


civilă, contravenţională sau penală, după caz50.
În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională, legea prevede o serie de fapte care,
dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate

49
Daniela Marinescu, op. cit., p. 109.
50
Idem, p. 110-111.

27
infracţiuni, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă, al cărui cuantum diferă în
funcţie de gravitatea faptei contravenţionale comise şi de persoana făptuitorului.
De asemenea, o serie de contravenţii pot fi săvârşite numai de persoanele juridice,
cum sunt de exemplu: nerespectarea obligaţiilor ce revin titularilor de activităţi care
constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă de a participa la elaborarea programelor
de reducere a emisiilor, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului;
nerespectarea de către aceiaşi titulari a obligaţiei de a informa şi de a se supune
controlului autorităţilor competente, conform legislaţiei în vigoare; nerespectarea
prevederilor referitoare la protecţia atmosferei din acordul şi/sau autorizaţia de mediu;
altele, pot fi săvârşite atât de persoanele juridice, cât şi de persoanele fizice. Din această
categorie, putem menţiona: nerespectarea obligaţiei utilizatorilor de surse mobile de a
asigura încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă,
precum şi de a le supune inspecţiilor tehnice, conform prevederilor Iegislaţiei în vigoare;
nerespectarea obligaţiei de a se supune tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care
conduc la prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi
mediului ş.a.51. Conform legii (art. 47 pct. 5), răspund contravenţional şi primarii, care nu-şi
îndeplinesc obligaţia de a urmări şi asigura realizarea prevederilor cuprinse în planurile şi
programele de gestionare a calităţii aerului, precum şi obligaţia de a asigura punerea în
aplicare a măsurilor speciale, prevăzute în programele de gestionare a calităţii aerului,
impuse persoanelor fizice şi juridice care exploatează surse mobile de poluare.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de personalul împuternicit
din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi din unităţile teritoriale ale acestora,
precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, conform atribuţiilor stabilite
prin lege.

6. PROTECŢIA SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC

Cucerirea tainelor cosmosului nu constituie doar urmarea firească a setei de


cunoaştere a oamenilor, ci şi căutarea unui răspuns la necesităţile lor mereu crescânde.
Această activitate duce, în acelaşi timp, la creşterea pericolului contaminării, mai ales
radioactive, a acestui spaţiu cu întregul său cortegiu de consecinţe pentru mediul
înconjurător şi a vieţii însăşi pe Pământ52.
În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic precum şi
pentru protecţia lui, au fost adoptate mai multe rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. şi
s-au încheiat o serie de convenţii şi tratate internaţionale care constituie, în mare parte,
obiectul dreptului cosmic53.
Dintre aceste documente am ales Tratatul privind principiile care guvernează
activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte
corpuri cereşti adoptat la Moscova, 1967 (27 ianuarie), ca fiind un tratat-cadru, care
stipulează principiile ce guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului
extraatmosferic.
Astfel, încă din primul articol, tratatul consacră principiul potrivit căruia, explorarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, trebuie făcute
spre binele şi în interesul tuturor statelor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică
sau ştiinţifică, fiind bunuri ale întregii omeniri.
Spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, poate fi explorat şi
folosit în mod liber de către toate statele, în condiţii de egalitate, fără nici o discriminare, în

51
Art. 47 pct. 2 lit. a şi b din OUG nr. 243/2000, aprobată prin Legea nr.655/2001.
52
Daniela Marinescu, op. cit., p. 118-119.
53
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. în 1962 din 13.12.1963 şi nr. 1884 din 17.10.1963.

28
conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv Carta O.N.U. şi în interesul menţinerii păcii,
al securităţii, al cooperării şi înţelegerii internaţionale.
Foarte importantă din punct de vedere al protecţiei juridice a acestui spaţiu, inclusiv
Luna şi celelalte corpuri cereşti, este prevederea înscrisă în art. IV, după care, statele părţi
la Tratat se obligă să nu amplaseze pe orbită în jurul pământului nici un obiect purtător de
arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă, să nu instaleze
asemenea arme pe corpurile cereşti şi să nu plaseze astfel de arme în spaţiul
extraatmosferic, în orice alt mod.
De asemenea, sunt interzise stabilirea de baze, instalaţii şi fortificaţii militare,
experimentarea oricărui tip de armă şi efectuarea de manevre militare pe corpurile cereşti.
Fiecare stat parte la Tratat care lansează sau asigură lansarea unui obiect în spaţiu
extraatmosferic, pe Lună sau pe corpurile cereşti şi fiecare stat de pe al cărui teritoriu sau
instalaţii se lansează un obiect, poartă răspunderea internaţională pentru daunele cauzate
de obiect sau de elementele sale componente, pe pământ, în atmosferă sau în spaţiul
extraatmosferic, inclusiv Luna şi corpurile cereşti, unui alt stat parte la Tratat sau
persoanelor fizice ori juridice de sub jurisdicţia sa.

29
Capitolul IV
APA

1. CONSIDERAŢII GENERALE

A devenit clasică subdiviziunea Pământului în „sfere”: atmosferă, biosferă, hidrosferă


şi litosferă. Fiecare dintre acestea poate fi considerată ca un singur rezervor, dar în
legătură şi condiţionare reciprocă cu celelalte.
Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă un element
indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie
şi cale de transport, fiind un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, pentru
existenţa vieţii şi înfăptuirea tuturor activităţilor umane54
Ca însăşi existenţa de veche, legătura dintre om şi ape, traversând legende şi balade,
a dus la personificarea unor râuri, văzute ca nişte viteji cu temperament eroic, năvalnic,
răzbunător sau generos.
În faţa lor omul era nevolnic, temător sau în cel mai fericit caz contemplativ, mulându-
şi adeseori viaţa împotriva acestor temperamente debordante care stăpâneau binele sau
puteri.
Cea mai mare cantitate de apă existentă pe glob (97%) se află în oceane şi mări.
Calotele de gheaţă ale polilor conţin, ceva mai mult de 2% din totalul de apă, iar fluviile,
râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi atmosfera, abia 1%, procent infim care
constituie în mod obişnuit sursa aprovizionării cu apă a omului55
Apa ca şi energia, reprezintă o componentă esenţială pentru viaţa şi îndeletnicirile
umane, lipsa ei putând deveni în multe zone ale lumii, un factor de limitare a creşterii
economice.
De-a lungul timpului, utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare şi
diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerinţelor de igienă
şi a celorlalte nevoi gospodăreşti, a pescuitului, la navigaţie şi irigaţii, la folosirea ei în
numeroase procese tehnologice. Pe de altă parte, creşterea explozivă a populaţiei, gradul
înalt de urbanizare, precum şi apariţia unor industrii noi mari consumatoare de apă şi în
acelaşi timp producătoare de efecte adverse asupra apei şi a mediului înconjurător în
general, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului dublu, cunoscut sub
denumirea de „secătuire şi poluare a apelor”56.
Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani, consumul de apă se dublează. Solicitările
crescânde de apă reclamă o nouă abordare a utilizării resurselor de apă dulce de care se
dispune pe glob.
Spre deosebire de celelalte resurse, apa solicitată în cantităţi apreciabile nu poate fi
transportată la distanţe mari faţă de sursă, trebuind să fie disponibilă pe plan local sau
regional.
Pentru a se putea asigura accesul tuturor oamenilor de pe Terra la resursele naturale
de apă, Adunarea Generală O.N.U. plecând de la constatarea că în ţările în curs de
dezvoltare trei persoane din cinci sunt lipsite de apă potabilă, a adoptat în anul 1990 o
rezoluţie prin care a proclamat intervalul 1980-1990, ca „deceniu internaţional al apei
potabile”.

54
Daniela Marinescu, op. cit., p. 121.
55
După calcule aproximative, în atmosferă există în permanenţă, numai puţin de 10.000 miliarde tone de vapori de apă -
în medie câte 200 de tone pentru fiecare hectar al globului pământesc.
Aproape 3/4 din suprafaţa totală a globului terestru, adică 365.982.450 km pătraţi este acoperit cu apă. Suprafaţa
„hidrică” a feţei pământului este de 2,54 ori mai mare decât cea „uscată”. Volumul total al apelor răspândite pe această
uriaşă suprafaţă este de aproximativ 1330 milioane km pătraţi.
56
Dumitra Popescu, Tendinţe privind colaborarea statelor î domeniul protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva
poluării, în Studii şi cercetări juridice nr. 3/1986, p. 242.

30
Problema apei este grav complicată de cel puţin două cauze majore: lipsa completă
sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale şi economice a
întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor subterane, permiţând aducerea
apei la locul, în cantitatea şi la timpul necesar; poluarea crescândă a apelor, atât a celor
interioare, cât şi a celor maritime şi oceanice.
Apa este totuşi o resursă regenerabilă, cu mari variaţii în timp, regenerarea ei fiind
însă strâns legată de activitatea umană, de modul de abordare a folosirii acestei resurse.
Dacă apa este tratată ca un drept social al tuturor, care nu costă, aceasta duce la
risipirea sau la poluarea ei. Adăugând costuri pentru folosirea apei, se atrage atenţia
asupra faptului că apa este într-adevăr deosebit de valoroasă.

2. CLASIFICAREA APELOR

În literatura juridică s-au propus mai multe criterii de clasificare a apelor, în funcţie de
interesul manifestat de diferite ştiinţe57.
Din punct de vedere al protecţiei şi gospodăririi durabile a acestei resurse, precum şi a
biocenozelor pe care le conţine, interesează următoarele criterii de clasificare:
- din punct de vedere al administrării lor, apele se împart în ape internaţionale, ape
teritoriale şi ape naţionale.
Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state,
cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor
state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale; apele teritoriale
(maritime interioare) sunt cele cuprinse în porţiunea de la ţărmul ţării noastre spre larg, a
căror întindere şi delimitare se stabilesc prin lege; apele naţionale sunt: fluviile, râurile,
canalele şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră de
la malul român până la linia de frontieră stabilită prin tratate, acorduri şi convenţii
internaţionale.
- un alt criteriu de clasificare a apelor este după aşezarea lor. Distingem astfel, ape de
suprafaţă şi ape subterane.
- după destinaţia lor economică concretă, apele sunt: de folosinţă generală, ape
destinate agriculturii şi ape cu destinaţie specială.
În prima categorie, intră cele necesare satisfacerii nevoilor populaţiei, când apa (după
criteriile Economiei politice), apare ca obiect de consumaţie individuală; în cea de a doua
categorie intră apele folosite, în special, pentru irigaţii. Apa apare ca obiect al muncii.
Apele cu destinaţie specială sunt cele utilizate pentru navigaţie, plutărit, producerea
energiei electrice, pescuit, apa fiind considerată ca mijloc de producţie. În raport cu
această destinaţie concretă se poate stabili şi natura dreptului pe care o persoană fizică
sau juridică îl poate avea asupra apei.
În general, apele au mai multe destinaţii în acelaşi timp.
Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei fondului piscicol, apele
naţionale şi cele teritoriale ale Mării Negre servesc pentru înmulţirea, creşterea şi pescuitul
peştelui, al mamiferelor acvatice, crustaceelor etc., precum şi pentru recoltarea produselor
acvatice şi se împart pe bazine piscicole. Bazinele piscicole pot fi naturale şi amenajate.

3. POLUAREA APEI, ÎN GENERAL

Viaţa pe pământ este dependentă de apă58.


Existenţa apei în natură a fost comparată adesea cu sângele din corpul omenesc sau
cu seva unui copac care hrăneşte şi oxigenează toate celulele dar, poate şi dăuna atunci
când ea transportă substanţe poluante.

57
Daniela Marinescu, op. cit., p. 122.
58
Daniela Marinescu, op. cit., p. 123-125.

31
Împreună cu aspectul pur cantitativ, folosirea apei implică alterarea calităţilor sale
fundamentale - poluarea ei. Evitarea poluării apelor şi epurarea celor uzate presupun
operaţii deosebit de costisitoare care, alături de consumul propriu-zis, duc la creşterea
preţului apei.
Poluarea apei nu este specifică unui continent sau altuia, ci este un fenomen de
răspândire generală. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.
Evoluţia fenomenelor de poluare a apei, schimbările care au loc cu privire la
diversificarea surselor de poluare şi gradul sporit de nocivitate a lor au condus la o evoluţie
în privinţa mijloacelor şi metodelor juridice de combatere a acestei „boli” a civilizaţiei
moderne59.
Conferinţa internaţională privind situaţia poluării apelor din Europa, care a avut loc la
Geneva, 1961, a definit poluarea apei ca fiind: „modificarea, directă sau indirectă, a
compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa
măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le
pot căpăta în stare naturală”. Ulterior, s-au făcut propuneri de completare a acestei
definiţii, cu precizări privind folosinţele afectate şi aspectele extraeconomice, degradarea
peisajului, stânjenirea pescuitului etc.
În înţelesul Legii apelor nr. 107/1996, actualizată, prin poluarea apelor se înţelege
„alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acestora, peste o limită admisibilă
stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect
de activităţi umane, care fac ca apele să devină improprii pentru folosirea normală, în
scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.
Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în: surse de poluare
concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orăşeneşti ce deversează
continuu sau ape uzate industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă; surse de
poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al cursului de apă,
constituite din apele de precipitaţii care spală teritoriul localităţilor sau al drumurilor,
depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau pesticide.
Pentru apele subterane, sursele de impurificare, provin în principal, din: impurificarea
cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări miniere sau de
foraje; impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape
care produc şi impurificarea dispersată a surselor superficiale; impurificări produse în
secţiunea de captare, datorită nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de
execuţie.
Poluarea apei este produsă de cel puţin cinci categorii de poluanţi: de natură fizică,
chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă, rezultaţi din diferite activităţi umane.
Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentaţi, în mare parte, de
substanţele radioactive şi de apele termale, proveniţi din procesele de răcire tehnologică a
diferitelor agregate industriale. Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt
constituite din depunerile radioactive care ajung în apă o dată cu ploaia, apele folosite la
uzinele atomice, deşeurile atomice etc.
Poluarea termică apare în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la
răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice ori atomo-electrice.
Poluarea chimică se produce prin infestarea cu plumb, mercur, azot, hidrocarburi,
detergenţi şi pesticide. În ultimul timp, se acordă o atenţie deosebită efectelor negative pe
care le au produsele chimice asupra mediului înconjurător, în general, şi asupra apelor în
special.

59
Una dintre cele mai vechi dispoziţii care interzice poluarea apei se găseşte în Codul Suediei ca rumeguşul de lemn să
nu stăvilească cursul de apă şi să nu fie dus de apă pe câmpii şi terenuri agricole. În ţara noastră, printre reglementările
mai vechi referitoare la protecţia apei, putem cita: Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului, Legea apelor nr. 8/1974,
Legea nr. 12/1974 privind pescuitul şi piscicultura etc.

32
Din punct de vedere al persistenţei în apă, există poluanţi biodegradabili, care pot fi
metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna acvatică, poluanţi nebiodegradabili, care se
menţin ca atare în ape, acumulându-se în timp şi poluanţi termici60.
S-a remarcat faptul, că în ultimii 15 ani, ca rezultat al impactului antropic, numărul de
poluanţi identificaţi în apă a crescut vertiginos. Astfel, dacă la nivelul anilor 1960-1965,
analizele fizico-chimice se limitau la cca. 50-75 de indicatori, în prezent, pentru o
caracterizare numai a poluării organice se au în vedere cca. 300 de indicatori61.
În concluzie, se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci când pe ea
pluteşte petrolul, este colorată neplăcut sau este rău mirositoare, ci şi atunci când, deşi
aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută, substanţe toxice.

4. REGIMUL JURIDIC AL APELOR ÎN ROMÂNIA

Prima lege specială în domeniul apelor a fost adoptată la 27 iunie 1924, Legea
regimului apelor, care a concretizat unele dispoziţii în domeniu ale Constituţiei din anul
1923, declarând bunuri publice toate apele ce pot produce forţă motrice, ca şi cele ce pot fi
utilizate în interes obştesc şi reglementând folosirea şi amenajarea lor62.
După cel de al doilea război mondial, regimul juridic al apelor a fost reglementat de
Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi
asigurarea calităţii apelor, precum şi de alte prevederi legale, în completare.
În prezent, regimul juridic de folosinţă, conservare şi protecţie a apelor este stabilit prin
Legea apelor nr. 107/1996, actualizată, precum şi printr-o serie de reglementări care o
completează.
a) Administrarea şi folosinţa apelor63. Potrivit art. 136 alin. 3 din Constituţie, apele cu
potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială împreună cu resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, dreptul de proprietate asupra lor fiind, în
principiu, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
În completarea legii fundamentale, art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, actualizată,
prevede că aparţin domeniului public al statului, apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu
lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc 10 km pătraţi, malurile şi
cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu
bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor
maritime.
Apele minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc 10
km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor cu orice titlu ai
terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii sunt obligaţi să
folosească apele conform condiţiilor generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

60
Poluanţii mediului acvatic au mai fost clasificaţi şi în funcţie de efectele şi de geneza acestora, în: a) compuşi de
poluare primară, care se pot degrada chimic sau biologic, în produşi finali netoxici, se pot transforma în compuşi
rezistenţi; b) compuşi ai poluării secundare, stabili în apă, rezistenţi la procesele ulterioare de degradare care pot afecta
comportarea altor poluanţi în apă, fiind greu de controlat, c) compuşi ai poluării terţiare, de regulă rezultaţi din poluarea
primară şi secundară, care se acumulează în ecosisteme sub o formă relativ stabilă, fără disponibilitate biologică.
61
A. Varduca, Hidrochimie şi poluarea chimică a apelor, Ed. Tempus, H.G.A., Bucureşti, 1997, p. 119.
62
Daniela Marinescu, op. cit., p. 126-130.
63
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă (râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale,
fluviul Dunărea) şi din apele subterane. Resursele de apă terestre ale râurilor şi lacurilor interioare sunt evaluate la cca.
40 milioane metri cubi/an, din care în regim natural de scurgere sunt utilizabile numai 5 milioane metri cubi/an.
Din resursele teoretice ale Dunării, României îi revin 85 mld. metri cubi/an, posibilitatea de utilizare a acestora fiind
limitată, dat fiind caracterul navigabil al fluviului, doar cu 30 mld. metri cubi/an contribuie la formarea stocului de apă
utilizabil pentru consumatori.
Cele 3450 de lacuri naturale, cate se găsesc în România, înmagazinează 2 mld. metri cubi/an, din care aproximativ 400
milioane metri cubi sunt apă dulce.

33
Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin
proprietarului albiei apei.
Dacă terenurile cu mal sunt inundate pe durată de minimum 3 ani la nivelul mediu al
apei, ca urmare a unor influenţe naturale, atunci proprietatea asupra albiei apei se extinde
şi asupra suprafeţelor inundate.
În ceea ce priveşte apele de izvor, conform art. 579 C.civ., cel ce este proprietarul
terenului este şi proprietarul izvorului, deoarece izvorul face parte integrantă din fond. În
acest sens, legea prevede că „cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice
întrebuinţare cu dânsul, fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior care
este dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripţie asupra acestui izvor”,
De la prevederea art. 579 C.civ., există două excepţii: 1. proprietarul fondului vecin a
dobândit un drept asupra izvorului; 2. apa izvorului este necesară locuitorilor unei localităţi
rurale. În acest ultim caz, suntem în prezenţa unei restricţii aduse dreptului de proprietate.
Proprietarul terenului poate opri apa izvorului, poate desfiinţa izvorul sau să-i schimbe
cursul.
Din momentul în care apa trece pe terenul vecin, apa izvorului devine prin accesiune,
proprietatea titularului acestui fond.
Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă,
este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală în domeniul
apelor, cu excepţia apelor geotermale.
Apele din domeniul public de interes naţional se dau în administrare Administraţiei
Naţionale „Apele Române” de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului.
Bunurile din domeniul public local, constituite din: lacurile care nu sunt declarate de
interes public naţional, digurile de apărare împotriva inundaţiilor, care nu se constituie într-
o linie continuă de apărare, consolidările şi apărările de maluri şi lucrările de dirijare trec,
prin hotărâre a Guvernului, în administrarea beneficiarilor care sunt deserviţi de acestea 64.
Administraţia Naţională „Apele Române” a fost înfiinţată în scopul administrării,
păstrării integrităţii şi al protecţiei patrimoniului public de interes naţional care constituie
infrastructura Sistemului naţional de gospodărire a apelor şi pentru gospodărirea durabilă
a resurselor de apă, care reprezintă monopol natural de interes strategic.
Administraţia Naţională are ca principal obiect de activitate: a) aplicarea strategiei şi
politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă,
precum şi a programului naţional de implementare a prevederilor legislaţiei armonizate cu
directivele Uniunii Europene, în domeniul gospodăririi durabile a resurselor de apă; b)
administrarea şi exploatarea infrastructurii Sistemului naţional de gospodărire a apelor; c)
gestionarea şi valorificarea resurselor de apă de suprafaţă şi subterane cu potenţialele lor
naturale şi a fondului naţional de date în domeniu (art. 3 alin. 1).
Potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării”, suprafeţele terestre şi acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei, împreună cu
resursele pe care le generează, fac parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege, din
domeniul public de interes naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei
Rezervaţiei „Delta Dunării”.
Folosinţa apelor de suprafaţă şi subterane poate fi liberă pentru băut, adăpat, udat,
spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru acestea din urmă nu se folosesc instalaţii
sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, destinate exclusiv satisfacerii nevoilor
gospodăreşti proprii, cu respectarea normelor sanitare de protecţie a calităţii apelor şi pe
bază de autorizaţie eliberată, potrivit legii, de organul de gospodărire a apelor competent, în
cazul alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producerea energiei electrice,
pescuit, plutărit, flotaj, stuficultură, navigaţie etc.
Folosirea autorizată include şi evacuarea, după utilizare, în resursele de apă, de ape
uzate, ape din descărcări ori drenaje, ape de mină sau zăcământ.
64
Conform OUG nr. 107/2002, actualizată

34
În cazul în care debitele de apă nu pot fi asigurate tuturor folosinţelor, legea stabileşte
o serie de priorităţi. Astfel, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă
de folosirea apei în alte scopuri. De asemenea, au prioritate, faţă de alte folosinţe,
alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii,
precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatelor acvatice.
Se interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul altor
activităţi.
Apa potabilă distribuită în mod organizat în centrele populate, poate fi utilizată şi în alte
scopuri, după ce s-a asigurat satisfacerea integrală a cerinţelor populaţiei, animalelor şi
ale unor activităţi ce necesită apă de această calitate.
În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci când din cauza secetei sau a
altor calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor.
Aceste restricţii se stabilesc prin planuri speciale, elaborate de Administraţia Naţională
„Apele Române”, după consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul autorităţii publice
centrale în domeniul apelor şi aprobarea Comitetului de bazin. Aceste planuri se aduc la
cunoştinţa publicului65.
b) Gospodărirea durabilă a apelor. Capitolul I al Legii apelor nr. 107/1996, actualizată,
stabileşte principiile, politica şi obiectivele generale ale gospodăririi apelor, care urmăresc:
- refacerea şi menţinerea integrităţii chimice, fizice şi biologice a resurselor de apă;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea, cu prioritate, a alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii
publice;
- valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia raţională şi
echilibrată a acestei rezerve, cu considerarea protecţiei şi dezvoltării folosinţei piscicole;
- apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidro-meteorologice periculoase;
- satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii şi sporturilor nautice ca şi ale oricăror
activităţi umane;
- valorificarea potenţialului piscicol al apelor de suprafaţă.
În conformitate cu prevederile Legii apelor, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului este
autorizat să elaboreze strategia şi politica naţională în domeniul gospodăririi apelor, să
stabilească regimul de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, să
organizeze şi să desfăşoare pe bazine hidrografice activitatea de gospodărire unitară,
raţională şi complexă a apelor şi să asigure coordonarea şi controlul reglementărilor legale
în acest domeniu.
Obiectivul general al strategiei în domeniul gospodăririi apelor îl constituie
gospodărirea raţională a resurselor de apă şi protecţia acestora împotriva epuizării şi
poluării, în interdependenţă cu principiile protecţiei mediului şi asigurării unei dezvoltări
durabile.

5. MĂSURI LEGALE PRIVIND GOSPODĂRIREA INTEGRATĂ A ZONEI


COSTIERE66

a) Obiective şi principii. Reglementarea dată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului


nr. 202/2002, actualizată, privind gospodărirea integrată a zonei costiere, are ca scop67:
- stabilirea zonei costiere şi a măsurilor ce se impun pentru asigurarea integrităţii
acesteia;

65
Planificarea folosirii resurselor de apă în perioada de secetă are la bază documentaţia privind semnalarea situaţiilor de
restricţii şi planul de restricţii propriu-zis.
66
În conformitate cu O.U.G. nr. 202 din 18.12.2002, actualizată privind gospodărirea integrată a zonei costiere, publicată
în M. Of. nr. 965 din 28.12.2002, zona costieră reprezintă spaţiul geografic situat la contactul mării cu uscatul, incluzând
apele de coastă de suprafaţă şi subterane şi terenurile adiacente, inclusiv apele de suprafaţă şi subterane aferente
acestora, puternic intercondiţionate şi în imediata apropiere a liniei ţărmului, insule şi lacuri sărate.
67
Daniela Marinescu, op. cit., p. 137-138.

35
- garantarea utilizării publice a zonei costiere româneşti, cu excepţia situaţiilor privind
siguranţa naţională;
- reglementarea utilizării durabile a zonei costiere, pe baza principiilor care să asigure
protecţia mediului, a peisajului, moştenirii culturale istorice şi arheologice;
- reconstrucţia şi conservarea zonei costiere prin adoptarea măsurilor adecvate;
- integrarea în cadrul zonei costiere a politicilor de mediu în politicile sectoriale privind
agricultura şi silvicultura, energia, resursele minerale, industria, turismul, pescuitul şi
acvacultura, transporturile şi dezvoltarea zonelor locuite, precum şi a politicilor de
gospodărire a apelor;
- asigurarea accesului publicului la informaţie şi a participării acestuia la luarea
deciziilor în domeniul gospodăririi integrate a zonei costiere româneşti (art. 2).
Protecţia zonei costiere presupune apărarea integrităţii şi a scopurilor generale de
utilizare ale acesteia, conservarea trăsăturilor şi elementelor sale naturale şi prevenirea
efectelor negative generate de lucrările şi instalaţiile existente sau care urmează a fi
executate.
Potrivit legii (art. 5 alin.1), gospodărirea integrată a zonei costiere şi dezvoltarea sa
durabilă se bazează pe respectarea unor principii generale ale dreptului mediului,
adaptate particularităţilor acestei zone, precum şi a unor principii specifice aplicabile în
domeniu.
Principiile generale sunt:
a) principiul dezvoltării durabile: gospodărirea integrată a zonei costiere astfel încât să
satisfacă atât necesităţile generaţiilor prezente, cât şi ale celor viitoare, toate cu
garantarea menţinerii caracteristicilor ecologice esenţiale şi a diversităţii biologice,
peisagistice şi culturale;
b) principiul prevenirii: activităţile economice din zona costieră se vor desfăşura numai
în baza unui act tehnico-juridic emis de autorităţile competente, în condiţiile prevăzute de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, în scopul împiedicării degradării condiţiilor
ambientale, bunurile naturale, a ecosistemelor şi a condiţiilor de viaţă a locuitorilor;
c) principiul precauţiei: în lipsa certitudinilor ştiinţifice, autorităţile competente vor
interzice sau vor autoriza temporar, activităţile care ar putea avea drept consecinţă
producerea de pagube majore sau ireversibile în zonele de coastă;
d) principiul previziunii: previziunea trebuie făcută avându-se în vedere în special
schimbările şi tendinţele pe termen scurt şi lung în materie de meteorologie şi
oceanografie;
e) principiul restaurării: bunurile naturale degradate vor face obiectul unei restabiliri şi
restaurări în vederea regenerării ecosistemelor naturale;
f) principiul „poluatorul plăteşte”: degradările mediului din zona costieră fac obiectul
unor remedieri din partea celor care le-au cauzat;
g) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a celor mai bune practici în
domeniul mediului, pentru atingerea unui nivel general ridicat de protecţie a mediului în
zona costieră;
h) principiul asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării la
luarea deciziilor;
i) principiul cooperării internaţionale pentru a asigura gestionarea şi protecţia zonei
costiere.

36
Capitolul V
SOLUL ŞI SUBSOLUL

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DEGRADAREA SOLULUI

Una din componentele deosebit de importante ale biosferei este solul.


Ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul din principalii
depozitari ai substanţei vii a uscatului şi ai energiei potenţiale biotice captate prin
fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor,
potasiu, sulf etc)68.
Pământul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură. Spre
deosebire de celelalte resurse naturale, solul este limitat ca întindere şi are caracter de
fixitate; odată distrus, el nu se va mai putea reface aşa cum a fost, pentru că nu se pot
reproduce condiţiile şi istoria formării lui. Nu este vorba numai de epuizarea conţinutului
său de substanţe nutritive care poate fi compensat prin fertilizanţi şi nici de lipsa sau
excesul de apă, ci de întinderea limitată a solului în calitatea sa de suport permanent
pentru culturile vegetale. Dezafectarea în mari proporţii a terenurilor agricole şi silvice
pentru construcţii, industrie, mine, depozitarea deşeurilor, căi de comunicaţii etc. ca şi
procesele de eroziune reduc posibilităţile de folosire a solului, pentru dezvoltarea
producţiei agricole şi silvice.
Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este
nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat gros de 20 cm durează 2000-7000 de
ani. În schimb, denaturarea lui sub influenţa eroziunii sau a diverşilor factori nocivi poate
avea loc foarte repede, timp de câţiva ani când este slab gospodărit sau foarte încet, când
este bine întreţinut.
Degradarea şi epuizarea solurilor prin eroziune şi poluare are consecinţe multiple
asupra producţiei agricole, a preţurilor şi a productivităţii muncii. Încă din anul 1968,
Aheldon Judson estima că volumul sedimentelor transportate de râuri în ocean a crescut
de la 9 miliarde tone pe an, înainte de introducerea cultivării pământului, păşunatului şi a
altor activităţi agricole, la 24 miliarde tone, cifre care azi sunt şi mai alarmante. Omul a
devenit astfel un important factor geologic care accelerează scurgerea solurilor fertile în
oceane.
Ne aflăm într-o situaţie aparent paradoxală: creşterea populaţiei globului impune
cultivarea unor suprafeţe din ce în ce mai mari de sol, ceea ce antrenează, la rândul său,
o degradare din ce în ce mai accentuată a acestuia, deci o scădere considerabilă a
producţiei agricole.
Pe măsura epuizării solului, ţările se văd obligate să importe alimente pentru
satisfacerea chiar şi a nevoilor minime ale populaţiei. Zeci de ţări slab dezvoltate constată
că problemele legate de datoria lor externă se agravează în continuare, din cauza
dependenţei cronice de importul de alimente.
Pe de altă parte, industrializarea masivă a dus la pătrunderea în atmosferă a unor
cantităţi tot mai mari de metale toxice. Din aer, ploaia şi zăpada aduc metalele pe sol,
unde ele se acumulează. Ecologia solului este foarte vulnerabilă la efectele toxice ale unor
asemenea metale (mercur, plumb, nichel, cadmiu etc.) căci ele pot inhiba creşterea
plantelor şi a bacteriilor folositoare din pământ. Mai mult, pot lua naştere complecşi noi,
nenaturali formaţi din aceste metale şi compuşi organici din sol. În acelaşi timp, este
posibil ca unii complecşi metal-organici care sunt inofensivi pentru culturi, să ajungă prin
intermediul hranei în organismul uman, unde se pot dovedi dăunători 69.
68
Daniela Marinescu, op. cit., p. 176-177.
69
L. Brown, Probleme globale ale omenirii, Institutul Worldwatch (S.U.A.), Ed. Tehnică, Bucureşti, 1988, p. 179; B.
Commoner, op. cit., p. 223.

37
Poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic vital al
acestuia. Cei care nu-şi termină cursa în sol ajung să se depună în mări şi oceane, unde
au început să se acumuleze pesticide persistente şi alte impurităţi organice de sinteză.
În România, sunt considerate terenuri degradate acele terenurile care, prin eroziune,
poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici, şi-au pierdut definitiv capacitatea
de producţie agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri.
Putem spune că, poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce
dereglarea funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor
ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestată prin degradarea fizică,
chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa
bioproductivă, din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat fie prin
reducerea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei vegetale, fie prin cheltuielile necesare
menţinerii capacităţii bioproductive la parametrii cantitativi şi calitativi anterior manifestării
poluării.
Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, din apele reziduale,
de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi
îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
În afară de poluarea naturală, de poluarea fizică şi chimică, în vecinătatea imediată a
unităţilor miniere şi în locurile de depozitare a minereurilor radioactive se constată şi
poluarea radioactivă a solului. La aceasta mai poate contribui şi depozitarea în sol a
deşeurilor nucleare care emit radiaţii timp îndelungat şi care scot din circuit numeroase
terenuri.
Pentru toate aceste motive şi încă multe altele, protecţia solului şi a subsolului
constituie obiect de preocupare majoră, reflectată în măsurile juridice de protecţie
promovate în legislaţia tuturor ţărilor lumii.

2. MĂSURI LEGALE DE PROTECŢIE ŞI CONSERVARE DURABILĂ A SOLULUI ÎN


ŢARA NOASTRĂ

În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe baza căruia


sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar
al ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare,
organizare şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlu juridic70.
În acest scop, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
ministerelor competente, stabileşte: sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul
cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor de evoluţie a acestuia; reglementările privind
protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a biodiversităţii; procedura de
autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în planurile de amenajare a
teritoriului, amenajarea torentelor pentru întocmirea amenajamentelor silvice, combaterea
eroziunii solurilor, foraje, de studii şi prospecţiuni geologice şi hidrologice, precum şi
pentru activităţile miniere de extracţie; reglementări pentru refacerea cadrului natural în
zonele în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene
naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului.
Protecţia juridică a terenurilor în general şi a celor destinate agriculturii în special, se
realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservarea şi ameliorarea
solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să determine ca aceste
terenuri să fie utilizate exclusiv pentru producţia agricolă sau silvică, prin stabilirea
obligaţiei generale a deţinătorilor de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.
În vederea protecţiei calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare şi
ameliorare a solului în care scop, organele de cercetare şi proiectare de specialitate
70
Daniela Marinescu, op. cit., p. 178-181.

38
întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în corelare cu cele de amenajare a teritoriului.
Lucrările respective se execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de
către unităţi specializate.
Legea fondului funciar prevede că, pentru realizarea coordonată a lucrărilor de interes
comun, potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi apelor, căilor de
comunicaţie, aşezărilor omeneşti sau altor obiective economice şi sociale, documentaţiile
tehnico-economice şi ecologice se elaborează în comun de către părţile interesate,
stabilindu-se şi contribuţia acestora, precum şi ordinea de execuţia a lucrărilor.
Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de
producţie pentru culturi agricole şi silvice, se constituie în perimetre de ameliorare.
Grupele de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun, de către Ministerul
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, la
propunerile care au la bază situaţiile înaintate de comune, oraşe şi municipii.
În cazul în care, prefectul decide includerea terenului în perimetrul de ameliorare,
consiliul local este obligat să-i atribuie în folosinţă, titularului terenului în cauză, o suprafaţă
de teren corespunzătoare, pe toată durata realizării lucrărilor de ameliorare.
Dacă statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător pentru
rezolvarea situaţiei prevăzută mai sus, iar proprietarul nu este de acord să primească un
alt teren la distanţă mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauză de
utilitate publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Ordinul emis de prefect poate fi contestat în faţa instanţelor de contencios
administrativ, potrivit Legii nr. 554/2003
Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, suportând parţial
sau total cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare
elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare, însuşite de organele agricole de
specialitate judeţene şi aprobate de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
Fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executarea lucrărilor prevăzute în
proiectele de amenajare şi punere în valoare a terenurilor degradate şi poluate, cuprinse
în perimetru, se asigură, în funcţie de specificul lucrărilor din Fondul de ameliorare a
fondului funciar şi prin alocaţii bugetare. Aceste fonduri pot fi sporite prin participarea
comunelor, oraşelor şi judeţelor, precum şi prin contribuţia în bani sau în muncă a tuturor
celor interesaţi.
Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului
împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe lonescu Şişeşti” iau măsuri
pentru dezvoltarea sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi avertizare
cu privire la starea calităţii solurilor agricole şi silvice pe baza unui sistem informaţional, cu
asigurarea unei bănci de date la nivelul ţării şi al judeţului şi propun măsurile pentru
protecţia şi ameliorarea terenurilor, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de producţie.
Deosebit de importante, amenajările de îmbunătăţiri funciare au rolul de a preveni,
reduce şi înlătura procesele de deteriorare a fondului funciar, cauzate de factori naturali -
secetă, inundaţii, exces de umiditate - sau de activităţi antropice, prin măsuri specifice.
Scopul acestor lucrări este valorificarea superioară a fondului funciar, în principal
creşterea potenţialului productiv al solului şi introducerea în circuitul economic a terenurilor
neproductive71.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau privată. Pentru
realizarea amenajărilor de utilitate publică este obligatoriu acordul proprietarilor de
terenuri.
Administratorii amenajărilor de îmbunătăţiri funciare de utilitate publică sunt obligaţi,
printre altele, să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de mediu şi să
aplice măsurile de corecţie, în cazul constatării unor tendinţe negative, stabilite prin
documentaţii tehnico-economice şi/sau ecologice.
71
Art.4 din Legea nr.138/27.04.2004, actualizată privind îmbunătăţirile funciare

39
Amenajările teritoriale complexe legate de valorificarea unor resurse naturale ale
solului şi subsolului, de mari lucrări hidroenergetice, reţele de drumuri, mari exploatări
miniere sau forestiere, generează la nivelul cerinţelor tehnice contemporane, măsuri
pentru adaptarea condiţiilor mediului, natural şi construit, la necesităţile fundamentale ale
colectivităţilor umane.
Folosirea raţională cu maximum de eficienţă a tuturor suprafeţelor de teren se impune
cu privire la oricare dintre destinaţiile economice şi sociale cărora le sunt afectate aceste
suprafeţe.
În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole, Legea
fondului funciar, stabileşte obligaţia titularilor obiectivelor de investiţii sau de producţie
amplasate pe teren sus nu se conformează acestor dispoziţii, Legea fondului funciar
prevede că lor nu li se va mai aproba scoaterea din producţia agricolă sau silvică a altor
terenuri, fiind pasibili, în condiţiile prevăzute de lege şi de aplicarea unor sancţiuni
contravenţionale.
Tot în vederea protecţiei cantitative a terenurilor agricole se stabileşte şi regula după
care, liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice,
conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze,
precum şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata
apropiere a căilor de comunicaţii - şosele, căi ferate - a digurilor, canalelor de irigaţii şi de
desecări şi a altor limite obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se stânjenească
execuţia lucrărilor agricole.
În toate cazurile, deţinătorii de terenuri agricole au dreptul la despăgubire pentru
daunele cauzate.
Din reglementările legale prezentate rezultă că, protecţia juridică cantitativă şi calitativă
a solului - ca parte componentă a protecţiei mediului - se realizează, mai ales, prin
stabilirea unor obligaţii legale pentru orice deţinător de teren, fiind o problemă atât de
interes public, cât şi privat.
Caracterul public pe care îl prezintă interesul de protejare calitativă a terenurilor
agricole rezultă, în primul rând, din faptul că statul (prin Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei
şi Pădurilor, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, alte organe competente la nivel
central şi local) este chemat să dezvolte sistemul naţional de supraveghere, evaluare,
prognoze, avertizare cu privire la starea calitativă a terenurilor agricole şi silvice şi să
adopte, să aplice şi să controleze măsurile ce se impun.
Garantarea aplicării tuturor măsurilor organizatorice, financiare, tehnice, etc. cuprinse
în actele normative adoptate în vederea protejării, conservării şi folosirii întregului fond
funciar al ţării este asigurată, pe planul dreptului, prin norme care prevăd, răspunderea
civilă, contravenţională sau penală după caz.
Astfel, de exemplu, constituie contravenţii la normele privind evidenţa, protecţia,
folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice, dacă nu sunt săvârşite în astfel de
condiţii, încât, potrivit legii penale să constituie infracţiuni, următoarele fapte:
nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de
executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective şi nedepozitarea acestui strat pe
suprafeţele stabilite de organele agricole, precum şi neluarea măsurilor de amenajare şi
nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de cărbune, caolin, argilă, pietriş, sonde
abandonate şi altele asemenea; amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepţia celor
expres prevăzute de lege, pe terenurile situate în extravilan, fără avizele şi aprobările
legale; ocuparea şi folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din
producţia agricolă, înainte de a fi delimitate, bornate şi predate; degradarea terenurilor şi
culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de pietriş, moloz, nisip, prefabricate,
construcţii metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie şi altele asemenea; neluarea unor
măsuri corespunzătoare de către persoanele juridice sau fizice pentru evitarea afectării

40
terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de producţie şi prin scurgeri de
orice fel ş.a.

3. PROTECŢIA SUBSOLULUI

În conformitate cu art. 136 alin. 3 din Constituţie, bogăţiile de orice natură ale
subsolului, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date, în condiţiile
prevăzute de lege, în administrarea unor persoane juridice publice sau private,
concesionate ori închiriate72.
Intră sub incidenţa regimului de protecţie resursele naturale ale subsolului, ale
platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice şi acumulările de
nămol, precum şi alte bunuri şi resurse naturale ale subsolului.
Statul are obligaţia să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu
interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi conservare a
mediului.
Persoanele fizice şi juridice care prospectează sau exploatează asemenea resurse au
obligaţia de a cere şi a obţine acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi de a respecta
prevederile acestora; de a reface terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi şi
ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional, conform prevederilor şi în termenele
conţinute în acordul şi/sau autorizaţia de mediu; de a anunţa autorităţile pentru protecţia
mediului sau alte autorităţi competente, potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care
pun în pericol ecosistemul terestru şi de a acţiona pentru refacerea acestuia; de a
monitoriza zona ş.a.
Explorarea, dezvoltarea şi exploatarea petrolului se realizează conform legii, cu
respectarea strictă a cerinţelor de protecţie a mediului.
Operaţiunile petroliere se pot desfăşura numai în cadrul unor perimetre de
explorare/exploatare cu respectarea măsurilor stabilite în acordurile petroliere pentru
protecţia solului şi a subsolului. Periclitarea, prin modul de executare a operaţiunilor
petroliere, a posibilităţilor exploatării viitoare a zăcământului sau încălcarea normelor
privind protecţia şi exploatarea raţională a zăcămintelor ori a normelor privind protecţia
mediului de către titularul acordului petrolier, atrage după sine, retragerea dreptului de
administrare sau de concesionare.
Ca bunuri naturale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt proprietate
publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege. Aceste bunuri cuprind obiective care
conservă eşantioane reprezentative din punct de vedere paleontologic, petrografic,
mineralogic, structural şi stratigrafic, ca de exemplu, peşteri, depozite fosiliere, formaţiuni
geologice, mineralogice şi altele asemenea, fiind supuse regimului special de protecţie
pentru ariile naturale protejate de interes geologic, în condiţiile legii73.

4. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ŞI PENALĂ ÎN DOMENIUL


PROTECŢIEI ŞI AMELIORĂRII SOLULUI ŞI SUBSOLULUI

Legea protecţiei mediului prevede o serie de fapte considerate contravenţii privind


regimul de protecţie al solului şi subsolului74.
Dintre acestea menţionăm: nerespectarea obligaţiei de a asigura, prin sisteme proprii,
supravegherea mediului, pe baza prevederilor din autorizaţie, pentru identificarea şi
prevenirea riscurilor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le pot
reprezenta asupra sănătăţii populaţiei şi mediului, neţinerea evidenţei rezultatelor
acţiunilor de supraveghere şi neanunţarea producerii unor descărcări neprevăzute sau a

72
Daniela Marinescu, op. cit., p. 182.
73
Art. 34-37 din OUG nr. 236/2000.
74
Daniela Marinescu, op. cit., p. 183.

41
accidentelor, autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi de apărare civilă;
nerespectarea obligaţiei de depozitare a deşeurilor menajere, industriale, agricole sau
altele, numai pe suprafeţele autorizate în acest scop; încălcarea obligaţiei de refacere a
cadrului natural în zonele de depozitare a deşeurilor (de tot felul) prevăzută în acordul
şi/sau autorizaţia de mediu; nedepozitarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor numai
ambalate şi în locuri protejate; folosirea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor în zonele
sau pe suprafeţele umede unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie ş.a.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul
împuternicit în acest scop de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
de către comisarii şi subcomisarii de poliţie, de către personalul împuternicit al
administraţiei publice judeţene şi locale şi de personalul Ministerului Apărării Naţionale în
domeniile sale de activitate, potrivit competenţelor legale.
În completarea acestor reglementări se aplică dispoziţiile din Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001, actualizată, privind regimul juridic al contravenţiilor.
Sunt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau
amendă penală: arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile
protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice; provocarea de poluare prin
evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol, a unor deşeuri sau substanţe
periculoase (art. 98 alin.1 pct.1) etc; se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă: nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe
periculoase (art. 98 alin.1 pct.2) ş.a.; se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani:
amenajarea, fără autorizaţie, de depozite subterane sau de suprafaţă pentru deşeuri
periculoase; depozitarea în spaţii subterane a deşeurilor sau substanţelor periculoase;
nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole, de pesticide sau
îngrăşăminte chimice; provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a
contaminării mediului şi/sau expunerii populaţiei la radiaţii ionizante ş.a. Constatarea şi
cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de organele de urmărire penală, conform
competenţei legale75.
Trebuie să arătăm că sistemul sancţiunilor contravenţionale şi penale prevăzute de
Legea-cadru, OUG nr. 195/2005 în domeniul protecţiei şi ameliorării solului se
completează corespunzător cu sancţiunile prevăzute în legătură cu fondul funciar, regăsite
în Legea nr. 247/2004, precum şi de celelalte reglementări cu caracter special care
vizează, într-o formă sau alta, acest domeniu.

75
Art. 99 alin.1 din OUG nr.195/2005

42
TITLUL II
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA RESURSELOR
NATURALE ŞI CONSERVAREA DURABILĂ A BIODIVERSITĂŢII

Capitolul IV
CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ
A FONDULUI FORESTIER

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Deşi reprezintă mai puţin de 27% din suprafaţa totală a ţării, pădurile ocupă un loc
important în cadrul vieţii economice şi sociale din ţara noastră76. Ele servesc la apărarea
terenurilor agricole împotriva secetei, la ameliorarea şi refacerea calităţilor naturale ale
solului, la apărarea terenurilor împotriva alunecărilor şi surpărilor, la purificarea aerului,
pentru păşunatul animalelor, exercitarea vânătorii, agrement, în domeniul balneoclimateric
şi la dezvoltarea aşezărilor omeneşti, constituind în acelaşi timp, o preţioasă materie primă
pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hârtiei şi celulozei, industria chimică,
construcţii, transporturi şi alte ramuri ale economiei naţionale. Nu trebuie trecută cu
vederea nici importanţa ce o prezintă pădurile în reglarea climei şi în realizarea unui
important rol sanitar şi estetic.
Atât în trecutul îndepărtat, cât şi în prezent, pădurile au fost şi sunt încă supuse unui
jaf furibund, tăierile iraţionale asociate cu nerespectarea măsurilor de refacere şi protecţie
au produs şi produc importante perturbări ecologice, cu consecinţe dintre cele mai grave
pe plan economico-social şi cultural.
Menţinerea suprafeţei fondului forestier în conformitate cu planul de organizare a
teritoriului şi de folosire a fondului funciar, constituie o obligaţie naţională, impunându-se în
acelaşi timp, creşterea acestui fond în zonele cu deficit de păduri, în cele cu microclimat
deteriorat, în jurul aşezărilor umane şi în special al celor urbane.
Cadrul legal al ocrotirii şi dezvoltării durabile a pădurilor este dat de Codul silvic
aprobat prin Legea nr. 26 din 24 aprilie 199677 actualizată, de Ordonanţa de Guvern nr. 96
din 27 iulie 1998, republicată privind reglementarea regimului silvic şi administrarea
fondului forestier naţional, precum şi de alte reglementări cu caracter special.

2. NOŢIUNEA DE FOND FORESTIER ŞI DE PĂDURE

Potrivit legii, pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de
cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile
neproductive incluse în amenajamentele silvice, constituie, indiferent de natura dreptului
de proprietate, fondul forestier naţional78.
Prin terenuri destinate împăduririi şi cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori
administraţie silvică se înţeleg: terenurile în curs de regenerare, terenurile degradate şi
poienile stabilite prin amenajamentele silvice să fie împădurite; pepinierele, solariile,
plantaţiile, culturile de răchită şi cele cu arbuşti ornamentali şi fructiferi; terenurile destinate
asigurării hranei vânatului şi animalelor din dotarea unităţilor silvice; terenurile date în
folosinţă temporară personalului silvic; terenurile ocupate de construcţii şi cele aferente

76
Daniela Marinescu, op. cit., p. 182.
77
Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26/1996 a fost publicat iniţial în M. Of. nr. 93 din 8.05.1996.
78
Daniela Marinescu, op. cit., p. 187.

43
acestora, drumuri şi căi ferate forestiere, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale,
dotări tehnice specifice sectorului forestier (art. 3).
Terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha sunt
considerate, în sensul Codului silvic, păduri.
Prin funcţiile economice şi de protecţie pe care le îndeplinesc pădurile, constituie,
indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional, de care beneficiază
întreaga societate. În acest scop este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor,
prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională şi
regenerare.
Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza
amenajamentelor silvice.
Întregul fond forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului
silvic care, reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic
privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca scop
asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Respectarea acestor norme
este obligatorie pentru toţi proprietarii de păduri sau alţi deţinători.

3. CLASIFICAREA PĂDURILOR DIN FONDUL FORESTIER NAŢIONAL

În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică pădurile în două grupe
şi anume:
- păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de
interes naţional, păduri pentru recreare, păduri de ocrotire a genofondului şi ecofondului,
precum şi păduri declarate monumente ale naturii şi rezervaţii şi,
- păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se realizeze, în
principal, masă lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale pădurii şi, concomitent,
protecţia calităţii factorilor de mediu.

4. PROPRIETATEA ASUPRA FONDULUI FORESTIER79

După forma de proprietate, fondul forestier naţional este alcătuit din: a) fondul forestier
proprietatea publică a statului şi a, unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe şi
municipii); b) fondul forestier proprietatea privată a unităţilor de cult (parohii, schituri,
mănăstiri), a instituţiilor de învăţământ sau a altor persoane juridice; c) fondul forestier
proprietatea privată a persoanelor fizice; d) fondul forestier proprietatea privată indiviză a
persoanelor fizice, foşti composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitorii acestora80.
Indiferent de forma de proprietate, politica de punere în valoare economică, socială şi
ecologică a pădurilor este un atribut al statului care elaborează politici şi strategii de
punere în valoare, gospodărire, administrare şi protecţie a întregului fond forestier al ţării şi
a vegetaţiei forestiere din afara acestuia şi exercită controlul asupra respectării lor.
Exercitarea dreptului de proprietate, publică sau privată, asupra fondului forestier se
face în limitele şi în condiţiile legii, urmărind conservarea şi gospodărirea durabilă a
pădurilor.
În vederea respectării reglementărilor referitoare la regimul silvic, proprietarii de păduri
şi deţinătorii cu orice titlu au, printre obligaţiile lor următoarele: să elaboreze
amenajamente silvice pentru pădurile pe care le deţin, prin unităţi specializate, autorizate
în acest scop de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Costul acestor
lucrări se suportă de către proprietari, în cazul persoanelor juridice şi de administrator, în
cazul pădurilor statului. Pentru pădurile cu suprafeţe mai mici de 10 ha, aparţinând
persoanelor fizice, precum şi pentru suprafeţele mai mici de 30 ha, aparţinând unităţilor de

79
Daniela Marinescu, op. cit., p. 188.
80
Art. 3 din OG nr. 96/1998.

44
cult şi celor de învăţământ, se întocmesc de unităţile specializate, extrase sumare de
amenajamente silvice, al căror conţinut este prevăzut în normele tehnice; să asigure paza
pădurilor, în vederea prevenirii tăierilor ilegale, distrugerii sau degradării vegetaţiei
forestiere, păşunatului abuziv, braconajului şi a altor fapte infracţionale sau
contravenţionale; să execute lucrările pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor pădurilor, stabilite de autorităţile publice pentru silvicultură, cu mijloace proprii
sau contra cost, prin unităţile silvice specializate; să asigure respectarea măsurilor de
prevenire şi stingere a incendiilor; să efectueze lucrările de împădurire şi de ajutorare a
regenerării naturale, potrivit prevederilor amenajamentelor silvice şi ale normelor tehnice
specifice. Lucrările de împădurire se execută în termen de cel mult doi ani de la
exploatarea masei lemnoase; să execute tăieri de arbori numai după marcarea şi
inventarierea acestora şi după elaborarea documentelor specifice de către personalul
silvic autorizat ş.a.

5. GOSPODĂRIREA ŞI ADMINISTRAREA FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL

În condiţiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România sunt administrate


şi gospodărite într-un sistem unitar, vizând valorificarea continuă, în folosul generaţiilor
actuale şi viitoare, a funcţiilor lor ecologice şi social-economice81.
Fiind o avuţie de interes naţional, este necesară asigurarea gestionării durabile a
pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională
şi regenerare, orientate pe următoarele direcţii:
- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, în condiţiile şi cu respectarea situaţiei
rezultate în urma schimbării formei de proprietate asupra acestuia;
- întregirea fondului forestier naţional până la nivelul optim de 35% din teritoriul ţării;
- reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate structural de factori naturali şi
antropici;
- menţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul posibilităţilor pădurii;
- conservarea biodiversităţii şi asigurarea stabilităţii, sănătăţii şi polifuncţionalităţii
pădurilor.
În vederea gospodăririi durabile a pădurilor, legea interzice: a) defrişarea vegetaţiei
forestiere - respectiv înlăturarea acesteia şi schimbarea destinaţiei terenului - fără
aprobarea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură; b) desfăşurarea de
activităţi care produc degradarea solului şi a malurilor apelor, distrugerea seminţişului
utilizabil şi a arborilor nedestinaţi exploatării, potrivit prevederilor art. 54, respectiv art. 45
din Codul silvic.
Exploatarea produselor lemnoase ale pădurilor se poate face numai în conformitate cu
prevederile amenajamentelor silvice şi cu respectarea normelor privind termenele,
modalităţile şi epocile de recoltare şi transport a materialului lemnos, emise de autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură82, pe baza actelor de punere în valoare,
întocmite de proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu de păduri.
Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate sau în administrare păduri, agenţii
economici atestaţi să execute exploatări forestiere şi ocoalele silvice au obligaţia să
folosească tehnologii de recoltare şi de scoatere a lemnului din păduri, care să nu producă
degradarea solului, poluarea apelor, distrugerea sau vătămarea seminţişului utilizabil, a
arborilor nedestinaţi exploatării, peste limitele admise de lege.
Indiferent de forma de proprietate, proprietarii de păduri sunt sprijiniţi în efectuarea
unor lucrări de gospodărire, în scopul asigurării integrităţii fondului forestier naţional şi

81
Daniela Marinescu, op. cit., p. 189-192.
82
A se vedea Ordinul nr. 635 din 22.12.2002 al ministrului agriculturii pentru aprobarea normelor pentru exploatarea
masei lemnoase.

45
gospodăririi durabile a acestuia, prin alocarea anuală de la bugetul de stat a fondurilor
necesare pentru:
- refacerea pădurilor afectate de calamităţi naturale sau de incendii a căror cauză este
necunoscută;
- refacerea unor căi forestiere de transport distruse în urma calamităţilor naturale;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor proprietate privată;
- finanţarea unor studii complexe de fundamentare a soluţiilor de gospodărire a
pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
- sprijinirea proprietarilor de păduri cu funcţii speciale de protecţie, prin acordarea unor
compensaţii reprezentând contravaloarea bunurilor pe care nu le recoltează datorită
restricţiilor impuse prin amenajamentele silvice acestor păduri etc.
Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, se realizează,
potrivit legislaţiei în vigoare, prin: menţinerea integrităţii fondului forestier, fiind interzisă
reducerea suprafeţei pădurilor, cu excepţiile prevăzute de lege; regenerarea şi îngrijirea
pădurilor; prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor forestiere;
economisirea masei lemnoase ş.a.
În scopul creşterii calităţii modului de gospodărire durabilă a pădurilor şi al
recunoaşterii internaţionale a acesteia, Hotărârea de Guvern nr. 1476/2002, a introdus
posibilitatea solicitării de către administratorii sau deţinătorii de păduri organismelor
recunoscute pe plan internaţional a certificării pădurilor.
Pădurile fondului forestier naţional se supun certificării în funcţie de solicitările pieţei
produselor forestiere.
Pentru pădurile proprietatea publică a statului, solicitarea se finanţează de Regia
Naţională a Pădurilor, pentru cele proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale de
către consiliile locale, iar pentru cele proprietate privată, de către proprietari.
În ceea ce priveşte administrarea fondului forestier proprietatea publică a statului,
aceasta se realizează potrivit Codului silvic, de către Regia Naţională a Pădurilor -
Romsilva83.
Pădurile proprietatea publică aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi
cele proprietate indiviză, aparţinând foştilor composesori, moşneni şi răzeşi sau
moştenitorilor acestora, se administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii
similare cu cele ale statului. Pentru administrarea şi gestionarea pădurilor, deţinătorii
menţionaţi mai sus angajează personal de specialitate, autorizat în condiţiile prevăzute de
lege (art. 10).
Legea prevede obligaţia persoanelor fizice, foşti composesori, moşneni şi răzeşi şi
moştenitorii acestora, de a se constitui, în prealabil, în asociaţii cu personalitate juridică,
consfinţind astfel o tradiţie seculară existentă la noi, chiar dacă apare anacronică.
Dacă aceşti proprietari nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, ei vor gospodări
pădurile ce le aparţin, pe bază contractuală prin Regia Naţională a Pădurilor sau prin
unităţi specializate, autorizate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Pădurile proprietatea privată a persoanelor fizice sunt, de asemenea, supuse regimului
silvic, proprietarii având obligaţia de a executa, prin mijloace proprii sau prin unităţi
specializate, lucrările necesare impuse de regimul silvic.
În cazul în care ei nu-şi pot îndeplini individual aceste obligaţii, se pot constitui în
asociaţii cu personalitate juridică, angajând personal silvic de specialitate.
Titularii proprietăţii private asupra pădurilor, individuali sau constituiţi în asociaţii, pot
solicita unităţilor teritoriale ale Regiei Naţionale a Pădurilor să le administreze pădurile ce
le aparţin, pe bază de contracte, în condiţiile prevăzute de lege (art 10).
Pădurile proprietate privată aparţinând unităţilor de cult, instituţiilor de învăţământ sau
altor persoane juridice se administrează de către acestea, fiind angajat personal silvic de
specialitate.
83
A se vedea HG nr. 1105/2003 actualizată privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva.

46
Aceşti proprietari se pot şi ei asocia cu alţi deţinători de păduri, în vederea gospodăririi
durabile a pădurilor, după cum pot încheia contracte cu unităţile teritoriale ale Regiei
Naţionale a Pădurilor.
Contractele de administrare a fondului forestier se încheie în formă autentică la
birourile notariale (taxele şi comisioanele suportându-se de Regia Naţională a Pădurilor
sau de unităţile specializate) şi se înregistrează la inspectoratele silvice teritoriale în a
căror rază se află fondul forestier, pe o durată minimă egală cu perioada de aplicare a
amenajamentului silvic.
Reducerea suprafeţelor din fondul forestier naţional este interzisă cu excepţia situaţiilor
expres prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte ocuparea definitivă sau temporară a terenurilor din fondul forestier
naţional aceasta se poate face numai cu acordul proprietarilor şi se aprobă de:
inspectoratul silvic teritorial pentru suprafaţa de până la 1 ha, la cererea persoanei fizice
sau juridice beneficiare; autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură pentru
suprafaţa de peste 1 ha, dar nu mai mare de 50 ha, la cererea persoanelor fizice şi juridice
beneficiare, cu avizul inspectoratului silvic teritorial; prin hotărâre de Guvern pentru
suprafaţa de peste 50 ha, la cererea beneficiarilor şi la propunerea autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură.

6. CIRCULAŢIA TERENURILOR DIN FONDUL FORESTIER

Terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi
rămân în circuitul civil, potrivit legii. Ca urmare, ele pot fi dobândite sau înstrăinate prin
oricare din modalităţile stabilite de legislaţia civilă, în condiţiile respectării reglementărilor
legale specifice. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, urmează a
se face prin acte juridice încheiate în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului de
preemţiune, care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini84.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a
Pădurilor are drept de preemţiune la vânzările terenurilor din fondul forestier proprietate
privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, precum şi pentru enclavele
din acesta85.
Dreptul de preemţiune este un drept patrimonial de natură legală, recunoscut statului
în calitatea sa de persoană juridică, de titular al fondului forestier proprietate publică.
Sunt supuse dreptului de preemţiune al statului, în primul rând terenurile proprietate
privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, adică acele terenuri care
se învecinează nemijlocit cu fondul forestier proprietate de stat, respectiv o pădure, albia
unui pârâu sau un teren neproductiv etc. incluse ca atare în amenajamentele silvice.
A doua categorie de terenuri a căror înstrăinare este supusă dreptului de preemţiune o
constituie enclavele din fondul forestier. Legea nu defineşte noţiunea de „enclavă”, dar din
redactarea generală a textului rezultă că este vorba de terenurile care sunt înconjurate de
fondul forestier proprietatea publică.
Titularii dreptului de preemţiune (statul, prin Regia Naţională a Pădurilor, coproprietarii
şi vecinii) trebuie să se pronunţe în scris asupra exercitării acestuia, în termen de 30 de
zile de la data afişării ofertei de vânzare, în care se va menţiona şi preţul oferit. Oferta de
cumpărare se înregistrează la primărie.
Dacă preţul oferit de titularii dreptului de preemţiune nu este convenabil vânzătorului,
acesta poate să vândă terenul cu destinaţie forestieră sau enclava oricărei alte persoane.
Dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de lege nici unul dintre titularii dreptului de
preemţiune nu şi-a manifestat voinţa de a cumpăra terenul ofertat, acesta se vinde liber.

84
Daniela Marinescu, op. cit., p. 193-194.
85
Art. 3 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 226/2000, aprobată prin Legea nr.66/2002.

47
Dovada îndeplinirii procedurii de publicitate prevăzută mai sus, se face în faţa notarului
public, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, cu actul
eliberat vânzătorului de către secretarul primăriei, după expirarea termenului de 30 de zile.
În cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea de fond forestier a
dobânditorului nu poate depăşi 100 ha de familie86.
Încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu reducţiunea actului juridic până la
limita suprafeţei legale.
Legea prevede că cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor forestiere. De asemenea, persoanele juridice străine nu pot dobândi
terenuri forestiere în România, prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte.
În cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine,
sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legale privind regimul juridic al investiţiilor străine.
Nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la încheierea în formă autentică a
contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de schimb, atrage nulitatea lor
absolută după cum, nerespectarea de către vânzător a obligaţiei de a înregistra oferta de
vânzare la primăria în raza căreia se află enclava sau terenul forestier proprietate privată,
atrage sancţionarea cu nulitatea relativă a contractului.
În scopul lichidării enclavelor din fondul forestier domeniul public al statului, precum şi
pentru corectarea perimetrului acestuia, Regia Naţională a Pădurilor, cu aprobarea
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, poate efectua schimburi de
terenuri cu proprietarii suprafeţelor respective şi poate cumpăra, pe bază de acte
autentice.
În cazul schimbului, operează subrogaţia reală cu titlu particular.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a
Pădurilor, poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată, inapte pentru folosinţe
agricole, în vederea ameliorării prin împădurire, prin constituirea lor în perimetre de
ameliorare.
În zonele deficitare în păduri, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,
prin Regia Naţională a Pădurilor, poate adopta măsuri de majorare a procentului de
pădure în vederea combaterii secetei şi a schimbărilor climatice, prin împădurirea unor
terenuri cu destinaţie agricolă, obţinute în urma schimbului de terenuri cu destinaţie
forestieră din celelalte zone prin echivalarea suprafeţelor.
Terenurile cumpărate sau obţinute prin schimb în condiţiile prevăzute mai sus,
dobândesc destinaţie forestieră şi vor fi cuprinse în amenajamentele silvice prin trecerea
lor în proprietatea publică a statului, în condiţiile legii.
Statul mai poate dobândi în proprietate terenuri cu destinaţie forestieră sau cu
destinaţie agricolă în vederea împăduririi şi prin donaţii din partea persoanelor fizice sau
juridice.

7. PROTECŢIA FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL

Activitatea denumită generic „protecţia pădurilor” (art. 29-32 din Codul silvic) are ca
scop prevenirea atacurilor produse de boli şi dăunători, precum şi combaterea acestora,
încadrându-se în ansamblul măsurilor de gospodărire raţională şi gestionare durabilă a
fondului forestier naţional, în concordanţă cu principiile acceptate la nivel european şi
mondial, principii ce converg spre obţinerea de foloase economice maxime, fără a neglija
nici un moment echilibrul ecologic pe care pădurea trebuie să-l genereze şi să îl menţină87.

86
Prin noţiunea de familie, în sensul art.1 alin.3 din Legea nr. 66/2002, se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor.
87
Daniela Marinescu, op. cit., p. 195-196.

48
Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier cuprinde cel puţin cinci
aspecte esenţiale: protecţia împotriva tăierilor ilegale; reconstrucţia ecologică, regenerarea
şi îngrijirea pădurilor; protecţia împotriva poluării; protecţia împotriva bolilor şi a
dăunătorilor; protecţia fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte,
inclusiv cele de acumulare.
În ceea ce priveşte primul aspect, exploatarea masei lemnoase trebuie făcută astfel
încât, indiferent de natura proprietăţii, să se asigure menţinerea integrităţii fondului
forestier naţional şi a vegetaţiei forestiere din afara acestuia, în condiţiile gestionării
durabile a pădurilor.
Pentru a evita exploatarea neştiinţifică a pădurilor, volumul de masă lemnoasă ce se
recoltează anual, pe ansamblu şi pe fiecare unitate de producţie silvică, se corelează cu
cota normală de tăiere stabilită prin amenajamentele silvice, aprobată pe fiecare an de
producţie, ţinându-se seama de structura masei lemnoase respective, asigurându-se
evitarea dezgolirii şi protejarea solului, consolidarea funcţiilor de protecţie a arboretelor,
stabilitatea ecosistemelor naturale, ameliorarea factorilor de climă, menţinerea unor debite
constante de apă şi continuitatea producţiei lemnoase.
Elaborarea amenajamentelor silvice88 se face în concordanţă cu prevederile planurilor
de amenajare a teritoriului, avându-se în vedere asigurarea continuităţii funcţiilor pădurilor.
Deţinătorii cu orice titlu ai pădurilor, ca de altfel şi ai vegetaţiei forestiere din afara
fondului forestier şi ai pajiştilor sunt obligaţi să exploateze masa lemnoasă numai în limita
posibilităţii pădurilor, stabilită de amenajamentul silvic şi aprobată prin lege; să asigure
respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului, stabilite
conform legii, în scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului ecologic; să
respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate, stabilit de autoritatea
centrală pentru silvicultură, în raport cu condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor,
prevăzute de autoritatea centrală pentru protecţia mediului; să asigure aplicarea măsurilor
speciale de conservare pentru pădurile cu funcţii deosebite de protecţie etc.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin inspectoratele silvice
teritoriale, exercită controlul respectării regimului silvic pentru întregul fond forestier
naţional, asigurând integritatea fondului forestier, indiferent de deţinători, atât în cadrul
circulaţiei juridice a terenurilor respective, cât şi în direcţia prevenirii tăierilor ilegale de
arbori.

8. PRODUSELE PĂDURII ŞI FOLOSINŢA LOR

Potrivit Codului silvic (art. 39), produsele pădurii sunt împărţite în două mari categorii 89:
- produse lemnoase, care includ: a) produse principale, în care intră toate materialele
lemnoase ale pădurii rezultate din tăieri de regenerare, reprezentând materialul lemnos
destinat exploatării pentru nevoile economiei şi ale populaţiei, a căror exploatare se face
conform prevederilor cuprinse în amenajamentele silvice şi în regulile de cultură şi
exploatare; b) produse secundare, reprezentând acele produse lemnoase rezultate din
efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere, a căror exploatare se face în aceleaşi
condiţii ca şi produsele principale; c) produse accidentale, acele produse lemnoase ale
pădurii rezultate în urma producerii unor calamităţi naturale şi din defrişări de pădure legal
aprobate; d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală; e) alte
produse cum sunt: arbori şi arbuşti ornamentali, răchita, puieţi şi diferite produse din lemn
şi,
- produse nelemnoase cum sunt: vânatul din cuprinsul fondului forestier, peştele din
apele de munte, din crescătorii, bălţi şi iazuri situate în fondul forestier, fructele de pădure,

88
Amenajamentele silvice constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate. Ele stabilesc, în raport cu
obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor.
89
Daniela Marinescu, op. cit., p. 197-198.

49
seminţele forestiere, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi
aromatice, răşina şi altele de acest fel.
Volumul maxim de masă lemnoasă ce se poate recolta anual din pădurile proprietate
publică se aprobă prin hotărâre de Guvern, în limita posibilităţii stabilite prin
amenajamentele silvice pe fiecare unitate de producţie şi pe natura produselor.
Volumul produselor accidentale, rezultate din doborâri de vânt, rupturi de zăpadă,
defrişări legale, uscări de arbori în masă, se precomptează din posibilitate (art. 40 din
Codul silvic).
Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu normele
tehnice obligatorii stabilite de lege, atât pentru proprietarii şi/sau deţinătorii legali de păduri
şi/sau vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, cât şi pentru agenţii economici
specializaţi care desfăşoară activităţi de exploatare a lemnului, în baza autorizaţiei şi a
caietului de sarcini, eliberate de unităţile silvice. Estimarea cantitativă şi calitativă a acestor
produse se face prin acte de punere în valoare întocmite de proprietarii sau deţinătorii cu
orice titlu de păduri.
Produsele lemnoase se valorifică, potrivit legii, prin licitaţie, cu excepţia celor
exploatate în regie proprie. Masa lemnoasă care nu s-a putut valorifica prin licitaţie, se
poate vinde prin negociere directă.
Valorificarea masei lemnoase destinate populaţiei pentru construcţii şi încălzirea
locuinţelor se face în limita volumelor anuale aprobate prin hotărâre de Guvern. Volumul
anual aprobat pentru Regia Naţională a Pădurilor se repartizează unităţilor din structura sa
care, la rândul lor, execută defalcarea pe ocoale silvice 90.
În ceea ce priveşte produsele nelemnoase, acestea se recoltează în conformitate cu
normele tehnice elaborate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Vânatul şi peştele din apele de munte se recoltează pe bază de autorizaţie şi permis,
emise în condiţiile prevăzute de lege.
Vânătoarea se poate exercita numai în acele porţiuni ale fondului forestier care sunt
rezervate în acest scop, în anumite perioade ale anului. Delimitarea fondurilor de
vânătoare se face o dată la 10 ani, pe baza cercetărilor ştiinţifice şi a experienţei
dobândite şi se aprobă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Deţinătorii cu orice titlu de păduri sunt obligaţi să exploateze resursele pădurii, ale
fondului cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de regenerare, potrivit prevederilor
legale şi să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre orice accidente sau
activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.
Un important produs al pădurii este şi iarba. Codul silvic interzice păşunatul animalelor
în pădurile care fac parte din fondul forestier proprietatea publică a statului, pe terenurile
degradate împădurite şi în perdelele forestiere de protecţie. Numai în mod excepţional,
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură poate aproba păşunatul pe
durată limitată în unele perimetre ale fondului forestier proprietate publică a statului, la
propunerea autorităţilor publice locale şi cu avizul unităţilor silvice teritoriale. Este permisă
recoltarea ierbii cu secera în plantaţii şi păduri, cu excepţia celor cu funcţii speciale de
protecţie.
De asemenea, se permite, cu probarea organelor silvice, la recomandarea Asociaţiei
crescătorilor de albine, amplasarea în mod gratuit a stupilor.

9. RĂSPUNDERI ŞI SANCŢIUNI

Încălcarea prevederilor referitoare la fondul forestier, atrage după sine răspunderea


civilă, contravenţională sau penală, după caz, a persoanei vinovate 91.

90
A se vedea pe larg Ordinul nr. 413 din 25.10.2001 al ministrului agriculturii pentru aprobarea Regulamentului privind
valorificarea masei lemnoase destinate populaţiei.
91
Daniela Marinescu, op. cit., p. 199-201.

50
Pe lângă sancţiunile contravenţionale prevăzute de Codul silvic şi Ordonanţa de
Guvern nr. 96/1998, republicată, creşterea alarmantă a faptelor de încălcare a legii cu
efecte dezastruoase asupra fondului forestier naţional al ţării, a determinat adoptarea unei
reglementări speciale privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, prin Legea
nr. 31/200092.
Legea prevede cinci categorii de contravenţii pentru care, în funcţie de gravitatea
faptelor comise şi de persoana vinovată se aplică pedeapsa cu închisoare de la 2-6 luni
sau amendă. Limitele minime şi maxime ale amenzii contravenţionale variind între 600.000
lei şi 30 milioane lei. Aceste limite prevăzute pentru cele cinci categorii de contravenţii se
dublează dacă faptele contravenţionale au fost săvârşite în pădurile şi în vegetaţia
forestieră cu funcţii speciale de protecţie sau de către proprietarii de păduri ori de
personalul silvic cu atribuţii de pază şi protecţie a pădurilor ori a terenurilor cu vegetaţie
forestieră din afara fondului forestier naţional.
Sancţiunea amenzii contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice, caz în care
limitele minime şi maxime ale celor cinci categorii de contravenţii, se majorează de cinci
ori.
Ca pedeapsă complementară legea prevede (art. 12 din Legea nr. 31/2000) că
bunurile rezultate ca urmare a săvârşirii faptei contravenţionale, în cazul în care nu se
restituie persoanei fizice sau juridice prejudiciate, sunt supuse confiscării şi se reţin.
Despre aceste bunuri se va face menţiune în procesul verbal de constatare a
contravenţiei.
Dintre contravenţiile silvice prevăzute de Legea nr. 31/2000 cităm, cu titlu de exemplu:
ocuparea unor suprafeţe din fondul forestier mai mari decât cele aprobate legal, reducerea
suprafeţei fondului forestier naţional sau a terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara
acestui fond, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; tăierea sau scoaterea din
rădăcini fără drept, precum şi sustragerea ori însuşirea fără drept de arbori doborâţi sau
rupţi de fenomene naturale, ori de arbori, puieţi, lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din
rădăcini, cu sau fără drept, de alte persoane, din fondul forestier naţional sau de pe
terenuri cu vegetaţie forestieră din afara acestui fond, dacă valoarea pagubei stabilită,
conform legii, este de până la 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe
picior; distrugerea ori vătămarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor, prin păşunare în fondul
forestier naţional ori pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara acestuia; provocarea de
incendii prin diferite mijloace în păduri sau în vegetaţia forestieră din afara fondului
forestier, etc. (art. 1 lit. a, b, c, d, g şi k) - sancţionate cu închisoare de la 2-6 luni sau
amendă de la 10-30 milioane lei; aruncarea de ţigări, chibrituri sau alte obiecte aprinse în
păduri sau pe alte terenuri cuprinse în fondul forestier naţional ori aprinderea de focuri în
păduri la o distanţă mai mică, de 100 m de limita acestora, în alte locuri decât cele special
amenajate şi marcate.

92
Publicată în M. Of. nr. 144 din 6.04.2000.

51
Capitolul VII
PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE

1. DE LA NOŢIUNEA DE “REZERVAŢIE” LA CEA DE “ARIE NATURALĂ


PROTEJATĂ”

Încă din a doua jumătate a secolului trecut, mişcarea pentru ocrotirea naturii a început
să fie îmbrăţişată, pe lângă oamenii de ştiinţă şi de societăţi ştiinţifice care şi-au dedicat
activitatea semnalării monumentelor naturale din teritoriile naţionale şi luptei pentru a le
salva93. În majoritatea cazurilor, este vorba de societate de naturalişti care nu s-au
mulţumit cu noţiunea de “rezervaţii forestiere vânătoreşti” sau “rezervaţii de agrement”, ci
au extins-o cuprinzând în ea din ce în ce mai insistent şi mai conştient, monumente
naturale de importanţă ştiinţifică excepţională, fie prin formaţiunile lor biologice primitive,
fie prin animalele sau plantele rare şi ameninţate pe care le adăpostesc.
Deşi idealul romantic al reîntoarcerii în ambianţa naturii originare devine tot mai
iluzoriu, pe măsura progresului tehnic şi ştiinţific, romantismului îi revine totuşi meritul de a
fi creat climatul spiritual în care s-au înfiripat primele măsuri ale strădaniilor de ocrotire a
unor valori ale patrimoniului natural.
Pentru poporul român, ideea de “monument al naturii” are rădăcini mult mai adânci.
Este suficient să ne amintim veneraţia legendară cu care răzeşii au ocrotit stejarul din
Borzeşti de care este legată prima biruinţă a lui Ştefan cel Mare sau de ocrotirea gorunului
lui Horea de la Ţebla.
La rândul său, creaţia literar-artistică a reflectat încă din cele mai vechi timpuri,
sentimentul organic al solidarităţii ancestrale a poporului nostru cu natura. Mişcarea pentru
ocrotirea naturii s-a impus însă în ţara noastră, în perioada interbelică. Marea Unire a
generat o vie activitate socială, politică, economică şi culturală. Ţara nu avea însă o lege
pentru protejarea naturii şi cele mai pitoreşti zone erau primejduite în însăşi fiinţa lor.
În apărarea străvechilor plaiuri se ridică profesorii Alexandru Borza şi Emil Racoviţă care,
printre primii, fundamentează în mod ştiinţific ocrotirea naturii în România. Aşa a apărut la 7
iulie 1930, prima lege pentru ocrotirea naturii, în baza căreia sunt declarate monumente ale
naturii “floarea de colţ” şi “nufărul termal”, iar în 1935 este înfiinţat primul parc naţional din
România, în Munţii Retezat. Sunt puse sub ocrotire prin “jurnale ale Consiliului de Miniştri” 36
de teritorii cu rezervaţii naturale, parcuri naţionale, monumente ale naturii, însumând o
suprafaţă de 15.000 ha.
Cel mai de seamă teoretician al ocrotirii naturii în ţara noastră şi într-o anumită măsuri
pretutindeni în lume, rămâne însă savantul Emil Racoviţă.
Emil Racoviţă a dat şi cea mai cuprinzătoare şi mai sistematizată definiţie
monumentelor naturale integrate: “Sunt considerate ca monumente ale naturii, toate
locurile, toţi bionţii (fiinţe vii), toate teritoriile şi operele umane preistorice care, din cauza
interesului lor ştiinţific, artistic, peisagistic şi legendar, merită a fi conservate pentru folosul
public, atât în prezent cât şi în viitor şi care au fost declarate astfel prin lege”. Atât
rezervaţiile naturale cât şi monumentele naturii, precum şi alte variate tipuri şi forme de
protecţie a diversităţii formelor de viaţă şi a complexelor ecologice, cu importanţă
deosebită, pe care acestea le compun, fac parte din noţiunea integratoare de arie naturală
protejată.
Conform legii, prin arie naturală protejată se înţelege “zona terestră, acvatică şi/sau
subterană, cu perimetrul legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare,
în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare

93
Daniela Marinescu, op. cit., p. 240-243.

52
economică, ştiinţifică sau culturală deosebită”. Ariile protejate nu îndeplinesc numai funcţii
de conservare a diversităţii biologice şi a heterogenităţii condiţiilor de mediu, precum şi
socio-educative, ci au un deosebit rol ştiinţific prin cercetările ce se pot organiza în aceste
zone unde echilibrul ecologic nu este perturbat, asigurându-se aprofundarea cunoaşterii
proceselor productivităţii biologice şi a stabilităţii protecţiei mediului.
Ansamblul ariilor naturale protejate, formează reţeaua naţională de arii naturale
protejate coordonarea managementului acesteia fiind o sarcină a autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului, Academiei Române şi Comitetului Naţional “Om-
Biosferă”.

2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA REGLEMENTĂRII SISTEMULUI NAŢIONAL AL


ARIILOR NATURALE PROTEJATE

În stabilirea regimului juridic al ariilor naturale protejate, în scopul asigurării diversităţii


biologice, al utilizării durabile şi a conservării habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, legea consacră următoarele principii:
- garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural este un obiectiv de
interes public major;
- conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o componentă a
strategiei naţionale pentru dezvoltarea durabilă;
- instituirea regimului de arie naturală protejată şi de zonă de protecţie a bunurilor din
patrimoniul natural este prioritară în raport cu orice alte obiective.

3. CATEGORII DE ARII NATURALE ŞI ZONE DE PROTECŢIE A BUNURILOR DIN


PATRIMONIUL NATURAL. INSTITUIREA REGIMULUI JURIDIC

Pentru asigurarea măsurilor speciale de ocrotire şi conservare in-situ a bunurilor


patrimoniului natural, s-a instituit un regim diferenţiat de ocrotire, conservare şi utilizare,
pentru următoarele categorii de arii naturale protejate94:
a) categorii stabilite la nivel naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente
ale naturii, rezervaţii naturale şi parcuri naţionale;
b) categorii stabilite prin reglementări internaţionale: situri naturale ale patrimoniului
natural universal, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei, arii
speciale de conservare95 şi arii de protecţie specială avifaunistică.
Prin stabilirea celor două mari categorii de arii naturale protejate se asigură regimul
corespunzător de ocrotire, conservare şi utilizare pentru:
a) cele mai reprezentative habitate naturale ale spaţiului biogeografic naţional, cu
diversitatea biologică floristică şi faunistică specifică, incluzând zone marine, de litoral şi
de coastă, zone de câmpie, de deal şi de munte, zone umede, aride şi zone ecoton,
cursuri de ape cu zone de luncă şi lacuri naturale, asigurând conservarea patrimoniului

94
În cadrul Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii au fost stabilite 10 categorii de arii protejate şi anume:
rezervaţii ştiinţifice; parcuri naţionale; monumente naturale/elemente naturale marcante; rezervaţii de conservare a
naturii; peisaje terestre ori marine protejate; rezervaţii de resurse naturale; rezervaţii antropologice/regiuni biologice
multiple/zone de gestiune a resurselor naturale; regiuni naturale amenajate în scopul utilizării multiple; rezervaţii ale
biosferei; bunuri (naturale) ale patrimoniului mondial.
95
Ariile speciale de conservare reprezintă un sistem protejat pentru conservarea habitatelor naturale de interes
comunitar şi/sau a populaţiilor speciilor de interes comunitar, altele decât păsările sălbatice, în conformitate cu
reglementările comunitare.

53
natural floristic şi faunistic, de resurse gen vegetal şi animale şi menţinerea echilibrului
ecologic;
b) habitatele terestre, acvatice şi/sau subterane în care trăiesc permanent temporar
specii de plante şi/sau animale sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice sau rare, specii
de plante şi animale sălbatice aflate sub regim special de ocrotire, specii cu valoare
ştiinţifică şi ecologică deosebită, precum şi pe acele habitate în care există şi alte bunuri
de patrimoniu natural ce necesită măsuri de ocrotire şi conservare in-situ;
c) zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic, ecologic,
ştiinţific, educaţional, sanogen şi recreativ;
d) suprafeţele din arealele agricole care conservă şi/sau pot reface diversitatea
biologică specifică, cu resurse genetice vegetale şi animale de importanţă ecologică,
pedologică, economică şi ştiinţifică, pentru ameliorarea speciilor conservate şi domestice,
precum şi pentru dezvoltarea biotehnologiilor.
Categoriile de arii naturale protejate se pot modifica şi completa prin hotărâri a
Guvernului la propunerea autorităţii publice centrale de protecţie a mediului cu avizul
prealabil al Academiei Române, luându-se în considerare recomandările organizaţiilor
internaţionale autorizate, precum şi criteriile pentru selectarea siturilor de importanţă
comunitară.

