PREOCUPĂRI ŞI REZULTATE ÎN

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ
A ŞCOLARILOR MICI

0
 PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

a. Importanţa şi actualitatea problemei

b. Motivarea alegerii temei
c. Ipotezele de lucru
d. Eşantionul de copii

CAPITOLUL II. NOŢIUNI TEORETICE ALE PROBLEMEI INVESTIGATE

a. Locul ecologiei printre alte ştiinţe; istoricul problemei;

b. Importanţa educării copiilor în acest spirit;
c. Sarcinile şi conţinutul cunoaşterii mediului înconjurător;
d. Mijloace prin care se realizează educaţia ecologică

CAPITOLUL III. MODALITĂŢI PRACTICE DE EDUCAREA COPIILOR ÎN

SPIRIT ECOLOGIST

a. Probe aplicate pentru cunoaşterea comportamentului ecologic al copiilor;

b. Valorificarea conţinutului lecţiilor de limba română;
c. Valorificarea conţinutului unor lecţii de educaţie civică;
d. Valorificarea conţinutului unor lecţii de cunoaşterea mediului
înconjurător, ştiinţe, geografie;
e. Din cadrul activităţilor din afara clasei;
f. Formarea conduitei ecologice la şcolarii mici.

CAPITOLUL IV. REZULTATE, CONCLUZII, PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

1
 CAPITOLUL 1
INTRODUCERE

a. Importanţa şi actualitatea problemei

De foarte curând ziarele, revistele, cărţile, mijloacele audio-vizuale vorbesc

tot mai frecvent despre ecologie în contextul în care problemele protecţiei
mediului, ale poluării şi ale amenajării teritoriale preocupă un număr din ce în ce
mai mare de oameni.
Deci: Ce este ecologia? Cu ce se ocupă ea? Cum ne comportăm civilizat
oriunde ne-am afla? Ce trebuie făcut pentru a ne comporta ecologic? De ce este
importantă educaţia ecologică în viaţa fiecărui om? etc. Cum luptăm împotriva
poluării?
Iată doar câteva din întrebările care frământă pe fiecare om şi care au
produs scânteia explozivă a lucrării de faţă.
Aspiraţia de a trăi într-un mediu prosper, în care să se implanteze aşezări
umane de o deosebită modernitate, cu locuinţe confortabile, cu parcuri întinse,
cu piscine şi cu mijloace de transport nepoluante (de tipul metroului) este o
aspiraţie îndreptăţită, născută din civilizaţia şi progresul la care a ajuns
societatea umană contemporană.
„În limbajul curent, ecologia înseamnă şi protecţia mediului şi lupta contra
poluării şi gospodărirea raţională a teritoriilor şi studiul relaţiilor care există
în natură. Aceste înţelesuri nu sunt însă exacte, deşi se găsesc destul de aproape
de adevărul nu sunt însă exacte sa-l reprezintă” 1.
Multă vreme omul a presupus că solul, apa şi aerul pot prelua şi recicla
produsele reziduale ale activităţii sale, oceanul, atmosfera şi chiar Pământul
fiind considerate astfel un fel de receptoare cu capacitate nelimitată. S-a dovedit
însă, din păcate, că unele din aceste produse, cele sintetice, de pildă, rezistă la
descompunerea naturală, fiind chiar toxice sau că anumite substanţe poluante,
deşi dispar în mediul înconjurător într-o diluţie foarte mică, reuşesc după un
timp relativ mai scurt sau mai lung, să se reconcentreze în lanţurile trofice
naturale, aşa cum se întâmplă în cazul unor metale grele, pesticide şi substanţe
radioactive.
Problemele poluării atmosferei, apei şi solului, trei dintre componentele
principale ale mediului înconjurător – se pun tot mai actual azi îndeosebi în
centrele cu mari aglomerări de populaţie.
Astfel, reziduurile, deşeurile organice şi dejecţiile deversate în apele
curgătoare prin descompunere consumă oxigenul necesar diferitelor organisme
acvatice, după cum elementele nutritive care ajung în ape – mai ales în lucruri,
intensifică dezvoltarea algelor pe seama oxigenului din apă, cu efecte nedorite,
ducând uneori la „moartea” acestor ape.
1
Matei Barnea, Corneliu Papadopol, Poluarea şi protecţia mediului, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1975, p. 6.