4. ADMINISTRAREA ARIILOR NATURALE PROTEJATE ŞI A ALTOR BUNURI DIN


PATRIMONIUL NATURAL

Stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri din


patrimoniul natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare revine 96: a)
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română,
pentru ariile naturale protejate declarate prin legi şi hotărâri de Guvern; b) autorităţilor
administraţiei publice judeţene sau locale, pentru ariile naturale protejate declarate prin
hotărâri ale acestora, cu consultarea consiliilor judeţene şi/sau locale, avându-se în
vedere, printre altele, categoria ariei naturale protejate şi regimul de management aferent,
întinderea ariei naturale protejate, regimul de proprietate a terenurilor şi bunurilor incluse
în perimetrul acesteia.
Administrarea propriu-zisă a ariilor naturale protejate şi a celorlalte bunuri patrimoniul
natural puse sub regim special de protecţie şi conservare, se face prin:
a) structuri administrative special constituite97 şi reprezentate prin administraţii proprii,
cu personal calificat şi consilii consultative de administrare, organizate pe lângă
administraţiile proprii şi formate din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice,
autorităţilor şi comunităţilor locale care deţin cu orice titlu suprafeţe în perimetrul ariei
naturale respective.
Aceste structuri sunt îndrumate şi supravegheate de un Consiliu ştiinţific ce evaluează
modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute în planurile de management.
b) regii autonome, companii, societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale
administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice ocale;
c) instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, din sectorul public şi privat, muzee,
organizaţii neguvernamentale, constituite potrivit legii;
d) persoane fizice cu calitatea de custode în condiţiile prevăzute de lege 98.
Administratorii ariilor protejate elaborează planurile de management şi regulamentele
ariilor protejate, care se avizează de către Academia română şi se aprobă de autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului.

96
Daniela Marinescu, op. cit., p. 246-248.
97
Acestea se asigură în mod obligatoriu pentru rezervaţiile biosferei, parcurile naţionale, parcurile naturale şi, după caz,
pentru zonele umede de importanţă internaţională.
98
Art. 18 alin. 2, 3 şi 4 din O.U.G. nr. 236/2000 completată şi modificată de Legea nr.345/2006.

54
5. CONSERVAREA HABITATELOR ŞI A SPECIILOR

Ocrotirea şi conservarea habitatelor naturale terestre, acvatice şi subterane de interes


comunitar, existente pe teritoriul României şi a speciilor de plante şi animale existente pe
ele, expres menţionate în anexele 2 şi 3 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
236/2000, completată şi modificată de Legea nr.345/2006 se face prin declararea de arii
speciale de conservare şi de arii de protecţie avifaunistică.
Pentru speciile de plante şi animale sălbatice terestre, acvatice şi subterane, aflate în
regim strict de protecţie, inclusiv pentru cele expres prevăzute în anexa 4 a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 şi pentru speciile înscrise în Lista roşie naţională, care
trăiesc atât în cadrul ariilor naturale protejate, cât şi în afara lor, legea (art. 26) instituie o
serie de interdicţii cum sunt: a) orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau
vătămare; b) perturbarea intenţionată în timpul perioadelor de reproducere, de creştere,
hibernare şi de migraţiune; c) deteriorarea şi/sau distrugerea locurilor de reproducere sau
de odihnă; d) distrugerea şi/sau culegerea intenţionată a cuiburilor şi ouălelor din natură;
e) recoltarea florilor şi fructelor, culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau distrugerea cu
intenţie a acestor plante în habitatele lor naturale; f) deţinerea, transportul, comerţul sau
schimburile în orice scop, fără autorizaţia autorităţii de mediu competente (art. 26)

6. CONSERVAREA ALTOR BUNURI DIN PATRIMONIUL NATURAL

Bunurile patrimoniului natural existente in-situ în afara perimetrului ariilor naturale


protejate din categoriile de arii protejate stabilite la nivel naţional şi prin reglementări
internaţionale, respectiv peşteri, depozite forestiere, formaţiuni geologice, mineralogice,
arbori seculari ori reprezentativi izolaţi şi altele asemenea, sunt supuse protecţiei prin
stabilirea unor zone de protecţie corespunzătoare ca întindere, scopului de conservare a
bunurilor naturale.
Bunurile din patrimoniul geologic şi speologic, ca bunuri naturale ale subsolului, sunt,
în condiţiile legii, bunuri proprietate publică.
Pentru evitarea efectelor negative asupra bunurilor din patrimoniul speologic, legea
interzice printre altele: distrugerea sau degradarea resurselor peşterii şi efectuarea de
săpături sau derocări neautorizate; colectările de faună, fosile sau de obiecte de interes
arheologic, fără autorizaţie; utilizarea neautorizată a peşterilor şi desfăşurarea unor
activităţi ce pot pune în pericol integritatea sau echilibrul natural al peşterilor; distrugerea
sau degradarea marcajelor ori a panourilor indicatoare din interiorul sau exteriorul
peşterilor etc.

7. CONTROLUL ŞI SUPRAVEGHEREA ARIILOR NATURALE PROTEJATE

Controlul asupra respectării prevederilor legale se organizează de către autoritatea


publică centrală pentru protecţia mediului şi se exercită prin persoane special împuternicite
din cadrul: a) aparatului central al acestei autorităţi; b) autorităţile judeţene de protecţie a
mediului, cu atribuţii de control pe teritoriul unităţilor administrativ teritoriale în care
funcţionează; c) personalul administraţiilor sau administratorii şi custozii ariilor naturale
protejate; d) inspectoratele silvice şi oficiile cinegetice teritoriale cu atribuţii de control pe
teritoriul lor de competenţă.99
În afara autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, controlul şi
supravegherea se mai exercită de către Academia Română - ca autoritate ştiinţifică cu
responsabilităţi de avizare, expertizare, supraveghere şi control ştiinţific, prin Comisia
99
Daniela Marinescu, op. cit., p. 249-250.

55
pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi Comisia Naţională UNESCO, prin Comitetul
Naţional “Om-Biosferă”, cu responsabilităţi de coordonare a managementului rezervaţiilor
biosferei.

8. RĂSPUNDERI ŞI SANCŢIUNI

Încălcarea prevederilor legale privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea


habitatelor naturale, a flori şi faunei sălbatice, atrage răspunderea civilă, contravenţională
sau penală, după caz, a persoanelor vinovate.
În toate situaţiile în care bunurile patrimoniului natural sunt încredinţate în custodie,
custozii au obligaţia de a sesiza imediat autorităţile competente din teritoriu cu privire la
faptele ce aduc prejudicii acestor bunuri, autorităţile sesizate fiind obligate să procedeze la
constatarea faptelor şi la aplicarea măsurilor prevăzute de lege (art. 44 alin. 3).
Legea stabileşte o serie de fapte considerate contravenţii, dacă, potrivit legii penale,
nu constituie infracţiuni, pentru care amenda aplicată se diferenţiază sub aspectul
cuantumului minim şi maxim, după cum fapta a fost săvârşită de persoane fizice sau
juridice.
Cu titlu de exemplu, sunt considerate contravenţii: desfăşurarea oricărei lucrări sau
activităţi susceptibile să genereze un impact negativ asupra ariilor naturale protejate;
distrugerea sau degradarea marcajelor şi a panourilor indicatoare din interiorul şi exteriorul
peşterilor, intrarea în perimetrele ariilor naturale protejate şi în vecinătatea acestora, fără
acordul structurilor de administrare.
Constatarea faptelor ce constituie contravenţii şi aplicarea sancţiunilor se fac de către
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, respectiv de către membrii Comisiei
pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii ai Academiei Române, de personalul
inspectoratelor teritoriale, al oficiilor teritoriale cinegetice, de personalul administraţiilor sau
de administratorii şi custozii ariilor naturale protejate, precum şi de către ofiţerii şi
subofiţerii de poliţie, de către persoanele împuternicite de administraţia publică judeţeană
şi locală.

9. REGIMUL JURIDIC AL REZERVAŢIEI BIOSFEREI “DELTA DUNĂRII”

Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea. Rezervaţiile biosferei sunt o categorie de


arii naturale protejate impusă de rezultatul cercetărilor făcute în cadrul Programului
internaţional “Omul şi Biosfera”, elaborat în 1971, pe o perioadă nelimitată de către
UNESCO. Aceste zone a căror importanţă ecologică este de interes naţional şi universal,
trebuie să fie cât mai întinse, să cuprindă zone tampon bine delimitate şi să asigure prin
diversele formaţiuni şi ecosisteme pe care le înglobează, continuitatea ciclurilor
biogeochimice, regenerarea resurselor naturale, îndeosebi a resurselor vieţii la nivel local,
regional şi global.100
Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării” a fost înfiinţată prin Hotărârea de Guvern nr. 450
din 19 mai 2005, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. În prezent,
activitatea Rezervaţiei se desfăşoară în temeiul Legii nr. 454 din 18 iulie 2001 privind
aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 112/2000 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 82/1993 privind constituirea Rezervatiei Biosferei "Delta Dunarii"
Valoarea patrimoniului natural al Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” este
recunoascută prin includerea acesteia în reţeaua internaţională a rezervaţiei biosferei, în
cadrul Programului “Omul şi Biosfera”, prin declararea ca zonă umedă de importanţă
internaţională, ca habitat pentru păsările acvatice (Convenţia de la Ramsar, 1971) şi prin
includerea ei pe Lista patrimoniului natural mondial UNESCO, 1991.

100
Daniela Marinescu, op. cit., p. 251-254.

56
Ca zonă de importanţă ecologică naţională şi internaţională, Rezervaţia Biosferei
“Delta Dunării” cuprinde: Delta Dunării, Complexul Lagunar Razelm Sinoe, Dunărea
maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă, sărăturile
Murighiol-Plopu şi litoralul Mării Negre de la braţul Chilia până la Capul Midia, inclusiv
marea teritorială până la izobata de 20 m.
Limita vestică continentală a Rezervaţiei este reprezentată de contactul Podişul
Dogrobean cu zonele umede şi palustre.
Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, Rezervaţia este extinsă pe
teritoriile a trei judeţe: Tulcea, Constanţa şi Galaţi.
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub ape existente
în perimetrul Rezervaţiei, delimitat în condiţiile prevăzute de lege, împreună cu resursele
naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural al României şi face parte din
domeniu public de interes naţional.

10. REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTECŢIA NATURII101 PE PLAN INTERNAŢIONAL

La Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 16


noiembrie 1972, de la Paris, a fost adoptată Convenţia privind patrimoniul mondial cultural

şi natural102.
Convenţia şi-a propus să realizeze o reunificare şi reconciliere între patrimoniul cultural
şi cel natural, pe care le consideră componente ale patrimoniului unic. Constatându-se
ameninţarea cu distrugerea a ambelor componente, se subliniază interesul excepţional pe
care trebuie să-l suscite prezervarea patrimoniului mondial pentru întreaga umanitate.103
În spiritul acestei Convenţii sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul natural:
monumentele naturale constituite din formaţiuni fizice şi biologice sau grupuri de
asemenea formaţiuni, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere
estetic sau ştiinţific; formaţiuni geologice şi fiziografice şi zonele strict delimitate constituind
habitatul speciilor animale şi vegetale ameninţate sau care au o valoare universală
excepţională din punct de vedere ştiinţific sau al conservării; siturile naturale sau zonele
naturale strict delimitate care au o valoare universală excepţională din punct de vedere
ştiinţific, al conservării sau al frumuseţii naturale.
Fiecare stat parte la Convenţie se obligă să identifice şi să delimiteze diferite bunuri
situate pe teritoriul său - culturale şi naturale - la care se referă Convenţia şi să le asigure
ocrotirea, conservarea, valorificarea şi transmiterea lor generaţiilor viitoare. Fiecare dintre
statele părţi, în măsura în care este posibil, prezintă Comitetului Patrimoniului Mondial de
pe lângă UNESCO un inventar al bunurilor din patrimoniul cultural şi natural aflate pe
teritoriul său. Inventarul care nu este exhaustiv, trebuie să cuprindă şi o documentaţie
asupra locului unde sunt situate bunurile respective şi asupra interesului pe care îl
prezintă.
Comitetul stabileşte, actualizează şi difuzează, atunci când este necesar, lista
patrimoniului mondial în pericol, care include bunuri aflate în prima listă, ameninţate de
pericole grave şi precise, pentru a căror salvare sunt necesare lucrări mari.
În acelaşi timp, Comitetul stabileşte şi criteriile pe baza cărora un bun al patrimoniului
cultural şi natural poate fi înscris pe o listă sau alta din cele menţionate. Neînscrierea pe
aceste liste a unui bun din patrimoniul cultural şi natural înseamnă, că acest bun nu ar

101
Reţeaua mondială a ariilor protejate cuprinde 30.350 de arii protejate, care se întind pe o suprafaţă de 13.232.275 km
pătraţi, ceea ce reprezintă 8,83% din suprafaţa terestră a globului. Acest procentaj trebuie totuşi considerat cu precauţie,
deoarece poate fi mai mare cu peste un procent, datorită numărului mai mare de arii protejate marine sau care au în
componenţă teritorii marine.
102
România a aderat la această Convenţie prin Decretul nr. 187 din 30.03.1990, publicat în M. Of. nr. 46 din 31.03.1990.
103
Daniela Marinescu, op. cit., p. 257-260.

57
avea o valoare universală excepţională în alte scopuri decât cele care rezultă din
înscrierea în aceste liste.
- Convenţia privind protecţia naturii şi prezervarea vieţii sălbatice în emisfera vestică,
Washington, 1940, consacrată în principal, înfiinţării de parcuri naţionale, în care scop, 20
de state americane semnatare s-au angajat să exploreze posibilităţile existente pe
teritoriul lor pentru crearea de parcuri naţionale, resursele lor urmând să nu formeze obiect
de exploatare în scopuri comerciale, iar vânzarea, uciderea sau capturarea animalelor
sălbatice să fie prohibite.
- Convenţia africană asupra conservării naturii şi a resurselor naturale, Alger, 1968,
potrivit căreia, statele contractante trebuie să ia măsurile necesare pentru conservarea şi
utilizarea florei şi faunei, prin extinderea zonelor împădurite, conservarea speciilor
ameninţate cu dispariţia. Convenţia prevede că statele trebuie să elaboreze o legislaţie
internă, corespunzătoare noilor exigenţe ecologice interzicând anumite metode de
vânătoare şi pescuit.
- Convenţia asupra protecţiei naturii în Pacificul de Sud, adoptată la Apia, la 12 iunie
1976. Are în vedere, în principal, resursele naturale esenţiale şi vulnerabile şi subliniază
importanţa lor din punct de vedere alimentar, ştiinţific, educaţional şi estetic, exprimând
prin aceasta un punct de vedere homocentric.
Se recomandă crearea zonelor protejate, respectiv parcuri naţionale şi rezervaţii
naţionale.
Ca organ instituţional s-a înfiinţat Comisia Pacificului de Sud.
- Convenţia Benellux în domeniul conservării naturii şi al protejării peisajelor, Bruxelles,
8 iunie 1982.

58
Capitolul VIII
POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

1. NOŢIUNI GENERALE

Termenul de populaţie se foloseşte pentru a desemna un ansamblu de indivizi care


aparţin unei anumite specii şi care ocupă un teritoriu determinat104.
Pornind de la această definiţie, putem considera ecosistemul uman ca o entitate cu
propriile sale relaţii cuprinzând, la nivel naţional, două sisteme aflate în interacţiune:
sistemul populaţiei umane şi sistemul fizic.
Dacă ambele formează stricto sensu diferite ecosisteme umane (sat, oraş, metropolă
etc.), interacţiunea acestora cu sistemul mediului social, ne conduce lato sensu la un
socio-ecosistem, adică la o ţară.
Din punct de vedere teoretic, populaţia ne apare ca un sistem caracterizat de mai mulţi
factori: repartiţia spaţială a indivizilor, tabelul de creştere şi descreştere, supravieţuire şi
piramida vârstelor, raportul dintre sexe, sănătate, educaţie şi instrucţie, cooperare
regională şi internaţională.
Din punct de vedere juridic, populaţia este un subiect de drept de o deosebită
importanţă.
În prezent, populaţia pune cele mai mari probleme datorită creşterii într-un ritm
nemaiîntâlnit, mai ales în ţările mai puţin dezvoltate.
„Explozia demografică”105 este un fenomen de creştere produs între anii 1850-1900 în
ţările dezvoltate, unde astăzi a încetat, manifestându-se cu putere în celelalte ţări ale lumii.
Datorită dificultăţilor economice pe care le creează, acest fenomen este privit cu
îngrijorare de viitorologi, căutându-se pentru ameliorarea lui diferite soluţii.
La Conferinţa internaţională privind populaţia ţinută în Mexic în august 1984, se
aprecia că datorită creşterii populaţiei, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, s-a produs
epuizarea resurselor naturale mai repede decât pot fi ele regenerate, reducându-se astfel
productivitatea şi subminând dezvoltarea.
Corelaţiile dintre nivelurile populaţiei şi baza de resurse naturale sunt complexe.
Politica, tehnologia şi instituţiile determină efectele creşterii populaţiei. Aceşti factori pot fi
cauza deosebirii dintre un mediu natural supus presiunii şi un grad ridicat de deteriorare şi
unul care poate furniza bunuri unui număr mult mai mare de oameni.
Într-un număr mare de ţări, în special din Asia şi Africa, creşterea rapidă a populaţiei,
mai ales în ultimul sfert de secol, a fost însoţită de un declin susţinut al nivelelor medii de
trai, de un regres în ceea ce priveşte calitatea vieţii, reflectat în disponibilitatea pe locuitor
a hranei, apei potabile şi a condiţiilor sanitare. Chiar dacă, într-o anumită perioadă, s-a
observat în unele ţări în curs de dezvoltare o oarecare creştere economică, ea nu a putut
aduce îmbunătăţiri fundamentale în nivelul de trai al majorităţii populaţiei.
Una din consecinţele impacturilor înconjurătoare asociate cu subdezvoltarea şi
creşterea rapidă a populaţiei este şi reducerea productivităţii şi capacităţii de producere a
veniturilor oamenilor, în general, creşterea numărului de săraci absoluţi.
lată deci, că numărul populaţiei, ritmul de creştere şi modalitatea de distribuire a ei,
influenţează starea mediului, aşa după cum acestea, condiţionează ritmul şi structura
dezvoltării.
Pe măsură ce populaţia creşte, sarcina asigurării necesităţilor şi bunăstării prin
amenajarea mediului, devine din ce în ce mai importantă.
104
Daniela Marinescu, op. cit., p. 269-270.
105
Termen pus în circulaţie de R.C. Cook în anul 1953.

59
Pe de altă parte, s-au produs modificări esenţiale în structura populaţiei, datorită
urbanizării, tehnicizării şi a exodului rural. A fost dezechilibrat raportul dintre sexe, cu
efecte directe asupra natalităţii, au apărut piramide de vârstă disproporţionate, în care
populaţia activă a scăzut îngrijorător faţă de populaţia retrasă sau inaptă de muncă.
Depopulările satelor fiind în compensaţie un fenomen tot atât de îngrijorător ca şi
aglomerările din oraşe, care este cu atât mai grav, cu cât exodul atinge într-o manieră
privilegiată categoriile sociale indispensabile funcţiilor tradiţionale de bază, pentru care nu
se mai găsesc titulari corespunzători. În multe regiuni, satele şi-au restrâns funcţiile
economice, au trecut la specializarea producţiei agricole şi, în consecinţă Ia exploatarea
unilaterală a resurselor naturale, urmată de fenomene negative ca: despăduririle,
secătuirea solului, inundaţii, secete etc.
În acelaşi timp, aplicarea unor tehnologii noi în industrie a făcut necesar un consum tot
mai mare de combustibil şi de minereuri metalifere, de lemn şi de alte materii prime. Deşi
producţia de petrol a lumii a crescut, unele terenuri petroliere s-au epuizat, altele noi
luându-le locul.
Industria răspândeşte în atmosferă şi deversează în ape mari cantităţi de reziduuri,
care deteriorează structura troposferei şi a unor ape continentale. Acestora li se adaugă
reziduurile şi deşeurile menajere depozitate pe sol, care spălate de ploi, ajung în apele
curgătoare. Calitatea apei este alterată şi de detergenţii sintetici, insecticide sau alte
substanţe chimice nocive, care prin infiltraţii ajung în pânza de apă subterană, modificând
primejdios compoziţia apei potabile.
Poluarea mărilor şi oceanelor pune în pericol nu numai echilibrele biologice proprii, ci
şi însăşi viaţa organismelor terestre, inclusiv a omului, deoarece o mare parte a oxigenului
provine de la producătorii din oceane.
La fel de ameninţătoare pentru viaţă a devenit şi poluarea aerului.
Datorită acţiunilor omului s-au produs modificări însemnate în lumea vegetală şi
animală, unde zeci de mii de specii au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.
Prin toate aceste activităţi (şi multe altele), omul a devenit direct sau indirect, un
important factor de poluare a mediului înconjurător106.

2. CALITATEA VIEŢII ŞI FACTORII CE O INFLUENŢEAZĂ

În acest context, o importanţă deosebită o are calitatea vieţii, concept operaţional, de


unificare a condiţiilor mediului de viaţă, a nevoilor umane107.
B. de Jouvenal a definit calitatea vieţii ca fiind „totalitatea posibilităţilor oferite
individului de către societate, în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de
produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale după
trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii”.
Acest concept se leagă de cel de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic
şi de dezvoltarea industrial-urbană.
La realizarea calităţii vieţii stau, printre altele, următoarele condiţii: calitatea mediului
natural; calitatea mediului social şi calitatea mediului internaţional.
În structura calităţii vieţii întâlnim, pe lângă componenta formată din condiţiile de viaţă,
aflată în directă corelaţie cu mediul uman şi componenta reprezentând nevoile umane
(trebuinţe, aspiraţii etc.), acestea găsindu-se într-o conexiune directă cu drepturile omului,
ale naţiunilor şi popoarelor.
Pentru protejarea juridică a calităţii vieţii, luarea în considerare a sistemului nevoilor
umane, a sistemului drepturilor fundamentale ale omului, ca şi corelarea acestora, impune

106
A se vedea pe larg, B. Strugren, Ecologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 20.
107
Daniela Marinescu, op. cit., p. 271.

60
ca în prealabil, să se realizeze premisa necesară, constând în a face pe plan internaţional
şi, respectiv regional, sinteza între sistemul de relaţii şi sistemul de drept.
În acelaşi timp, pe plan internaţional calitatea vieţii implică realizarea valorilor
fundamentale, respectiv asigurarea drepturilor fundamentale ale oamenilor: dreptul la pace
şi dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la patrimoniul comun, dreptul la comunicaţie şi
educaţie ş.a.
Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Pe baza unor date
statistice, ea poate fi cuantificată, apreciată evolutiv şi comparativ prin intermediul unor
indicatori, între care cei specifici mediului şi educaţiei au un rol de prim ordin.
lată de ce, majoritatea delegaţilor la Conferinţa de la Stocholm, arătând că relaţia
dintre mediul înconjurător şi om trebuie apreciată în funcţie de realitatea concretă, în
contextul factorilor politici, economici, sociali şi culturali existenţi în fiecare stat şi ţinând
seama de dimensiunile pe plan internaţional al acestei probleme, au pornit de la realitatea
că mediul înconjurător înseamnă nu numai o natură sănătoasă, aer şi apă curată, sol fertil,
înlăturarea poluării de orice fel, ci şi tot ceea ce trebuie să însemne componentele reale
ale condiţiei umane.

3. ASIGURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI

În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului social total şi a
venitului naţional, deoarece acţionează în mod pozitiv asupra sănătăţii fizice şi psihice a
membrilor societăţii, contribuind la creşterea capacităţii de muncă a lucrătorului şi, în
acelaşi timp, favorizând creşterea productivităţii muncii sociale şi menţinerea ei la un nivel
ridicat, eliminând sau reducând perioadele de boală, care într-un mediu poluat devin tot
mai prelungite. O bună calitate a mediului influenţează în bine sănătatea omului,
prelungindu-i durata activă de viaţă şi reduce cheltuielile pe care asistenţa medicală le
face pentru tratarea bolilor generate sau favorizate de degradarea mediului înconjurător108.
Ca urmare, prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiţii sine
qua non pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei. Sănătatea omului depinde de
sănătatea mediului în care se naşte, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
Raportul juridic de sănătate conţinând atât elemente de drept public, cât şi elemente
de drept privat, având indiscutabil un caracter interdisciplinar, constituie un element central
în stabilirea regulilor ce privesc sănătatea populaţiei şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Din acest punct de vedere, reglementările în acest domeniu, aparţin dreptului mediului.
Protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major, reprezintă o activitate deosebit
de complexă, ştiinţific fundamentată, prin care se asigură protejarea, conservarea şi
dezvoltarea durabilă a tuturor componentelor, biotice şi abiotice ale mediului, între care
omul este un component şi un factor determinant, fiind ocrotit ca atare, printr-o serie de
măsuri tehnico-organizatorice şi sociale, reglementate prin norme juridice cu caracter
imperativ.
În ţara noastră, asistenţa de sănătate publică cuprinde activităţi care se adresează
comunităţii sau individului în vederea protecţiei comunitare, în scopul păstrării şi
promovării stării de sănătate a populaţiei109.
Legea Fundamentală consacră şi garantează (art. 33) dreptul la ocrotirea sănătăţii şi
stabileşte obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
În concretizarea acestor prevederi, pe lângă atribuţiile ce revin autorităţilor publice de
protecţie a mediului şi altor autorităţi centrale şi locale, OUG nr.195/2005, actualizată,

108
Daniela Marinescu, op. cit., p. 272-274.
109
Titlu I din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în MO nr. 372 din 28 aprilie
2006

61
prevede în art. 82 atribuţiile şi răspunderile ce revin autorităţii publice centrale pentru
sănătate şi anume:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei în relaţie cu factorii de risc din mediu;
b) supraveghează şi controlează calitatea apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
managementul calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
e) colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie pentru cunoaşterea
exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a mediului
din domeniul lor de activitate;
f) colaborează la nivel central şi local în asigurarea accesului publicului la informaţia de
sănătate în relaţie cu mediul.
Potrivit Legii nr. 22/2001, Ministerul Sănătăţii şi Familiei asigură, răspunde,
coordonează şi controlează, după caz, organizarea activităţii de asistenţă publică,
promovarea sănătăţii şi medicinii preventive, asistenţa de urgenţă, curativă, de recuperare
medicală, asistenţa medicală la domiciliu, care se acordă prin unităţi sanitare publice sau
private, precum şi asistenţa de medicină legală.
Ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, Ministerul Sănătăţii şi
Familiei, elaborează norme de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa
de sănătate publică; organizează şi finanţează programele naţionale de sănătate publică;
elaborează norme privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei sanitare de stat;
colaborează la utilizarea raţională a factorilor naturali de mediu, coordonează şi
controlează activitatea de asistenţă medicală în staţiunile balneoclimaterice; emite avize şi
autorizaţii sanitare de funcţionare, abilitări şi acorduri scrise pentru importul deşeurilor şi
reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea
populaţiei şi a mediului înconjurător, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; emite
reglementări privind regimul substanţelor stupefiante şi toxice, precum şi autorizaţii pentru
culturile de mac; organizează în situaţii deosebite asistenţa medicală, asigurând rezerva
de mobilizare cu medicamente, aparatură medicală, dispozitive medicale şi materiale
sanitare, etc.
La nivel teritorial, atribuţii importante revin direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a
Municipiului Bucureşti, dintre care menţionăm: întocmesc şi reactualizează în cooperarea
cu autorităţile teritoriale de protecţie a mediului, planurile locale de acţiune pentru sănătate
în relaţie cu mediul; cercetează şi evaluează starea de sănătate a populaţiei, studiază
calitatea factorilor de mediu şi stilul de viaţă, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi
promovării sănătăţii; informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale
despre factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător şi despre măsurile ce vor fi
aplicate pentru reducerea riscurilor de îmbolnăvire şi de prevenire a unor îmbolnăviri
cauzate de factorii de mediu; emite avize şi autorizaţii sanitare, solicitate, potrivit legii,
pentru obiective economice sau social-culturale care urmează a fi amplasate, construite
sau amenajate în teritoriu; efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului,
apei, solului, a poluării sonore a zonelor de locuit şi a locurilor de muncă ş.a.
Pentru realizarea acţiunilor destinate îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei, pe
baza Planului naţional de acţiune pentru sănătate în relaţie cu mediul înconjurător,
direcţiile judeţene de sănătate publică, împreună cu inspectoratele de protecţie a mediului
teritoriale, întocmesc sau reactualizează, după caz, planuri locale de acţiune pentru
sănătate în relaţie cu mediul, prin crearea unei comisii din care fac parte reprezentanţi ai
autorităţilor menţionate mai sus, ai principalilor poluatori, ai administraţiei publice locale şi
ai societăţii civile.

62
Comisia monitorizează trimestrial, implementarea planurilor locale de acţiune pentru
sănătate în relaţie cu mediul.
În menţinerea stării de sănătate a populaţiei, un rol deosebit revine şi apei potabile 110,
care trebuie să fie sanogenă şi curată, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege.
Monitorizarea calităţii apei potabile se asigură de către producător, distribuitor şi de
autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a Municipiului Bucureşti.
Dacă apa potabilă constituie un pericol pentru sănătatea umană, autoritatea de
sănătate publică judeţeană, respectiv a Municipiului Bucureşti, are obligaţia să dispună
interzicerea sau restricţionarea utilizării ei, verificând în acelaşi timp dacă au fost luate
toate măsurile pentru protecţia sănătăţii umane. În astfel de cazuri, consumatorii sunt
informaţi imediat şi primesc toate recomandările ce se impun.

4. DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

a) De la drepturile omului la drepturile popoarelor. Instrumentele111 cu caracter


universal care proclamă drepturile omului sunt: Carta O.N.U112 şi Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. Pentru soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic,
social, cultural şi umanitar, Carta stipulează în art. 1, punctul 3, „respectarea drepturilor
omului şi libertăţi fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie”113.
Instrumentele cu caracter general vizează patru categorii de drepturi fundamentale ale
omului: drepturi economice şi sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la sănătate
ş.a.); drepturi culturale (dreptul la educaţie, la viaţă culturală etc.); drepturi civile (dreptul la
egală ocrotire în faţa legii, dreptul la cetăţenie, la libertate şi inviolabilitate ş.a.); drepturi
politice (dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi ales etc.).
Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor omului,
determinată de realitatea vieţii social-economice şi politice naţionale a statelor şi de
evoluţia relaţiilor internaţionale. La baza acestui concept general, stau dreptul la pace,
dreptul la viaţă, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.
Pe lângă instrumentele universale şi regionale, o serie de instrumente speciale privesc
anumite drepturi sau anumite categorii de persoane (copii, tineri, femei etc.), fiind adoptate
fie în cadrul O.N.U., fie în cadrul unor organizaţii specializate (UNESCO, O.I.M., FAO.
ş.a.).
Pe de altă parte, dreptul internaţional umanitar aplicabil în caz de conflict armat şi
încorporat într-un mare număr de instrumente juridice specifice, între care un loc important
deţin Convenţia de la Haga din 1907 şi Convenţia de la Geneva, 1949, recunoaşte o serie
de drepturi fundamentale omului în astfel de situaţii. De-a lungul timpului s-a produs o
evoluţie, de la o concepţie a drepturilor omului axată pe individ, la o concepţie axată pe
colectivitate. Astfel, în timp ce în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948,
individul apare ca entitate centrală într-o varietate de raporturi sociale, în Actul Final al
Conferinţei de la Teheran din 1968, entitatea centrală o reprezintă mai mult grupul de
indivizi, considerat victimă a negării masive a drepturilor omului.
Dezbaterile ce au avut loc în cadrul O.N.U. au adus o contribuţie deosebită în legătură
cu modul în care relaţionează interesele individului, ale popoarelor cu interesele generale
ale comunităţii umane, în ansamblu, privind protejarea unor valori vitale, cum sunt: pacea,

110
Potrivit art. 2 din Legea privind calitatea apei potabile nr. 458/2002, completată şi modificată prin Legea nr.311/2004,
publicată în M. Of. nr. 552/2002, prin apă potabilă se înţelege apa destinată consumului uman astfel: a) orice tip de apă
în stare naturală sau după tratare folosită pentru băut: b) toate sursele de apă folosite în industria alimentară pentru
fabricarea produselor.
111
Daniela Marinescu, op. cit., p. 275-277.
112
Semnată la 26 iunie 1945
113
Prevederile referitoare la drepturile omului din Carta O.N.U. au fost ulterior dezvoltate în mai multe documente
internaţionale, cu caracter general şi regional.

63
dezarmarea, mediul uman ş.a. Reuniunile internaţionale organizate sub egida UNESCO
au condus treptat, la formarea conceptului de „drepturi ale popoarelor”. După Conferinţa
Organizaţiei Unităţii Africane din 1981, care a adoptat la nivel regional, Carta Africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor, Conferinţa generală UNESCO din 1983 a adoptat, la
nivel internaţional, o rezoluţie privind drepturile omului şi drepturile popoarelor.
Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale, economice şi
culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la
patrimoniu comun, dreptul la comunicare. Toate aceste drepturi sunt asociate cu noţiunile
de solidaritate şi responsabilitate comună. În sfera drepturilor popoarelor, putem remarca
unele drepturi corespunzătoare celor de „solidaritate”: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare
economică şi socială, dreptul la un mediu satisfăcător, dreptul la comunicare ş.a.114.
Înţeles ca un ecosistem complex în strânsă interacţiune cu natura, omul reprezintă
valoarea supremă ce trebuie ocrotită. Sub acest aspect, este necesară recunoaşterea
unanimă şi garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat.
Realitatea acestui drept reprezintă nu numai o premisă a existenţei celorlalte drepturi, dar
el poate determina şi o îmbogăţire a acestora, precum şi apariţia altor drepturi noi.
b) Consacrarea internaţională şi conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu
sănătos şi echilibrat în legătură cu consacrarea internaţională a dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos, Conferinţa O.N.U. asupra mediului din 1972, îl formulează ca
un prim principiu al Declaraţiei asupra mediului, având în vedere totodată şi obligaţia
societăţii de a conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Ulterior, art. 24 din Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor prevede că
„toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, importanţa acestui text este dublă: pe de o
parte, constituie prima stipulare convenţională, obligatorie, a dreptului la mediu, iar, pe de
altă parte, provine din partea unei structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia
care, datorită dificultăţilor economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar
preocupărilor ecologice.
Un alt document regional, este „Protocolul adiţional” din 14 noiembrie 1998, privind
drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a drepturilor omului care a
recunoscut „dreptul la un mediu sănătos”, stipulând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un
mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor
de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11).115

114
Se impun unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omului în drepturi individuale şi drepturi colective.
115
Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos,
în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 42.

64
PARTEA A III-A
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA FACTORILOR
CREAŢI PRIN ACTIVITATEA UMANĂ

Capitolul IX
PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE
1. CONSIDERAŢII GENERALE

Este unanim recunoscut faptul că ne aflăm într-o criză a mediului care pune în
primejdie din ce în ce mai mult posibilitatea de locuire a planetei şi supravieţuirea speciei
umane116.
Şansa pe care o are fiecare popor de a se dezvolta şi de a crea, se poate materializa
numai dacă o face în felul său propriu, specific şi unic, în spaţiul său geografic şi potrivit
tradiţiilor originale pe care le are, cu respectarea severă a legilor naturii, ale biologiei şi
ecologiei.
În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stockholm, Rio
de Janeiro şi lohanesburg, cât şi cu deciziile şi rezoluţiile adoptate în cadrul O.N.U. şi a
organismelor sale specializate, s-au avut în vedere trei componente ale mediului uman: 1.
mediul natural, modificat şi amenajat; 2. mediul construit; 3. mediul social.
Atât în cadrul Conferinţelor O.N.U. cât şi în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru
Mediu, dezbătându-se problemele referitoare la aşezările umane, la habitat, în strânsă
legătură cu procesul de urbanizare şi sistematizare, s-a arătat că această problemă poate
fi abordată numai ca parte integrantă a dezvoltării social-economice, fiind necesară
elaborarea conceptului de aşezare umană, ca ecosistem, fapt pentru care în fiecare ţară
trebuie să existe o strategie privind aşezările omeneşti şi construcţiile.
Aşezările umane reprezintă leagănul tradiţional al comunităţilor umane şi abordarea
dezvoltării durabile, ecologice a acestora, trebuie realizată cu prioritate.
În aşezările omeneşti, rezolvarea problemelor ecologice depinde, în mare măsură, de
reţeaua localităţilor şi mărimea lor, de raporturile cu teritoriul liber, de mărimea, natura şi
modul de exploatare a acestui teritoriu, de resursele existente, de modul de prelucrare
industrială, de reţeaua de căi de comunicaţii etc.
Din aceste considerente, în cazul studierii habitatului în aşezările umane trebuie luaţi
în considerare mai mulţi parametri decât cei folosiţi în ecosistemele naturale.
Dezvoltarea durabilă, aşa cum este apreciată în cadrul Comunităţii Europene - ca fiind
un complex de măsuri cu acţiune benefică pentru aşezările umane - dacă nu este
înţeleasă doar ca o latură aplicativă a problematicii ecologiei urbane, nu va soluţiona
cauzele factorilor perturbanţi şi poate genera conflicte viitoare.
De aceea, în cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de
„ecodezvoltare” care necesită: cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor
şi legilor ecologice Ia nivelul aşezărilor umane; îmbinarea diferitelor aspecte ale mediului
înconjurător cu realităţile economice şi specificul psihosocial şi cultural al populaţiei care
trăieşte pe teritoriul respectiv; realizarea unor corelaţii între potenţialul resurselor naturale
exploatabile din zonă, resursele energetice disponibile, gradul de dezvoltare economică,
nivelul tehnologiilor existente; reutilizarea şi reciclarea produselor şi deşeurilor, în condiţiile

116
Daniela Marinescu, op. cit., p. 285.

65
asigurării unei protecţii eficiente a mediului; realizarea unui echilibru de lungă durată între
activităţile umane şi mediul ambiental ş.a.
Ecologia aşezărilor umane este o ştiinţă de avangardă care trebuie să aibă în vedere
şi să armonizeze datele ştiinţelor naturii cu cele ale ştiinţelor sociale şi ale celor tehnice.
Comparativ cu celelalte domenii ale ecologiei, ecologia aşezărilor umane are o
complexitate deosebită, ea punând în centrul atenţiei habitatul şi condiţiile de existenţă ale
fiinţei umane117.

2. CONCEPTUL DE AŞEZARE UMANĂ DIN PERSPECTIVA ECOLOGIEI SOCIALE

Una din situaţiile interferenţei ştiinţelor sociale şi umaniste cu cele ale naturii o
constituie ecologia socială, influenţa sociologiei şi a ecologiei asupra ştiinţelor juridice118.
Socio-ecosistemul care cuprinde ecosisteme naturale şi umane, la care se adaugă
sistemul mediului social este unitatea rezultată ca urmare a integrării omului în natură.
Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemul uman prezintă o ordine mult
mai mare, ca urmare a controlului exercitat de un centru integrator ad-hoc (polisul la
nivelul unei aşezări umane).
Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create
de populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie,
energie şi informaţie este realizată de om. În acest context, aşezarea trebuie privită ca un
organism viu, nu ca o structură, ce formează în teritoriu o structură interdependentă, de a
cărui organizare se ocupă urbanismul şi amenajarea teritoriului.
Aşezările umane există sub forme extrem de diverse, de la satele cele mai primitive,
până la megalopolisurile lumii superindustrializate. Fiecare din acest lung şir de tipuri de
ecosisteme are un optim de structurare, organizare şi funcţionare care este în concordanţă
cu psihologia, cultura şi aspiraţiile locuitorilor săi, având nevoi şi posibilităţi financiare
specifice, grade diferite de agresivitate asupra mediului şi capacităţi specifice ale acestuia
de a rezista la impacturile umane pe termen îndelungat.
De aceea, condiţiile concrete diferă fundamental de la o ţară la alta şi în cadrul
fiecăreia, de la o zonă geografică la alta.
Având un specific determinat de prezenţa populaţiei, aşezările umane trebuie să
devină sisteme ecologice care să întrunească trăsăturile de echilibru menite să le asigure
stabilitate şi viabilitate.
Aşezările umane trebuie astfel concepute încât să ducă la crearea unui cadru de viaţă
în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a familiilor şi a societăţilor şi să existe
mijloace menite să permită desfăşurarea vieţii particulare, contactele personale şi
participarea populaţiei la luarea hotărârilor.

3. OBIECTIVELE PROTECŢIEI MEDIULUI ÎN AŞEZĂRILE UMANE

Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei aşezărilor umane au fost


stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver din 1976119.
Cu acest prilej, s-a arătat în Declaraţia adoptată, că în condiţiile în care o mare parte a
populaţiei, îndeosebi din ţările subdezvoltate, trăieşte în aşezăminte necorespunzătoare,
dacă nu se întreprind măsuri pozitive şi concrete la nivel naţional şi internaţional, aceste
condiţii se vor agrava datorită:
- unei creşteri economice inechitabile, pusă în evidenţă de marile discrepanţe între ţări
şi între fiinţele umane, privind bogăţiile existente, care condamnă milioane de oameni să

117
A se vedea, Şt. Godeanu, Mariana Godeanu, M. Popescu, Ecodezvoltare sau dezvoltare durabilă?, în Ecologie şi
protecţia mediului, Imprimeria Coresi, 1992, p. 13 şi urm.
118
Daniela Marinescu, op. cit., p. 286.
119
Daniela Marinescu, op. cit., p. 287.

66
trăiască în sărăcie, fără a-şi putea satisface nici cele mai elementare nevoi de hrană,
locuinţe, educaţie, servicii de sănătate, igiena mediului, energie şi apă;
- condiţiilor economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi
internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială, şomajul, analfabetismul,
bolile şi sărăcia, degradarea din ce în ce mai mare a resurselor indispensabile vieţii şi
anume: aerul, apa şi pământul;
- creşterii populaţiei astfel încât nevoile alimentare, de locuinţe şi alte elemente
necesare vieţii, vor creşte;
- urbanizării necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.
Se pare că de la adoptarea acestui document şi până în prezent, măsurile ce au fost
luate s-au dovedit a fi extrem de puţine şi aproape ineficiente faţă de realităţile existente.
Este deosebit de important, ca guvernele şi comunitatea internaţională să acţioneze
pentru adoptarea în materie de aşezări umane, de politici şi strategii eficace, luându-se în
considerare nevoile deosebite ale grupurilor defavorizate şi, în special, ale copiilor,
femeilor şi infirmilor, pentru a li se asigura îngrijiri medicale, servicii, educaţia, hrana şi
locul de muncă, în contextul justiţiei sociale. Aceste politici trebuie să ducă la
îmbunătăţirea rapidă şi continuă a calităţii vieţii tuturor oamenilor, fără nici o discriminare.
Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească realizarea integrării sau
coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care, de exemplu, creşterea şi
repartiţia populaţiei, folosirea forţei de muncă, locuinţele, folosirea pământului, serviciile,
atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane ş.a.
De asemenea, trebuie respectată diversitatea caracteristicilor pe care le au aşezările
umane şi care reflectă valori culturale şi estetice, iar zonele care au o importanţă istorică,
religioasă sau arheologică, ca şi zonele naturale cu valoare deosebită, trebuie păstrate
pentru posteritate.
Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor umane sunt: poluarea apei,
aerului şi solului; zgomotul, radiaţiile; locul de muncă; estetica mediului exterior;
accidentele; serviciile de igienă a muncii; asistenţa socială ş.a.