2
 La fel, poluarea aerului a devenit o trăsătură obişnuită a marilor oraşe,
smogul fiind una dintre cele mai caracteristice forme. Un alt aspect major al
degradării mediului înconjurător, al restrângerii posibilităţilor de hrană ale
populaţiei în continuă creştere, îl constituie folosirea neraţională a solurilor,
scoaterea unor suprafeţe întinse de terenuri la producţia vegetală.
Folosirea neraţională a resurselor naturale, uneori până la epuizarea lor, mai
ales în ţările puternic industrializate, exploatarea acestora ridică tot atâtea
probleme privitoare la ocrotirea mediului înconjurător.
Şi toate aceste nu sunt străine de faptul că în lumea industrializată nu se are
în vedere că progresul propriu-zis al societăţii umane depinde în măsura în care
tehnologiile propuse ţin seama de daunele provocate mediului înconjurător şi de
cauzele care pot afecta calitatea acestuia. La aceasta a contribuit şi tendinţa de a
ignora total contradicţia dintre confort şi deteriorarea mediului înconjurător.
Concentrarea populaţiei în centre mari supraaglomerate, realizarea de procese
tehnologice, produse industriale, mijloace de transport şi bunuri de consum noi
ridică tot mai mult problema privind poluarea şi tot atâtea pericole potenţiale
pentru om şi pentru mediul lui de viaţă, întrucât ritmul inovaţiilor tehnologice a
crescut enorm, făcând o reglementare cât mai promptă a efectelor secundare ale
acestora.
Înseşi unele reglementări administrative de stat nu sunt totdeauna în măsură
să facă faţă noilor aspecte legate de protecţia mediului înconjurător, fiind de cele
mai multe ori depăşite 2.
Lipsa de informare a făcut ca mulţi oameni de bună credinţă să persiste în
acţiuni care provocau daune mediului înconjurător, nedându-şi seama că ei înşişi
aveau o contribuţie negativă în acest sens.
Când Rachel Carson a publicat cartea „Primăvara tăcută”, lupta omului
de a proteja şi ameliora calitatea mediului înconjurător a căpătat noi dimensiuni,
combaterea poluării extinzându-se din domeniul apelor şi atmosferei şi asupra
solului, ale cărui modificări biologice pot afecta calitatea vieţii.
Toate acestea au determinat o atitudine nouă în poziţia opiniei publice, a
unor guverne care au trecut la acţiuni deliberate pentru găsirea şi aplicarea celor
mai adecvate măsuri, corespunzător nivelului de înţelegere a fenomenelor şi
mijloacelor materiale şi tehnologice disponibile, o mai mare responsabilitate
pentru protecţia mediului înconjurător – bunul comun cel mai de preţ al
omenirii.
Aşadar, după cum spune şi Lucian Ghinea în cartea „Apărarea naturii” că
„problema poluării nu este, desigur, una dintre cele mai simple, dar ea este
rezolvabilă” 3 putem afirma că în ţara noastră protecţia mediului înconjurător, a
luptei împotriva poluării constituie o problemă de interes naţional în scopul
păstrării echilibrului ecologic, menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii factorilor
naturali, dezvoltării bogăţiilor naturale ale patriei, asigurării unor condiţii de
viaţă şi muncă tot mai bune generaţiilor actuale şi viitoare.
2
M. Barnea, Corneliu Papadopol, Poluarea şi protecţia mediului, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1975, p. 10.
3
Lucian, Ghinea, Apărarea naturii, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 45.