4. PROTECŢIA FACTORILOR NATURALI DE MEDIU ÎN AŞEZĂRILE UMANE

Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în mod specializat 120 după factorii
de mediu: aer, apă, sol, subsol etc. prin metode de combatere a poluării cu ajutorul unor
măsuri şi procedee tehnice, cum sunt: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de
localităţi; folosirea de metode tehnologice care produc cât mai puţini poluanţi; reducerea
poluării determinate de mijloacele de transport; neutralizarea deşeurilor nerecuperabile;
desfăşurarea în condiţii de siguranţă a unor activităţi periculoase pentru om şi pentru
mediul înconjurător; reducerea poluării fonice etc.
Aerul constituie o componentă de bază a mediului înconjurător, care prin proprietăţile
fizice, chimice şi termice întreţine viaţa pe planeta noastră. Efectele poluării privesc nu
numai starea de calitate a aerului, ci şi o serie de procese şi fenomene atmosferice, cu
efecte meteorologice şi climatologice negative din ce în ce mai evidenţiate şi mai greu de
controlat (efectul de seră, ploile acide, distrugerea stratului de ozon).
Un rol însemnat în protecţia aerului în cadrul centrelor populate, îl are amplasarea
industriilor poluante departe de acestea şi monitorizarea calităţii aerului în zonele cu emisii
puternice de poluanţi şi în marile oraşe.
În ţara noastră, potrivit O.U.G. nr.195/2005, actualizată, privind protecţia mediului
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi
responsabilităţi:
120
Daniela Marinescu, op. cit., p. 288.

67
a) elaborează politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional, regional şi local
privind protecţia atmosferei, schimbările climatice, precum şi pentru protecţia populaţiei
faţă de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea efecte negative asupra
sănătăţii umane, în conformitate cu politicile europene şi internaţionale specifice;
b) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională în domeniul protecţiei
atmosferei şi Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;
c) elaborează, promovează şi, după caz, actualizează Programul naţional de reducere a
emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere;
d) coordonează elaborarea Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor de
dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac;
e) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională privind schimbările
climatice, Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice;
f) asigură integrarea politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi
adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;
g) administrează Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră;
i) coordonează implementarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la
Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;
j) aproba şi promovează Planul Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor de
zgomot;
k) organizează activitatea de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii ţări;
l) stabileşte, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de emisie mai restrictive
şi măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii, respectiv a
încărcărilor şi nivelelor critice121.
Existenţa aşezărilor umane a fost dintotdeauna dependentă de aprovizionarea cu apă.
Multă vreme, consumul de apă salubră, obţinută prin tehnologii moderne şi distribuită
la discreţie, a fost considerat ca un indicator de bază al civilizaţiei.
Dacă în ţările dezvoltate cantităţile de apă consumată au depăşit uneori în oraşe 1000
l/locuitor, în multe ţări slab dezvoltate, din cauze economice sau geografice, apa salubră
aproape lipseşte, ele neputând asigura nevoile de apă nici pentru 10% din populaţie.
De aceea, pentru ecologia umană rezolvarea problemelor de asigurare a apei, este
una dintre cele mai stringente.
În aceste condiţii, se cere schimbarea atitudinii faţă de consumul excesiv de apă, cu o
atitudine ecologică, de consum economic şi poluare minimă, astfel încât să se redea
mediului înconjurător cantitatea de apă consumată cu însuşiri mai apropiate de cele
naturale, conservându-se resursele existente.
Concomitent trebuie asigurată protecţia calităţii apelor, ceea ce presupune
cunoaşterea surselor de poluare şi a compoziţiei apelor uzate, pentru a se aplica corect
procedeele de epurare şi de evacuare în reţelele de canalizare ale localităţilor.
La fel de important pentru aşezările umane este şi solul. Degradarea sa, se datorează
nu numai eroziunii produsă de apă şi vânt, ci mai ales practicării unei agriculturi intensive,
a păşunatului excesiv, a chimizării neraţionale şi a irigaţiilor prost concepute şi aplicate.

5. PLANURILE DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI DE URBANISM ŞI ROLUL LOR


ÎN PROTECŢIA MEDIULUI DIN AŞEZĂRILE UMANE

În România, potrivit Legii protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare social-


economică a localităţilor este obligatorie respectarea principiilor122 ecologice, pentru
asigurarea unui mediu de viaţă sănătos. În acest scop, autorităţile administraţiei publice
locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii: a) să
îmbunătăţească microclimatul urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor

121
Art.59 din OUG nr.195/22.12.2005 privind protecţia mediului
122
Daniela Marinescu, op. cit., p. 289.

68
de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, să înfrumuseţeze şi să
protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală; b) să respecte prevederile din planurile
de urbanism şi amenajare a teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor
şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de
deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia
ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreare, salubritatea, starea de sănătate şi
confort a populaţiei; c) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau
existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei; d) să respecte regimul
de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic şi de
agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a monumentelor naturii ş.a.
La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului trebuie să se respecte
prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă în mod obligatoriu măsuri de
menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi
localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de
captare a apelor potabile şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor 123.

6. ATRIBUŢII ŞI RĂSPUNDERI ALE AUTORITĂŢILOR PUBLICE CENTRALE ŞI


LOCALE CU PRIVIRE LA TERITORIUL AŞEZĂRILOR UMANE. ROLUL ACTIVITĂŢILOR
DE GOSPODĂRIE COMUNALĂ ÎN DEZVOLTAREA PE PRINCIPII ECOLOGICE A
LOCALITĂŢILOR

În anul 1991, a fost înfiinţat Centrul Naţional pentru Aşezări Umane, care are ca
atribuţii principale elaborarea şi aplicarea strategiei naţionale a locuirii.
Centrul reprezintă România în relaţiile internaţionale şi prin Secretariatul său, asigură
legătura cu Comisia O.N.U. pentru Aşezări Umane şi Centrul Naţiunilor Unite pentru
Aşezări Umane de la Nairobi, cu ţările membre din Comisie şi cu celelalte organizaţii
internaţionale.
Ca organ central al puterii executive care exercită administraţia publică în domeniile
amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi a construcţiilor a fost înfiinţat
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, care îndeplineşte în acelaşi timp
funcţia de organ de directive pentru domeniile sale de activitate.
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei are o serie de atribuţii comune
cu celelalte ministere şi atribuţii specifice, dintre care menţionăm: asigură coordonarea
amplasării în teritoriu a activităţilor umane; stabileşte măsuri pentru protejarea zonelor cu
valoare istorică şi arhitecturală şi integrarea acestora în acţiunile de modernizare a
localităţilor; exercită controlul de stat în domeniul construcţiilor, lucrărilor publice,
urbanismului şi amenajării teritoriului; elaborează studii referitoare la dezvoltarea rurală şi
urbană, construcţia de locuinţe, lucrări tehnico-edilitare.

123
Art. 70 din OUG nr.195/22.12.2005 privind protecţia mediului

69
Capitolul X
APLICAREA PRINCIPIILOR ECOLOGICE
ÎN DESFĂŞURAREA DIFERITELOR ACTIVITĂŢI
ÎN AŞEZĂRILE UMANE

1. EVALUAREA DE MEDIU PENTRU ANUMITE PLANURI ŞI PROGRAME

Înainte de începerea procedurii de autorizare obligatorie a activităţilor care produc


impacturi negative asupra mediului124, pentru adoptarea unor planuri şi programe în
domeniile expres menţionate de lege, este necesară evaluarea de mediu, procedură care
are ca scop, integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi
adoptarea anumitor planuri şi programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a
rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra
deciziei luate, conform legislaţiei în vigoare.
Evaluarea de mediu constă în elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi
a autorităţilor competente implicate în implementarea anumitor planuri şi programe, luarea
în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul
decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate125.
Domeniile specifice avute în vedere de lege pentru evaluarea de mediu a anumitor
planuri şi programe sunt: amenajarea teritoriului şi urbanism, utilizarea terenurilor agricole
şi silvice, piscicultura, transportul, energia, industria, inclusiv activitatea de extracţie a
substanţelor minerale utile, gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor,
telecomunicaţiile, turismul.
Pentru planurile şi programele referitoare la activităţile menţionate mai sus, rezultatul
evaluării de mediu este cuprins în raportul de mediu care se anexează la planul sau
programul înaintat spre aprobare la nivel naţional, regional sau local.
Ca urmare a efectuării evaluării de mediu şi a analizării raportului de mediu, autorităţile
competente emit aviz de mediu pentru anumite planuri şi programe, aviz care are aceeaşi
valabilitate ca şi planul sau programul pentru care s-a emis. Avizul de mediu condiţionează
aprobarea planurilor şi programelor în domeniile menţionate, la orice nivel ierarhic.
Emiterea avizului de mediu pentru adoptarea anumitor planuri şi programe este de
competenţa exclusivă a autorităţilor pentru protecţia mediului la nivel central şi teritorial.

2. PROCEDURA DE AUTORIZARE A ACTIVITĂŢILOR CU IMPACT ASUPRA


MEDIULUI
a) Studiul de impact, act preliminar procedurii de autorizare126. Dat fiind faptul că
în activitatea de protecţie a mediului, accentul se pune pe prevenirea unor efecte nedorite
care ar putea prejudicia componentele naturale şi antropice ale mediului sau chiar mediul
în ansamblul său, instituirea procedurii de autorizare şi prealabil ei, obligativitatea
efectuării unui studiu asupra consecinţelor acţiunilor umane asupra mediului şi a soluţiilor
posibile ce trebuie luate pentru a le reduce sau elimina efectele, constituie mijloace juridice
deosebit de eficace în realizarea obiectivelor imediate şi de perspectivă ale dezvoltării
durabile.
La baza procedurii de autorizare stau principiile precauţiei la fundamentarea deciziei
de mediu şi principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor127.
124
Daniela Marinescu, op. cit., p. 293.
125
Art.2 pct.30 din OUG nr.195/22.12.2005 privind protecţia mediului
126
Daniela Marinescu, op. cit., p. 294.
127
Art. 3 din O.U.G. nr.195/2005, actualizată.

70
Parte integrantă a procedurii de autorizare, evaluarea impactului asupra mediului este
un proces prin care se identifică, se descrie şi se stabilesc, în funcţie de fiecare caz şi în
conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative
principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.
Aşadar, procedura de evaluare a impactului este un proces conform cu legislaţia
naţională de mediu, care prevede ca proiectele publice sau private ale activităţilor cu
impact semnificativ asupra mediului prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, să fie
supuse unui proces de evaluare a acestor efecte înainte de a se elibera acordul de mediu.
Evaluarea impactului asupra mediului se efectuează în faza de pregătire a
documentaţiei care fundamentează fezabilitatea proiectului şi urmăreşte stabilirea
măsurilor de reducere sau de evitare a impactului negativ al proiectului asupra oamenilor,
a florei şi faunei, a apei, solului, aerului, climei şi peisajului, a bunurilor materiale şi a celor
din patrimoniul cultural, precum şi a interacţiunii fireşti dintre aceşti factori şi determină
decizia de realizare sau nu a proiectului pe amplasamentul ales128.
Etapele evaluării impactului sunt:
a) încadrarea proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului, prin
care autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte dacă proiectul unei
activităţi propuse, pentru care s-a solicitat eliberarea acordului de mediu, va fi sau nu
supus efectuării evaluării impactului asupra mediului;
b) definirea domeniului evaluării şi realizarea raportului privind studiul de evaluare a
impactului asupra mediului.
Scopul etapei de definire a domeniului evaluării este ca în final raportul la studiu de
evaluare să răspundă cerinţelor specificate în îndrumar, identificate pe baza
caracteristicilor fiecărui proiect;
c) analiza calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului se realizează prin unităţi specializate, persoane
fizice sau juridice independente de titularul proiectului sau activităţii şi atestate de
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu suportarea cheltuielilor aferente
de către titularul proiectului sau al activităţii.
Răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate revine titularului proiectului sau
activităţii.
Proiectele publice sau private supuse evaluării impactului asupra mediului sau pentru
care este stabilită necesitatea acestei evaluări sunt prevăzute, pe domenii, în listele anexe
la Hotărârea de Guvern nr. nr. 1.213 din 6 septembrie 2006 privind stabilirea procedurii-
cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice şi private.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului după examinarea fiecărui proiect,
decide asupra necesităţii evaluării impactului asupra mediului şi aduce la cunoştinţa
publicului decizia luată.
Legea prevede că autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate excepta
de la evaluarea impactului asupra mediului anumite proiecte sau părţi ale acestora, în
cazuri excepţionale, cum sunt: asigurarea ordinii publice sau a siguranţei naţionale, pe
baza solicitării motivate a autorităţii publice care iniţiază proiectul, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii: să aplice o altă metodă de evaluare corespunzătoare şi să aducă la
cunoştinţa publicului atât informaţiile astfel dobândite, cât şi motivele care au dus la
această excepţie [art. 12 alin. (7)].
După stabilirea obligativităţii evaluării impactului asupra mediului pentru un proiect, se
trece la etapa de definire a domeniului evaluării impactului. în acest scop, autoritatea
competentă pentru protecţia mediului pregăteşte şi transmite titularului de proiect un
îndrumar referitor la problemele de mediu care trebuie tratate în evaluarea de impact şi la
gradul de extindere al acestora.

128
Art. 3 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 1.213 din 6 septembrie 2006 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului
asupra mediului pentru anumite proiecte publice şi private

71
Pentru toate proiectele supuse evaluării impactului asupra mediului, titularii acestora
au obligaţia de a furniza în cadrul raportului Ia studiul de evaluare o serie de informaţii
(prevăzute în Anexa 4), care includ în mod obligatoriu, următoarele:
a) descrierea proiectului, cuprinzând date referitoare la amplasament, soluţii tehnice
adoptate şi mărimea proiectului;
b) descrierea măsurilor avute în vedere pentru a evita, a reduce şi, dacă este posibil, a
remedia efectele negative asupra mediului;
c) date necesare pentru identificarea şi evaluarea principalelor efecte pe care proiectul
le poate avea asupra mediului;
d) prezentarea generală a principalelor alternative studiate de titularul de proiect, cu
indicarea motivului alegerii sale, având în vedere efectele asupra mediului.
Pe baza îndrumarului referitor la problemele de mediu care au fost tratate în evaluarea
de impact de către titularul proiectului, se efectuează studiul de evaluare a impactului,
rezultatele sale fiind prezentate în raportul care se înaintează autorităţii competente pentru
protecţia mediului.
În cadrul colectivului de analiză tehnică, autoritatea competentă pentru protecţia
mediului, împreună cu alte autorităţi, analizează calitatea raportului la studiul de evaluare
a impactului asupra mediului şi ia decizia de acceptare sau de refacere a acestui raport şi
de emitere, respectiv de respingere motivată a acordului de mediu.
Orice solicitare de acord de mediu pentru proiecte supuse evaluării impactului asupra
mediului se aduce la cunoştinţa publicului de către autorităţile competente pentru protecţia
mediului, într-un interval de timp care să-i permită acestuia de a-şi exprima opiniile, înainte
de adoptarea deciziei de emitere a acordului de mediu.
Procedura de informare şi participare a publicului, coordonată de autorităţile pentru
protecţia mediului, include următoarele aspecte129: a) identificarea publicului interesat; b)
specificarea locului unde pot fi consultate informaţiile disponibile; c) specificarea modalităţii
de informare a publicului; d) determinarea modalităţilor de consultare (informări scrise,
dezbateri etc.); e) fixarea unui interval de timp limită corespunzător pentru diferite etape
ale procedurii, cu scopul de a asigura luarea deciziei într-o perioadă rezonabilă.
Rezultatele consultării publicului şi informaţiile obţinute se iau în considerare în
procedura de emitere a acordului de mediu.
Studiul de impact este concretizarea unei obligaţii de procedură preliminară emiterii
acordului şi autorizaţiei de mediu, fiind un act specific dreptului mediului.
Spre deosebire de alte studii tradiţionale privind dezvoltările tehnologice, studiile de
impact sunt previzonale, anticipând apariţia efectelor complexe, proiectând scenarii şi
strategii de acţiune. De aici decurge şi necesitatea elaborării unor programe pe termen lung
de studiere a impactului, în special în marile direcţii actuale de dezvoltare a ştiinţei şi
tehnologiei, cum sunt: energia, informatica, biologia, genetica etc.
b) Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu. După efectuarea evaluărilor de mediu
pentru anumite planuri şi programe, aprobarea acestora la orice nivel ierarhic este
condiţionată de existenţa avizului de mediu.
Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu sunt obligatorii în cazul în care titularii de
activităţi urmează să deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de: vânzare a pachetului
majoritar de acţiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată
de lichidare şi lichidare, conform legii.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite: avizul de mediu pentru planuri
şi programe130, avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu şi avizul de mediu
pentru produse de uz fitosanitar.

129
Informarea şi participarea publicului la procedura de evaluare a impactului este detaliată în capitolul III din Anexa la
Ordinul nr. 860/2002, actualizat, al ministrului apelor şi protecţiei mediului.
130
Act tehnico-juridic eliberat înscris de autoritatea pentru protecţia mediului care confirmă integrarea aspectelor privind
protecţia mediului în planul sau programul supus aprobării.

72
Avizul de mediu este valabil pe o perioadă de 2 ani, începând cu data emiterii, în cazul
în care nu intervin modificări ale condiţiilor în care a fost emis sau a folosit scopului pentru
care a fost emis.
Un alt document în cadrul procedurii de autorizare este acordul de mediu, emis de
către autoritatea competentă pentru protecţia mediului în urma analizei şi a acceptării
raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.
Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc
condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului, cu luarea în
considerare a observaţiilor pertinente făcute de public pe tot parcursul evaluării impactului
asupra mediului.
Procedura de emitere a acordului de mediu pe baza evaluării impactului de mediu este
condusă de autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu participarea autorităţilor
publice centrale sau locale, după caz, care au atribuţii şi răspunderi specifice în domeniul
protecţiei mediului.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu este obligatorie pentru proiecte publice sau
private de investiţii noi şi modificarea substanţială a celor existente, inclusiv pentru
proiectele de dezafectare, aferente activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului.
c) Bilanţul de mediu. În scopul stabilirii obligaţiilor şi costurilor privind refacerea
calităţii mediului în zona de impact a activităţilor desfăşurate pe un amplasament este
obligatorie efectuarea bilanţului de mediu către titularul activităţii.

3. AUDITUL DE MEDIU

În prezent este reglementat auditul public intern131 pentru consilierea conducerii în


buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice ce revin entităţilor publice 132 şi a
evaluării şi îmbunătăţirii eficienţei şi eficacităţii sistemului de conducere bazat pe gestiunea
riscului133.
Obiectivele auditului public intern sunt: asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să
îmbunătăţească sistemele şi activităţile entităţii publice; sprijinirea îndeplinirii obiectivelor
entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi se
îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a
controlului şi a proceselor administrării.
Este de menţionat că, potrivit legii, în sfera auditului public, în afara activităţilor
financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică pe întreg parcursul
de la constituirea şi până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, sistemul de
management financiar şi controlul, inclusiv contabilitatea şi sistemele informatice aferente,
este inclusă şi administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea,
concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat/public al statului ori al
unităţilor administrativ-teritoriale.
Auditul public intern este organizat astfel:
- Comitetul pentru Auditul Public Intern (C.A.P.I.), organism cu caracter consultativ pe
lângă Uniunea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (U.C.A.A.P.I.);
131
Legea auditului public intern nr. 672, actualizată, din 19.12.2002, publicată în M. Of. nr. 953 din 24.12.2002; Ordinul
nr. 38 al ministrului finanţelor publice pentru aprobarea Normelor generale pentru exercitarea activităţii de audit public
intern, publicat în M. Of. nr. 130 din 27.02.2003.
132
În înţelesul Legii nr. 672/2002, actualizată, entităţi publice sunt: autoritatea publică, instituţia publică,
compania/societatea naţională, regia autonomă, societatea comercială la care statul sau o unitate administrativ-teritorială
este acţionar majoritar, cu personalitate juridică care utilizează/administrează fonduri publice şi/sau patrimoniu public.
În domeniul de care ne ocupăm, astfel de entităţi sunt: Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului şi celelalte autorităţi
publice centrale şi locale de specialitate care au atribuţii şi competenţe în domeniul protecţiei mediului şi a
componentelor sale, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice: Regia Naţională a Pădurilor, Administraţia
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, Administraţia Naţională “Apele Române”, alte autorităţi publice şi instituţii publice şi
instituţii publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, care administrează fonduri publice şi /sau
patrimoniul public.
133
Daniela Marinescu, op. cit., p. 303-304.

73
- Uniunea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern, în subordinea
ministrului finanţelor publice134;
- Compartimentele de audit public intern135 din entităţile publice.
Auditul public intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate într-o entitate
publică, inclusiv asupra activităţilor entităţilor subordonate, cu privire la formarea şi
utilizarea fondurilor publice şi la administrarea patrimoniului public.
Compartimentul de audit public intern auditează cel puţin o dată la trei ani, printre
altele, vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al
statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi concesionarea sau închirierea de
bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale.
Cu 15 zile înainte de auditare, compartimentul de audit notifică acest lucru structurii
respective, precizând totodată, scopul, principalele obiective şi durata misiunii de audit;
tematica de detaliu, programul comun de cooperare, precum şi perioadele în care se
realizează intervenţiile la faţa locului.
Auditorii interni au acces la toate informaţiile pe care le consideră relevante, inclusiv la
cele existente în format electronic. Ei pot solicita date şi informaţii, documente de la
persoane fizice şi juridice aflate în legătură cu structura audiată, iar acestea au obligaţia
de a le pune la dispoziţie la data solicitată.

4. PROCEDURA DE MEDIU ÎN PROCESUL DE PRIVATIZARE A SOCIETĂŢILOR


COMERCIALE ŞI VÂNZAREA DE ACTIVE

Este vorba despre o procedură tehnică şi juridică specială în vederea lichidării unor
obligaţii de mediu şi a altor obligaţii prevăzute de lege, pe care trebuie să şi le asume
cumpărătorul şi să răspundă de îndeplinirea lor136.
În conformitate cu prevederile Legii protecţiei mediului şi iniţial a Hotărârii de Guvern
nr. 55/1998137, în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale, procedura de
tratare a obligaţiilor de mediu se declanşează în situaţiile în care:
a) se oferă la vânzare, prin acelaşi contract, un pachet de acţiuni reprezentând mai
mult de jumătate din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor unei
societăţi comerciale;
b) se oferă la vânzare un activ care face parte sau a făcut parte din patrimoniul unei
societăţi comerciale care desfăşoară sau a desfăşurat, conform legislaţiei de mediu, o
activitate cu impact negativ asupra mediului.
Răspunderea pentru declanşarea procedurii de mediu revine: a) autorităţii de
privatizare, în situaţia prevăzută de art. 100 lit. a); b) societăţii comerciale, prin consiliul de
administraţie sau, după caz, administratorului unic, în situaţia prevăzută de art. 100 lit. b);
c) lichidatorului, pentru activele care se încadrează în prevederile art. 100 lit. b).

134
Uniunea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern elaborează, conduce şi aplică o strategie unitară în
domeniu şi monitorizează la nivel naţional această activitate; dezvoltă cadrul normativ în domeniul audituiui public intern
şi metodologiile în domeniul riscului managerial; avizează normele metodologice specifice diferitelor sectoare de
activitate în domeniul audituiui public intern; efectuează misiuni de audit public intern de interes naţional cu implicaţii
multisectoriale etc. (art. 8 lit. a, b, d, f şi h din Legea nr. 672/2002, actualizată).
135
Compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a conducerii entităţii publice şi are, printre
atribuţii, următoarele: elaborarea de norme metodologice specifice entităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu
avizul U.C.A.A.P.I. sau al organului ierarhic superior, în cazul entităţilor publice subordonate; elaborarea proiectului
planului anual de audit public intern; raportarea periodică a constatărilor, concluziilor şi recomandărilor rezultate din
activităţile sale de audit ş.a. (art. 11 lit. a, b şi e din Legea nr. 672/2002).
136
Daniela Marinescu, op. cit., p. 307.
137
H.G. nr. 55 din 2.02.1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi
vânzarea de active, precum şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Fondului Proprietăţii de Stat, publicată în
M. Of. nr. 66 din 12.02.1998, modificată şi completată prin H.G. nr. 247 din 3.08.1998, publicată în M. Of. nr. 361 din
23.08.1998.

74
Autoritatea de privatizare are obligaţia de a include atât în dosarul de prezentare, cât şi
în contractul de vânzare-cumpărare obiectivele de mediu minim acceptate, în situaţiile în
care, prin transferul drepturilor de proprietate asupra unui pachet de acţiuni sau prin
vânzarea de active, societăţii comerciale îi revin în sarcină obligaţii de conformare cu
cerinţele pentru protecţia mediului.
La declanşarea procedurii de mediu, consiliul de administraţie sau, după caz,
administratorul unic al societăţii comerciale care se privatizează sau care vinde un activ şi
lichidatorul, în cazul societăţilor comerciale care se lichidează administrativ, au obligaţia să
întocmească un bilanţ de mediu de Nivel 0 şi să-l predea autorităţii de mediu competente
în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii comunicării transmise în acest sens de
către autoritatea naţională de privatizare.
Obligaţiile de mediu stabilite iniţial de Hotărârea de Guvern nr. 55/1998 sunt: de tip A,
cunoscute la momentul vânzării, legate atât de daunele din trecut, cât şi de cele viitoare,
cu respectarea legislaţiei. Acestea se tratează prin specificarea în documentele de ofertă
şi în contractul de vânzare-cumpărare a unor obiective de mediu minim acceptate, în
legătură cu care cumpărătorul trebuie să-şi asume integral costurile şi responsabilitatea,
inclusiv programul aferent de investiţii pentru mediu.
Obligaţiile de mediu de tip B, sunt acele răspunderi care identifică surse potenţiale de
obligaţii de mediu, de protecţia muncii şi de sănătate, ale căror costuri nu pot fi cunoscute
cu precizie în momentul vânzării şi care depind de cadrul legislativ viitor, de
comportamentul terţilor sau de informaţiile disponibile în viitor.
Autoritatea de mediu competentă are obligaţia de a evalua bilanţul de mediu de Nivel
0, de a completa situaţia autorizării şi conformării şi de a stabili obiectivele de mediu minim
acceptate, pe care le transmite vânzătorului, împreună cu bilanţul de mediu de Nivel 0, în
termen de 5 zile lucrătoare de la primirea acestuia.
În situaţia în care, după verificarea bilanţului de mediu de Nivel 0, autoritatea de mediu
competentă considerară informaţiile deţinute nu sunt suficiente pentru clarificarea
obiectivelor de mediu minim acceptate, vânzătorul poate decide continuarea procedurii cu
executarea unui bilanţ de Nivel I sau II.

75
Capitolul XI
ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI ECOLOGIC ÎN
AGRICULTURĂ
1. NECESITATEA DEZVOLTĂRII AGRICULTURII ÎN CONCORDANŢĂ CU
CERINŢELE ECOLOGICE

Pământul reprezintă cel mai general obiect al muncii şi, în acelaşi timp, principalul
mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură138.
Agricultura a parcurs în dezvoltarea sa diferite faze a căror desfăşurare a fost profund
implicată în ecosistemele naturale. Ea s-a dezvoltat în cadrul unui teritoriu pe care trebuia
întreţinută o anumită biocenoză.
Treptat însă, odată cu intensificarea agriculturii a apărut un conflict între obiectivele
acestei ramuri şi cele care ţin de mediul înconjurător. Lipsa de prevedere cu privire la
apariţia acestui conflict a avut ca efect poluarea solului, respectiv diminuarea fertilităţii
acestuia, reducerea randamentelor şi degradarea mediului înconjurător.
Din victimă şi protector al mediului, agricultura s-a transformat în agent poluator al
acestuia.
Majoritatea poluanţilor acumulându-se în final în sol, au dus la transformarea lui într-un
„coş de gunoi”.
Datorită efectelor negative pe care poluarea solului o produce asupra sănătăţii umane,
a vieţii animalelor, a plantelor şi a mediului în general, terenurile, mai ales cele cu
destinaţie agricolă, se bucură de o protecţie deosebită, în toate ţările lumii civilizate.
Prin varietatea Iui, spaţiul carpato-danubiano-pontic este favorabil dezvoltării
agriculturii, oferind condiţiile pentru promovarea unor sisteme diverse, a unei multitudini de
culturi agricole, pentru creşterea a numeroase specii de animale de fermă, prin care se pot
asigura integral (cu excepţia produselor agricole tropicale), toate cerinţele alimentare ale
populaţiei şi necesarul de materii prime pentru industrie.
Pentru aceasta însă este nevoie ca prin lege să fie luate măsuri energice şi severe de
combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului, determinate de fenomene
naturale sau de activităţi economico-sociale, de refacere a calităţii lui şi a biocenozelor
specifice, inclusiv prin practicarea unei agriculturi ecologice.
În acest sens, Legea protecţiei mediului prevede că adoptarea măsurilor adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului în scopul protecţiei solului
şi a ecosistemelor terestre, constituie o obligaţie generală care revine tuturor deţinătorilor,
indiferent de titlu juridic.
Autoritatea publică centrală pentru agricultură, alimentaţie şi păduri elaborează
reglementări privind sistemele de agricultură, tehnologiile de cultură a plantelor şi de
creştere a animalelor, păşunatul, regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi
transportul lemnului şi norme privind calitatea solurilor, în scopul menţinerii şi ameliorării
acestora, eliminării consecinţelor negative asupra ecosistemelor terestre şi acvatice şi al
asigurării conservării funcţiilor specifice, biodiversităţii şi habitatelor naturale 139, pe care le
comunică autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
La rândul său, pentru protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre,
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţi publice
competente, stabileşte:
a) sistemul de monitorizare a calităţii solului, în scopul cunoaşterii stării actuale şi a
tendinţelor de evoluţie a acesteia;

138
Daniela Marinescu, op. cit., p. 333-334.
139
Art. 49 din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului

76
b) reglementările privind protecţia calităţii solului, subsolului, a ecosistemelor terestre
şi pentru conservarea biodiversităţii;
c) procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în
planurile de amenajare a teritoriului;
d) reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul,
ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu impact
negativ asupra mediului (art. 49).
Pe terenurile destinate agriculturii, lucrările de protecţie şi ameliorare a solurilor se
stabilesc pe bază de studii şi proiecte întocmite de organele de specialitate, în corelare cu
cele de organizare şi sistematizare a teritoriului şi se realizează prin măsuri de zonare şi
optimizare a structurii producţiei agricole vegetale şi animale, potrivit condiţiilor
pedoclimatice concrete, prin tehnologii de cultură adecvate acestor condiţii, prin lucrări de
îmbunătăţiri funciare şi de fertilizare ameliorativă. Aceste lucrări se execută de către
deţinătorii de terenuri sau, prin grija lor, de către unităţi specializate.
Unităţile de cercetare agricolă şi organele agricole de specialitate trebuie să elaboreze
şi să recomande producătorilor agricoli, tehnologii de cultură bazate pe principiile
agriculturii ecologice, punându-se accentul pe valorificarea aportului major al factorilor
naturali şi agrotehnici în diminuarea potenţialului păgubitor al bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor şi, mai ales, pe reducerea treptată a utilizării produselor chimice.
În acelaşi timp, nu trebuie neglijat faptul că pe teritoriul României fenomenul de secetă
constituie o caracteristică specifică în condiţiile situării ţării într-o zonă climatică temperat
excesivă, cu abateri foarte mari de la valorile normale ale parametrilor climatici,
agroclimatici, hidrologici şi pedologiei, secetă favorizată şi de diminuarea considerabilă a
fondului forestier.
Analiza fluctuaţiilor climatice din ultimul secol, relevă o încălzire progresivă a
atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii, care constituie un factor limitativ atât
pentru creşterea, dezvoltarea şi productivitatea culturilor, cât şi pentru alocarea resurselor
de apă către diverşi utilizatori, inclusiv pentru amenajarea habitatelor naturale.
Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole au, pe lângă obligaţia legală de a cultiva
întreaga suprafaţă de teren pe care o deţin, şi obligaţia de a lua măsurile necesare de
amenajare a terenurilor şi de a efectua lucrări de prevenire şi combatere a oricăror factori
defavorabili producţiei agricole.
Prin măsuri adecvate, organele agricole trebuie să împiedice folosirea intensivă sau
abuzivă de către producătorii agricoli a îngrăşămintelor chimice şi a produselor de uz
fitosanitar şi să stimuleze fertilizarea naturală a terenurilor.

2. REGIMUL JURIDIC AL PRODUSELOR DE UZ FITO-SANITAR140

Exigenţele actuale de sporire a producţiei de alimente, de reducere 141 a dificultăţii


muncii şi de creştere a eficienţei au făcut ca metodele chimice utilizate în agricultură, să fie
de neînlocuit. În acest scop, a fost dezvoltat un volum considerabil de substanţe
fitosanitare a căror utilizare a dus nu numai la protecţia culturilor împotriva bolilor şi a
dăunătorilor, ci şi la un impact considerabil asupra echilibrului ecosistemului. lată de ce,

140
Prin produse de uz fitosanitar se înţeleg: pesticidele - substanţe chimice sau combinaţii de substanţe chimice,
cunoscute sub denumirile generice de bactericide, erbicide, fungicide, insecticide, acaricide şi altele care se utilizează în
agricultură şi silvicultură pentru tratamente fitosanitare ce vizează prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor în culturile agricole, în plantaţiile pomicole şi viticole, în păduri, păşuni şi fâneţe, precum şi pentru tratarea
materialului semincer, pentru dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea spaţiilor de depozitare a produselor agricole, precum
şi alte produse de uz fitosanitar ca: produse ce se realizează ca regulatori de creştere şi fructificare a plantelor, produse
pentru tratarea pre şi postrecoltă a fructelor în scopul prevenirii deteriorării acestora pe timpul transportului sau al
depozitării; adjuvanţi la utilizarea pesticidelor etc. (Anexa la O.G. nr. 4, actualizată, din 20.01.1995, privind fabricarea,
comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în
agricultură şi silvicultură, publicată în M. Of. nr. 18 din 30.01.1995).
141
Daniela Marinescu, op. cit., p. 335-338.

77
legea prevede că protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se realizeze în
condiţii şi cu mijloace care să garanteze ocrotirea mediului înconjurător, păstrarea
calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului, menţinerea echilibrului biologic şi apărarea
sănătăţii omului.
În scopul evitării producerii unor riscuri ecologice, ca urmare a fabricării, utilizării şi
comercializării produselor de uz fitosanitar, în agricultură şi silvicultură, reglementările în
vigoare142 consacră o serie de principii şi reguli în acest domeniu.
Astfel, Legea protecţiei mediului prevede principiul general conform căruia, în
România, îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar se produc numai prin
tehnologii şi biotehnologii autorizate (art. 28).
În acest scop, persoanele fizice şi juridice care produc, comercializează şi/sau
utilizează îngrăşăminte chimice şi produse de uz fitosanitar sunt obligate, în prealabil, să
solicite şi să obţină avizul de mediu pentru omologarea acestor produse; să livreze, să
manipuleze, să transporte şi să comercializeze îngrăşăminte chimice şi produse de uz
fitosanitar ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi
folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi a
mediului; să depoziteze îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar numai
ambalate şi în locuri protejate; să nu folosească asemenea produse în zonele sau pe
suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie; să administreze produsele de
uz fitosanitar cu mijloace aviatice numai cu avizul inspectoratelor pentru protecţia mediului,
direcţiilor sanitare şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit
reglementărilor în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media ş.a143.
În completarea prevederilor cuprinse în Legea protecţiei mediului, fabricarea,
comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, sunt activităţi supuse
reglementărilor speciale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, reglementări care
stabilesc următoarele reguli şi principii:
- Pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, pe
teritoriul României, se fabrică, se comercializează şi se utilizează numai produse de uz
fitosanitar omologate, de către Comisia Interministerială de Omologare a Produselor de uz
Fitosanitar, la solicitarea agenţilor economici români şi a firmelor străine interesate (art. 1
şi 2);
- Produsele de uz fitosanitar pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost
omologate şi numai în conformitate cu instrucţiunile de utilizare, cu normele şi
recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate în comun de către Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului;
- Fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor de uz fitosanitar, în scopul
prezentării şi comercializării, precum şi importul şi distribuirea acestora la utilizatori, sunt
activităţi permise numai agenţilor economici persoane juridice, publice sau private,
constituiţi şi autorizaţi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare (art. 10).
Pentru funcţionarea instalaţiilor chimice care fabrică produse fitosanitare de bază sau
biocide, este necesară autorizaţia integrată de mediu144.
Comercializarea pe teritoriul ţării a produselor de uz fitosanitar provenite din producţia
internă sau importate se poate face numai de către persoane juridice, care pot fi: a) agenţi
economici producători din ţară, din sectorul public sau privat, constituiţi şi autorizaţi
conform legii, pentru produsele pe care le fabrică şi pentru care sunt titulari ai certificatului
de omologare; b) importatorii autorizaţi sub regim de licenţe, cu respectarea dispoziţiilor

142
În prezent, principalele reglementări sunt: Legea protecţiei mediului aprobată prin O.U.G. nr.195/2005, OG nr. 4/1995,
actualizată, privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură
143
Art. 28 lit. a, b, c, d şi e din O.U.G. nr.195/2005.
144
Produsele omologate pentru utilizarea în România sunt cuprinse în Codexul produselor de uz fitosanitar, care se
elaborează, se actualizează periodic şi se publică în M. Of. prin grija Comisiei interministeriale de omologare.

78
legale care reglementează activităţile comerciale pe teritoriul României; c) comercianţii
autorizaţi, constituiţi şi înregistraţi ca agenţi economici specializaţi, cu profil fitosanitar.
- Fabricarea unor produse de uz fitosanitar pentru export, care nu sunt omologate
pentru utilizare pe teritoriul României, se poate face numai în baza unei autorizaţii speciale
eliberată în comun de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Apelor şi Protecţiei
Mediului;
- Importul produselor de uz fitosanitar este permis numai persoanelor juridice, din
sectorul public sau privat, în regim de licenţe, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege
(art. 11). Importurile de produse de uz fitosanitar se fac în condiţiile prevăzute de
Hotărârea de Guvern nr. 228/2004, actualizată, privind controlul introducerii în ţară a
deşeurilor nepericuloase, în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului
- Înainte de începerea activităţii, comerciantul este obligat să solicite şi să obţină: a)
autorizaţia sanitară de funcţionare; b) autorizaţia de mediu şi c) autorizaţia de
comercializare în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, actualizată.
Comercianţii autorizaţi pot avea şi calitatea de importatori.
Fabricarea, comercializarea, importul, distribuirea şi utilizarea produselor de uz
fitosanitar din grupele I şi II de toxicitate se pot face numai de către persoane juridice care
dispun de personal calificat şi de mijloacele necesare depozitării, manipulării şi utilizării în
siguranţă a acestor produse, pentru eliminarea riscurilor de intoxicare a oamenilor,
animalelor şi de poluare a mediului înconjurător, înregistrate, în mod obligatoriu, la
autorităţile teritoriale pentru protecţia plantelor şi carantină fitosanitară, pentru protecţia
muncii, protecţia mediului, precum şi la inspectoratele judeţene de poliţie în a căror rază
teritorială îşi desfăşoară activitatea.
Se interzice comercializarea, distribuirea şi utilizarea produselor din gupele I şi II de
toxicitate de către persoanele fizice şi persoanele juridice neautorizate.
Produsele de uz fitosanitar din grupele III şi IV de toxicitate, se pot comercializa şi
distribui comercianţilor şi prestatorilor de tratamente fitosanitare autorizaţi, precum şi
producătorilor agricoli, persoane fizice şi juridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma
de organizare, în vederea utilizării pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor pe
terenurile pe care le deţin, fără nici o autorizaţie specială de cumpărare şi utilizare.
Pentru utilizarea optimă şi corectă a acestor produse, producătorii agricoli care nu au
pregătirea profesională adecvată, beneficiază de asistenţă tehnică operativă 145 din partea
autorităţilor pentru protecţia plantelor şi carantină fitosanitară, precum şi din partea
specialiştilor din cadrul centrelor agricole comunale.
Producătorii agricoli, persoane fizice şi juridice, care execută cu mijloace proprii
tratamente fitosanitare, precum şi prestatorii autorizaţi, sunt obligaţi să se înregistreze la
serviciile de prognoză şi avertizare din subordinea inspectoratelor judeţene pentru
protecţia plantelor şi carantină fitosanitară pentru obţinerea buletinelor de avertizare
necesare efectuării tratamentelor.

3. REGIMUL JURIDIC AL ÎNGRĂŞĂMINTELOR FOLOSITE ÎN AGRICULTURĂ ŞI


SILVICULTURĂ

Unele dispoziţii în legătură cu regimul juridic al îngrăşămintelor, în general, al


îngrăşămintelor chimice în special, sunt cuprinse, în afară de legea protejării mediului, în
Hotărârea de Guvern nr. 716/2001 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a
îngrăşămintelor chimice din producţia internă şi din import şi în Regulamentul privind
organizarea şi funcţionarea Comisiei interministeriale pentru autorizarea şi omologarea
îngrăşămintelor folosite în România.
Ca şi produsele de uz fitosanitar, în conformitate cu principiul general stabilit de legea
protecţiei mediului, sunt supuse autorizării şi/sau omologării de îngrăşămintele noi
145
Asistenţa tehnică operativă constă în informarea la timp asupra agenţilor dăunători, specifici fiecărei culturi.