3
 Creaţie a naturii, omul a acţionat asupra acesteia transformând-o în
interesele sale şi devenind totodată creator al mediului său de viaţă, activitate ce
a determinat, în paralel şi dezvoltarea inteligenţei sale.
Tratând natura ca pe învinsul său şi considerându-se în afara ei, omul a
reuşit să-şi provoace atât lui cât şi societăţii omeneşti pagube imense.
Fără constituenţii mediului înconjurător – oxigenul, apa, plantele,
animalele, minereurile etc., nimic n-ar putea exista, nici chiar omul.
Fără activitatea de fotosinteză a plantelor verzi n-ar exista oxigen pentru
motoare, furnale, fără a mai vorbi de viaţa umană şi animală.
Fără procesele biologice care au loc în natură de mii de milenii, nu am avea
nici hrană, nici petrol, nici cărbune.
De integritatea şi funcţionarea adecvată a acestui sistem complex,
fundamental al Terrei, biosfera sau ecosfera, care formează un strat subţire,
dinamic, la suprafaţa pământului, depind existenţa şi activitatea umană.
Pe bună dreptate se pune întrebarea: cum se explică faptul că, timp de
milioane de ani, acest ecosistem global a funcţionat fără a fi ameninţat de
degradare ca în timpurile noastre? Au apărut fenomene noi în cadrul biosferei?
Cine le-a provocat? Sunt previzibile şi evitabile?
Într-adevăr, au apărut fenomene noi şi numeroase legate de activitatea
omului asupra naturii, exercitate nu întotdeauna în deplină cunoştinţă a
fenomenelor inedite, şi mai ales îndepărtate de acţiunea legilor de autoreglare a
fiecărui ecosistem în parte. În prezent, oamenii de ştiinţă consideră că toate
aceste fenomene pot fi sesizate din timp şi evitate, pentru că stă în puterea
omului să prevină apariţia acestor fenomene dăunătoare ce ar putea rezulta din
propria-i activitate.
În natură există un ciclu ecologic, fiecare produs are o destinaţie într-un
ansamblu de circuite şi cicluri bine definite şi reglate. Aceasta face ca, din punct
de vedere ecologic, în natură, în cadrul echilibrului ecologic să nu apară. Ca
produse distincte, de sine stătătoare, nici deşeuri, nici reziduuri, nici dejecţii.
În epoca actuală a tehnologiilor „moderne” nu se realizează întotdeauna
asemenea cicluri ecologice, unde materia primă este transformată într-un produs
care, odată folosit, să se regăsească într-un altul util şi nu să fie „aruncat” fără
nici o utilitate, provocând tot mai multe dificultăţi vieţii omului prin ocuparea
terenurilor, poluarea aerului, apei, solului, degradarea calitativă a vieţii.
Toate aceste acţiuni care au drept urmare ruperea echilibrului ecologic, ce
pot produce daune sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor ori pagube
economice naţionale prin modificarea calităţii factorilor naturali, sau creaţi prin
activităţi umane, înseamnă poluarea mediului înconjurător.
De fapt, raportat la om, prin poluare se înţelege orice acţiune prin care omul
degradează natura.
Întreaga experienţă dobândită de omenire până acum arată că erorile făcute
până în prezent, mai ales în statele industrializate, pot fi evitate şi că o analiză
serioasă a lor poate duce la concluzii valabile pentru întreaga omenire.

4
 În căutarea celor mai adecvate căi de rezolvarea problemei mediului
înconjurător, omenirea va trebui să se conducă după următoarele principii
probabile:
- evacuarea „deşeurilor” inevitabile ale producţiei în biosferă, în forme şi
concentraţii nevătămătoare vieţii;
- fundamentarea ştiinţifică de către ecologi şi economişti a „normei
ecologice umane” care să permită determinarea formei şi calităţii activităţii
umane pentru obţinerea diferitelor cantităţi de produse utile, fără riscul
degradării ecosistemelor vitale importante.
Cu alte cuvinte, reciclarea şi reutilizarea materiilor, ca şi reducerea gradului
de poluare trebui să devine componente intrinsece ale procesului de producţie
materială. Aceasta implică o conlucrare strânsă a ecologiei cu economia într-o
acţiune comună, în urma căreia valoroasele resurse naturale cum sunt solurile,
pădurile, apele, organismele vegetale şi animale etc. vor putea fi astfel
exploatate încât să se obţină un maxim de beneficii fără a se distruge baza
resurselor necesare continuării dezvoltării.
Pentru realizarea acestui deziderat major, protejarea mediului înconjurător,
ca factor de importanţă vitală pentru societatea noastră, se impune cu necesitate
ca fiecare om să devină un participant conştient, practic şi energic în munca de
prevenire a degradării mediului înconjurător, de ameliorare a calităţii vieţii lui.
Deosebit de gravă este poluarea aerului cu gaze toxice, fum, vapori, praf,
pulberi de ciment, var etc. Poluarea aerului are o influenţă nocivă asupra
plantelor şi a vieţii omului.
Ca urmare, în zonele poluate, producţiile plantelor vor fi din ce în ce mai
scăzute. Într-o atmosferă poluată plantele nu mai pot asigura echilibrul gazelor,
al oxigenului şi dioxidului de carbon, echilibru atât de necesar vieţii.
Negrul de fum face ca pătlăgelele roşii să devină negre, varza să rămână
pitică, spanacul să nu mai crească etc.
Deci, se poate afirma că „refacerea naturii degradate şi prevenirea
deteriorării ei este o necesitate vitală pentru omenire”.
Programul Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător şi Fondul Mondial
pentru natură reunite în scopul stabilirii modalităţilor de frânare a actualelor
excese distructive şi a instaurării unei strategii de protecţie a naturii au dat
publicităţii un important document care presupune trei obiective necesare:
1. – menţinerea proceselor ecologice esenţiale – prin crearea condiţiilor
unei epurări naturale a apelor prin urgentarea regenerării solurilor, prin
reciclarea materiei organice;
2. – conservarea diversităţii genetice, a plantelor şi a animalelor ce au un
tezaur care nu se mai poate reconstitui odată distrus;
3. – stoparea exploatării „resurselor vii” ameninţate cum sunt: pădurile,
păşunile, diferite rezerve piscicole 4.

4
M. Barnea, Corneliu Papadopol, Poluarea şi protecţia mediului, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1975, p. 20.

5
 Lupta pentru ocrotirea naturii în ţara noastră a început în secolul trecut când
s-au luat primele măsuri de ocrotire a naturii, măsuri care au ca rezultat protejare
a unor specii de plante şi animale.
În ţara noastră au fost date o serie de legi şi decrete privind protecţia
mediului înconjurător.
De exemplu: Codul silvic (1962), Ocrotirea naturii (H.C.M. nr. 518/1964),
Inspectoratul sanitar de stat (Decr. nr. 974/1965), Apărarea, conservarea şi
folosirea terenurilor agricole şi respectiv a pădurilor (Legea 5(1968) etc.
În scopul aplicării în mod unitar a ansamblului de măsuri privind protecţia
mediului înconjurător, la 20 iunie 1973 a fost aprobată de către Marea Adunare
Naţională Legea nr. 9 din 1973 referitoare la protecţia mediului înconjurător.
Această lege ne asigură şi nouă protecţia împotriva poluării chimice, cerând
împiedicarea aruncării în aer, apă, pe sol a resturilor toxice din procesele
industriale. Apele, de a căror cantitate şi calitate depinde însăşi dezvoltarea
omenirii, trebuie apărate cu orice mijloc şi redate naturii, aşa cum au fost
preluate. Solul reprezintă mijlocul cel mai important de producţie de hrană şi
folosirea pesticidelor sau a altor substanţe chimice nocive, precum şi cantităţile
utilizate, nu trebuie să aibă efect imediat sau de durată depăşirea limitelor care
ar putea influenţa negativ însuşirile solului sau ale celorlalţi factori de mediu,
echilibrul ecologic sau sănătatea oamenilor” (art. 20).
Legea acordă o atenţie specială protecţiei pădurilor, care reprezintă şi un
filtru deosebit de important, dar şi o materie primă, cât şi „condiţii de agrement,
recreativ, turism, înfrumuseţare a peisajului, îmbunătăţirea calităţii aerului,
protecţie contra zgomotului” (art. 25).
Legea consideră flora şi fauna ca elemente constitutive ale naturii, de a
căror interacţiune cu factorii creaţi de om depinde echilibrul ecologic. Din cauza
aceasta, organismele vii, oricare ar fi ele, intră în domeniul protecţiei naturii 5.
În ultimii ani, activitatea industrială, agricolă şi dezvoltarea localităţilor
ţării au ridicat problema calităţii resurselor de apă de suprafaţă şi subterane
acolo unde au fost luate măsuri de protecţia împotriva poluării provocate de
apele uzate neepurate sau insuficient epurate.
Aplicarea măsurilor de reducere a poluării întreprinse până în prezent nu a
reuşit să reţină în măsura necesară substanţele impurificatoare conţinute în apele
uzate. Din această cauză, cantităţile de impurităţi evacuate înregistrează încă
valori importante.
Obiectivele ocrotite în prezent în România sub formă de parcuri naţionale,
rezervaţii naturale sau monumente ale naturii ocupă o suprafaţă de 96.430 ha.
Majoritatea teritoriilor ocrotite în ţara noastră se includ în perimetrul
forestier.
Cu toate eforturile pe care ţara noastră pentru menţinerea şi ameliorarea
calităţii mediului înconjurător, este neîndoielnic că fără p strânsă colaborare şi
cooperare internaţională, problemele majore ale mediului de viaţă şi de muncă
nu-şi pot găsi soluţionări optime.