79
produse în ţară sau provenind din import, care sunt propuse a fi folosite în agricultură şi
silvicultură cu condiţia să conţină numai substanţe active autorizate pentru utilizare prin
normele Uniunii Europene.
Cererile pentru autorizare şi/sau omologarea îngrăşămintelor noi din producţia internă
sau din import se depun de agenţi economici, persoane fizice şi juridice la Secretariatul
Comisiei interministeriale pentru autorizarea şi omologarea îngrăşămintelor folosite în
România. Această cerere, împreună cu documentaţia prevăzută de lege se transmite
Institutului de Cercetări Pedologice şi Agrochimice în termen de 3 zile de la primire.
Reguli speciale se referă la amestecurile de îngrăşăminte cu pesticide supuse
autorizării şi/sau omologării, care trebuie să fie însoţite în mod obligatoriu de Certificatul de
autorizare şi/sau omologare eliberat de Comisia interministerială, cu condiţia ca pesticidele
ce intră în amestec să conţină numai substanţe active permise la utilizare prin normele
Uniunii Europene.
Pentru îngrăşămintele şi/sau amestecurile de îngrăşăminte cu pesticide noi din
producţia internă şi din import, supuse testării şi/sau omologării, legea prevede obligaţia
solicitantului de a obţine avizul de mediu care se eliberează de autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului, pe baza fişei de caracterizare ecotoxicologică a produsului şi a
buletinelor de analiză fizico-chimice emise de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi
Agrochimie, precum şi a altor informaţii care pot fi solicitate.
În baza documentaţiei întocmite de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi
Agrochimie şi a avizelor sanitare şi de mediu, Comisia interministerială hotărăşte
autorizarea sau omologarea îngrăşămintelor, după caz.
Certificatul de omologare este valabil o perioadă de 7 ani.
Toate îngrăşămintele organice produse în ţară (cu excepţia gunoiului de grajd) sau
importate, sunt supuse autorizării şi omologării.
În ceea ce priveşte introducerea pe piaţă a îngrăşămintelor chimice din producţia internă
şi din import, prin Hotărârea de Guvern nr. 716/2001 s-au stabilit condiţiile referitoare la
etichetarea, ambalarea, marcarea, limitele minime ale conţinutului de nutrienţi, metodele de
prelevare a probelor şi tipurile metodelor de analiză.

80
Capitolul XII
REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE, PRECUM ŞI AL
DEŞEURILOR DE ORICE FEL

1. REGIM JURIDIC INTERN AL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE,


PRECUM ŞI AL SUBSTANŢELOR ŞI PREPARATELOR CHIMICE PERICULOASE

Sunt supuse reglementărilor prevăzute de lege146, producerea, deţinerea sau orice


activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi preparatelor toxice, cultivarea în
scop de prelucrare a plantelor care conţin substanţe toxice, experimentarea substanţelor
toxice, precum şi clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor
chimice periculoase147.
a) Produse şi substanţe toxice. Prin „producerea, deţinerea sau orice alte activităţi
privind circulaţia produselor sau substanţelor toxice” se înţeleg, după caz: fabricarea,
prepararea, experimentarea, condiţionarea, livrarea, procurarea, folosirea, ambalarea,
transportul, depozitarea temporară sau definitivă, manipularea, importul şi exportul acestor
produse şi substanţe.
Toate aceste activităţi sunt supuse unui regim special de gestionare, fiind expuse
diverselor riscuri şi pericole care pot da naştere oricând unor accidente grave, cu
consecinţe deosebite asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, a florei şi faunei, precum şi
asupra calităţii mediului, în general.
Lista substanţelor toxice şi a plantelor care conţin substanţe toxice se stabileşte de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei cu acordul autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, pe baza propunerilor ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei
publice interesate şi se aduce la cunoştinţă generală, prin publicare în Monitorul Oficial.
Produsele şi substanţele toxice folosite în scop medical sunt cele prevăzute în tabelele
din farmacopeea română în vigoare, cu excepţia substanţelor şi produselor stupefiante şi a
substanţelor fitosanitare, care au un regim legal propriu.
Activităţile cu produsele şi substanţele toxice vizate de lege, pot fi desfăşurate de
agenţii economici în scop medical, sanitar-veterinar, industrial, agricol, silvic, de
învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi comercial pe baza autorizaţiei de funcţionare
eliberată de autorităţile prevăzute de lege, a acordului şi/sau a autorizaţiei integrate de
mediu.
Autorizaţia pentru cultivarea plantelor care conţin substanţe toxice se eliberează de
autoritatea publică centrală pentru sănătate, la cererea unităţilor din subordinea
Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în calitate de principal beneficiar al
culturilor şi florei spontane.
Autorizaţia poate fi retrasă în situaţia în care se consideră că agentul economic nu mai
îndeplineşte condiţiile de funcţionare corespunzătoare prevenirii intoxicaţiilor ori a încălcat
dispoziţiile legale privind regimul produselor şi substanţelor toxice.
Agenţii economici care au fost autorizaţi sunt obligaţi să se înregistreze, în termen de
10 zile de la data eliberării autorizaţiei, la poliţia judeţeană, respectiv a Municipiului
Bucureşti, pe raza căruia îşi au sediul.
În vederea obţinerii acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu solicitantul trebuie
să prezinte fişa tehnică de securitate şi alte informaţii pe care autoritatea publică pentru
protecţia mediului le consideră necesare, conform legislaţiei specifice în domeniul
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

146
OUG nr. 200/09.11.2000, actualizată, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor chimice periculoase.
147
Daniela Marinescu, op. cit., p. 343-344.

81
La încetarea activităţii cu produse şi substanţe toxice, agentul economic este obligat
să depună, în termen de 30 de zile, autorizaţia la organele de la care a obţinut-o şi să
înştiinţeze despre aceasta şi poliţia unde a fost înregistrat. Totodată, el este obligat să
predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în stoc la data încetării activităţii, în condiţiile
stabilite de lege.
Persoanele fizice pot deţine şi folosi, potrivit legii, numai produse sau substanţe toxice
prescrise în scopuri medicale, precum şi cele autorizate a fi desfăcute prin reţeaua
comercială.
b) Substanţe şi/sau preparate chimice periculoase. În cadrul categoriei148 mari a
substanţelor toxice, producerea, prelucrarea, utilizarea şi/sau comercializarea substanţelor
şi preparatelor chimice considerate periculoase au un regim juridic special149, la baza
căruia stau următoarele principii:
- principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu;
- principiul liberei circulaţii a bunurilor;
- principiul progresului tehnic.
Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele explozive, oxidante, extrem
de inflamabile şi foarte inflamabile, substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice,
substanţele şi preparatele nocive, corosive, iritante, sensibilizante, cancerigene,
substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere, precum şi cele periculoase pentru
mediu. La baza clasificării substanţelor într-una din categoriile menţionate mai sus, stau
proprietăţile lor. În ceea ce priveşte preparatele chimice, clasificarea are la bază gradul de
pericol şi natura specifică a riscurilor pe care le implică.
Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt
strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la ambalarea şi etichetarea lor 150.
c) Alte prevederi legale cu privire la unele substanţe şi produse 151 periculoase şi
activităţi desfăşurate cu acestea. Pentru controlul activităţilor care prezintă pericole de
accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase şi în scopul prevenirii
producerii lor şi al limitării consecinţelor, atunci când s-au produs, asupra securităţii şi
sănătăţii populaţiei, precum şi asupra calităţii mediului, titularii activităţilor în care sunt
prezente substanţele periculoase, trebuie să dovedească autorităţilor competente de
control că au luat toate măsurile conform Hotărârii de Guvern nr. 95/2003, pentru
prevenirea pericolelor de accidente majore în care sunt implicate aceste substanţe.
În vederea îndeplinirii acestor obligaţii, titularul activităţii va prezenta o dată cu
documentaţiile legale pentru obţinerea acordului de mediu, autorizaţiei de mediu şi/sau
avizului de protecţie civilă, după caz, autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia
mediului şi respectiv autorităţilor teritoriale pentru protecţie civilă, o notificare care va
cuprinde informaţii privind: identificarea substanţelor periculoase sau a categoriilor de
substanţe periculoase prezente în obiectiv; modul de stocare a substanţelor periculoase;
cantitatea şi starea fizică a acestora; activitatea existentă sau propusă pentru instalaţia
sau pentru unitatea de stocare; elementele susceptibile de a provoca accidente majore
sau de a agrava consecinţele acestora, din imediata apropiere a obiectivului (art. 6 alin. 1).

2. REGIMUL JURIDIC AL DEŞEURILOR

a) Noţiunea de „deşeuri” şi de „deşeuri şi substanţe periculoase”. Legea protecţiei


mediului defineşte deşeurile, în general, ca fiind „substanţe rezultate în urma unor procese

148
Daniela Marinescu, op. cit., p. 345-346.
149
Acest regim este stabilit prin OUG 200/2000.
150
În acest scop a fost emisă HG nr. 199/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr.
200/2000, actualizată, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.
151
Daniela Marinescu, op. cit., p. 347-348.

82
biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt
refolosibile”152.
Rezultă din această definiţie că deşeurile, în general, pot fi naturale - rezultate în urma
unor procese biologice sau industriale-tehnologice - produse prin diferite activităţi umane,
dintre care unele nu mai pot fi folosite ca atare, trebuind deci să fie neutralizate sau
distruse, în timp ce altele sunt refolosibile, ca materii prime secundare, neprezentând risc
toxicologic sau ecologic153.
Definiţia redată mai sus, se completează cu cea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 78/2000, actualizată, privind regimul deşeurilor care, defineşte deşeul ca
fiind: „orice substanţă sau obiect din categoriile stabilite, pe care deţinătorul le aruncă, are
intenţia sau obligaţia de a le arunca”.
Această definiţie, ca de altfel şi cea dată de Hotărârea de Guvern nr. 228 din 20
februarie 2004, actualizata privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase,
în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului care arată că deşeurile şi
reziduurile de orice natură sunt „produsele şi materialele cu termene de garanţie depăşite,
produsele uzate fizic sau care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi resturile
menajere”, sunt vulnerabile, aşa după cum s-a arătat în literatura juridică154, pentru faptul
că nu se referă şi la deşeurile periculoase şi pun accentul pe lipsa de valoare a deşeurilor,
ceea ce contravine necesităţii reciclării lor.
Pe plan internaţional, în Anexa C (83) 180 din 1 februarie 1984 a Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică se arată că deşeul este „orice materie considerată ca
fiind deşeu sau definită juridic ca deşeu în ţările unde aceasta se găseşte sau este trimisă
spre a se găsi”.
b) Managementul ecologic al deşeurilor. Constând din totalitatea lucrărilor, măsurilor şi
activităţilor de gospodărire a deşeurilor, destinate să asigure protecţia sănătăţii umane şi a
mediului înconjurător, managementul ecologic al deşeurilor se asigură în primul rând prin
elaborarea şi aplicarea unor norme juridice adecvate privind producerea, colectarea,
transportul, prelucrarea, neutralizarea, reciclarea, comercializarea, depozitarea,
incinerarea şi alte activităţi care au ca obiect deşeurile.
Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la
substanţele şi preparatele chimice periculoase, deşeuri şi deşeuri periculoase care se
referă, pe de o parte, la obligaţiile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului şi altor
autorităţi abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea şi controla respectarea
reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a impactului
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase şi a deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi
a mediului şi, pe de altă parte, la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care gestionează
substanţe şi preparate chimice periculoase sau efectuează operaţiuni de import, export,
tranzit, transport intern şi internaţional de deşeuri şi norme specifice cu privire la calitatea
apelor, a solului şi a aerului, protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice, protecţia aşezărilor
umane, desfăşurarea activităţilor nucleare ş.a.
Cad sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000155,
activităţile de gestionare a deşeurilor, în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a
mediului, care se referă la: deşeurile menajere; deşeurile de producţie; deşeurile de
construcţie şi demolări; deşeurile periculoase, categoriile acestora fiind expres menţionate
de lege.

152
Idem, p. 351-352.
153
Legea protecţiei mediului defineşte numai riscul ecologic potenţial - ca fiind probabilitatea producerii unor efecte
negative asupra mediului care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare nu şi riscul semnificativ pentru om, mediu
şi bunurile materiale.
154
Milena Tomescu, Unele consideraţii privind regimul juridic al importului de deşeuri în România, în Revista Analele
universităţii, anul XLIII/1994, p. 29.
155
OUG nr. 78/2000, privind regimul deşeurilor. Conform art. 2 alin. 1, prevederile ordonanţei nu se aplică: a) deşeurilor
radioactive; b) rocilor şi materialelor rezultate de la foraje.

83
c) Autorizarea activităţilor legate de deşeuri. Sunt supuse procedurii156 de obţinere a
autorizaţiei integrate de mediu, instalaţiile pentru depozitarea sau recuperarea deşeurilor
periculoase, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi; instalaţiile pentru incinerarea deşeurilor
municipale, cu o capacitate mai mare de 3 t/zi; instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor
nepericuloase, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi, precum şi depozitele controlate de
deşeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25 t, cu
excepţia depozitelor controlate de deşeuri inerte.
Pentru toate celelalte activităţi care privesc administrarea şi gestionarea deşeurilor se
eliberează autorizaţia de mediu, reglementată de dispoziţiile Legii protecţiei mediului.

3. REGIMUL JURIDIC AL DEŞEURILOR RECICLABILE

În scopul asigurării valorificării deşeurilor industriale reciclabile157 în condiţii de


protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător, pentru obţinerea unor resurse
suplimentare de materii prime secundare, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
16/2001, actualizată, privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, deţinătorii unor
astfel de deşeuri, persoane juridice, sunt obligaţi să asigure strângerea, sortarea şi
depozitarea temporară a acestora, cu respectarea normelor de protecţie a mediului şi a
sănătăţii populaţiei, precum şi reintroducerea lor în circuitul productiv prin: a) reutilizarea în
propriile procese de producţie; b) valorificarea - pe bază de autorizaţie emisă de Comisia
Naţională pentru Reciclarea Materialelor (aflată în subordinea Ministerului Industriei şi
Resurselor) şi comercializarea materiilor prime secundare şi, respectiv, a produselor
reutilizabile obţinute prin reciclare; c) predarea către agenţii economici specializaţi,
autorizaţi pentru valorificare, a deşeurilor industriale reciclabile, pe baza documentelor de
provenienţă (art. 5).
La rândul lor, deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile persoane fizice sunt obligaţi:
să nu depoziteze şi să nu abandoneze deşeurile industriale reciclabile în condiţii care
contravin normelor de protecţie a mediului şi sănătăţii populaţiei; să depună separat
deşeurile industriale reciclabile acolo unde există recipiente sau incinte special destinate
acestui scop.
La baza gestionării deşeurilor industriale reciclabile stau aceleaşi principii care privesc
gestionarea deşeurilor, în general, prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
78/2000, actualizată, mai puţin principiile prevăzute la lit. e) şi f) ale art. 3.
Agenţii economici care realizează activitatea de colectare a deşeurilor industriale
reciclabile de la persoanele fizice, îşi pot desfăşura activitatea numai în baza autorizaţiei
de colectare emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei comunei, oraşului sau
municipiului în care îşi desfăşoară activitatea agentul economic respectiv, pe baza dovezii
că deţine spaţiul şi dotările corespunzătoare necesare pentru depozitarea deşeurilor
colectate, precum şi pe baza autorizaţiei de mediu emisă de autoritatea teritorială pentru
protecţia mediului, conform reglementărilor legale în vigoare.
Agenţii economici sunt obligaţi să elibereze persoanelor fizice de la care colectează
adeverinţa de primire şi plată care, în mod obligatoriu, trebuie să conţină elementele
prevăzute de lege.
Autorizaţia de colectare a deşeurilor industriale reciclabile de la persoanele fizice se
acordă pe fiecare grup de deşeuri, agenţilor economici care îndeplinesc următoarele
condiţii minime: deţin avizul primarului din localitatea în care îşi desfăşoară activitatea; au
în obiectul de activitate recuperarea deşeurilor şi resturilor reciclabile; punctele de
colectare sunt declarate la oficiul registrului comerţului, deţin, în proprietate sau în
folosinţă spaţiul corespunzător desfăşurării activităţii; deţin în proprietate mijloace de

156
Daniela Marinescu, op. cit., p. 353-354.
157
Idem, p. 362-363.

84
cântărire verificate din punct de vedere metrologic; punctele de colectare sunt autorizate
din punct de vedere al protecţiei mediului şi a sănătăţii populaţiei.
În termen de 30 de zile de la depunerea cererii, prefectura emite autorizaţia de
colectare a deşeurilor industriale refolosibile de la persoanele fizice sau comunică, după
caz, solicitantului motivul respingerii.
Autorizaţia este valabilă pe timp de un an cu posibilitatea de a fi prelungită cu încă un
an158.

4. GOSPODĂRIREA ÎN SIGURANŢĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE ŞI A


COMBUSTIBILULUI NUCLEAR UZAT

În conformitate cu prevederile Legii nr. 111/1996, actualizată, privind desfăşurarea în


siguranţă a activităţilor nucleare, prin deşeuri radioactive se înţeleg “acele materiale
rezultate din activităţile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care
conţin sau care sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de
exceptare”.
Dispoziţiile legii vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea,
depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor
radioactive, precum şi a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante (art. 2 lit. c).
Ca principiu general, în România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu
excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului
ţării, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear
ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu
sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege. Toate activităţile cu deşeuri
radioactive sunt supuse obligatoriu, procedurii de autorizare prevăzută de lege.
Pentru eliberarea autorizaţiei în scopul desfăşurării oricăreia din activităţile care cad
sub incidenţa Legii nr. 111/1996, actualizată, printre condiţiile menţionate, se prevede ca
solicitantul să dispună de aranjamente materiale şi financiare corespunzătoare şi
suficiente pentru colectarea, transportul, tratarea, condiţionarea şi depozitarea deşeurilor
radioactive generate de propria activitate, precum şi pentru dezafectarea instalaţiei
nucleare, atunci când va înceta definitiv activitatea autorizată, şi a achitat contribuţia
pentru constituirea surselor financiare pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a
deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea instalaţiilor nucleare
(art. 18 alin. 1 lit. h).
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare elaborează instrucţiuni cu
caracter obligatoriu, reglementări de securitate nucleară, precum şi de gestionare a
deşeurilor radioactive.
Principiile generale care stau la baza gestionării combustibilului nuclear şi a deşeurilor
radioactive, inclusiv a depozitării finale sunt:
- principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor
radioactive care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi calitatea mediului;
- principiul “generatorul de deşeuri radioactive plăteşte”;
- principiul responsabilităţii generatorului de deşeuri radioactive;
- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile fără antrenarea unor costuri
excesive.
Legea interzice importul combustibilului nuclear uzat şi al deşeurilor radioactive în
scopul depozitării finale.

158
A se vedea Ordinul nr. 265, actualizat şi respectiv nr. 503, actualizat, din 20.08.2001, al ministrului industriei şi
resurselor şi al ministrului administraţiei publice pentru aprobarea normelor privind procedura de acordare, prelungire,
suspendare sau anulare a autorizaţiei conform OUG nr. 16/2001, actualizată.

85
5. TRANSPORTUL PESTE FRONTIERĂ AL DEŞEURILOR ŞI MĂRFURILOR
PERICULOASE

Prin Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991, România a aderat la Convenţia de la Basel
privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminării
acestora, din 1989, document de o deosebită importanţă pentru păstrarea calităţii mediului
înconjurător, fiind considerat cea mai amplă reglementare în domeniul gestionării
deşeurilor, cu arie mare de aplicare, semnat şi respectiv ratificat, de majoritatea statelor
lumii.
Ţinând seama de ameninţarea crescândă pentru sănătate şi mediu a producerii şi
transportului în afara frontierelor a deşeurilor periculoase, statele părţi se obligă să adopte
măsurile necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul
şi eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a
mediului înconjurător.
Statul va cere ca toate deşeurile periculoase care urmează să fie transportate peste
frontieră, să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim
admise.
Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau fără
condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O
copie a răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din statele
interesate care sunt părţi la convenţie.
Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când nu a
primit confirmarea scrisă din partea statului importator, precum şi confirmarea existenţei
unui contract între exportator şi eliminator care să specifice eliminarea ecologică şi
raţională a deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul scris al
statelor de tranzit.

6. REGIMUL JURIDIC AL STUPEFIANTELOR ŞI AL ALTOR SUBSTANŢE


PSIHOTROPE

a) Evoluţia istorică a reglementărilor juridice internaţionale în domeniul


stupefiantelor şi al celorlalte substanţe psihotrope
Până la sfârşitul secolului XIX, problema stupefiantelor nu a fost considerată o
problemă internaţională, care să reclame măsuri din partea mai multor state. Drogurile
erau folosite şi răspândite în mod deosebit în Extremul Orient şi în unele state din America
de Sud de mai multe secole.
Se cunosc în istorie, la mijlocul secolului XIX, “războaie ale opiumului” pentru lăsarea
pieţelor chineze deschise comerţului cu această substanţă, care provenea din India
Britanică.
În America, în timpul războiului de secesiune (1861-1865) s-a înregistrat o creştere
serioasă a consumului de morfină.
În jurul anului 1900 apare pe piaţă heroina.
Primul act legislativ împotriva drogurilor s-a dat în China în anul 1906, unde printr-un
decret se interzicea cultura macului pentru opiu. Se pare că această măsură a avut
succes, de vreme ce Anglia în 1908 a acceptat o diminuare a exporturilor de opiu din India
spre China, timp de trei ani, cu condiţia ca aceasta din urmă să-şi reducă producţia şi
importurile din alte ţări.
În acelaşi an (1908), Guvernul Statelor Unite ale Americii interzice folosirea opiului în
Filipine, cu excepţia scopurilor medicale.
Din ce în ce mai mult, drogurile şi-au făcut loc pe piaţa ilicită, numărul consumatorilor a
crescut, fapt ce a îngrijorat şi alarmat comunitatea internaţională.

86
În aceste condiţii, în 1912, la Haga, se încheie Convenţia internaţională a opiului care
a stipulat, pentru prima dată, în mod expres, că producţia şi distribuţia opiului brut să fie
controlate de lege, iar fabricarea, vânzarea şi folosirea stupefiantelor să fie puse sub
control.
La 19 februarie 1925, se adoptă la Geneva o Convenţie care marchează o etapă
importantă în lupta contra traficului de droguri. Ea extinde câmpul de aplicare al Convenţiei
de la Haga şi asupra frunzelor de coca şi cânepii indiene, interzicând uzajul acestora, cu
excepţia scopurilor medicale şi ştiinţifice.
Pentru prima dată, s-a înfiinţat un organ internaţional de control - Comitetul Central
Permanent al Stupefiantelor, care a început să activeze în 1928.
Un alt important document este Convenţia pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri
dăunătoare încheiată la Geneva, la 26 iunie 1936, care a intrat în vigoare în 1939.
Este considerat primul document internaţional consacrat represiunii propriu-zise a
persoanelor fizice implicate în traficul de droguri. Statele părţi se angajează, pe lângă
aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru săvârşirea actelor constitutive ale infracţiunii de
trafic, să urmărească obţinerea ori să acorde extrădarea în anumite cazuri, expres
prevăzute de Convenţie, în scopul împiedicării celor stabiliţi ca vinovaţi de o autoritate
judiciară să se sustragă urmăririi penale, invocând motive de tehnică judiciară.
Convenţia Unică a stupefiantelor, New York, 30 martie 1961, adoptată de Conferinţa
plenipotenţiarilor statelor interesate în cadrul O.N.U. Ea înlocuieşte toate dispoziţiile
cuprinse în tratatele internaţionale existente, adoptate în perioada 1912-1953. A intrat în
vigoare în 1964.
Pentru efectuarea comerţului şi distribuirea stupefiantelor, părţile sunt obligate: a) să
exercite supravegherea tuturor persoanelor şi întreprinderilor care se ocupă cu comerţul
sau cu distribuirea stupefiantelor; b) să supună unui regim de licenţă întreprinderile şi
localurile în care se efectuează comerţul şi distribuirea; c) să împiedice formarea de
stocuri la comercianţi, distribuitori; d) să pretindă ca stupefiantele să nu fie furnizate
particularilor, decât pe baza unor ordonanţe medicale, reţetele pe care se prescriu
stupefiante urmând să aibă un regim special.
Reglementări adoptate după Convenţia Unică asupra stupefiantelor. În 1971, s-a
adoptat la Viena, Convenţia asupra substanţelor psihotrope care cuprinde o serie de
măsuri restrictive referitoare la substanţele cu efecte halucinogene, fără utilizare
terapeutică şi care pot fi utilizate numai în activitatea ştiinţifică, cu autorizarea guvernului.
Regimul juridic al stupefiantelor şi substanţelor psihotrope în România. În prezent, în
România, regimul juridic al produselor şi substanţelor stupefiante este stabilit în
următoarele acte normative: Codul penal, Codul vamal, Legea nr. 339 din 29 noiembrie
2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi
psihotrope, Legea nr. 263 din 5 octombrie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, Legea nr.
143/2000, actualizată, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu
Regulamentul său de aplicare aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.860/2005.
Ca urmare a aderării sau ratificării de către România, se aplică şi prevederile
Convenţiei Unice din 1961, ale Convenţiei din 1971 privind substanţele psihotrope, precum
şi ale Convenţiei din 1988 privind traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope.
Conform cadrului normativ actual, se interzice, sub titlu de sancţiune, cultivarea,
producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea,
punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul,
procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc,
fără drept.

87
7. REGIMUL JURIDIC AL MATERIILOR EXPLOZIVE

Prin Legea nr. 126 din 27 decembrie 1995, actualizată159, s-a creat cadrul juridic de
reglementare a activităţilor de preparare, producere, experimentare, deţinere, tranzitare pe
teritoriul ţării, transmitere sub orice formă, transport, depozitare, mânuire şi folosire de
către persoanele fizice şi juridice a materiilor explozive.
Producerea de materii explozive şi orice operaţiune de import-export cu acestea sunt
permise numai persoanelor fizice şi juridice care sunt înregistrate şi posedă autorizaţie în
acest sens, eliberată de organele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, pentru a putea produce şi prepara materii explozive, persoanele fizice şi juridice
care, potrivit legii, au ca obiect de activitate astfel de operaţiuni, trebuie să obţină, în
prealabil, autorizaţia din partea inspectoratului de stat pentru protecţia muncii şi a
inspectoratului de poliţie al judeţului sau al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului
Bucureşti şi să se înregistreze la aceste autorităţi.
Aceeaşi obligaţie de a obţine, în prealabil, autorizaţia şi de a se înregistra la organele
prevăzute mai sus, revine şi persoanelor care deţin, transportă, folosesc sau
comercializează materii explozive, cu excepţia unităţilor şi formaţiunilor Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de
Protecţie şi Pază, Comandamentului Protecţiei Civile, a persoanelor care, deţin, transportă
sau comercializează obiecte artizanale de distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice,
precum şi persoanelor care folosesc în scopuri tehnice, obiecte de bază de amestecuri
pirotehnice (art. 8 alin.1-3)

159
Legea nr. 126/1995, actualizată, privind regimul materialelor explozive, publicată în M.Of. nr.298 din 28.12.1995,
modificată.

88
Capitolul XIII
UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI
PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR

1. PARTICULARITĂŢILE POLUĂRII RADIOACTIVE

Energia nucleară, cea mai de seamă descoperire a omului secolului XX, s-a dovedit a
fi nu numai una din soluţiile general adoptate pentru diminuarea „foamei de energie”, dar şi
cea mai cumplită armă împotriva creatorului însuşi. Tehnicile nucleare şi utilizarea
izotopilor în mai toate sectoarele economice aduc nu numai avantaje, ci comportă şi mari
riscuri, făcând să crească teama faţă de pericolul nuclear160.
Este ştiut că înainte de a provoca radioactivitatea artificială, omul a fost şi este supus
radiaţiilor naturale provenind de la soare şi galaxii îndepărtate, de la pământ, de la apele
oceanelor şi din atmosferă la care s-a adaptat în decurs de sute şi mii de ani, fără a dăuna
evoluţiei sale biologice. Aceasta dovedeşte că radiaţiile, în anumite limite, sunt inofensive
pentru viaţă. Mai mult chiar, se pare că activitatea biologică normală nu ar putea avea loc,
fără un fond natural de radiaţii.
Radiaţia artificială îşi are originile în instalaţiile de radiaţii Roentgen folosite în
laboratoare şi spitale, în depunerile radioactive rezultate din experienţele cu arme
nucleare, în pierderile radioactive ale centralelor nucleare, în extracţia şi prelucrarea
minereurilor radioactive, în depozitarea deşeurilor radioactive etc.
Spre deosebire de alte nocivităţi, pericolul radioactivităţii mediului a fost practic
necunoscut până la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul 1945. Accidentele
înregistrate până la această dată s-au produs în uzinele ce foloseau materiale radioactive
şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică, fiind nesemnificative.
Poluarea radioactivă dezlănţuită este însă mai înfricoşătoare decât explozia nucleară,
cu toată forţa ei distructivă. Ea este o contaminare artificială a mediului ambiant peste
valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu descoperirea
radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor nucleare, a centralelor
atomoelectrice şi mergând până la folosirea în scopuri nepaşnice a energiei nucleare.
Poluarea radioactivă este considerată o agresiune „aproape perfectă” cu caracter
multilateral şi universal, fiind contaminate concomitent aerul, apa, solul şi subsolul, iar prin
intermediul elementelor ecosistemului, se distruge în mod lent tot ceea ce este viu.
Poluarea radioactivă are impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de
viaţă vegetală şi animală. Pentru omul planetar, această formă de poluare este cea mai
perfidă întrucât este invizibilă, fără culoare, fără miros, nu produce durere imediată şi nu
are limite stabilite şi cunoscute în timp161.
Poluarea cu izotopi radioactivi se datorează în cea mai mare parte, activităţilor militare:
fabricarea de arme nucleare şi cu hidrogen, experienţele cu aceste tipuri de arme, emisia
radioactivă obişnuită a navelor cu propulsie nucleară, introducerea de material radioactiv
în apele marine, distrugerea intenţionată sau accidentală a navelor sau sateliţilor militari cu
propulsie nucleară, folosirea armelor nucleare în caz de conflict armat. Datorită celor peste
420 de experienţe nucleare efectuate până în 1998, au fost introduse în oceanul planetar
cca. 920 kg produse de fisiune, plus alte 5700 kg de produse cu efecte pe termene lungi şi
foarte lungi, având ca efect direct, distrugerea mediului înconjurător într-o măsură
alarmantă.
Dar, nici utilizarea paşnică a energiei nucleare, nu exclude de la sine poluarea.
Industria extractivă a elementelor radioactive, instalaţiile de îmbogăţire a uraniului,

160
Daniela Marinescu, op. cit., p. 392-395.
161
I. Mihuţ, Autoconducere şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 53.

89
reactorii în care se fabrică radioizotopi şi cei din uzinele nuclearo-electrice constituie surse
potenţiale de poluare162. Poluări difuze apar şi ca urmare a utilizării radioizotopilor în
laboratoare, în practica industrială şi agricolă, în medicină, geologie şi foraje etc.
Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei
nucleare. Acestea pot fi solide sau lichide, foarte radioactive, care trebuie depozitate,
întrucât dispersarea lor în reţeaua hidrografică reprezintă un risc cert. O altă sursă a
poluării radioactive a apelor constă în depunerile produşilor radioactivi rezultaţi în urma
exploziilor nucleare experimentale.
Ambele surse se adaugă radioactivităţii naturale a apelor.
Nu mai puţin este adevărat că o sursă de poluare ceva mai redusă, o constituie
depunerile radioactive care se produc prin ploi.
Poluarea radioactivă a solului şi subsolului are un caracter mai limitat, constatându-se
în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare a minereului
radioactiv şi a deşeurilor radioactive.
În legătură cu poluarea radioactivă a solului, o problemă majoră, actuală şi de
perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor
radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat. Se ştie, că deşeurile
radioactive solide emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol, scoate din
circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu este
edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomo-electrică, cel mai redutabil este
plutoniul care îşi păstrează jumătate din virulenţă cca. 240 de secole. Este suficient ca un
singur gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.
Durata vieţii unei centrale termo-nucleare este de maximum 30 de ani, iar distrugerea
ei la expirarea acestei perioade este foarte periculoasă. Soluţia americană de a le acoperi
cu beton, în condiţiile în care un reactor depăşeşte 70 m înălţime nu a dus decât la apariţia
unui număr impresionant de „piramide atomice”, conţinând pericole inestimabile.
Opţiunea pentru energia atomică ar putea duce la o concentrare nucleară crescândă
în jurul „polilor nucleari” şi la o societate hipercentralizată, cu nevoi uriaşe de pază şi
securitate. Pentru aceasta, tot mai multe state dezvoltate ale lumii se pronunţă pentru
schimbarea opţiunii nucleare cu energia solară, geotermală, energia maritimă etc.
Tot în legătură cu deşeurile radioactive s-a emis ipoteza depozitării containerelor cu
deşeuri pe fundul mărilor şi oceanelor, variantă afectată de un mare risc, având în vedere
accelerarea proceselor de eroziune produsă de apă; o altă soluţie are în vedere
îngroparea la adâncime a recipienţilor masivi de beton, dar nici aceasta nu oferă siguranţă
deplină, deoarece conţinutul acestora se menţine uneori 300 de ani, în timp ce recipienţii
folosiţi (din metal sau beton) se descompun într-o perioadă mult mai scurtă; s-a emis chiar
ipoteza, ca deşeurile puternic radioactive să fie ţinute într-o perfectă izolare timp de cel
puţin un milion de ani (cum sunt cele ce conţin plutoniu), urmând să fie lansate cu ajutorul
navelor spaţiale în sistemul solar. Această metodă, în afară că este costisitoare este şi
periculoasă neadmiţându-se nici o defecţiune a rachetei la lansare.
Sunt supuse contaminării nu numai componentele abiotice ale mediului, ci şi cele
biotice, precum şi cele create prin activităţi umane.
Omul, poate fi iradiat în mod direct, datorită radioactivităţii gazelor sau pulberilor de
suspensie şi indirect, provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin
alimentaţie.
Iradierea externă şi contaminările cutanate şi respiratorii, se întâlnesc mai mult în
domeniul profesional, în imediata vecinătate a instalaţiilor nucleare, în timp ce
contaminarea indirectă, prin alimentaţie, vizează populaţia în ansamblu.
Nu este lipsit de importanţă să mai arătăm că iradierea mai poate fi: naturală (radiaţia
casnică, substanţele radioactive din scoarţa terestră şi cele conţinute de propriul
organism); artificială (prin iradierea medicală, depunerile radioactive); profesională (în
162
M. Barnea, C. Papadopol, Poluarea şi protecţia mediului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 199-200.

90
cazul personalului medical, al lucrătorilor din industria nucleară, a cercetătorilor din diverse
domenii etc).
Dintre principalele măsuri folosite pentru a asigura în mod eficient protecţia împotriva
radiaţiilor, se pot menţiona: construirea corespunzătoare a amenajărilor folosite de unităţile
nucleare, organizarea evacuării şi stocării nepericuloase a deşeurilor, supravegherea
radioactivă şi dozimetrică a întregului teritoriu, în special a zonelor aglomerate, a apei şi a
atmosferei; asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor în toate unităţile care folosesc, sub o
formă sau alta, radiaţii ionizante şi altele. Împreună cu aceste măsuri, un rol deosebit
revine reglementărilor juridice în domeniu.

2. PRINCIPIILE ŞI CONDIŢIILE DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII NUCLEARE ÎN


ROMÂNIA

Reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare, în condiţii de securitate


nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului
înconjurător şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr. 111/1996 privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, precum şi de Ordonanţa Guvernului nr.
7/2003 privind utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare163.
a) Principiile care stau la baza desfăşurării activităţilor nucleare. Potrivit
reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes naţional şi se
desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului
expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de
autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din
acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte164.
Promovarea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice constituie
priorităţi naţionale în contextul aplicării programelor de dezvoltare durabilă a societăţii.
b) Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planul nuclear naţional de
implementare a acestei strategii165. Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară
conform Planului Nuclear Naţional, elaborat în baza Strategiei de dezvoltare a domeniului
nuclear şi a Planurilor Nucleare Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru Energie
Atomică cu consultarea ministerelor, a altor organe ale administraţiei publice centrale şi
locale, a agenţilor economici care au responsabilităţi şi activează în domeniul nuclear,
precum şi a asociaţiilor profesionale de profil.
Planul Nuclear Naţional cuprinde: prezentarea domeniului nuclear aplicat, în lume şi în
România, inclusiv a tendinţelor de evoluţie, cu rol de fundament pentru obiectivele şi
strategiile pe care le prevede; precizarea obiectivelor naţionale pe termen lung şi mediu şi
a strategiilor de realizare; stabilirea cadrului funcţional de aplicare, urmărire şi actualizare;
prezentarea acţiunilor pe termen relativ scurt, care trebuie efectuate pe baza Planurilor
Nucleare Anuale.
Obiectivele Planului Nuclear Naţional sunt grupate astfel:
Obiectivul fundamental - creşterea ponderii contribuţiei energiei electrice de origine
nucleară în producţia totală de energie electrică (care va fi de 20-40%), ca obiectiv
esenţial de asigurare a dezvoltării durabile a ţării;
Obiective derivate - care au menirea de a favoriza creşterea competitivităţii domeniului
nuclear în concordanţă cu cerinţele internaţionale şi anume: asigurarea creşterii continue a
nivelului de securitate nucleară în acord cu evoluţia cerinţelor standardelor internaţionale;
asigurarea unui nivel radiologic, în concordanţă cu normele naţionale, atât pentru
personalul implicat în domeniul nuclear, cât şi pentru public; reducerea impactului asupra

163
OG nr. 7 din 30.01.2003.
164
Daniela Marinescu, op. cit., p. 396-398.
165
A se vedea HG nr. 1259 din 7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în
România.

91
mediului; managementul deşeurilor şi a combustibilului ars în conformitate cu cerinţele
internaţionale.
Obiective „europene”, asociate satisfacerii exigenţelor societăţii moderne, care trebuie
să asigure valorificarea optimă a contribuţiilor domeniului nuclear în cadrul efortului de
dezvoltare durabilă a societăţii româneşti. Aceste obiective vizează dezvoltarea exclusiv
de aplicaţii paşnice ale energiei nucleare pe teritoriul României; controlul garanţiilor pentru
instalaţiile şi materialele nucleare; creşterea nivelului de protecţie fizică a materialelor
nucleare şi a instalaţiilor nucleare; formarea şi informarea corespunzătoare a publicului
pentru înţelegerea domeniului nuclear; ridicarea continuă a performanţelor de securitate
nucleară şi protecţie biologică, inclusiv în privinţa depozitării deşeurilor radioactive;
dezvoltarea şi aplicarea în folosul societăţii moderne a tehnicilor şi tehnologiilor nucleare
cu impact în medicină, industrie, servicii, control al calităţii vieţii etc; armonizarea legislaţiei
în domeniul nuclear; controlul societăţii civile în domeniu ş.a.
Pentru România acceptarea doctrinei dezvoltării durabile în domeniul nuclear
reprezintă o modalitate responsabilă de proiectare a dezvoltării pe termen mediu şi lung,
în concordanţă cu interesul naţional şi cu cerinţele colaborării internaţionale.
c) Domeniile de aplicare a prevederilor Legii nr. 111/1996 şi ale Ordonanţei Guvernului
nr. 7/2003. Cad sub incidenţa prevederilor Legii-cadru nr. 111/1996, următoarele activităţi
şi surse: a) cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia, montajul, punerea
în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul şi exportul obiectivelor şi
instalaţiilor nucleare; b) mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu; c)
producerea, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea, prelucrarea,
tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi
exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al
deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante; d) furnizarea şi
utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante, a materialelor şi
dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum şi a
mijloacelor de conteinerizare sau de transport, special amenajate în acest scop.
Legea interzice pe teritoriul României, cercetarea, experimentarea, dezvoltarea,
fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea de arme nucleare sau a
oricărui dispozitiv exploziv nuclear.

3. GOSPODĂRIREA ÎN SIGURANŢĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE ŞI A


COMBUSTIBILULUI NUCLEAR UZAT

În conformitate cu prevederile Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a


activităţilor nucleare, prin deşeuri radioactive se înţeleg „acele materiale rezultate din
activităţile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care
sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare”.
Dispoziţiile legii vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea,
depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor
radioactive, precum şi a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante [art. 2 lit. c)].
Ca principiu general, în România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu
excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului
ţării, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear
ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu
sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege. Toate activităţile cu deşeuri
radioactive sunt supuse obligatoriu, procedurii de autorizare prevăzută de lege.
Pentru eliberarea autorizaţiei în scopul desfăşurării oricăreia din activităţile care cad
sub incidenţa Legii nr. 111/1996, printre condiţiile menţionate, se prevede ca solicitantul să
dispună de aranjamente materiale şi financiare corespunzătoare şi suficiente pentru
colectarea, transportul, tratarea, condiţionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive

92
generate de propria activitate; să instituie şi să menţină un sistem conform reglementărilor
specifice de protecţie fizică şi a deşeurilor radioactive [art 18 alin. (1) lit h)].
Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a
generat deşeuri radioactive este obligat:
- să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea
proprie;
- să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiţionării şi
depozitării temporare sau definitive a acestora;
- să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor
radioactive şi dezafectare.
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare elaborează instrucţiuni cu
caracter obligatoriu, reglementări de securitate nucleară, precum şi de gestionare a
deşeurilor radioactive.
Astfel, de exemplu, potrivit Ordinului nr. 127/2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale
pentru Controlul Activităţilor Nucleare, toate sursele radioactive care nu mai sunt utilizate
în practicile de minerit şi de preparare a minereurilor de uraniu şi toriu, precum şi toate
deşeurile radioactive rezultate din aceste practici, pentru care titularul de autorizaţie nu
este autorizat el însuşi să Ie depoziteze temporar sau final, trebuie transferate, conform
reglementărilor specifice, la organizaţiile autorizate să colecteze, să trateze, să
condiţioneze sau să depoziteze final astfel de materiale radioactive.
Deşeurile radioactive rezultate de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi
toriu pot fi transferate în mediu numai în condiţiile respectării în totalitate a prevederilor
cuprinse în Normele fundamentale de securitate radiologică.
În ceea ce priveşte gospodărirea deşeurilor radioactive, România a ratificat prin Legea
nr. 105/1999 , Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi
asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, adoptată la Viena la 5 septembrie
1997.

4. SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A PERSONALULUI EXPUS


PROFESIONAL LA RADIAŢII ŞI A POPULAŢIEI; MONITORIZAREA RADIOACTIVITĂŢII
MEDIULUI

Efectele nocive asupra oamenilor al radiaţiilor depind de tipul şi energia radiaţiei,


precum şi de durata de iradiere. Aceste efecte au fost clasificate în: 1. nestocastice - apar
în timp scurt, până la câteva zeci de zile, după o iradiere puternică, depind de doza
absorbită şi conduc la îmbolnăviri grave, la deces; 2. stocastice - apar după un timp lung,
pe seama acumulărilor unor iradieri slabe la intervale lungi; 3. teratogene - se manifestă
asupra fetusului, în special în primele luni de sarcină, în urma iradierii mamei.
Din punct de vedere al riscului radiologic determinat de activităţi nucleare, populaţia
ţării se împarte în următoarele grupe: 1) populaţia în ansamblul ei, reprezentând
persoanele expuse la efectele indirecte rezultate din activităţile nucleare; 2) persoane din
populaţie care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor obiective sau unităţi nucleare
şi care pot fi supuse la o doză provenind din iradierea externă şi contaminarea internă
peste valoarea maximă admisă pentru populaţie, în ansamblul ei; 3) personal expus
profesional la radiaţii nucleare, cuprinzând persoane care: a) desfăşoară o activitate
permanentă sau temporară într-un obiectiv nuclear; b) lucrează cu surse de radiaţii
nucleare; c) prin natura activităţii pe care o desfăşoară, permanent sau temporar, pot fi
supuse la o doză provenind din iradierea externă şi contaminarea internă, peste valoarea
maximă admisă pentru persoane din populaţie.
Pentru personalul expus profesional pericolul de iradiere, măsurile de protecţie se
asigură prin: protecţia individuală, care constă într-un ansamblu de măsuri tehnice, de

93
dotare şi organizatorice, destinate să asigure personalului respectiv, cel mult doza maximă
admisă de lege.
Pentru protecţia personalului din instalaţie în cazuri de urgenţă radiologică, în planurile
de intervenţie trebuie prevăzute următoarele măsuri: alarmarea personalului; spaţii de
adunare capabile să asigure o protecţie adecvată căilor respiratorii; evidenţa personalului
şi constituirea de echipe speciale pentru salvarea şi căutarea, dacă este cazul, a
persoanelor dispărute; identificarea zonelor periculoase şi asigurarea controlului acestora;
asigurarea cu alimente şi băuturi, în regim supravegheat etc.
Măsuri speciale de protecţie pentru apărarea sănătăţii populaţiei şi a personalului
expus profesional împotriva radiaţiilor ionizate sunt prevăzute în Normele fundamentale de
securitate radiologică, precum şi în Normele de securitate radiologică privind protecţia
operaţională în mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu.

5. CADRUL LEGAL AL FOLOSIRII ENERGIEI NUCLEARE PE PLAN


INTERNAŢIONAL

1. Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei


nucleare
Accelerarea consumului energetic la nivel mondial, precum şi conştientizarea faptului
că resursele de combustibili clasici (petrol, gaze naturale, cărbune) sunt limitate, au
determinat, într-o primă fază, ca energia nucleară să devină speranţa omenirii în
suplimentarea rezervelor energetice.
Şi astăzi, de exemplu, în Comunitatea Europeană există ţări ca Franţa şi Belgia care
se bazează pe electricitatea de origine nucleară în proporţie de peste 50% şi ţări care au
anunţat că nu intenţionează să mai permită construirea de noi unităţi nucleare pe teritoriul
lor, ca Suedia şi Germania. Deşi fiecare stat are propria sa strategie energetică, estimările
de ansamblu pentru Europa indică o contribuţie majoră a energiei nucleare în continuare.
În anul 2000, cca. 35% din energia electrică produsă în Comunitatea Europeană a fost de
origine nucleară.
În S.U.A., Canda şi în Europa, energia nucleară este legată acum şi de generarea de
hidrogen, pentru punerea la punct de vehicule nepoluante; se conturează o nouă
generaţie de reactori avansaţi, destinaţi perioadei de după anii 2020-2030.
Cu toate măsurile de prevedere luate în dezvoltarea energiei nucleare pentru
protejarea mediului, măsuri despre care până la jumătatea celei de a doua decade a
secolului XX se afirma că sunt deosebit de eficace, accidentul de la Cernobâl (1985), a
avertizat oamenii de ştiinţă, factorii politici şi întreaga omenire asupra pericolelor deosebit
de grave pe care le pot prezenta pentru om şi întreg mediu înconjurător centralele
atomoelectrice.
Sunt semnificative, dar nu suficiente, documentele adoptate în acest domeniu pe plan
internaţional, mai ales cele din iniţiativa Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică.
Dintre aceste documente, supunem analizei următoarele:
- Convenţia de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare, 29
iunie 1960; Convenţia de la Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare,
21 mai 1963 şi Protocolul lor comun de aplicare.
- Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi Convenţia cu privire la
asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică166.
Astfel, Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear se aplică în cazul
oricărui accident care implică instalaţii sau activităţi ale unui stat parte sau ale unor
persoane fizice sau juridice aflate sub controlul sau jurisdicţia sa, în urma căruia se
produce sau este pe cale să se producă o degajare de substanţe radioactive şi care a avut

166
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr. 223 din 11.05.1990, publicat în M. Of. nr. 67 din 14.05.1990.

94
sau poate avea drept consecinţă o degajare transfrontieră internaţională, susceptibilă să
aibă semnificaţie din punct de vedere al securităţii radiologice pentru un alt stat (art. 1).
- La 3 martie 1980, a fost semnată la Viena, Convenţia privind protecţia fizică a
materialelor nucleare167.
Importul şi exportul materialelor nucleare vizate de Convenţie, se pot face numai dacă
statul importator sau, după caz exportator, a primit asigurarea că vor fi protejate în timpul
transportului nuclear internaţional, potrivit nivelurilor enunţate în Convenţie.

2. Controlul armelor şi a diferitelor forme de energie şi substanţe de distrugere


în masă.

a) Armele nucleare
Dacă folosirea în scopuri paşnice a energiei nucleare creează, aşa după cum am
văzut, pericole potenţiale cu privire la viaţa şi sănătatea oamenilor, a mediului înconjurător,
confecţionarea şi folosirea unor arme sau mijloace de distrugere în masă, în cazul unui
conflict între state, constituie un pericol inestimabil cu privire la însăşi existenţa omenirii.
Rezoluţia 1653 (XVI) a Adunării Generale O.N.U. a declarat ilegală folosirea armelor
nucleare, pentru că depăşeşte câmpul de război şi provoacă umanităţii “suferinţe şi
distrugeri oarbe”, fiind un pericol nu numai contra unui inamic sau a unor inamici, ci
împotriva umanităţii în general.
Astfel, potrivit art. 1 din Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară în
atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă168, fiecare stat parte se obligă să interzică, să
prevină şi să nu efectueze nici un fel de explozii experimentale cu arma nucleară şi nici
alte explozii nucleare în orice loc aflat sub jurisdicţia sa sau sub controlul său: a) în
atmosferă; dincolo de limitele ei, inclusiv spaţiul cosmic; sub apă, inclusiv apele teritoriale
şi marea liberă şi, b) în orice alt mediu, dacă o asemenea explozie este însoţită de căderi
radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicţia sau controlul
căruia se efectuează o asemenea explozie.
- Tratatul privind spaţiul exterior, 27 ianuarie 1967, deschis spre semnare concomitent
la Londra, Moscova şi Washington, dezvoltă principiile ce guvernează activităţile paşnice
ale statelor în spaţiul exterior.
- Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină169, încheiat la 14
februarie 1967 la Tlatelolco, Ciudad de Mexico, în aplicarea recomandării Adunării
Generale O.N.U. din Rezoluţia nr. 1911 (XVII) din 27 noiembrie 1963.
Tratatul interzice transferul din statele producătoare spre orice alt destinatar a armelor
nucleare sau orice alt material exploziv; încurajarea sau incitarea, sub orice formă, a
vreunui stat care nu posedă arme nucleare, să fabrice sau să obţină, în orice mod arme
nucleare sau dispozitive explozive nucleare.

b) Armele bacteriologice (biologice)


Aceste arme deosebit de periculoase constau în utilizarea organismelor vii sau a
produselor lor toxice pentru cauzarea morţii, unei incapacităţi sau vătămării omului,
animalelor ori unor distrugeri ale recoltelor.
Într-un Raport al secretarului general O.N.U. din 1969, aceste arme au fost calificate
drept “arme de distrugere în masă” deoarece, folosite împotriva unor regiuni întinse sau
unor oraşe mari provoacă pierderi imense de vieţi omeneşti, fără nici o discriminare. Acest
caracter al lor a fost recunoscut şi prin Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 cu privire

167
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 78 din 9.111993, publicată în M. Of. nr. 265 din 15.11.1993.
168
Tratatul a fost semnat la Moscova la 5.08.1963. A fost ratificat de România prin Decretul nr. 686/1963, publicat în M.
Of. nr. 20 din 31.10.1963.
169
Pentru realizarea obligaţiilor asumate prin Tratat, părţile contractante au creat “organismul pentru interzicerea armelor
nucleare în America Latină” (O.P.A.N.A.L.), cu sediul la Ciudad de Mexico.

95
la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare şi alte gaze, precum şi a
mijloacelor bacteriologice de război.
Această regulă, a fost ulterior confirmată de Convenţia cu privire la interzicerea
perfecţionării producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice), din 10 iulie 1972,
intrată în vigoare la 26 martie 1975.
Convenţia interzice dezvoltarea, producţia, stocarea sau achiziţionarea prin alte
mijloace ori retenţia agenţilor biologici sau toxinelor în moduri şi cantităţi ce nu justifică
utilizarea lor în scopuri paşnice, precum şi de arme, echipamente sau mijloace menite să
folosească asemenea agenţi sau toxine în scopuri privind ostilităţile sau conflictele armate.

c) Armele chimice
Încă din anul 1874, în Declaraţia adoptată la Bruxelles asupra legilor războiului, se
interzice “folosirea otrăvurilor”. Acest document nu a fost ratificat însă de nici un stat,
rămânând fără forţă juridică.
A urmat, Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic scop
răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare, de la Haga din 1899. Documentul a fost
semnat în 1900 de 28 de state170.
La Geneva, în 1925, se încheie Protocolul referitor la interzicerea folosirii în război a
gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice de luptă 171, care
interzicând folosirea gazelor asfixiante, toxice sau similare, precum şi orice lichide,
substanţe sau procedee analoge, se referă, în ceea ce priveşte gazele, la tratatele
anterioare.
Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 2603 (XXIV) din 1969, declară ca fiind contrare
regulilor dreptului internaţional consacrate în Protocolul de la Geneva din 1925, folosirea
oricăror agenţi chimici, gazoşi, lichizi sau solizi care au efecte toxice asupra oamenilor,
animalelor şi plantelor.
După foarte mulţi ani de negocieri, la 13 ianuarie 1993 se semnează la Geneva
Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi
distrugerea acestora172.

d) Armele incendiare
Armele incendiare au fost considerate iniţial arme convenţionale, dar ulterior, prin
perfecţionarea lor, au căpătat caracteristicile armelor de distrugere în masă.
În doctrină au existat unele opinii după care, folosirea armelor incendiare nu ar trebui
interzisă, ci doar supusă unor restricţii care să le asigure utilizarea numai împotriva
obiectivelor militare neînsufleţite; opinia dominantă de interzicere a armelor incendiare,
care întrunesc trăsăturile armelor de distrugere în masă, şi-a găsit reflectarea în mai multe
rezoluţii ale Adunării Generale O.N.U., începând cu anul 1974.173
Ca urmare a Conferinţei O.N.U. din 1979, pentru problema armelor inumane, în anul
1980, a fost încheiată Convenţia privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor
categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice
excesive sau care ar lovi fără discriminare174. Convenţia are caracterul unui tratat-cadru,
stând la baza încheierii unor acorduri separate.

e) Armele laser care produc orbirea


170
România a ratificat această Declaraţie prin Decretul Regal nr. 2150 din 5.04.1900.
171
Protocolul de la Geneva, 1925, a fost ratificat de România prin Decretul Regal nr. 3050 din 6.09.1929.
172
România a semnat Convenţia la 13 ianuarie 1993 şi a ratificat-o prin Legea nr. 125 din 9.12.1994. Prin Hotărârea
Guvernului nr. 211 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 134 din 30.05.1994 privind unele măsuri de aplicare a
Convenţiei internaţionale de la Geneva privind interzicerea perfecţionării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi
distrugerea acestora, s-a creat, Agenţia Naţională de Control al Exporturilor Strategice şi al Interzicerii Armelor Chimice.
173
Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 3076 şi Rezoluţia 3255 din 1974.
174
România a semnat Convenţia la New York la 8.04.1982 şi a ratificat-o prin Legea nr. 40 din 24 mai 1995, publicată în
M. Of. nr. 103 din 29.05.1995.

96
Armele lase care produc orbirea aparţin categoriei armelor interzise în virtutea
Dreptului internaţional umanitar.
Protocolul IV anexat la Convenţia Naţiunilor unite asupra armelor clasice din 1980,
interzice folosirea şi transferarea tuturor armelor laser concepute special să producă
orbirea permanentă. Este prima oară, după 1968, când au fost interzise gloanţele
explozive, că o armă este declarată ilegală înainte de a fi folosită pe câmpul de luptă.
Protocolul a fost ratificat de 29 de state.
Protocolul pune în lumină, rolul Dreptului internaţional umanitar de a împiedica
expunerea soldaţilor şi civililor la noi şi oribile suferinţe. Interzicând deopotrivă
întrebuinţarea şi transportul armelor laser care produc orbirea, este necesar să se evite ca
aceste arme să poată fi utilizate în scopuri teroriste sau criminale.

f) Minele antipersonal
Cu privire la aceste mijloace de luptă a fost semnată la Oslo, 1997, Convenţia privind
interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transportului minelor antipersonal şi distrugerea
lor.
Statele părţi se angajează ca niciodată, în nici o împrejurare, să nu folosească, să nu
pună la punct, să nu producă, stocheze, conserva sau transfera către oricine, direct sau
indirect, mine antipersonal.
De asemenea, statele semnatare se obligă să nu încurajeze sau să incite, la vreun fel,
orice activitate interzisă unui stat parte la Convenţie şi să distrugă sau să asigure
distrugerea tuturor minelor antipersonal.

6. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI CONFLICTELE ARMATE

Orice formă de purtare a unui război, orice fel de conflict armat şi orice fel de metode
de luptă folosite aduce dezechilibre grave mediului înconjurător, afectând aerul, apa şi
solul, plantele şi animalele şi, nu în ultimul rând, viaţa şi sănătatea oamenilor şi existenţa
valorilor materiale şi spirituale create de ei. Cu atât mai mult, folosirea armelor nucleare şi
a celorlalte arme de distrugere în masă, constituie pericole grave la adresa umanităţii şi a
existenţei însăşi a planetei noastre. Azi, armele şi sistemele de armamente constituie prin
însuşi existenţa lor în timp de pace, un permanent potenţial pericol de dezechilibre
ecologice.
Mediul natural ca atare nu este obiectiv militar şi nu ar trebui să fie afectat de
desfăşurarea ostilităţilor. Obiectivele militare sunt însă amplasate în mediu şi acţiunea
beligeranţilor asupra lor produce în mod automat şi efecte ecologice.

7. PROTECŢIA MEDIULUI ÎN CAZ DE CALAMITĂŢI ŞI DEZASTRE

Prin dezastre, în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 47/1994175, se înţeleg: a) fenomene


naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr
mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă. În această
categorie sunt cuprinse: cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi
fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile; b) evenimente cu urmări
deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente. În această
categorie sunt cuprinse accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la
construcţiile hidrotehnice sau conducte magistrale, incendiile de masă şi exploziile,
accidentele majore pe căile de comunicaţii, accidentele majore la utilaje şi instalaţii
tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidentele majore şi avariile mari la
reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii.

175
O.G. nr. 47 din 12.08.1994, privind apărarea împotriva dezastrelor, publicată în M. Of. nr. 242 din 29.08.1994,
aprobată prin Legea nr. 124/1995.

97
Apărarea împotriva acestor dezastre se referă la adoptarea şi aplicarea: a) măsurilor
de prevenire şi de pregătire pentru intervenţie; b) măsurilor operative urgente de
intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu urmări deosebit de grave; c)
măsurilor de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.
Apărarea împotriva dezastrelor este o activitate de interes naţional.
Culegerea de informaţii şi transmiterea deciziilor, în cazul apărării împotriva
dezastrelor, se realizează prin sistemul integrat de observare, măsurare, înregistrare,
prelucrare a datelor şi transmiterea acestora, în scopul avertizărilor, alarmărilor şi luării
măsurilor corespunzătoare176.
Managementul acţiunilor de apărare împotriva dezastrelor, implică cunoaşterea şi analiza
activităţilor ce trebuie desfăşurate, în astfel de situaţii, conform unor proceduri prestabilite.
Aceste activităţi trebuie să se desfăşoare la toate nivelurile: naţional, teritorial şi local, de
către organele abilitate, în scopul de a asigura: realizarea şi aplicarea măsurilor/acţiunilor
de previziune (prognoză), prevenire, protecţie şi intervenţie, minimalizare a pierderilor
umane şi materiale.

176
A se vedea H.G. nr. 635 din 18.08.1995 privind culegerea de informaţii şi transmiterea deciziilor în cazul apărării
împotriva dezastrelor, publicată în M. Of. nr. 194 din 25.08.1995.

98
PARTEA A IV-A
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Capitolul XIV
CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea


de sancţiune sau reparaţie177 Ea dă expresie unui raport social sancţionat din punct de
vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de o altă
persoană căreia îi datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat178.
Fiind o categorie istorică, răspunderea juridică este o instituţie vie care s-a format şi a
evoluat odată cu societatea omenească. Departe de a se fi despărţit pe de-a-ntregul de
influenţa moralei, la baza ei aflându-se şi azi noţiunea de morală şi greşeală, anumite
aspecte ale răspunderii reclamă, pentru corecta lor caracterizare, să se recurgă şi la alte
noţiuni cum sunt cele de garanţie, de asigurare, de socializare a riscurilor sau de
asistenţă.
În dreptul mediului, răspunderea juridică este azi o instituţie care se aplică din ce în ce
mai mult datorită multiplicării şi diversificării riscurilor ecologice, a înmulţirii prejudiciilor
aduse mediului şi a creşterii gravităţii lor determinate de adâncirea crizei ecologice
mondiale, agravată de consecinţele industrializării şi automatizării, de aplicarea
tehnologiilor de vârf în multe domenii ale activităţii umane, fără suficiente şi severe
mijloace de protecţie a mediului, de exploatarea neraţională a resurselor naturale, precum
şi de alţi factori dependenţi de politica dusă în acest domeniu de fiecare ţară. Angajarea
unor astfel de activităţi de către state şi de către persoane private duce la provocarea de
pagube ecologice intenţionate sau accidentale cu un grad ridicat de risc şi periculozitate
pentru mediul natural şi antropic. Această situaţie a determinat apariţia şi diversificarea
tehnicilor de reparaţie, stabilirea unor reguli speciale ale răspunderii şi adoptarea unor
măsuri menite să asigure aplicarea principiului general recunoscut, conform căruia „cel ce
poluează trebuie să suporte consecinţele acţiunilor sale cu impact negativ asupra
mediului”.
În ţara noastră, reglementarea răspunderii juridice pentru neres-pectarea normelor de
drept al mediului îşi are sediul în Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, completată cu
reglementările sectoriale, speciale, care determină acţiunile (inacţiunile) prin a căror
săvârşire se contravine cerinţelor ecologice, atrăgând una sau mai multe dintre formele
acestei răspunderi.
Categoriile de răspundere care sunt aplicate pentru încălcarea dispoziţiilor legale cu
privire la protecţia mediului înconjurător sunt: răspunderea civilă, contravenţională şi
penală.

2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

În dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancţionează, în general, o


conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care

177
Daniela Marinescu, op. cit., p. 437.
178
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea Civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 10.

99
prin faptele lor licite sau ilicite (comisive sau omisive) produc pagube elementelor de
mediu sau mediului în ansamblul său179.
Prin consacrarea în Legea Fundamentală a obligaţiei statului de a „reface şi ocroti
mediul înconjurător, precum şi de a menţine echilibrul ecologic”, s-a creat cadrul juridic
general pentru ocrotirea şi prin mijloace de drept civil a victimelor acţiunilor prin care se
aduc prejudicii ecologice.
Termenul de „refacere a mediului înconjurător” menţionat de textul constituţional se
poate interpreta nu numai din punct de vedere al contribuţiei statului la restabilirea
echilibrului ecologic, ci şi în sensul intervenţiei instituţiilor civile în soluţionarea delictelor
civile prin care s-au cauzat prejudicii mediului.
Un alt text constituţional care se referă nemijlocit la protecţia mediului este art. 46 alin.
6, în care se consacră obligaţia specifică pentru protecţia mediului înconjurător,
prevăzându-se că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la reglementarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”. De asemenea, în aliniatul 4 al aceluiaşi
articol, se menţionează că „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate
folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţii”. Pe baza acestui text, credem, că orice autoritate publică va putea fi
acţionată în justiţie pentru daune aduse mediului (sau componentelor acestuia) în situaţiile
expres specificate de text, adică prin „folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare”
pentru lucrări de interes general.
Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului este Legea
protecţiei mediului care, în art. 81, ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al
răspunderii pentru prejudiciu.
Răspunderea civilă se particularizează în dreptul mediului până la nivelul
reglementărilor sectoriale. Ca urmare, cerinţele protecţiei mediului, în condiţiile pericolului
poluării, presupun o diligenţă rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea drepturilor
şi îndeplinirea obligaţiilor privind utilizarea durabilă a mediului.
Funcţiile răspunderii civile (normativ-educativă, funcţia preventivă şi cea reparatorie),
ca şi principiile clasice ale răspunderii civile se vor aplica şi în dreptul mediului pentru
situaţiile în care acest fel de răspundere intervine, ca urmare a nerespectării
reglementărilor legale referitoare la conservarea, dezvoltarea şi protecţia mediului şi nu
există sau nu contravin reglementărilor speciale în domeniu.
Până în prezent, în domeniul protecţiei mediului s-a apelat mai mult la două instituţii
clasice de drept civil şi anume: a) la normele referitoare la raporturile de vecinătate, a
căror esenţă priveşte concilierea intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării,
stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât şi obligaţia corelativă ca daunele să fie
suportate de cel ce poluează; b) norme care reglementează răspunderea civilă
reparatorie.
Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse
mediului se face prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de drept al
mediului.
a) Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului. Prin definiţie, mediul
natural nu este subiectul victimă care să reclame reparaţiunea, ci o valoare fundamentală
care este ocrotită pe plan intern şi internaţional, prin lege. În cadrul dreptului intern, acest
subiect poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică
publică sau privată, căruia i s-a produs un prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor
de protecţie a mediului.

179
Daniela Marinescu, op. cit., p. 438-440.

100
Progrese notabile s-au înregistrat în cazul în care, legea a recunoscut asociaţiilor
neguvernamentale dreptul de a acţiona pentru obţinerea reparării vătămărilor cauzate
intereselor colective (cum este cazul OUG nr.195/2005)
Pe plan internaţional, subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în principiu, titularul
mediului, adică statul - în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţia naţională sau
comunitatea internaţională - în cazul în care mediul afectat are statutul „patrimoniului
comun”. Statul apare nu numai ca subiect de drept asupra unui „patrimoniu”, în cadrul
limitelor jurisdicţiei sale, ci şi ca subiect având misiunea protecţiei mediului şi a conservării
resurselor acestuia, chiar dincolo de aceste limite.
b) Persoana responsabilă. Ţinând seama de faptul că legătura de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciu este destul de greu de stabilit, datorită mai ales caracterului difuz
al daunelor, într-un mare număr de cauze reglementările juridice au constituit un
responsabil determinabil, în mod prealabil realizării pagubei.
Dintre sistemele mai des folosite în acest domeniu, menţionăm: a) desemnarea înainte
de producerea prejudiciului a persoanei responsabile, care este obligată să subscrie o
garanţie (de exemplu, în cazul răspunderii pentru daune nucleare); constituirea unui fond
de indemnizare a victimelor din contribuţiile depuse de poluatori; prin intermediul
reglementărilor fiscale; b) desemnarea victimei.
Ca principiu general, despăgubirea trebuie făcută de către autorul daunelor.
c) Particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în dreptul
mediului. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite cumulativ,
următoarele elemente:
- săvârşirea unei fapte ilicite;
- producerea unui prejudiciu,
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
- culpa autorului faptei ilicite.
În dreptul civil, aceste elemente se cer a fi cumulativ întrunite nu numai când
răspunderea este pentru fapta proprie, ci şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia
sau pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale.
În ceea ce priveşte elementele constitutive clasice, ale oricărei situaţii de răspundere
civilă delictuală, menţionate mai sus, în dreptul mediului acestea prezintă o serie de
particularităţi, pentru a căror înţelegere trebuie să facem, desigur, referire la dreptul
comun.
După cum s-a arătat în literatura juridică, cuvântul „faptă” poate avea atât un înţeles
restrâns - ca o manifestare perceptibilă simţurilor noastre, adică gândirea exteriorizată,
materializată, cât şi un sens mai larg, care cuprinde pe lângă manifestarea externă a
omului şi efectele acesteia, concretizate, pe planul dreptului, în modificarea unor raporturi
sau situaţii juridice existente.
Fapta are un caracter ilicit atunci când contravine normelor dreptului obiectiv şi în
acelaşi timp, încalcă şi dreptul subiectiv al persoanei prejudiciate180.
În dreptul civil, regula este a răspunderii numai pentru fapte ilicite. Cu privire la
caracterul ilicit, Codul civil (art. 998) se referă la „orice faptă a omului”. Plecându-se de la
această formulare care leagă răspunderea delictuală de orice faptă păgubitoare a omului,
săvârşită fie intenţionat, fie din neglijenţă sau imprudenţă, s-a căutat să se desprindă prin
analiza normelor legale implicite care, fie ar consacra o multiplicitate de îndatoriri speciale
preexistente (Planiol), fie ar statornici obligaţii legale generale, cum ar fi aceea de a urmări
intenţionat păgubirea altuia sau aceea de a activa în viaţa socială cu prudenţa şi diligenţa
unui om raţional aflat în aceleaşi condiţii exterioare.
În dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere includ fie conduite ilicite prin
care se produc pagube mediului şi reprobabile prin ilicitatea lor, fie o seamă de activităţi

180
Fr. Deak, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1960, p. 193.

101
curente, normale, licite per se, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor produse
mediului.
Dacă prima categorie de fapte atrage răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea
subiectivă), cea de a doua, în afara oricărei culpe, angajează răspunderea pe temeiul
riscului (răspunderea obiectivă).
d) Formele răspunderii civile delictuale; particularităţi în dreptul mediului.

1. Răspunderea obiectivă

Până la apariţia Legii nr. 137/1995 şi mai apoi OUG nr.195/2005, dat fiind faptul că
proba culpei181 este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare,
datorită naturii diverse a poluanţilor, a modului lor de răspândire şi remanentă, a naturii
contaminării etc. În literatura juridică unii autori s-au pronunţat pentru reglementarea
generală a răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, pe baza principiului răspunderii
obiective, a unei răspunderi în solidum a coautorilor prejudiciului, legitimarea procesuală
activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel
încât să cuprindă şi daunele indirecte, dat fiind raportul de cauzalitate foarte relaxat în
acest domeniu.
Astfel, adaptându-se prevederile Codului civil şi considerând că o pagubă adusă
mediului poate fi produsă şi ca urmare a viciului ascuns al lucrului (mijloc de producţie,
instalaţie de depoluare sau de reducere a poluării etc.) de care cei ce îl folosesc nu au
cunoştinţă, situaţie care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei, în practică,
problema răspunderii a fost soluţionată pe baza dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 C.civ., ca
răspundere obiectivă.
Angajarea răspunderii pe acest temei, adică pentru prejudiciul cauzat de un lucru, iar
nu în baza art. 998, 999 C.civ., prezintă pentru victimă avantajul de a nu trebui să
dovedească culpa celui chemat să răspundă pentru consecinţele negative ale activităţii
sale. Această soluţie garantează într-o măsură mai mare, în condiţii de probă mai puţin
dificile, dreptul la despăgubire al persoanei prejudiciate. Dovada trebuie făcută în sensul
că activitatea celui chemat să răspundă i-a creat reclamantului un prejudiciu. Această
probă o dată administrată, caracterul cauzal al participării se presupune cât timp nu se
dovedeşte contrariul, respectiv, că participarea nu a fost cauzală, prejudiciul datorându-se
forţei majore, faptei terţului sau culpei persoanei păgubite.
În interpretarea art. 1000 alin. 1 C.civ., în doctrină, s-a reflectat atât concepţia
subiectivă a răspunderii civile delictuale întemeiată pe culpa prezumată a persoanei
chemată să răspundă pentru fapta lucrului (activitatea poluantă), cât şi pe concepţia
obiectivă care exclude ideea de culpă dovedită sau nedovedită şi situează obligaţia de
reparare a prejudiciului pe tărâmul răspunderii obiective, fundamentată pe riscul activităţii
desfăşurate.

2. Răspunderea subiectivă
Răspunderea subiectivă pentru pagube produse mediului se aplică rar, reclamantul
(victima) trebuind să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct şi personal,
culpa autorului faptei, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare. Totuşi, prin
excepţie de la principiul răspunderii obiective consacrat în Legea protecţiei mediului,
reglementări speciale prevăd, în anumite domenii, răspunderea civilă subiectivă, care
prezintă însă unele particularităţi.

3. Răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate

181
Daniela Marinescu, op. cit., p. 448-450.

102
Plecând de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi suportarea unor inconveniente
„normale” care decurg din starea de vecinătate, că există o serie de poluări şi daune
admisibile până la o anumită limită, doctrina şi practica juridică au considerat că atunci
când aceste limite sunt depăşite se naşte dreptul la reparaţie prin instituţia răspunderii
civile delictuale.
Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din exerciţiul
legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil. Asemenea acte,
întrucât produc vecinilor neajunsuri excesive, pe care aceştia nu trebuie să le sufere, dau
naştere unei obligaţii de garanţie sub forma unei răspunderi fără culpă.
Ţinând de anormalitatea pagubei, caracterele obiective sunt în funcţie de timp şi de
gravitate. O daună permanentă, fie pentru că este definitivă şi perpetuă, fie că se
prelungeşte ori se reînnoieşte devine sursă de indemnizare. Este necesar însă şi
caracterul obiectiv legat de gravitate, pentru că numai reunirea ambelor elemente dă
naştere la despăgubiri.
Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe dreptul
fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situaţii şi de
avantajele pe care le poate avea de aici şi nu pe conduita autorului daunei.
În dreptul nostru, prima obligaţie concretă în materie de servituţi determinată de
vecinătatea terenurilor, prevăzută în Codul civil art. 578, stipulează că locurile inferioare
sunt supuse a primi apele ce curg din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi
contribuit la aceasta”.
Obligaţiile speciale de vecinătate au ca scop, mai întâi, de a evita consecinţele
dăunătoare ale vecinătăţii, iar apoi, în caz că ele s-au produs, de a repara daunele
respective. Este modul de a menţine relaţii normale între vecini, mai ales în ceea ce
priveşte exploatarea terenurilor lor.
Pentru rezolvarea unor relaţii conflictuale, proprietarul are de ales mai multe variante:
el poate să se opună unor acţiuni care ar fi permise prin dreptul de proprietate sau să
tolereze astfel de acţiuni ale vecinului dacă nu aduc prejudicii.
Natura juridică a relaţiilor de vecinătate este cea a servituţilor naturale şi legale. În
literatura noastră juridică182, s-a susţinut în legătură cu servituţile, că acestea nu sunt în
fond servituţi propriu-zise, ci un număr de obligaţii juste impuse proprietarilor pe cale
naturală sau legală, ca reguli de bună vecinătate.
Ele sunt în realitate, mărginiri ale dreptului de proprietate care derivă din raporturile
fireşti de bună vecinătate şi se aplică oricărui fel de drept de proprietate.
Normele bunei vecinătăţi acţionează asupra componentelor de mediu (naturale şi
antropice) şi ai titularilor acestor componente, ca titulari de mediu, care au o capacitate
juridică ecologică.
În dreptul mediului, normele juridice ce intră în structura conceptului juridic al bunei
vecinătăţi sunt chemate să asigure, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional,
cooperarea subiectelor raporturilor juridice de protecţie a mediului în scopul promovării
conceptului dezvoltării durabile.

3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICII ADUSE MEDIULUI CONFORM O.U.G.


NR.195/2005

Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului 183 este, aşa după
cum am arătat, legea protecţiei mediului OUG nr.195/2005, care în art. 96 statuează şi
forma răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale, atât ca obligaţie de
internalizare a costurilor poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile
efective cauzate prin poluare, precum şi numeroase obligaţii juridice privind protecţia
182
I. Pop, Vecinătatea şi buna vecinătate în dreptul internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 57.
183
Daniela Marinescu, op. cit., p. 451-452.

103
resurselor naturale şi a biodiversităţii; protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice;
protecţia atmosferei; a solului şi a monumentelor naturii; protecţia aşezărilor umane.
Încălcarea oricăreia din aceste obligaţii poate cauza prejudicii însemnate
componentelor de mediu, atrăgând răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Ca urmare, cerinţele protecţiei mediului, în condiţiile pericolului poluării, presupun o
diligenţă rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea obligaţiilor privind utilizarea
mediului184.
Prejudiciul este definit ca fiind „ efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente
ecologice sau fenomene naturale periculoase” .
Din această reglementare rezultă că sunt supuse regimului special de răspundere
daunele provocate sănătăţii umane sau bunurilor, produse de poluanţi, activităţi
dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase şi daunele cauzate
direct mediului ca atare.
Răspunderea obiectivă are la bază ideea de risc şi de garanţie, existând şi
obligativitatea asigurării dar numai pentru activităţile generatoare de risc major.

4. REGLEMENTĂRI CU CARACTER SPECIAL ÎN DREPTUL MEDIULUI CU


PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

a) Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare


În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în domeniul
energiei nucleare, 1960, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de
la Viena, 1963 şi a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii, adoptat la
Paris în 1988, documente pe care România le-a ratificat prin Legea nr. 106/1992, a fost
adoptată Legea nr. 703/2001, completată de Legea nr.470/2004 privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare.
Potrivit legii (art. 3 lit. d) prin daună nucleară se înţelege:
1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la pct.
1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară
despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii
unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de
măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct. 2;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice
utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului şi dacă nu
este inclusă la pct. 2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri.
Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă obiectiv şi exclusiv pentru
orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la
instalaţia sa, ori implicând un material nuclear care provine din această instalaţie sau este
trimis către ea.
În ceea ce priveşte sistemul de despăgubire, Legea nr. 703/2001 limitează
răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la un plafon maximal care nu
poate fi inferior de echivalentul în lei a 300 milioane (art. 8 alin. 1).

184
A se vedea şi V. Zdrenghea, Dreptul mediului şi al dezvoltării durabile, Ed. “Le Mot”, Bucureşti, 1977, p. 227.

104
b) Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele
defectuoase
Invadarea pieţei cu produse defectuoase calitativ şi creşterea alarmantă a cazurilor de
îmbolnăviri, precum şi de producere a altor prejudicii, au determinat reglementarea
distinctă a raporturilor juridice dintre producători şi persoanele vătămate ori prejudiciate de
produsele defectuoase puse în circulaţie, stabilirea răspunderii pentru pagubele generate
de aceste produse, precum şi a procedurii de reparare a pagubelor.
Conform Legii nr.43/2002 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele defectuoase, această răspundere specială, obiectivă, are o serie
de reguli derogatorii de la dreptul comun, dintre care menţionăm: producătorul, aşa cum
este înţeleasă această noţiune, potrivit actului normativ menţionat, răspunde atât pentru
prejudiciul actual, cât şi pentru cel viitor cauzat de defectul produsului său.

c) Răspunderea juridică reglementată de art. 14 alin. 1 din Legea fondului


cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, republicată şi actualizată.

Legea nr. 103/1996, prevede în art. 14 alin.1 că: „Răspunderea civilă pentru pagubele
cauzate de vânatul din speciile prevăzute î anexa nr. 1 revine gestionarului fondului de
vânatoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile prevăzute î anexa nr. 2,
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură”.

5. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Răspunderea contravenţională ocupă un loc important în sistemul reglementărilor


privind răspunderea juridică, având un rol economic şi totodată constituind un serios mijloc
de prevenire.
Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, republicată şi actualizată privind
regimul juridic al contravenţiilor, “contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului
local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului Municipiului Bucureşti, a consiliului
judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti”.
În raport cu actele normative care le prevăd şi sancţionează, contravenţiile sunt: a)
contravenţii privind legea generală în materie; b) contravenţii prevăzute de legile speciale
privind protecţia diferiţilor factori de mediu; c) contravenţii cuprinse în diferite acte
normative care privesc, sub diferite aspecte şi protecţia mediului, în general sau a
componentelor acestuia. Sancţiunile contravenţionale sunt, potrivit legii, principale şi
anume: avertismentul, amenda contravenţională; obligarea contravenientului la prestarea
unei activităţi în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională, dacă nu există
consimţământul contravenientului pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi,
complementare care constau în: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţii; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea
activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni
ori pentru activităţi de comerţ exterior temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi
aducerea terenului în starea iniţială (art. 5).

6. RĂSPUNDEREA PENALĂ

Evoluţia spectaculoasă a dreptului mediului sub presiunea crizei ecologice


generalizate, pe de o parte şi preocupările tuturor statelor lumii de a proteja mediul
înconjurător, pe de altă parte, au pus în evidenţă insuficienţa şi ineficacitatea normelor de
recomandare în acest domeniu, precum şi a formelor de răspundere civilă şi

105
contravenţională. În această situaţie, s-a recurs la incriminarea acţiunilor de poluare,
elaborându-se reglementări pe sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase
infracţiuni. În acelaşi timp, în tot mai multe ţări, codurile penale cuprind un capitol distinct
de infracţiuni ecologice.
S-a ajuns astfel, la “îmbogăţirea” fenomenului criminalităţii cu un nou sector de fapte
socialmente periculoase şi anume, “infracţiuni ecologice” care pot şi trebuie să fie studiate
dintr-o perspectivă sectorială, dar cu o viziune globală când este vorba de aprecierea
pericolului acestor infracţiuni şi a strategiilor de prevenire şi contracarare a lor.

7. ROLUL CORPULUI DE CONTROL ECOLOGIC ŞI AL ACŢIUNILOR DE


VOLUNTARIAT ÎN PREVENIREA ŞI SANCŢIONAREA FAPTELOR REPROBABILE LA
ADRESA MEDIULUI

Prin Hotărârea de Guvern nr. 440/2005185, a fost înfiinţată reorganizată Garda


Naţională de Mediu, organ de control ecologic, cu statut specific, care funcţionează în
cadrul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a inspectoratelor de protecţie a
mediului judeţene şi respectiv al Municipiului Bucureşti, precum şi în cadrul Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”.
Potrivit art. 2 alin.2 din Hotărârea de Guvern nr. 440/2005, Garda Naţională de Mediu
are în subordine 8 comisariate regionale ale Gărzii Naţionale de Mediu, instituţii cu
personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41 de comisariate judeţene,
Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării",
organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul comisariatelor regionale de care
aparţin.
Prin structurile sale specifice, Garda de Mediu desfăşoară activităţi de prevenire şi
sancţionare a contravenţiilor şi de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul
infracţiunilor din domeniul protecţiei mediului, cu impact regional sau transfrontier, care pot
afecta sănătatea populaţiei şi calitatea factorilor de mediu, pe întregul teritoriu al
României.
Garda Naţională de Mediu are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia
prevenirii, constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului,
apelor, solului, aerului, biodiversităţii, precum şi a celor prevăzute în legile specifice
domeniului controlului poluării industriale şi managementului riscului, fondului de mediu şi
altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare, inclusiv privind respectarea
procedurilor legale de emitere a avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor de mediu şi
gospodărire a apelor emise de autorităţile competente, potrivit legislaţiei în vigoare, pentru
reglementarea proiectelor, programelor şi activităţilor specifice acestor domenii.

185
H.G. nr. 440 din 12 mai 2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu, publicată în M. Of. nr.
7448 din 26.05.2005

106
Capitolul XV
PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII STATELOR
ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI CONFORM CONVENŢIILOR ŞI
TRATATELOR INTERNAŢIONALE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Conform principiilor dreptului internaţional, violarea unei norme juridice internaţionale


antrenează răspunderea subiectului de drept internaţional, căruia această violare îi este
imputabilă.186 În mod evident, principiile dreptului internaţional se vor aplica şi în dreptul
mediului.
Aplicarea principiilor de responsabilitate în materia dreptului mediului este legată,
pentru prima dată, de afacerea Topitoriei din Trail, într-un litigiu dintre Canada şi S.U.A.,
în domeniul poluării atmosferei, din iunie 1941.
Instituţia răspunderii a evoluat lent, statele nedorind să se angajeze în definirea
condiţiilor răspunderii internaţionale pentru pagube aduse mediului înconjurător, preferând
calea negocierilor de la caz la caz.
În Declaraţia de la Stockholm, în principiul 22, se arată că: “Statele trebuie să
colaboreze pentru dezvoltarea dreptului internaţional în ceea ce priveşte răspunderea şi
indemnizarea victimelor poluării şi altor pagube ecologice pe care activităţile desfăşurate
în limitele jurisdicţiei fiecărui stat sau sub controlul său le cauzează regiunilor situate peste
limitele jurisdicţiei lor”.
Textul se referă la pagubele cauzate de poluări transfrontiere şi nu la răspunderea ce
ar putea rezulta din violarea normelor cu caracter global.
La aceeaşi perspectivă rămâne şi Declaraţia din 19 mai 1978 referitoare la resursele
naturale partajabile, care în principiul 12 arată că “Statele sunt considerate răspunzătoare,
conform dreptului internaţional aplicabil, de pagube cauzate mediului înconjurător în
regiunile situate în afara limitelor jurisdicţiei lor şi imputabile de violarea obligaţiilor pe care
trebuie să şi le asume în acest domeniu”.
Carta Mondială a Naturii adoptată de către O.N.U. la 28 octombrie 1982, nu prevede
nimic în materia răspunderii internaţionale a statelor, cum de altfel nici un text internaţional
nu conţine precizări exprese despre semnificaţia principiului răspunderii internaţionale
pentru pagube aduse mediului înconjurător.
Un pas înainte, mai ales în problemele indemnizării victimelor, îl constituie Declaraţia
Conferinţei Naţiunilor Unite de la Rio, 1992, care proclamă în cest domeniu următorul
principiu: “Statele trebuie să elaboreze o legislaţie naţională cu privire la responsabilitatea
poluării şi daunelor aduse mediului, precum şi la indemnizarea victimelor”.