5
Eugen, Pora, Omul şi natura, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 40.

6
 „Omul civilizat este acela care priveşte spre viitor” 6.
Omul care este înclinat să natura în toată complexitatea ei şi viaţa, dar,
pentru a o avea cât mai plăcută, trebuie să lupte pentru păstrarea calitativă a
mediului înconjurător în condiţii cât mai apropiate de condiţiile lui iniţiale.
În clipa de faţă se vorbeşte tot mai mult de datoria de a salva natura
deoarece apărând natura, omul îl apără pe om, el satisface astfel instinctul de
conservare a speciei.
„A proteja natura înseamnă, aşadar, înainte de toate, a îndeplini o sarcină
de igienă planetară” 7.
Există oameni la ora actuală care înţeleg să păstreze natura pentru faptul că
văd în ea u decor viu şi dăruitor de viaţă, un refugiu de pace şi de adevăr cum
sublinia şi Edmond Rostand „azilul verde căutat de toate inimile dezamăgite”;
pentru că trăind într-o lume năpădită de piatră şi fier, ţin partea arborelui
împotriva betonului şi nu se resemnează cum primăverile devin mute.
Fireşte, a apăra natura pe toate fronturile este un lucru greu, pentru că te
loveşti de indiferenţă, de ignoranţă şi mai ales, îi ai împotrivă pe toţi cei care dau
întâietate satisfacerii propriilor pofte nesăţioase şi nu interesului colectiv.
Pe cât de variate sunt agresiunile împotriva naturii, pe atât de felurite vor
trebui să fie măsurile pentru apărarea ei.
La ora actuală se pune problema educării omului în spirit ecologist pentru
ca el să înveţe să se apere singur. Este o problemă dificilă deoarece micii
industriaşi urmăresc doar producţia şi merg până la ameninţa echilibrul natural.
Aici s-ar putea cita, între multe altele, exemplul acestei noi servituţii a deşeurilor
care copleşesc ţările civilizate, poluând mediul înconjurător, începând cu hârtii
şi materiale plastice şi sfârşind cu zgura, fumul şi praful.
Este necesar să luptăm împotriva poluării apelor, să oprim distrugerea
spaţiilor verzi şi să reintroduce vegetaţia în jurul locurilor unde trăiesc oamenii.
Apariţia de oraşe mari şi mici este o perspectivă a tuturor ţărilor. În aceste
oraşe se creează un mediu de viaţă cu totul altul decât era în natură. În oraş
simţurile omului se denaturează. Văzul lui este limitat la zidurile vecinului sau
de pereţii blocului din faţă; mirosul este alterat de vaporii de benzină, pesticide,
detergenţi casnici, auzul este plin de zgomote de motoare, de sirene, de vuiet de
stradă etc. Ici-acolo mai vede câte un copac sau o mică peluză. Nevoia de spaţiu,
de clădiri a sufocat oraşul.
„Omul doreşte ca ochiul său să poată vedea întinderea nemărginită a
zărilor, privirea să i se odihnească pe culmea unui deal împădurit, cupola
cerului să îl acopere în întregime; omul simte nevoia să miroase o floare, iarba
cosită, pământul reavăn, să simtă un fum de lemne, un miros de iute; omul vrea
să audă un cântec de păsări, zumzetul albinelor şi al gângăniilor în iarbă,
foşnetul frunzelor din copaci, şuierul vântului ce se năpusteşte peste câmpuri 8”
Conţinutul noţiunii de ocrotire a naturii pe care o folosim în prezenta
lucrare este în conformitate cu scopul „Legii privind protecţia mediului
6
Edouard, Bonnefous, Omul sau natura?, Ed. politică, Bucureşti, 1979, p. 4.
7
Idem, p. 130.
8
Idem, p. 12.

7
înconjurător”: „păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea
calităţilor factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale ţării, asigurarea
unor condiţii tot mai bune generaţiilor actuale şi viitoare” şi a precizărilor din
Dicţionarul enciclopedic român, în care se menţionează că ocrotirea naturii
este o „acţiune organizată de stat cu scopul utilizării raţionale, al conservării şi
reproducerii resurselor naturale”.
Ca problemă de stat, ocrotirea naturii se realizează prin următoarele căi
principale: „asigurarea unei exploatări judicioase a resurselor naturale (faună,
floră, păduri), lupta împotriva eroziunii solului şi impurificării apei şi a aerului,
controlul populaţiilor de animale sau plante dăunătoare; ocrotirea speciilor rare
sau ameninţate cu dispariţia, a monumentelor naturii, organizarea de rezervaţii
naturale, îmbogăţirea resurselor naturale prin aclimatizări şi reaclimatizări” 9.
În încheiere, la cele expuse mai sus, aş adăuga şi eu că „Omul este dator să
ocrotească natura, să evite poluarea mediului înconjurător”.

b. Motivarea alegerii temei

Sfârşitul secolului XX introduce note de real dramatism în tot ce ţine de

viaţa oamenilor şi de viaţa naturii plantei, singura zestre cosmică şi deocamdată
singura „casă” a existenţei.
Omenirii i se conturează orizontul sumbru al degradării raporturilor dintre
om şi natură sau al degradării mecanismului complex al ciclului biologic global
pe a cărei integritate şi bună funcţionare se bazează existenţa noastră.
Restituirea echilibrului normal om – ecosferă este posibilă prin utilizarea
raţională a resurselor ecosferei şi ocrotirea naturii, deci, în fond ocrotirea pe plan
local, regional şi global. Ambele căi necesită cunoaşterea legilor ecologice,
măsuri organizatorice fundamentate ştiinţific, educaţie ecologică a întregii
populaţii pentru dezvoltarea unei conştiinţe ecologice.
Această educaţie trebuie făcută la cea mai înaltă vârstă constituind unul
dintre obiectivele de o deosebită însemnătate ale învăţământului primar
deoarece, aşa cum spune înţeleapta vorbă românească: „Copilul, la fel ca şi
copacul, dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă”.
Aşadar, ocrotirea naturii apare ca o necesitate a ocrotirii umane, atât din
fiecare stat în parte, cât şi a comunităţilor locale şi, ca atare, este o problemă
practică de cea mai mare însemnătate.
Este un adevăr unanim recunoscut că formarea unui comportament ecologic
la tânăra generaţie are o foarte mare importanţă în dezvoltarea personalităţii
acesteia şi implicit în dezvoltarea societăţii în care aceasta se integrează.
Deşi foarte importantă, tema aleasă de mine a fost foarte puţin abordată
până acum de învăţători în lucrări de amploare cum sunt cele de gradul I, au fost
de asemenea reuniuni ştiinţifice la care, alături de alţi specialişti să participe şi
cadre didactice care predau la nivelul învăţământului primar. M-am gândit că n-
9
Dicţionar enciclopedic român, vol. 14, Ed. Politică, Bucureşti, 1985, pp. 563-564.