2. ELEMENTELE RĂSPUNDERII. PARTICULARITĂŢI

Răspunderea materială a statelor este o formă a răspunderii civile proiectată în sfera


relaţiilor internaţionale.187
În general, faptele cauzatoare de răspundere includ, fie conduite ilicite din punct de
vedere al dreptului internaţional, prin care se produc pagube mediului înconjurător, fie o

186
Daniela Marinescu, op. cit., p. 470-471.
187
Daniela Marinescu, op. cit., p. 472-475.

107
seamă de activităţi licite ce nu sunt interzise de dreptul internaţional, care pot constitui
însă, surse ale vătămării acestuia.
Fapta ilicită trebuie să îndeplinească, în primul rând o condiţie obiectivă, constând în
încălcarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale ce-i revenea în domeniul
protecţiei mediului înconjurător.
Fapta ilicită trebuie să îndeplinească şi o condiţie subiectivă, constând într-o
comportare manifestată printr-o acţiune sau omisiune imputabilă statului, potrivit dreptului
internaţional.
În dreptul internaţional pozitiv, activităţile licite se întemeiază pe “riscul etatic” în
relaţiile dintre state (valorificarea resurselor de apă, utilizarea spaţiului extraatmosferic,
aspecte de drept fluvial şi de drept spaţial), fie pe riscul persoanelor private, cu
participarea statelor (transportul de substanţe periculoase sau de materii nucleare).
Răspunderea statului intervine ori de câte ori este încălcată o obligaţie internaţională,
indiferent dacă prin aceasta s-a produs ori nu, un prejudiciu.
În ceea ce priveşte răspunderea statelor pentru consecinţe prejudiciabile izvorâte din
activităţi neinterzise de dreptul internaţional (adică pentru fapte licite), Comisia de Drept
Internaţional a avut în vedere stabilirea unor reguli care să guverneze activităţile ce se
desfăşoară pe teritoriul unui stat sau în zonele aflate sub jurisdicţia ori sub controlul lui,
care produc prejudicii transfrontiere, ce pot atinge proporţii deosebit de mari şi
periculoase.
Comisia de Drept Internaţional are în vedere elaborarea unor reguli cu caracter
general care să guverneze conduita statelor într-o serie de activităţi legate de substanţe
periculoase, tehnologii care produc radiaţii periculoase, organisme şi microorganisme
genetic periculoase, în aşa fel încât să se asigure prevenirea, diminuarea şi eliminarea
daunelor transfrontiere, în interesul tuturor statelor.

3. RĂSPUNDEREA SUBIECTIVĂ

În dreptul spaţial, tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în


explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti,
din 1967 şi Convenţia privind răspunderea pentru daunele cauzate de obiect spaţiale din
1972, reglementează răspunderea materială a statelor care lansează obiecte spaţiale.
Condiţia esenţială a răspunderii subiective o reprezintă culpa autorului poluării.
Convenţia din 1972, ia în considerare atât răspunderea subiectivă - atunci când
paguba este cauzată de un obiect spaţial “oriunde în afară de suprafaţa pământului” unui
alt obiect spaţial lansat de un alt stat, precum şi persoanelor şi bunurilor aflate la bordul
acestui obiect, cât şi răspunderea obiectivă, absolută, pentru daune cauzate de un obiect
spaţial “la suprafaţa pământului sau aeronavelor”.
Potrivit art. 6 din Tratatul din 1967, statele părţi la Tratat poartă responsabilitatea
pentru activităţile naţionale în spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri
cereşti, nu numai pentru faptele lor proprii, ci şi pentru cele întreprinse de “alte entităţi
guvernamentale”, deci de alte persoane juridice.
În toate situaţiile de răspundere solidară a două state de lansare, pentru daunele
provocate de obiectele spaţiale, repararea daunei se împarte între ele, după gradul lor de
culpabilitate. Dacă acest lucru nu se poate stabili, dauna se suportă în mod egal de către
statele respective.

4. RĂSPUNDEREA OBIECTIVĂ

Întemeiată pe ideea de risc şi pe cea de garanţie, răspunderea obiectivă este


consacrată în câteva convenţii internaţionale şi se aplică atât în cazul pagubelor ce ar
putea fi cauzate mediului prin utilizarea paşnică a energiei nucleare, a pagubelor ce ar

108
putea rezulta din poluarea mărilor cu hidrocarburi, cât şi pentru unele daune provocate de
obiectele spaţiale şi daune aduse mediului marin.188
Regulile unificate de drept internaţional nu sunt însă suficiente pentru a reglementa
întreaga problematică a răspunderii obiective pentru daunele nucleare, fapt pentru care se
recurge la regulile de conflict unificate care pot determina şi asigura potrivit dreptului
internaţional privat, concursul legii naţionale competente.
- Convenţia de la Viena referitoare la răspunderea civilă în materie de pagube
nucleare, 1963, stabileşte principiul general potrivit căruia, exploatantul unei instalaţii
nucleare este responsabil pentru orice pagubă nucleară, dovedită a fi cauzată printr-un
accident nuclear care a survenit la această instalaţie sau prin folosirea materiei nucleare,
provenind sau emanând din această instalaţie. El nu va putea fi exonerat, în totalitate sau
în parte, de obligaţia de a repara paguba cauzată, dacă dovedeşte că paguba nucleară
rezultă din neglijenţa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze.
Potrivit Convenţiei, dreptul la acţiune în repararea pagubei provocate de un accident
nuclear se prescrie în termen de 10 ani. Acest termen începe să curgă de la data când
victima pagubei nucleare a avut sau ar fi putut să aibă cunoştinţă de această pagubă şi de
exploatantul răspunzător.
Termenul de 10 ani poate fi prelungit, atunci când: 1. o daună nucleară este cauzată
de un accident nuclear, implicând un material nuclear care în momentul accidentului a fost
pierdut, furat, aruncat peste bord sau abandonat - termenul de 10 ani este calculat de la
data furtului, pierderii, aruncării peste bord sau abandonului (art. IV pct. 2); 2. persoana
care afirmă că a suferit o daună nucleară şi care a introdus acţiunea în despăgubire în
termenul de 10 ani, suferă o creştere a prejudiciului nuclear iniţial sau apar prejudicii noi şi
ca urmare solicită daune majorate, poate formula o pretenţie suplimentară şi după
expirarea termenului de 10 ani, cu condiţia ca hotărârea definitivă să nu fi fost încă
pronunţată.

5. RĂSPUNDEREA PENTRU DAUNE ADUSE PATRIMONIULUI COMUN AL


UMANITĂŢII

În afară de daunele pe care statele sau cetăţenii le pot suferi direct, în cadrul
internaţional al mediului, se manifestă tot mai mult tendinţa către o răspundere
internaţională pentru daunele aduse patrimoniului comun.
În acest sens a fost interpretat şi principiul 21 din Declaraţia de la Stockholm, care are
în vedere răspunderea internaţională pentru daune aduse nu numai mediului altor state, ci
şi “zonelor de dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale”.
Se poate spune, că răspunderea pentru prejudiciile aduse patrimoniului comun nu este
nici azi “operaţională”, chiar şi în cazul în care prevederile generale ale unor tratate sunt
aplicabile.

6. RĂSPUNDEREA MATERIALĂ PENTRU CRIME ŞI DELICTE INTERNAŢIONALE

În afară de “delictul internaţional de poluare” care constă în încălcarea obligaţiei de a


nu săvârşi o poluare chiar redusă a diferitelor componente ale mediului, există şi crima
internaţională de poluare.
Astfel, una din faptele ilicite clasificată drept crimă internaţională, constă în violarea
gravă a unei obligaţii internaţionale privind protecţia şi conservarea mediului, cum este
aceea care interzice “poluarea masivă a aerului şi mărilor”.
Într-o astfel de situaţie, răspunderea statului presupune nu numai o reparaţie, ci şi
aplicarea unor sancţiuni penale. Pe de altă parte, răspunderea materială a statului, nu
absolvă de răspundere, în astfel de situaţie, persoanelor fizice care au comis fapta ilicită.
188
Daniela Marinescu, op. cit., p. 477-480.

109
PARTEA A V-A
STRUCTURI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE SPECIALIZATE SAU
CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

Capitolul XVI
ATRIBUŢII ŞI COMPETENŢE ALE AUTORITĂŢILOR NAŢIONALE ÎN
DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Pentru gestionarea şi administrarea problemelor protecţiei şi dezvoltării durabile a


mediului înconjurător, precum şi pentru coordonarea acţiunilor desfăşurate la diferite
niveluri este imperios necesar, crearea şi perfecţionarea permanentă a structurilor
organizatorice cu ajutorul normelor de drept.189 Astfel, se stabilesc şi funcţionează pe cale
juridică, structurile necesare identificării, analizei, deciziei şi realizării diferitelor măsuri
privind soluţionarea complexelor probleme ecologice.
Politica ecologică se impune din ce în ce mai mult în toate ţările lumii, ca factor de
reînnoire şi diversificare a instituţiilor politice, presupunând apărarea unui interes general
comune ale tuturor oamenilor.
Numai după agravarea crizei ecologice, guvernele au simţit necesitatea unei acţiuni
instituţionale mai sistemice şi mai coerente, fapt ce a determinat ca, după 1970, marea
majoritate a ţărilor industrializate dar şi unele ţări mai puţin dezvoltate, să creeze la nivel
naţional instituţii specifice acestui domeniu. În ţara noastră, până la apariţia Legii nr.
9/1973, unele atribuţii cu privire la mediul înconjurător reveneau unor organe centrale şi
locale ale puterii executive.
Legea protecţiei mediului nr. 9/1973, a prevăzut pentru prima dată, în art. 64, crearea
Consiliului Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător, ca organ central de specialitate,
care prelua şi atribuţiile ministerelor cu privire la protecţia mediului, subordonat Consiliului
de Miniştri şi având obligaţia de a prezenta rapoarte Consiliului de Stat.
După evenimentele din decembrie 1989, Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului s-
a transformat în Ministerul Mediului190, preluând întreg patrimoniu şi toate atribuţiile
acestuia.
În prezent, organul de specialitate al administraţiei publice centrale este Ministerul
Mediului şi Gospodăririi Apelor, care elaborează strategia şi reglementările specifice de
dezvoltare şi armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale a Guvernului,
asigură şi coordonează aplicarea strategiei Guvernului, îndeplinind rolul de autoritate de
stat, de sinteză, coordonare şi control în aceste domenii.

2. SISTEMUL ŞI COMPETENŢELE AUTORITĂŢILOR PUBLICE ALE PUTERII ŞI


ADMINISTRAŢIEI ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

a) Competenţa Parlamentului. Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi


legi ordinare. Iniţiativa legiferării revine deputaţilor şi senatorilor, care pot face propuneri
legislative cu privire la păstrarea şi protejarea mediului, conservarea resurselor şi a
dezvoltării durabile etc., propuneri care se dezbat mai întâi în Camera din care face parte
cel ce le promovează.191 În cazul în care este sesizat cu fapte de încălcare flagrantă a

189
Daniela Marinescu, op. cit., p. 485-486
190
A se vedea, H.G. nr. 264/1991.
191
Daniela Marinescu, op. cit., p. 487-490

110
normelor de protecţie a mediului, Parlamentul are obligaţia să creeze comisii parlamentare
care să analizeze şi să ia măsurile ce se impun împotriva celor ce se fac vinovaţi de
aceste încălcări.
b) Competenţa Guvernului în domeniul protecţiei mediului. Guvernul este competent
să promoveze iniţiative legislative primite din partea autorităţii publice pentru protecţia
mediului, precum şi de la celelalte autorităţi publice centrale interesate, pe care le supune
aprobării Parlamentului.
c) Autorităţi ale administraţiei publice centrale. Potrivit legii protecţiei mediului,
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor ca organ al administraţiei publice centrale de
specialitate are, printre obligaţiile cu caracter general, următoarele: reactualizează periodic
strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi elementelor strategice prevăzute
de lege; elaborează recomandările şi acţionează pentru integrarea politicilor de mediu în
strategiile şi politicile sectoriale, corelează planificarea de mediu cu cea de amenajare a
teritoriului şi urbanism şi impune măsuri de reconstrucţie ecologică.
Dintre atribuţiile specifice ce revin acestui minister, menţionăm:
- în domeniul gospodăririi apelor: stabileşte regimul de utilizare a resurselor de apă şi
asigură elaborarea de cercetări, studii, prognoze şi strategii pentru domeniul gospodăririi
cantitative şi calitative a apelor, precum şi a programelor de dezvoltare a lucrărilor,
instalaţiilor şi amenajărilor de gospodărire a apelor; realizează unitatea de concepţie în
domeniul gospodăririi apelor şi colaborează cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale şi locale pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, valorificarea unor
noi surse de apă în concordanţă cu dezvoltarea economico-socială a ţării, protecţia apelor
împotriva epuizării şi degradării, precum şi pentru apărarea împotriva efectelor distructive
ale apelor; coordonează activitatea de avizare şi autorizare, din punct de vedere al
gospodăririi apelor, a lucrărilor care se construiesc pe ape sau în legătură cu apele;
- în domeniul protecţiei mediului: emite avize şi, după caz, acorduri, autorizaţii,
permise speciale, în conformitate cu dispoziţiile legii şi ale actelor juridice internaţionale la
care România este parte; promovează instrumentele juridice, economice şi financiare
pentru stimularea introducerii tehnologiilor şi produselor curate, schimbarea modelelor de
producţie şi de consum, susţinerea şi consolidarea mecanismelor pieţei libere şi a
concurenţei loiale; actualizează şi, după caz, pune în aplicare strategia şi Planul naţional
de acţiuni pentru protecţia mediului, strategia naţională şi Planul naţional de acţiuni pentru
conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor acesteia, precum
şi a altor politici şi strategii în domeniul protecţiei mediului etc.
În domeniul agriculturii şi alimentaţiei, dintre atribuţiile ce revin acestui minister,
menţionăm: acreditează şi controlează, în condiţiile legii, agenţii economici care produc,
prelucrează şi comercializează produse agroalimentare; coordonează şi controlează
activitatea de pescuit şi piscicultură şi ia măsuri de protecţie a fondului piscicol; coordonează
şi controlează activitatea de ameliorare şi de reproducţie a animalelor; coordonează
activitatea privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi a
materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole.
În domeniul pădurilor: elaborează strategia de gospodărire şi de exploatare raţională a
resurselor fondului forestier naţional şi a vegetaţiei forestiere din afara acestuia; organizează
cadastrul de specialitate în domeniul forestier, organizează şi ţine evidenţa terenurilor cu
destinaţie forestieră şi a celor cu vegetaţie forestieră, din afara fondului forestier, indiferent de
natura proprietăţii; organizează sistemul de supraveghere a stării de sănătate a pădurilor, ia
măsuri pentru reconstrucţia forestieră a celor în declin şi coordonează gospodărirea ariilor
protejate din fondul forestier naţional.

111
3. ROLUL ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE ÎN PROTECŢIA MEDIULUI

Organizaţiile neguvernamentale (O.N.G.-urile) constituie o mişcare socială şi o formă


organizatorică neguvernamentală de participare a cetăţenilor la politica de protecţie a
mediului, având în acelaşi timp un rol important în procesul educaţiei ecologice.192
Dreptul de a se asocia în organizaţii de protecţie a mediului reprezintă o aplicare
specială a dreptului fundamental la asociere, înscris în art. 40 din Constituţie. Organizaţiile
neguvernamentale se înfiinţează şi funcţionează conform Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 26/2000, actualizată cu privire la asociaţii şi fundaţii.

4. PROTECŢIA MEDIULUI - OBLIGAŢIE CE REVINE TUTUROR PESOANELOR


FIZICE ŞI JURIDICE

În conformitate cu art. 94 din Legea protecţiei mediului, în scopul realizării obligaţiei


generale de protecţie a mediului, ce revine deopotrivă fiecărei persoane fizice, precum şi
persoanelor juridice, acestea solicită autorităţilor pentru protecţia mediului acord şi/sau
autorizaţie de mediu, după caz, potrivit legii; asistă persoanele împuternicite cu inspecţia,
punându-le la dispoziţie evidenţa cu măsurătorile proprii, toate documentele relevante şi le
facilitează controlul activităţii şi prelevarea de probe, realizează măsurile impuse anterior de
persoanele împuternicite cu inspecţia; se supun ordinului de încetare temporară sau definitivă
a activităţii; suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse de
acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii lui; asigură sisteme proprii de supraveghere
a instalaţiilor şi proceselor tehnologice, a celor pentru analiza şi controlul poluanţilor pe raza
de incidenţă a activităţii desfăşurate şi evidenţa rezultatelor, în scopul prevenirii şi evitării
riscurilor tehnologice şi eliberării accidentale de poluanţi în mediu.

192
Daniela Marinescu, op. cit., p. 495-496.

112
Capitolul XVII
ORGANIZAŢII MONDIALE, REGIONALE
ŞI SUBREGIONALE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Declanşarea crizei ecologice şi amplificarea efectelor sale193, intensificarea şi


diversificarea poluării, degradarea de o manieră generală a stării şi calităţii componentelor
de mediu, globalizarea crescândă a problematicii ocrotirii patrimoniul natural au
determinat, continuarea preocupărilor pe plan naţional, prin intensificarea cooperării
internaţionale şi reglementarea interstatală a unor importante domenii ale protecţiei
mediului.
Un prim factor care a acţionat într-o asemenea direcţie a fost caracterul „transfrontier”
al multor forme de poluare. Dacă în anul 1968, Carta europeană a apei stabilea, pentru
prima dată, principiul că „apa nu are frontiere”, treptat, ideea că nici unul din componentele
mediului nu cunosc frontiere, s-a generalizat, Declaraţia de la Stockholm prevăzând
obligaţia universală a statelor ca prin activităţile desfăşurate în limitele teritoriului sau sub
jurisdicţia lor, „să nu producă pagube mediului altor state sau în zone ce nu ţin de nici o
jurisdicţie.”
Anumite aspecte ale efectelor crizei ecologice (diminuarea stratului de ozon, ploile
acide, efectul de seră, smogul, deşertificarea, diminuarea patrimoniului genetic mondial
etc.) afectează umanitatea în general, solicitând unirea eforturilor tuturor statelor şi
popoarelor pentru găsirea unor soluţii globale de limitare şi prevenire a creşterii lor în
continuare.
Pe de altă parte, împărţirea lumii în „bogaţi şi săraci” se resimte nu numai pe plan
economic, politic, social şi cultural, ci şi ecologic. Ţările dezvoltate care pot investi mai
mult în tehnologii nepoluante, adoptă norme şi standarde ecologice tot mai severe şi
„transferă” spre ţările mai puţin dezvoltate produse, echipamente, tehnologii şi chiar ramuri
economice poluante. „Exportând poluare”, ţările dezvoltate se folosesc pentru propria lor
protecţie, dar şi pentru influenţarea concurenţei comerciale, de normele standardele
comerciale ecologice, care constituie uneori, pentru anumite produse, adevărate bariere
comerciale netarifare.
În acest context, protecţia mediului are conotaţii economice dintre cele mai complexe
în relaţiile economice şi comerciale dintre state. lată de ce, Declaraţia de la lohanesburg
din septembrie 2002, pune accentul pe necesitatea eradicării sărăciei, a creşterii şi
diversificării în continuare a cooperării dintre state în acest sens, ca una din modalităţile
esenţiale a îmbunătăţirii stării mediului şi a asigurării cerinţelor dezvoltării durabile.

2. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost una din măsurile importante 194 adoptate
după cel de al lI-lea Război Mondial. Scopul şi principiile O.N.U. rezultă din Preambulul
Cartei şi anume: scopul suprem al organizaţiei este de a feri generaţiile viitoare de flagelul
războiului, prin unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, prin garantarea că forţa armată nu va fi folosită decât în scopul comun şi
prin stabilirea între state a unor principii de bună vecinătate şi de toleranţă.
O.N.U. nu elaborează legi pe care naţiunile membre trebuie să le accepte, dar are un
cuvânt şi un vot pentru adoptarea politicii comunităţii internaţionale, într-un vast evantai de

193
Daniela Marinescu, op. cit., p. 498.
194
Daniela Marinescu, op. cit., p. 499-500.

113
probleme, în domeniile: menţinerii păcii şi securităţii internaţionale; dezvoltarea relaţiilor
prieteneşti între naţiuni; realizarea cooperării în rezolvarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, cultural şi umanitar, ecologic, promovarea drepturilor omului
ş.a.
Activităţile Organizaţiei se desfăşoară prin şase organe: Adunarea Generală, Consiliul
de Securitate; Consiliul Economic şi Social; Consiliul de Tutelă; Curtea Internaţională de
Justiţie şi Secretariatul. Dintre structurile O.N.U., activitatea cea mai prodigioasă în direcţia
creării şi dezvoltării dreptului internaţional al mediului a avut-o şi o are şi în prezent
Adunarea Generală. Încă din 1967, la cea de a XXII-a sesiune, Adunarea Generală înscrie
poluarea mediului între principalele probleme ce trebuie abordate în cadrul forumului
mondial.
De la prima rezoluţie în materie, adoptată la 3 decembrie 1968 şi până azi, acest
forum mondial al statelor a adoptat numeroase documente (rezoluţii, declaraţii, programe
de acţiune etc.) cu formă juridică diferită, care au contribuit la dezvoltarea şi precizarea
normelor şi principiilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului. Sub egida O.N.U.
au fost elaborate, de asemenea, o serie de tratate şi convenţii internaţionale de bază ale
dreptului internaţional al mediului.
Totodată, O.N.U. a organizat trei Conferinţe Mondiale asupra problemelor ecologice
globale: Stockholm, 1972, Rio de Janeiro, 1992, lohanesburg, 2002, la care au fost
adoptate documente internaţionale de cea mai mare importanţă pentru protecţia mediului.
Din iniţiativa acestei Organizaţii a fost încheiată la 10 decembrie 1982 la Montego Bay,
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, document ce consacră un întreg capitol
protecţiei şi conservării mediului marin.
Conferinţa Naţiunilor Unite de la Mar del Plata, 1977 referitor la punerea în valoare a
resurselor de apă „secţionate de frontiere”, a preconizat examinarea metodelor de care se
dispune pentru gestionarea lor, elaborarea programelor în comun şi punerea în funcţiune a
mecanismelor şi instituţiilor necesare pentru amenajarea coordonată a resurselor de apă.
Declaraţia Adunării Generale O.N.U. asupra principiilor privind fundul mărilor şi
oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, 1971, a stabilit principiul
conform căruia, resursele lor constituie patrimoniu comun al umanităţii şi ca urmare,
nimeni nu poate revendica, exercita sau dobândi asupra acestor zone şi a resurselor lor,
drepturi incompatibile cu regimul internaţional admis.
Pentru protejarea spaţiului extraatmosferic, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat mai
multe rezoluţii195 şi a iniţiat încheierea Tratatului de la Moscova, 27 ianuarie 1967, privind
principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosinţa spaţiului
extraatmosferic.
Pentru a se putea asigura accesul tuturor oamenilor la resursele naturale de apă,
Adunarea generală O.N.U. a adoptat în 1980 o rezoluţie prin care a proclamat intervalul
1980-1990 ca „deceniu internaţional al apei potabile”.
O altă realizare este şi pregătirea şi adoptarea Cartei Mondiale a Naturii la 28
octombrie 1982, unde se reafirmă concepţiile asupra patrimoniului natural în care se
integrează speciile sălbatice şi habitatul lor şi se proclamă că „toate speciile sunt utile
pentru om”.

3. ORGANIZAŢII SPECIALIZATE ALE O.N.U. CU ATRIBUŢII ŞI CONTRIBUŢII ÎN


DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

Instituţiile specializate sunt organizaţii internaţionale autonome care, datorită


raporturilor de coordonare cu O.N.U. fac parte din sistemul Naţiunilor Unite196.

195
Dintre aceasta cităm: Rezoluţia nr. 1962 din 13.12.1963 intitulată: “Declaraţia principiilor juridice care guvernează
activităţile statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic”.
196
Daniela Marinescu, op. cit., p. 501-502.

114
Deşi prezintă fiecare trăsături specifice, instituţiile specializate au în general
următoarele trăsături comune:
- sunt create printr-un tratat multilateral;
- au personalitate juridică internaţională, funcţională şi personalitate juridică de drept
civil în cadrul ordinii juridice a statelor unde îşi au sediul;
- adunarea lor generală (Conferinţa Generală, Adunare, Congres) este alcătuită numai
din reprezentanţi ai statelor, având fiecare stat un singur vot;
- structura organizatorică are un caracter tripartit, cuprinzând: a) un organ
reprezentativ, format din toate statele membre şi care se întruneşte în sesiuni periodice, b)
un organ administrativ (executiv) cu o compunere restrânsă, pentru activităţi operative; c)
un secretariat (birou) compus din funcţionari internaţionali şi condus de un secretar sau
director general.
În prezent, există 17 instituţii specializate:
1. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.);
2. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.);
3. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.);
4. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.);
5. Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.);
6. Organizaţia Internaţională Maritimă (O.M.I.);
7. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.);
8. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.);
9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.);
10. Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.);
11. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (I.D.A.);
12. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.);
13. Organizaţia Internaţională pentru Aviaţie Civilă (I.C.A.O.);
14. Uniunea Poştală Universală (U.P.U.);
15. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.);
16. Organizaţia Interguvernamentală Consultativă pentru Navigaţie Maritimă
(I.M.C.O.);
17. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.).
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură - organizaţie
interguvernamentală, specializată, fondată la 16 februarie 1946 la Londra. Are sediul la
Paris şi numără în prezent 171 de state.
În fiecare stat membru funcţionează un comitet naţional pentru U.N.E.S.C.O.
Scopul general al organizaţiei este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin
educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie; dezvoltarea colaborării între naţiuni pentru
asigurarea respectului universal al justiţiei şi al legii, precum şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, pe care carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor popoarelor
fără nici o discriminare.
În cadrul celor patru sectoare principale de activitate, educaţie, ştiinţă, cultură şi
informaţie, se disting mai multe departamente. Astfel, în cadrul sectorului ştiinţe, există
departamentul ştiinţelor referitoare la mediul înconjurător şi la resursele naturale.
România este membră din anul 1956.
În anul 1964 s-a constituit la Bucureşti Comisia Naţională pentru Educaţie, Ştiinţă şi
Cultură, iar în 1972, Centrul european U.N.E.S.C.O. pentru învăţământul superior.
U.N.E.S.C.O. organizează şi finanţează programe în legătură cu: stabilirea evacuării
deşeurilor în apele mărilor şi oceanelor şi prevenirea dispariţiei unor specii şi de animale
marine valoroase, datorită activităţii oamenilor; studii referitoare la poluarea atmosferei;
programul pe termen lung de cercetare şi acţiune în problemele mediului înconjurător
cunoscut sub denumirea „Omul şi biosfera” ş.a.

115
În anul 1975, U.N.E.S.C.O. împreună cu PNUE (Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu) ca răspuns la recomandarea Conferinţei de la Stockholm din 1972, au lansat
Programul internaţional privind educaţia relativă la mediu (PIEE) prin care şi-au propus
amplificarea conştientizării generale asupra necesităţii educaţiei ecologice; dezvoltarea de
concepte şi de abordări metodologice în domeniul educaţiei; intensificarea eforturilor
pentru a încorpora dimensiunea mediului educativ al statelor membre.

4. ORGANISME SPECIALIZATE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

- Consiliul de Legătură pentru Mediul Înconjurător, organ independent, cu sediul la


Nairobi, creat în 1975, pentru a se putea colabora în mod efectiv cu Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediul Înconjurător197.
Scopul său, îl constituie stimularea şi dezvoltarea relaţiilor dintre P.N.U.E. şi
organizaţiile neguvernamentale, precum şi relaţiile dintre acestea din urmă.
- Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.), a fost înfiinţată în 1948,
având sediul la Morges (Elveţia), reuneşte 29 de naţiuni şi un număr mare de organizaţii
nepolitice din aproape 80 de ţări.
Are particularitatea de a fi oficial o organizaţie nonguvernamentală.
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii are ca scop promovarea
conservării şi utilizării durabile a resurselor vii îndeplinind în acest sens un rol consultativ
pe lângă guverne şi diferite instituţii de conservare, colectare şi difuzare de informaţii
pertinente.
Obiectivele organizaţiei sunt: evaluarea stării resurselor naturale care pot fi reînnoite;
încurajarea şi pregătirea de măsuri de conservare, propaganda pentru a se lua cunoştinţă
de măsurile conservării şi informarea membrilor săi şi a diferitelor reţele cu care
colaborează.
O importantă iniţiativă a U.I.C.N. este elaborarea lucrării intitulate „Strategia Mondială
a Conservării”, publicată în 1980, în care se pune accentul pe probleme cum sunt:
diminuarea terenurilor agricole, eroziunea, despăduririle, deşertificarea, modificările de
climă, extinderea spaţiilor locuibile, sărăcirea patrimoniului genetic, poluarea.
Uniunea a jucat un rol esenţial în elaborarea unor convenţii internaţionale relative la
conservarea naturii şi a resurselor naturale, ca de exemplu: Convenţia Africană din 1968;
Convenţia de la Washington asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună
sălbatică, pe cale de dispariţie; Convenţia de la Bonn asupra conservării speciilor
migratoare din 1979 ş.a.
U.I.C.N. a elaborat, de asemenea, prima redactare a Cartei Mondiale a Naturii,
adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în octombrie 1982.
- Fondul Mondial pentru Protecţia Naturii (F.M.P.N.), creată în 1961, cu sediul la
Morges.
Este o organizaţie neguvernamentală, al cărui obiectiv îl constituie „procurarea,
gestionarea şi utilizarea de fonduri pentru conservarea mediului înconjurător natural la
scară mondială, a faunei, florei, peisajelor, apei, solului, aerului şi altor resurse naturale”.

5. ORGANIZAŢII REGIONALE

- Agenţia Europeană pentru Mediu, creată în 1990, cu sediul la Copenhaga. Agenţia îşi
cantonează activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub aspectul calităţii
aerului şi a emisiilor atmosferice; calitatea apei, poluanţi şi resursele de apă; substanţele
chimice şi periculoase pentru mediu; protecţia zonelor de coastă ş.a.
Informaţiile furnizate de Agenţie sunt folosite la implementarea politicilor de mediu ale
Comunităţii.
197
Idem, p. 507-508.

116
- Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.) este un organism cu
vocaţie generală în domeniul dezvoltării economice şi sociale şi, în acelaşi timp, unul din
pionierii cercetării modalităţilor de combatere a poluării pe plan regional.
Comisia a fost creată în 1947, pentru a contribui la refacerea resurselor Europei, la
promovarea şi dezvoltarea cooperării regionale, inclusiv în probleme ale mediului
înconjurător.
Metoda sa de lucru este reuniunea de experţi, de pregătire şi publicare de analize,
statistici, precum şi organizarea de schimburi de informaţii şi elaborarea de texte ce conţin
principii de acţiune sau proiecte de conversie.
În anul 1971 a fost creat un organism subsidiar al Comisiei 198, „Consiliul
Guvernamental al ţărilor C.E.E. pentru problemele mediului înconjurător”.
Printre problemele considerate ca fiind prioritare, încă înainte de Conferinţa de la
Stockholm asupra mediului şi transpuse apoi în programul de lucru al Consilierilor
Guvernamentali, se înscriu: cercetarea stării mediului în regiunea C.E.E., examinarea
politicilor naţionale, a legislaţiei şi a instituţiilor; elaborarea de standarde şi indicatori, de
norme şi reglementări corespunzătoare diferiţilor factori de mediu; apropierea şi
armonizarea politicilor la scară internaţională şi încheierea unor acorduri sau convenţii.
În anul 1980, la Geneva, s-a constituit un organ executiv în cadrul Consilierilor
Guvernamentali pentru punerea în aplicare a Convenţiei de la Geneva din 1979, privind
poluarea transfrontieră la mari distanţe.
În legătură cu Declaraţia asupra tehnologiilor puţin poluante sau fără deşeuri,
Consilierii Guvernamentali au hotărât să creeze un grup de lucru pentru tehnicile puţin
poluante sau fără reziduuri, precum şi pentru reutilizarea şi reciclarea deşeurilor, să
întreprindă studii, atât pentru promovarea tehnicilor puţin poluante sau fără deşeuri, cât şi
pentru schimbul internaţional de deşeuri.
- Consiliul Europei - prima instituiţie de cooperare în Europa, creată printr-o convenţie
semnată la Londra, la 5 mai 1949.
Consiliul a desfăşurat, în domeniul cooperării în materie de protecţie a mediului, acţiuni
de pionierat încă de la începutul anilor 1960, lărgindu-şi treptat câmpul de acţiune şi
ajungând în prezent la o anumită specializare în raport direct cu preocupările în domeniu
ale Comunităţii Europene.
Interesul deosebit pentru rezolvarea unor probleme ale mediului se reflectă în
multitudinea documentelor adoptate, precum şi în importanţa lor fundamentală. Dintre
acestea, cităm cu titlu de exemplu: Carta apei, 1968; Declaraţia de principii asupra luptei
contra poluării aerului, 1968; Carta soiurilor, 1972; Convenţia europeană asupra protecţiei
animalelor în transportul internaţional, 1968; Convenţia relativă la conservarea vieţii
sălbatice şi a mediului natural al Europei, 1979; Carta animalelor, 1986 etc.
În anul 1962, ia naştere sub egida Consiliului, Comitetul Conducător pentru
Conservarea şi Managementul Mediului înconjurător şi al Habitatului Natural, care a iniţiat
o serie de acţiuni de conştientizare şi educare a opiniei publice în direcţia protecţiei
mediului. Comitetul acordă „Diploma Europeană pentru protecţia anumitor regiuni de
importanţă europeană şi supraveghează lucrările privind protecţia animalelor şi plantelor
pe cale de dispariţie înscrise pe „Lista roşie”.
În anul 1970, a lansat primul Drept european al conservării naturii, care a promovat
crearea de „zone protejate”. În 1973, are loc la nivelul Consiliului Europei, Conferinţa
ministerială europeană asupra mediului; în 1979, se ţine o nouă Conferinţă ministerială
soldată cu încheierea Convenţiei de la Berna.
În domeniul protecţiei împotriva poluărilor nu este lipsit de importanţă nici „Acordul
european asupra limitării folosirii unor detergenţi în produsele pentru spălare şi curăţire”,
semnat în 1968. Tot astfel, cu ocazia Anului european al conservării naturii (1970) a fost
adoptată „Declaraţia asupra amenajării mediului natural în Europa”, iar în 1993, sub egida
198
Idem, p. 509.

117
Consiliului Europei a fost semnată Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune
rezultate din activităţi periculoase pentru mediu.

6. ORGANIZAŢII SUBREGIONALE

- Comisia Dunării pentru navigaţie, înfiinţată în conformitate cu art. 5 din Convenţia de


la Belgrad din anul 1948 şi alcătuită din reprezentanţii statelor riverane. Are sediul la
Budapesta.
Atribuţiile Comisiei se referă exclusiv la navigaţie. Astfel, conform art. 8 din Convenţia
de la Belgrad, Comisia se consultă cu ţările dunărene în probleme de navigaţie;
coordonează serviciile hidrometeorologice ş.a. fapt ce determină să se confrunte cu
diferite aspecte ale gospodăririi Dunării, altele decât navigaţia, dar ca urmare a utilizării în
acest mod a apelor.
Comisia Dunării a mai recomandat, ca periodic, statele riverane să fie informate
asupra statutului instituţiilor portuare care facilitează primirea deşeurilor de petrol şi a altor
produse petroliere.
- Comisia Rinului privind navigaţia şi poluarea apelor interioare199. Este vorba de două
organisme internaţionale distincte, a căror competenţă se completează în domeniul apelor
şi anume:
- Comisia Centrală pentru Navigaţia pe Rin (C.C.N.R.), creată în 1968, cu sediul la
Strasbourg, care are în competenţă şi probleme privind poluarea produsă de navigaţie.
Măsurile adoptate de comisie cu privire la combaterea poluării fluviului cu hidrocarburi,
precum şi cu privire la securitatea transportului de materiale periculoase, au caracter
obligatoriu pentru statele şi pentru persoanele aparţinând statelor contractante.
- Comisia Internaţională pentru Protecţia Rinului Împotriva Poluării (C.I.R.P.), cu sediul
la Koblenz, a cărei activitate a fost reglementată prin Convenţia de la Berna din 29 aprilie
1963.
- Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo, din 1972.
Comisia urmăreşte prevenirea poluării marine cauzate de operaţiunile de imersare
efectuate de nave şi aeronave în zona Atlanticului de Nord-Est. În conformitate cu art. 17
din Convenţie, Comisia exercită funcţii de control şi de coordonare a unor activităţi ale
statelor contractante.
- Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki, 1974.
Comisia are în vedere prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice.
Spre deosebire de Comisia de la Oslo, această Comisie constituie un mecanism
permanent, deservit de un Secretariat.

199
Rinul este cea mai importantă sursă de apă potabilă din Europa de Vest. Regimul juridic al Rinului a fost stabilit în
1815 în Actul Final al Congresului de la Viena.

118
PROBLEME INTRODUCTIVE

CHESTIONARE
CHESTIONARUL NR. 1

1. În cele ce urmează sunt enumerate câteva activităţi desfăşurate de om. Care dintre
aceste activităţi au dus la poluarea mediului înconjurător:
a) s-au făcut despăduriri masive pentru obţinerea de masă lemnoasă;
b) s-a dezvoltat foarte mult exploatarea subsolului;
c) s-a dezvoltat intensiv industria şi în special industria chimică.
2. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a afectat grav mediul înconjurător. Care
din situaţiile prezentate a afectat mediul biologic de viaţă al omului şi animalelor:
a) dorinţa oamenilor de a atinge un nivel de viaţă cât mai ridicat;
b) necesitatea creşterii producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrana
tuturor oamenilor;
c) necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie.
3. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind:
a) acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezentate
fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe;
b) acel mod de desfăşurare a activităţilor umane, care să nu afecteze ecosistemul
natural;
c) acea dezvoltare preconizată a fi desfăşurată de om care să nu influenţeze sub nici o
formă viaţa umană.
4. Care dintre condiţiile enumerate sunt importante pentru realizarea obiectivelor
dezvoltării durabile:
a) politicile economice
b) politica mediului înconjurător;
c) politica forţei de muncă, învăţământ şi sănătăţii.
5. Care sunt principiile strategiei protecţiei mediului:
a) evitarea poluării prin măsuri preventive;
b) cine “poluează plăteşte”;
c) stimularea activităţilor de redresare a mediului.
6. Care sunt criteriile de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului:
a) menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;
b) apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
c) pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
7. Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin:
a) Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului;
b) Programul de Dezvoltare regională şi rurală;
c) Programul Naţional de combatere a corupţiei în domeniul protecţiei mediului.
8. Prima conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc:
a) la Stocholm în anul 1972;
b) la Rio de Janeiro în 1992;
c) la Johanesburg în 2002.
9. Care dintre următoarele expresii înseamnă a polua:
a) a murdări;
b) a pângări;
c) a profana.
10. Prin poluant, potrivit Legii 137/95 se înţelege:
a) orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori, care introdusă în
mediu modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi a organismelor vii;

119
b) orice categorie de substanţă, care permite dezvoltarea unor organisme parazite,
păduchi, viermi;
c) orice factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia
sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a
acestora printr-o acţiune toxică.

REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA


DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI

CHESTIONARUL NR. 2

1. Care dintre următorii domnitori a dat “legea braniştei”?


a) Ştefan cel Mare;
b) Ştefan Tomşa;
c) Vlad Vintilă.
2. Primul Cod silvic românesc a apărut sub denumirea de:
a) “Primele orânduieli ale pădurii”;
b) “Orânduiala de pădure”;
c) “Opreliştile de stricare a pădurii”.
3. Prima lege modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător a fost
adoptată:
a) la 24.09.1894;
b) la 14.06.1894;
c) la 07.10.1893.
4. După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător care a avut loc la Stocholm
în 1972, a fost elaborată prima lege privind protecţia mediului înconjurător. În ce an a fost
adoptată?
a) 1973;
b) 1972;
c) 1974.
5. Care din următoarele principii stau la baza Legii 137/1995, Legea protecţiei
mediului?
a) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului geografic
natural;
b) principiul “poluatorul plăteşte”;
c) principiul răspunderii pentru deciziile luate.
6. În ce an a fost înfiinţat ministerul mediului?
a) 1991;
b) 1992;
c) 1993.
7. În conformitate cu Directiva comunitară din 27.06.1967 prin mediu se înţelege:
a) totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă;
b) apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi
organismele vii;
c) totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă.
8. Care dintre următoarele expresii sunt utilizate în acelaşi timp cu noţiunea de mediu
înconjurător:
a) “mediu biologic”;
b) “mediu ambiant”;
c) “mediu uman”.

120
9. Noţiunea de “legislaţie ecologică” este mai largă decât:
a) “legislaţia pentru ocrotirea naturii”;
b) “legislaţia pentru ocrotirea mediului înconjurător”;
c) “legislaţia pentru ocrotirea fiinţelor umane”.
10. Care din următoarele principii sunt recunoscute de Legea nr. 137/1995, legea
protecţiei mediului?
a) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului;
b) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
c) menţionarea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate.