8
ar fi lipsit de interes pentru mine, pentru alţi dascăli, să adun între copertele
acestei lucrări ce ştiu, ce-am făcut, ce mai trebuie făcut pentru a le forma la copii
un comportament ecologic corespunzător în clasă şi societate.
De asemenea, am considerat că studiul ecologiei este o problemă de
actualitate, problemă ce frământă întreaga omenire. Fiecare om trebuie să devină
conştient de locul şi rolul său în natură şi societate, de răspunderea pe care o are
în faţa generaţiei sale, precum şi a generaţiilor viitoare. Este necesar ca în
raportul om – natură să intervină o problemă de concepţie deoarece aşa cum
arăta şi marele cercetător Eugen Pora în cartea sa „Omul şi natura”: „Natura
nu este numai a noastră, ci istoria o dovedeşte – noi suntem o parte a naturii” 10.
M-am oprit apoi asupra acestei probleme fiind convinsă de multiplele
implicaţii ce le are asupra formării personalităţii omului. Deprinderile ecologice
nu se referă strict la curăţenia acasă sau la şcoală, ele mai vizează şi un
comportament corect pe stradă, în excursii, drumeţii, vizează de asemenea un
limbaj şi un vocabular nepoluat, politicos, deprinderi de comportare civilizată
oriunde ne-am afla, cinste, hărnicie precum şi mijloacele de protejare a naturii,
cea care la rândul ei are o foarte mare influenţă asupra sănătăţii omului.
Având în vedere că natura influenţează sănătatea omului, aceasta trebuie să
lupte pentru păstrarea calitativă a mediului înconjurător în condiţii cât mai
apropiate de condiţiile lui iniţiale. În acest sens este necesară protecţia aerului,
apei, solului, florei şi faunei, rezervaţiilor naturale.
Un alt motiv al alegerii mele ar fi amărăciunea pe care o simt de
nenumărate ori când, în viaţa de zi cu zi sau prin intermediul mass-mediei văd
starea degradantă în care trăiesc unii oameni, distrugerile, mizeria existentă
peste tot (în parcuri, pe străzi, în sălile de spectacole şi chiar în şcoli) văd mediul
poluat.
În acest sens apare o altă problemă – problema folosirii naturii pentru
trebuinţele omenirii – care este posibilă iar cu condiţia ca aceasta să se facă în
ordinea firească a lucrurilor, părăsind practicile distrugătoare şi înlocuindu-le cu
acţiuni bine studiate cu grijă.
În această idee se pune problema următoare: avem noi dreptul să lăsăm
urmaşilor noştri un Pământ sărăcit, epuizat şi poluat?
Este momentul ca omul să înţeleagă ca anumite dereglări de mediu se mai
pot remedia, unele specii vegetale sau animale nu mai pot fi readuse la viaţă şi
trebuie ocrotite din timp.
Aşadar, este nevoie de cultivarea unei etici privind protecţia mediului.
Această problemă se pune la nivelul întregii omeniri, a fiecărei ţări şi trebuie să
se pună şi pentru fiecare individ.
Consider că este o datorie civică să le explicăm copiilor, şi la nevoie şi unor
maturi că păstrarea nealterată a naturii este cel puţin la fel de necesară ca şi
menţinerea curăţeniei propriului apartament. Să le arătăm copiilor că o banală
cutie de conserve cere naturii un efort de un secol pentru a o integra în locuinţele
naturale; în schimb, depunerea şi la coşul de gunoi scuteşte natura de un
asemenea efort, îi menţine neştirbită frumuseţea şi totodată contribuie la
10
Eugen, Pora, Omul şi natura, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

9
economisirea minereurilor de fier şi a energiei; chiar şi o simplă foaie de hârtie
necesită pentru descompunere câteva luni.
Un alt motiv ar fi că refacerea naturii degradate, prevenirea deteriorării ei
este o necesitate vitală pentru oameni.
În acest sens, lucrarea de faţă s-ar dori un mic strigăt de alarmă paralel cu
starea de sănătate a naţiunii noastre. Probabil că, analizând această afirmaţie s-ar
ivi imediat replica că ţara noastră trece prin momente grele şi românul este
sărac. Dar aceasta nu este o scuză pentru că, chiar dacă românul are hainele
rupte, pot fi curate, chiar dacă nu poate contribui la refacerea mediului
înconjurător, în schimb, cel puţin îl poate păstra aşa cum este el fără a-l distruge.
În această idee aş îndemna pe orice om să ia exemplul ţăranului sărac, dar curat
şi demn, şi astfel vom birui şi noi vicisitudinile actuale.
În această idee, am dorit să adun prin studiul meu date, argumente,
informaţii referitoare la educaţia ecologică a tineretului şcolar, la importanţa şi
modalităţile de efectuare a ei, cu scopul de a oferi colegilor mei – celor care
doresc – un material cât mai organizat care să-i ajute la educarea tinerelor
vlăstare ale neamului.
Aşadar, şcoala este chemată să determine la elevi sentimente de admiraţie şi
mândrie faţă de trecutul glorios al poporului nostru, faţă de realizările de până
acum, sentimente de admiraţie pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei şi să
formeze convingeri şi deprinderi de conservare şi apărare a mediului
înconjurător.
Unul dintre obiectivele ce trebuie realizate în cadru educaţiei ecologice este
acela de a dezvolta la elevi atitudinea activă faţă de natură şi de protecţia
mediului înconjurător.
De asemenea, educaţia ecologică asigură în mod sistematic condiţiile
dezvoltării personalităţii, îi obişnuieşte pe elevi să gândească şi să respecte unele
norme de comportare în natură, să iubească frumosul, să contribuie la
menţinerea curăţeniei şi la înfrumuseţarea spaţiului de pe strada fiecăruia etc.
Procedând astfel, am urmărit să facem din fiecare elev un participant direct
la redescoperirea adevărurilor ecologice, atunci când i s-au indicat direcţiile de
cercetare.
Prin lecţiile de citire, cunoaşterea mediului înconjurător, educaţia moral-
civică, lectură, vizite, excursii, drumeţii etc. Pe care le-am organizat cu elevii am
urmărit contribuţia acestora la educaţia ecologică a copiilor.
Investigaţiile făcute şi rezultatele obţinute considerăm a fi modalităţi prin
care să ne aducem contribuţia la creşterea eficienţei procesului de învăţământ, la
obţinerea unor noi calităţi în nobila misiune de educare a tinerei generaţii.
Acum, când pe plan naţional cât i pe plan mondial se vorbeşte tot mai mult
despre necesitatea protecţiei mediului înconjurător, mediu din care fac parte apa,
aerul, solul, subsolul, vieţuitoarele am căutat în primul rând eu să cunosc cât mai
multe lucruri despre acest domeniu, lucruri pe care să le pot transmite în cadrul
lecţiilor, activităţilor şi elevilor mei deci, o dorinţă de autoperfecţionare.