ATMOSFERA

CHESTIONARUL NR. 3

1. Prin noţiunea de “atmosferă” se înţelege:


a) masă de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de
ozon;
b) aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă;
c) masă de aer care înconjoară pământul.
2. Conform Conferinţei general europeană pentru protecţia mediului înconjurător,
Geneva 1979, poluarea atmosferică este:
a) eliberarea în aer, de către oameni, de substanţe sau energie cu efecte nocive;
b) periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii şi ecosistemelor;
c) o limitare a beneficiilor mediului sau a altor drepturi de folosire a mediului
înconjurător.
3. Care din următorii poluanţi, este cel mai răspândit în atmosferă:
a) oxidul de carbon;
b) bioxidul de sulf;
c) trioxidul de magneziu.
4. Poluanţii din atmosferă, se împart în:
a) poluanţi primari;
b) poluanţi secundari;
c) poluanţi superaglomeraţi.
5. Precizaţi care din efectele prezentate sunt considerate ca efecte nocive ale poluării
atmosferice?
a) accelerarea schimbării climei;
b) distrugerea progresivă a stratului de ozon;
c) ploile acide.
6. Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă sunt
obligaţi:
a) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în
atmosferă;
b) să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea sau
reducerea impactului asupra aerului înconjurător;
c) să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform legislaţiei
în vigoare.
7. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, elaborează normele tehnice
privind:
a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile;

121
c) calitatea combustibililor şi carburanţilor.
8. Care din următoarele obligaţii revin Comitetului Naţional pentru protecţia Stratului de
Ozon:
a) analizează şi propune spre aprobarea Guvernului României la actele internaţionale
în domeniul protecţiei stratului de ozon;
b) propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică pentru protecţia
stratului de ozon;
c) elaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului la elaborarea de acte
normative în domeniu.
9. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei, poate atrage:
a) răspunderea civilă;
b) răspunderea contravenţională;
c) răspunderea penală.
10. Care din următoarele principii enunţate sunt cuprinse în conţinutul Tratatului privind
principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea stratului
extraatmosferic al Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti adoptat la Moscova în 1967?
a) explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, trebuie făcute spre binele şi în
interesul tuturor statelor;
b) spaţiul extraatmosferic poate fi explorat şi folosit în mod liber de către toate statele;
c) să nu se amplaseze pe orbită în jurul pământului nici un obiect purtător de arme
nucleare.

APA

CHESTIONARUL NR. 4
1. Cea mai mare cantitate de apă se află:
a) în oceane şi mări;
b) în calotele de gheaţă ale polilor;
c) în fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi în atmosferă.
2. Din punct de vedere al administrării lor apele se împart în:
a) ape internaţionale;
b) ape teritorial naţionale;
c) ape locale.
3. După destinaţia lor economică concretă, apele sunt:
a) de folosinţă generală;
b) destinate agriculturii;
c) cu destinaţie specială.
4. Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa, Geneva 1961, a definit
poluarea apei ca fiind:
a) modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare;
b) schimbarea calităţii apei prin intervenţia anului sub o formă sau alta;
c) alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia.
5. Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în:
a) surse de poluare concentrate sau organizate;
b) surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic;
c) surse nepoluante dispersate.
6. Poluarea apei este produsă de:
a) poluanţi de natură fizică;
b) poluanţi de natură radioactivă;
c) poluanţi de natură gastrologică.
7. Poluarea tehnică apare:

122
a) în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea instalaţiilor
industriale;
b) prin infestarea cu plumb, mercur, azot şi hidrocarburi;
c) prin deversarea în apă a poluanţilor biodegradabili care pot fi metabolizaţi şi
neutralizaţi de flora şi fauna acvatică.
8. O apă poate fi poluată:
a) când pe ea pluteşte petrolul;
b) când este colorată neplăcut sau rău mirositoare;
c) când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută, substanţe toxice.
9. Programul de acţiune pentru reducerea mediului acvatic şi al apelor subterane
stabileşte:
a) cadrul legal şi instituţional necesar prevenirii poluării apelor de suprafaţă şi
subterane;
b) evoluţia activităţilor de prevenire a poluării, apelor;
c) un program pentru asigurarea unui nivel ridicat de protecţie împotriva poluării pe tot
cuprinsul ţării.
10. Administraţia naţională “Apele Române” are ca obiect de activitate:
a) aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi
calitative a resurselor de apă;
b) administrarea şi exploatarea infrastructurii sistemului naţional de gospodărire a
apelor;
c) verificarea modului în care sunt folosite resursele de apă ale ţării noastre.

SOLUL ŞI SUBSOLUL

CHESTIONARUL NR. 5

1. Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 20 cm,
este nevoie de o perioadă de timp cuprinsă între:
a) 2.000-7.000 ani;
b) 300-1.000 ani;
c) 1.000-2.000 ani
2. Poluarea solului este:
a) rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării naturale a solului, ca
mediu de viaţă;
b) acţiunea manifestată de om, cu intenţie sau din culpă prin care se aduc atingere
calităţii solului;
c) acţiunea sau inacţiunea fiinţei umane şi a celorlalţi factori prin care se modifică
biosistemul ecologic al solului.
3. Principalii factori care pot duce la poluarea solului:
a) pulberile şi gazele nocive din aer;
b) pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură;
c) compuşii chimici aflaţi în atmosferă care modifică calitatea aerului.
4. Poluarea solului poate fi:
a) poluare naturală;
b) poluare fizică şi chimică;
c) poluarea radioactivă.
5. Care dintre următoarele măsuri sunt stabilite de Autoritatea centrală pentru
protecţia, cu consultarea ministerelor de resort pentru protecţia solului, indiferent de
destinaţia şi de titlul pe baza căruia este deţinut:
a) organizarea sistemului de monitorizare a calităţii solului;

123
b) procedura de autorizare privind probleme de protecţia mediului cuprinse în planurile
de amenajare a teritoriului;
c) reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a
biodiversităţii.
6. În vederea protecţiei calitative a terenurilor, se pot executa lucrări de:
a) conservarea şi ameliorarea solului;
b) identificarea terenurilor afectate;
c) stabilirea perimetrelor de ameliorare care cuprind terenurile degradate.
7. Un rol important în protecţia solului îl au amenajările de îmbunătăţiri funciare şi
anume:
a) de a preveni şi de a reduce consecinţele de deteriorare a fondului funciar;
b) de a valorifica superior fondul funciar existent;
c) prin factorii responsabili să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de
mediu şi să aplice măsurile de corecţie.
8. Care dintre obligaţiile enunţate mai jos, revin, titularilor de terenuri pentru protecţia
cantitativă a terenurilor:
a) folosirea raţională cu maximum de eficienţă a tuturor suprafeţelor de teren;
b) de a respecta întocmai prevederile autorizaţiilor eliberate şi în special în cadrul
obiectivelor de investiţii sau de producţie amplasate pe terenuri agricole;
c) de a solicita acordul expres al titularilor de terenuri, în cazul în care sunt necesare
intervenţii la remedierea sau executarea unor lucrări de întreţinere la reţele de cabluri sau
conducte.
9. Care dintre următoarele fapte enunţate mai jos, constituie contravenţie la normele
privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice:
a) nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de
executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective şi nedepozitarea acestui strat pe
suprafeţele stabilite de organele agricole;
b) degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de
pietriş;
c) ocuparea şi folosirea terenurilor situate în extravilan conform autorizaţiilor de
construcţie şi a certificatului de urbanism.
10. În conformitate cu art. 135 alin. (4) din constituţie, fac parte din bogăţiile subsolului,
constituind obiectivul exclusiv al proprietăţii publice:
a) zăcămintele de ape minerale;
b) lacurile terapeutice şi acumulările de nămol;
c) resursele naturale aflate în subsolul marin, în afara platoului continental.

CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ


A FONDULUI FORESTIER

CHESTIONARUL NR. 6

1. Pădurile ocupă un loc important în cadrul vieţii economice sociale şi reprezintă:


a) 27% din suprafaţa totală a ţării;
b) 29% din suprafaţa totală a ţării;
c) 31% din suprafaţa totală a ţării.
2. Fondul forestier naţional este constituit din:
a) pădurile, terenurile destinate împăduririi;
b) terenurile destinate culturii, producţiei ori administraţiei silvice;

124
c) iazurile, albiile pâraielor precum şi terenurile neproductive incluse în
amenajamentele silvice indiferent de natura dreptului de proprietate.
3. Regimul silvic reprezintă:
a) un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic privind amenajarea,
cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului forestier naţional;
b) un sistem de norme având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor
forestiere;
c) un sistem de reglementări de natură a preveni sustragerile sub orice formă din
fondul forestier naţional.
4. În conformitate cu prevederile Codului silvic, în raport cu funcţiile pe care le
îndeplinesc, pădurile pot fi:
a) păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de
interes naţional;
b) păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se realizeze, în
principal masa lemnoasă;
c) pădurile cu funcţii de reproducţie.
5. După forma de proprietate, fondul forestier naţional este alcătuit din:
a) fondul forestier proprietate publică a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale;
b) fondul forestier proprietate privată a instituţiilor de cult;
c) fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice.
6. Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, se realizează prin:
a) menţinerea integrităţii fondului forestier fiind interzisă reducerea suprafeţei pădurilor;
b) regenerarea şi îngrijirea pădurilor;
c) prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor forestiere.
7. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, se face prin:
a) acte juridice în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului de preemţiune
care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini;
b) act de concesiune cu respectarea dreptului de preemţiune;
c) act cu încheiere de dată certă cu respectarea dreptului de preemţiune de către
coproprietari sau vecini.
8. Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier cuprinde:
a) protecţia împotriva tăierilor ilegale;
b) protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor;
c) protecţia fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte.
9. În conformitate cu prevederile art. 39 din Codul silvic, în categoria produselor
lemnoase sunt incluse:
a) produsele lemnoase rezultate din efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor
tinere;
b) produsele rezultate în urma prelucrării vânatului din fondul forestier;
c) produsele de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală.
10. Care dintre următoarele fapte constituie contravenţie silvică prevăzută de legea nr.
31/2000:
a) ocuparea unor suprafeţe din fondul forestier mai mari decât cele aprobate legal;
b) distrugerea ori vătămarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor prin păşunare în fondul
forestier naţional;
c) aruncarea de ţigări, sticle de plastic sau alte materiale pe păşunile din fondul
forestier naţional.

POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

CHESTIONARUL NR. 7
1. Mediul înconjurător este influenţat de:

125
a) numărul populaţiei;
b) ritmul de creştere al populaţiei;
c) modalitatea de distribuire a populaţiei.
2. Care dintre activităţile desfăşurate de om au devenit principalul poluator al mediului:
a) aplicarea unor tehnologii noi în industrie mari consumatoare de combustibil şi de
minereuri metalifere;
b) ca urmare a activităţilor desfăşurate în industrie, aceasta răspândeşte în atmosferă
şi deversează în ape mari cantităţi de reziduuri;
c) reducerea productivităţii muncii şi a capacităţii de producere a veniturilor oamenilor.
3. Calitatea vieţii a fost definită de B. de Jouvenal ca fiind:
a) totalitatea posibilităţilor oferite individului de către societate în scopul de a-şi
amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a folosi serviciile pentru organizarea
existenţei individuale;
b) totalitatea eforturilor depuse de societatea civilă pentru asigurarea condiţiilor de
viaţă ale omului;
c) totalitatea eforturilor depuse de societate pentru realizarea valorilor fundamentale,
respectiv pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale omului.
4. Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Care dintre indicatorii
prezentaţi deţin un rol important în evaluarea calităţii vieţii:
a) factorii de mediu;
b) factorii privind educaţia omului;
c) factorii privind creşterea productivităţii muncii.
5. În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului social total şi
a venitului naţional. Care dintre următorii factori sunt influenţaţi de calitatea vieţii:
a) sănătatea fizică şi psihică a membrilor societăţii;
b) capacitatea de muncă a lucrătorului;
c) productivitatea muncii.
6. Care dintre următoarele atribuţii revin autorităţilor publice centrale pentru sănătate în
contextul Legii 137/1995:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei;
b) supraveghează şi controlează calitatea produselor alimentare necesare vieţii
omului;
c) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
7. Potrivit Legii nr. 22/2001, Ministerului Sănătăţii şi Familiei îi revin următoarele
atribuţii privind sănătatea populaţiei:
a) coordonează şi controlează după caz organizarea activităţii de asistenţă publică;
b) promovarea sănătăţii şi medicinii preventive;
c) asigură servicii de asistenţă medicală veterinară pentru animale şi păsări.
8. Care dintre următoarele atribuţii revin direcţiilor judeţene de sănătate publică în
conformitate cu prevederile Legii 22/2001:
a) întocmesc şi reactualizează în cooperare cu autorităţile teritoriale de protecţie a
mediului planurile locale de acţiune pentru sănătate în relaţiile cu mediul;
b) informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale despre factorii de
risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător;
c) efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, apei, solului, a
poluării sonore.
9. Care sunt instrumentele cu caracter universal care proclamă drepturile omului:
a) Carta O.N.U.;
b) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
c) Acordul privind Drepturile Universale ale Omului - Paris, 1956.

126
10. Conform Cartei O.N.U., drepturile omului cuprind:
a) drepturi sociale, economice şi culturale;
b) dreptul la un mediu sănătos;
c) dreptul la comunicare.

PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

CHESTIONARUL NR. 8

1. În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stocholm, Rio


de Janeiro şi Johanesburg, care din următoarele componente ale mediului s-au avut în
vedere la elaborarea documentelor acestor reuniuni:
a) mediul natural, modificat şi amenajat;
b) mediul construit;
c) mediul social.
2. În cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de “ecodezvoltare”
care presupune:
a) cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor ecologice la
nivelul aşezărilor umane;
b) realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi mediul ambiental;
c) realizarea unor construcţii durabile în cadrul aşezărilor umane.
3. În cadrul ecologiei sociale, socio-ecosistemul cuprinde:
a) ecosisteme naturale şi umane;
b) sistemul aşezărilor umane din planul de urbanism;
c) sistemul mediului social.
4. Aşezările umane, indiferent de mărimea lor trebuiesc astfel concepute încât:
a) să ducă la un cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a
familiilor şi a societăţilor;
b) să nu se poată crea confuzie privind identitatea aşezării şi a membrilor săi;
c) să poată crea un climat propice dezvoltării societăţii umane.
5. Care dintre următoarele constatări au fost remarcate în cadrul conferinţei de la
Vancouver, 1976, şi faţă de care nu se vor lua măsuri de rezolvare ce vor duce la
agravarea mediului a aşezărilor umane:
a) creşterea producţiei de ţiţei a creat mari discrepanţe între ţările sărace şi bogate;
b) condiţiile economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi
internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială şi şomajul;
c) urbanizările necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.
6. Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească:
a) creşterea şi repartiţia populaţiei;
b) folosirea raţională a mijloacelor de transport;
c) atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane.
7. Protecţia Mediului în aşezările umane se realizează prin măsuri şi procedee tehnice:
a) amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi;
b) neutralizarea deşeurilor nerecuperabile;
c) interzicerea desfăşurării unor activităţi industriale care nu produc poluare.
8. În conformitate cu prevederile Legii nr. 137/1995 autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, elaborează norme şi regulamente, referitoare la aşezările umane,
privind:
a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile;
c) pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor.

127
9. În România, potrivit protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare social-economică
a localităţilor, autorităţilor administraţiei locale cât şi persoanelor fizice, le revin
următoarele obligaţii pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos:
a) să respecte normele de protecţia muncii, în cazul construcţiilor de locuinţe;
b) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa
obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei;
c) să limiteze temporar sau permanent accesul anumitor tipuri de autovehicule în
anumite zone ale localităţilor.
10. La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului trebuie să se
respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă următoarele măsuri:
a) pentru protejarea patrimoniului naţional cultural;
b) de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate;
c) de menţinere a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone.

ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI ECOLOGIC ÎN AGRICULTURĂ

CHESTIONARUL NR. 9

1. Autoritatea publică centrală pentru agricultură, elaborează reglementări privind:


a) sistemelor de agricultură;
b) regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul lemnului;
c) norme privind calitatea solurilor.
2. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte măsurări pentru
protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre. Care dintre măsurile enunţate fac
parte din această categorie:
a) stabileşte măsuri privind creşterea productivităţii solului;
b) stabileşte sistemul de monitorizare a solului;
c) stabileşte procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse
în planurile de amenajare a teritoriului.
3. Pe terenurile destinate agriculturii lucrările de protecţie şi ameliorare a solurilor se
stabilesc:
a) pe bază de studii şi proiecte întocmite de organele de specialitate;
b) pe baza reglementărilor privind protecţia calităţii solului;
c) pe baza planurilor cadastrale existente la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale.
4. Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole, au următoarele obligaţii:
a) de a lua măsurile necesare de amenajare a terenurilor;
b) de a efectua lucrări de prevenire şi combatere a oricăror factori defavorabili
producţiei agricole;
c) de a nu înstrăina terenurile fără respectarea dreptului de preemţiune.
5. Protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se realizeze în condiţii şi cu
mijloace care:
a) să garanteze ocrotirea mediului înconjurător;
b) să nu afecteze celelalte plante şi culturi din preajma lor;
c) să menţină echilibrul biologic şi să apere sănătatea omului.
6. În conformitate cu principiul general prevăzut de Legea nr. 137/1995 persoanele
fizice şi juridice care produc, comercializează şi utilizează îngrăşămintele chimice şi
produse de uz fitosanitar, sunt obligate:
a) să obţină avizul de mediu pentru omologarea produselor respective;
b) să manipuleze şi să transporte produsele respective cu avizul organelor de poliţie;

128
c) să administreze produse de uz fitosanitar cu mijloace aviatice numai cu avizul
inspectoratelor pentru protecţia mediului.
7. Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995 cuprinde reglementări suplimentare privind
fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor fitosanitare. Care dintre reglementările
prezentate sunt prevăzute de actul normativ indicat mai sus:
a) pe teritoriul României se comercializează numai produse fitosanitare de producţie
indigenă;
b) produsele fitosanitare pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost
omologate;
c) fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor fitosanitare sunt permise
persoanelor fizice şi juridice constituiţi şi autorizaţi conform dispoziţiilor legale în vigoare.
8. Care dintre grupele de produse fitosanitare prezentate pot fi comercializate de către
persoanele fizice şi juridice neautorizate:
a) produsele din grupa I de toxicitate;
b) produsele din grupa II de toxicitate;
c) produsele din grupele III şi IV de toxicitate.

REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE, PRECUM ŞI AL


DEŞEURILOR DE ORICE FEL

CHESTIONARUL NR. 10

1. În conformitate cu prevederile Legii nr. 137/1995 referitor la regimul juridic al


produselor şi substanţelor toxice, următoarele activităţi sunt supuse acestor reglementări:
a) deţinerea sau orice activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi
preparatelor toxice;
b) consumul de substanţe toxice;
c) experimentarea substanţelor toxice.
2. Prin “producerea, deţinerea sau orice alte activităţi privind circulaţia produselor sau
substanţelor toxice” se înţelege, după caz:
a) procurarea, folosirea, ambalarea acestor produse;
b) manipularea, importul şi exportul acestor produse;
c) contrafacerea prin diverse metode omologate, acestor produse.
3. Activităţile cu produse şi substanţele toxice vizate de lege, pot fi desfăşurate de
agenţii economici în scop:
a) medical, sanitar-veterinar;
b) industrial, agricol, silvic;
c) comercial.
4. Activităţile cu produse şi substanţe toxice se poate desfăşura:
a) în baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de autorităţile prevăzute de lege;
b) cu acordul şi/sau autorizaţiei integrante de mediu;
c) în baza certificatului de înregistrare de Oficiul Registrului Comerţului.
5. Agenţii economici care au fost autorizaţi sunt obligaţi:
a) să se înregistreze la Registrul Comerţului în termen de 10 zile;
b) să se înregistreze la autoritatea locală în domeniul respectiv, în termen de 10 zile;
c) să se înregistreze în termen de 10 zile de la eliberarea autorizaţiei la poliţia
judeţeană.
6. La încetarea activităţii cu produse şi substanţe toxice, agentul economic este
obligat:
a) să depună, în termen de 30 zile, autorizaţia la organele de poliţie de la care au
obţinut-o;

129
b) să depună în termen de 30 zile autorizaţia la autoritatea publică locală care a emis-
o;
c) să predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în stoc la data încetării activităţii.
7. Care dintre următoarele principii stau la baza regimului juridic special al substanţelor
şi preparate chimice periculoase:
a) principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu;
b) principiul confidenţialităţii afacerii respective;
c) principiul liberei circulaţii a bunurilor.
8. Care dintre următoarele substanţe fac parte din categoria substanţelor şi
preparatelor periculoase sau explozive:
a) substanţele explozive, oxidante, extrem de inflamabile;
b) substanţele cancerigene, substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere;
c) substanţele periculoase pentru mediu.
9. Din conţinutul noţiunii de “deşeuri” şi de deşeuri şi substanţe periculoase, rezultă că
acestea pot fi:
a) naturale;
b) industriale-tehnologice;
c) artificiale.
10. În conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 16/2001
privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, deţinătorii unor astfel de deşeuri sunt
obligaţi:
a) să le valorifice pe bază de autorizaţie emisă de Comisia Naţională pentru Reciclarea
Materialelor;
b) să le reutilizeze în procesele de producţie, acolo unde este cazul;
c) să le predea către agenţii economici în vederea comercializării.

UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVA ŞI PROTECŢIA


ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR

CHESTIONARUL NR. 11

1. Poluarea radioactivă este considerată:


a) o agresiune “aproape perfectă” cu caracter multilateral şi universal;
b) o agresiune care are loc instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de
viaţă vegetală şi animală;
c) cea mai perfidă acţiune întrucât este invizibilă, fără culoare, fără miros.
2. Poluarea cu izotopi radioactivi se datorează în cea mai mare parte:
a) activităţilor militare de fabricare a armelor nucleare şi de hidrogen;
b) activităţilor de laborator;
c) emisia radioactivă obţinută a navelor cu propulsie nucleară.
3. Poluare radioactivă a apei şi solului se datorează:
a) deşeurilor nucleare rezultate în industrie;
b) minereurilor radioactive şi a deşeurilor radioactive;
c) deşeurilor sub orice formă rezultate din activităţile menajere.
4. Durata vieţii unei centrale termonucleare este de maximum:
a) 30 ani;
b) 35 ani;
c) 40 ani.
5. Omul poate fi supus iradierii:
a) în mod direct datorită radioactivităţii gazelor sau pulberilor de suspensie;
b) indirect provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin alimentaţie;

130
c) instantaneu prin acţiunea unor surse radioactive.
6. Care dintre următoarele principii stau la baza desfăşurării activităţilor nucleare:
a) principiul respectării obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale
la care România este parte;
b) principiul Decretului activităţii nucleare desfăşurate;
c) principiul autorizării de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei şi a
mediului.
7.Obiectivele Planului Nuclear Naţional sunt:
a) Obiectivul fundamental - creşterea ponderii contribuţiei energiei electrice de origine
nucleară în producţia de energie electrică;
b) obiective derivate;
c) obiective “europene”.
8. Care dintre următoarele activităţi sunt interzise conform Legii 111/1996 privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare:
a) cercetarea, experimentarea de arme nucleare;
b) importul, exportul, tranzitul de arme nucleare;
c) fabricarea de arme nucleare.
9. Prin deşeuri radioactive, în înţelesul Legii nr. 111/1996, se înţelege:
a) acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care nu s-a prevăzut nici o
întrebuinţare;
b) acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care s-a prevăzut utilizarea
lor în procesele tehnologice;
c) acele materiale rezultate din activităţile nucleare care conţin sau sunt contaminate
cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare.
10. Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează
sau a generat deşeuri radioactive este obligat:
a) să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea
proprie;
b) să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării a acestora;
c) să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor
radioactive şi dezafectate.

CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

CHESTIONARUL NR. 12

1. Care sunt categoriile de răspundere ce sunt aplicate pentru încălcarea dispoziţiilor


legale cu privire la protecţia mediului înconjurător:
a) răspunderea civilă;
b) răspunderea contravenţională;
c) răspunderea penală.
2. În dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancţionează:
a) o conduită reprobabilă, a subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice care prin
faptele lor ilicite produc pagube elementelor din mediu;
b) o abatere săvârşită prin încălcarea normelor ce reglementează activitatea de mediu;
c) nerespectarea normelor de protecţia muncii privind legislaţia de protecţia mediului.
3. Care este temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului:
a) codul civil;
b) codul penal;
c) Legea protecţiei mediului nr. 137/1995.

131
4. Care sunt funcţiile răspunderii civile:
a) funcţia normativ-educativă;
b) funcţia preventivă;
c) funcţia reparatorie.
5.Care dintre subiectele prezentate sunt îndreptăţite la repararea daunelor aduse
mediului:
a) statul, o unitate administrativ-teritorială;
b) persoană fizică sau juridică publică sau privată;
c) numai statul prin reprezentantul său legal Ministerul Finanţelor.
6. Care dintre condiţiile prezentate sunt obligatorii pentru angajarea răspunderii civile
delictuale:
a) săvârşirea unei fapte ilicite;
b) producerea unui prejudiciu;
c) culpa autorului faptei ilicite.
7. Care sunt formele răspunderii civile delictuale:
a) răspunderea obiectivă;
b) răspunderea subiectivă;
c) răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate.
8. Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe:
a) dreptul fiecăruia de a nu fi privat în tot sau în parte de valoarea unui bun sau a unei
situaţii;
b) dreptul fiecăruia de a revendica valoarea unui bun căruia i-a fost sustras;
c) dreptul fiecăruia de a solicita despăgubiri în cazul unei situaţii provocate din vina sa.
9. Care dintre următoarele aspecte sunt cuprinse ca forme ale răspunderii civile pentru
încălcarea prevederilor legii nr. 137/1995:
a) prevenirea riscurilor ecologice şi al producerii daunelor;
b) principiul “poluatorul plăteşte”;
c) obligaţiile juridice privind protecţia resurselor naturale.
10. Ce caracter are răspunderea pentru prejudiciul adus mediului:
a) caracterul obiectiv;
b) caracterul subiectiv;
c) caracterul penal.

ORGANIZAŢII MONDIALE, REGIONALE


ŞI SUBREGIONALE

CHESTIONARUL NR. 13

1. Care este documentul care a stabilit pentru prima dată, principiul “apa nu are
frontiere”:
a) Carta Europeană din 1968;
b) Carta Drepturilor Omului;
c) Carta dreptului mediului înconjurător.
2. Care dintre următoarele fapte sunt considerate efecte ale crizei ecologice:
a) diminuarea stratului de ozon;
b) ploile torenţiale;
c) ploile acide.
3. O.N.U. are atribuţii în adoptarea politicii comunităţii internaţionale. Care dintre
următoarele domenii intră în competenţa ONU în acest sens:
a) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

132
b) realizarea cooperării în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic,
social, ecologic etc.;
c) dezarmării nucleare.
4. Care dintre următoarele organe ale O.N.U. are activitatea cea mai prodigioasă în
direcţia creării şi dezvoltării dreptului internaţional al mediului:
a) Adunarea Generală;
b) Consiliul de Securitate;
c) Consiliul economic şi social.
5. Care dintre următoarele Conferinţe mondiale asupra problemelor ecologice globale
a fost organizată de O.N.U.:
a) Stocholm, 1972;
b) Johanesburg, 2002;
c) Paris, 2003.
6. Care dintre următoarele organizaţii specializate O.N.U. au contribuţii în domeniul
protecţiei mediului:
a) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.);
b) Organizaţia Internaţională Maritimă (O.M.I.);
c) Organizaţia Mondială a Muncii (O.I.M.).
7. U.N.E.S.C.O., în sectoarele principale de activitate organizează activităţi referitoare
la protecţia mediului. În care din sectoarele prezentate desfăşoară activităţi referitoare la
stabilirea evacuării deşeurilor în apele mărilor şi oceanelor şi prevenirea unor specii şi de
animale maritime valoroase:
a) educaţie;
b) ştiinţă;
c) cultură şi informaţie.
8. Care dintre organismele mondiale prezentate fac parte din organismele specializate
în domeniul protecţiei mediului:
a) Consiliul de Legătură pentru mediul înconjurător;
b) Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii;
c) Uniunea Internaţională pentru protecţia faunei Deltei Dunării.
9. Agenţia Europeană pentru mediu, creată în 1990 la Copenhaga îşi cantonează
activitatea pe următoarele domenii:
a) calitatea mediului sub aspectul calităţii aerului şi al emisiilor atmosferice;
b) protecţia zonelor apelor curgătoare;
c) calitatea vieţii referitoare la poluanţi şi resursele de apă.
10. Care dintre documentele enumerate au fost adoptate de Consiliul Europei în
domeniul cooperării în materie de protecţie a mediului:
a) Carta apei, 1968;
b) Declaraţia de principii asupra luptei contra poluării aerului, 1968;
c) Carta solurilor, 1972.

133
RĂSPUNSURI

CHESTIONAR NR. 1
1. a, b, c; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a; 9. a, b, c; 10. a.

CHESTIONAR NR. 2
1. a; 2. b; 3. a; 4. a; 5. a, b; 6. a, b; 7. b; 8. a, b, c; 9. a; 10. a, b, c.

CHESTIONAR NR. 3
1. a; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, b, c; 10.
a, b, c.

CHESTIONAR NR. 4
1. a; 2. a; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b; 6. a, b; 7. a; 8. a, b, c; 9. a; 10. a, b.

CHESTIONAR NR. 5
1. a; 2. a; 3. a, b; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a,
b.

CHESTIONAR NR. 6
1. a; 2. a, b, c; 3. a, b; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a, b; 9. a, c; 10. a, b.

CHESTIONAR NR. 7
1. a, b, c; 2. a, b; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b, c.

CHESTIONAR NR. 8
1. a, b, c; 2. a, b; 3. a, c; 4. a; 5. b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. b, c; 10. b, c.

CHESTIONAR NR. 9
1. a, b, c; 2. b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a; 6. a, c; 7. b, c; 8. c.

CHESTIONAR NR. 10
1. a, c; 2. a, b; 3. a, b, c; 4. a, b; 5. c; 6. a, c; 7. a, c; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b.

CHESTIONAR NR. 11
1. a, b, c; 2. a, c; 3. a, b; 4. a; 5. a, b; 6. a, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, c; 10. a, b, c.

CHESTIONAR NR. 12
1. a, b, c; 2. a; 3. c; 4. a, b, c; 5. a, b ; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a; 9. a, b; 10. a.

CHESTIONAR NR. 13
1. a; 2. a, c; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b; 6. a; 7. b; 8. a, b; 9. a; 10. a, b.

134
CUPRINS

PARTEA I - PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA PROTECŢIEI MEDIULUI

Capitolul I
PROBLEME INTRODUCTIVE ......................................................................................... 5
1. OCROTIREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, PROBLEMA VITALĂ
A LUMII CONTEMPORANE .................................................................................. 5
2. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE .................. 7
3. CONFERINŢELE MONDIALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
ŞI PRINCIPALELE DOCUMENTE ADOPTATE .................................................... 9
4. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI........................................................................ 11

Capitolul II
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DE LA DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI ................................................. 15
1. ETAPELE ORGANIZĂRII ŞI LEGIFERĂRII OCROTIRII
MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN ROMÂNIA ........................................................ 15
2. NOŢIUNEA DE MEDIU ÎNCONJURĂTOR
ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE NATURALE ......................................................... 20

PARTEA A II-A - CONSERVAREA, DEZVOLTAREA ŞI PROTECŢIA


COMPONENTELOR NATURALE ALE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

TITLUL I
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA COMPONENTELOR
NATURALE ALE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Capitolul III
ATMOSFERA ................................................................................................................ 22
1. NOŢIUNE ........................................................................................................... 22
2. CAUZELE ŞI EFECTELE PRINCIPALE ALE POLUĂRII ATMOSFEREI ........... 22
3. PROTECŢIA ATMOSFEREI ÎN DREPTUL INTERN .......................................... 24
4. REGLEMENTĂRI NAŢIONALE PRIVIND PROTECŢIA STRATULUI
DE OZON ............................................................................................................ 27
5. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU NERESPECTAREA
REGIMULUI JURIDIC DE PROTECŢIE A ATMOSFEREI .................................. 28
6. PROTECŢIA SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC ............................................... 29

Capitolul IV
APA ............................................................................................................................ 31
1. CONSIDERAŢII GENERALE .............................................................................. 31
2. CLASIFICAREA APELOR .................................................................................. 32
3. POLUAREA APEI, ÎN GENERAL ....................................................................... 32
4. REGIMUL JURIDIC AL APELOR ÎN ROMÂNIA ................................................. 34
5. MĂSURI LEGALE PRIVIND GOSPODĂRIREA INTEGRATĂ
A ZONEI COSTIERE ........................................................................................... 36

Capitolul V
SOLUL ŞI SUBSOLUL .................................................................................................. 38
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DEGRADAREA SOLULUI .................... 38
2. MĂSURI LEGALE DE PROTECŢIE ŞI CONSERVARE DURABILĂ
A SOLULUI ÎN ŢARA NOASTRĂ ........................................................................ 39
3. PROTECŢIA SUBSOLULUI ............................................................................... 42
4. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ŞI PENALĂ ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI ŞI AMELIORĂRII SOLULUI ŞI SUBSOLULUI .............................. 42

TITLUL II
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA RESURSELOR
NATURALE ŞI CONSERVAREA DURABILĂ A BIODIVERSITĂŢII

Capitolul VI
CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER ........... 44
1. CONSIDERAŢII GENERALE .............................................................................. 44
2. NOŢIUNEA DE FOND FORESTIER ŞI DE PĂDURE ........................................ 44

135
3. CLASIFICAREA PĂDURILOR DIN FONDUL FORESTIER NAŢIONAL ............. 45
4. PROPRIETATEA ASUPRA FONDULUI FORESTIER ........................................ 45
5. GOSPODĂRIREA ŞI ADMINISTRAREA FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL 46
6. CIRCULAŢIA TERENURILOR DIN FONDUL FORESTIER ............................... 48
7. PROTECŢIA FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL............................................ 49
8. PRODUSELE PĂDURII ŞI FOLOSINŢA LOR .................................................... 50
9. RĂSPUNDERI ŞI SANCŢIUNI............................................................................ 51

Capitolul VII
PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE ............................................ 53
1. DE LA NOŢIUNEA DE “REZERVAŢIE” LA CEA DE
“ARIE NATURALĂ PROTEJATĂ” ....................................................................... 53
2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA REGLEMENTĂRII SISTEMULUI
NAŢIONAL AL ARIILOR NATURALE PROTEJATE ........................................... 54
3. CATEGORII DE ARII NATURALE ŞI ZONE DE PROTECŢIE
A BUNURILOR DIN PATRIMONIUL NATURAL. INSTITUIREA
REGIMULUI JURIDIC ........................................................................................ 54
4. ADMINISTRAREA ARIILOR NATURALE PROTEJATE ŞI A ALTOR
BUNURI DIN PATRIMONIUL NATURAL ............................................................ 55
5. CONSERVAREA HABITATELOR ŞI A SPECIILOR .......................................... 56
6. CONSERVAREA ALTOR BUNURI DIN PATRIMONIUL NATURAL ................. 56
7. CONTROLUL ŞI SUPRAVEGHEREA ARIILOR NATURALE PROTEJATE ...... 56
8. RĂSPUNDERI ŞI SANCŢIUNI ........................................................................... 57
9. REGIMUL JURIDIC AL REZERVAŢIEI BIOSFEREI “DELTA DUNĂRII” ........... 57
10. REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTECŢIA NATURII
PE PLAN INTERNAŢIONAL ............................................................................... 58

Capitolul VIII
POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR .................................................................. 60
1. NOŢIUNI GENERALE ........................................................................................ 60
2. CALITATEA VIEŢII ŞI FACTORII CE O INFLUENŢEAZĂ .................................. 61
3. ASIGURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI .................................... 62
4. DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ................. 64

PARTEA A III-A - RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA


FACTORILOR CREAŢI PRIN ACTIVITATEA UMANĂ

Capitolul IX
PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE ............................................................................ 66
1. CONSIDERAŢII GENERALE .............................................................................. 66
2. CONCEPTUL DE AŞEZARE UMANĂ DIN PERSPECTIVA
ECOLOGIEI SOCIALE ........................................................................................ 67
3. OBIECTIVELE PROTECŢIEI MEDIULUI ÎN AŞEZĂRILE UMANE..................... 67
4. PROTECŢIA FACTORILOR NATURALI DE MEDIU ÎN AŞEZĂRILE UMANE ... 68
5. PLANURILE DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI DE URBANISM
ŞI ROLUL LOR ÎN PROTECŢIA MEDIULUI DIN AŞEZĂRILE UMANE .............. 69
6. ATRIBUŢII ŞI RĂSPUNDERI ALE AUTORITĂŢILOR PUBLICE
CENTRALE ŞI LOCALE CU PRIVIRE LA TERITORIUL AŞEZĂRILOR
UMANE. ROLUL ACTIVITĂŢILOR DE GOSPODĂRIE COMUNALĂ
ÎN DEZVOLTAREA PE PRINCIPII ECOLOGICE A LOCALITĂŢILOR ............... 70

Capitolul X
APLICAREA PRINCIPIILOR ECOLOGICE ÎN DESFĂŞURAREA DIFERITELOR
ACTIVITĂŢI ÎN AŞEZĂRILE UMANE ........................................................................... 71
1. EVALUAREA DE MEDIU PENTRU ANUMITE PLANURI ŞI PROGRAME ....... 71
2. PROCEDURA DE AUTORIZARE A ACTIVITĂŢILOR CU IMPACT
ASUPRA MEDIULUI .......................................................................................... 71
3. AUDITUL DE MEDIU ......................................................................................... 74
4. PROCEDURA DE MEDIU ÎN PROCESUL DE PRIVATIZARE
A SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ŞI VÂNZAREA DE ACTIVE ......................... 75

Capitolul XI
ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI ECOLOGIC
ÎN AGRICULTURĂ ....................................................................................................... 77
1. NECESITATEA DEZVOLTĂRII AGRICULTURII ÎN CONCORDANŢĂ
CU CERINŢELE ECOLOGICE ............................................................................ 77
2. REGIMUL JURIDIC AL PRODUSELOR DE UZ FITO-SANITAR ....................... 78
3. REGIMUL JURIDIC AL ÎNGRĂŞĂMINTELOR FOLOSITE
ÎN AGRICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ .............................................................. 80

136
Capitolul XII
REGIMUL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE,
PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE ORICE FEL ........................................................... 82
1. REGIM JURIDIC INTERN AL PRODUSELOR ŞI SUBSTANŢELOR TOXICE,
PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE ORICE FEL ................................................. 82
2. REGIMUL JURIDIC AL DEŞEURILOR ............................................................... 83
3. REGIMUL JURIDIC AL DEŞEURILOR RECICLABILE ...................................... 85
4. GOSPODĂRIREA ÎN SIGURANŢĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE
ŞI A COMBUSTIBILULUI NUCLEAR UZAT .................................................... 86
5. TRANSPORTUL PESTE FRONTIERĂ AL DEŞEURILOR
ŞI MĂRFURILOR PERICULOASE ..................................................................... 87
6. REGIMUL JURIDIC AL STUPEFIANTELOR
ŞI AL ALTOR SUBSTANŢE PSIHOTROPE ....................................................... 87
7. REGIMUL JURIDIC AL MATERIILOR EXPLOZIVE .......................................... 89

Capitolul XIII
UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVA
ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR ................................................................. 90
1. PARTICULARITĂŢILE POLUĂRII RADIOACTIVE ............................................. 90
2. PRINCIPIILE ŞI CONDIŢIILE DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII
NUCLEARE ÎN ROMÂNIA ................................................................................... 92
3. GOSPODĂRIREA ÎN SIGURANŢĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE
ŞI A COMBUSTIBILULUI NUCLEAR UZAT ........................................................ 93
4. SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A PERSONALULUI EXPUS
PROFESIONAL LA RADIAŢII ŞI A POPULAŢIEI; MONITORIZAREA
RADIOACTIVITĂŢII MEDIULUI .......................................................................... 94
5. CADRUL LEGAL AL FOLOSIRII ENERGIEI NUCLEARE
PE PLAN INTERNAŢIONAL ............................................................................... 95
6. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI CONFLICTELE ARMATE ...................................... 98
7. PROTECŢIA MEDIULUI ÎN CAZ DE CALAMITĂŢI ŞI DEZASTRE ................... 98

PARTEA A IV-A - RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Capitolul XIV
CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ............................................... 100
1. CONSIDERAŢII GENERALE ............................................................................ 100
2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ........................................................... 100
3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICII ADUSE MEDIULUI
CONFORM LEGII NR. 137/1995 ....................................................................... 104
4. REGLEMENTĂRI CU CARACTER SPECIAL ÎN DREPTUL MEDIULUI
CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ................................ 105
5. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI .............. 106
6. RĂSPUNDEREA PENALĂ .............................................................................. 106
7. ROLUL CORPULUI DE CONTROL ECOLOGIC ŞI AL ACŢIUNILOR
DE VOLUNTARIAT ÎN PREVENIREA ŞI SANCŢIONAREA FAPTELOR
REPROBABILE LA ADRESA MEDIULUI ......................................................... 107

Capitolul XV
PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII STATELOR ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI
MEDIULUI CONFORM CONVENŢIILOR ŞI TRATATELOR INTERNAŢIONALE ..... 108
1. CONSIDERAŢII GENERALE ........................................................................... 108
2. ELEMENTELE RĂSPUNDERII. PARTICULARITĂŢI ...................................... 108
3. RĂSPUNDEREA SUBIECTIVĂ ....................................................................... 109
4. RĂSPUNDEREA OBIECTIVĂ ......................................................................... 109
5. RĂSPUNDEREA PENTRU DAUNE ADUSE PATRIMONIULUI
COMUN AL UMANITĂŢII ................................................................................. 110
6. RĂSPUNDEREA MATERIALĂ PENTRU CRIME ŞI DELICTE
INTERNAŢIONALE .......................................................................................... 110

PARTEA A V-A - STRUCTURI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE SPECIALIZATE


SAU CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

Capitolul XVI
ATRIBUŢII ŞI COMPETENŢE ALE AUTORITĂŢILOR NAŢIONALE
ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI .................................................................... 111
1. CONSIDERAŢII GENERALE ........................................................................... 111

137
2. SISTEMUL ŞI COMPETENŢELE AUTORITĂŢILOR PUBLICE
ALE PUTERII ŞI ADMINISTRAŢIEI ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI .. 111
3. ROLUL ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE
ÎN PROTECŢIA MEDIULUI .............................................................................. 113
4. PROTECŢIA MEDIULUI - OBLIGAŢIE CE REVINE TUTUROR
PESOANELOR FIZICE ŞI JURIDICE ............................................................... 113

Capitolul XVII
ORGANIZAŢII MONDIALE, REGIONALE ŞI SUBREGIONALE ................................ 114
1. CONSIDERAŢII GENERALE ............................................................................ 114
2. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ............... 114
3. ORGANIZAŢII SPECIALIZATE ALE O.N.U. CU ATRIBUŢII
ŞI CONTRIBUŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI .............................. 115
4. ORGANISME SPECIALIZATE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ......... 117
5. ORGANIZAŢII REGIONALE ............................................................................. 117
6. ORGANIZAŢII SUBREGIONALE ..................................................................... 119

CHESTIONARE ........................................................................................................... 119

138