10
 Am căutat ca prin mijloacele pe care le-am amintit să-i fac să înţeleagă că
omul este cel care poate distruge natura sau poate s-o ocrotească, s-o transforme
în folosul său fără să-i provoace nici un rău.

3. Ipotezele de lucru

În ultimii ani mi-am intensificat activitatea în domeniul educării copiilor de

a ocroti, de a proteja natura prin acţiuni care să îmbrace forme variate, utilizând
metode şi procedee diferite în funcţie de tema activităţilor, de particularităţile de
vârstă ale copiilor, participând efectiv la elaborarea unor studii şi investigaţii
pedagogice.
În etapa actuală de tranziţie hotărâtoare este capacitatea cercetării de a pune
corect problema şi de a alege, pe această cale, ipoteza cu cel mai mare grad de
stimulare şi de divizare a inovaţiei.
Mi-am propus următoarele ipoteze de lucru:
1. Fiecare om trebuie să-şi dea seama că natura este suportul existenţei
noastre, că ea ne dă tot ceea ce avem nevoie, că omul este cel care distruge
natura sau poate să o ocrotească, s-o transforme în folosul său fără să-i provoace
nici un rău.
2. Şcoala trebui să formeze convingeri şi deprinderi de conservare şi
apărare a mediului înconjurător, iar copiii de mici trebuie educaţi în spirit
ecologist.
Aceste ipoteze reprezintă ideea directoare a cercetării mele, ştiut fiind
faptul că, fără existenţa lor, acumularea datelor poate fi sterilă sub raportul
existenţei.
Consider că educaţia ecologică în şcoală reprezintă o problemă importantă,
iar felul în care mi-am formulat ipotezele de lucru reprezintă doar o supoziţie. O
presupunere în legătură cu faptul pedagogic pe care l-am semnalat. Aceste
ipoteze pot fi verificate practic (ceea ce am şi făcut) conducându-mă în acelaşi
timp la fixarea unor metode şi procedee de interpretare.
Pentru a-şi da seama de stadiul de rezolvare pe plan naţional şi mondial a
problemei pe care mi-am propus-o, am consultat o vastă bibliografie adecvată.

4. Eşantionul de copii

Pentru a fi posibilă lucrarea de faţă a fost necesar să studiez colectivul

clasei pe care am prelucrat-o în toamna anului 1991. În acest sens am făcut
observaţii şi investigaţii zilnice asupra copiilor în mod direct şi indirect prin
discuţii cu părinţii şi vizite la domiciliu. Am căutat să aflu condiţiile de viaţă,
mediul familial şi starea de sănătate de care dispune fiecare copil.

1. Colectivul clasei este format din 30 de elevi, din care:

14 fete
16 băieţi
11
 2. După naţionalitate:
Total de 30 de naţionalitate română.

După ce am grupat elevii după aceeaşi naţionalitate, i-am grupat după:

numărul copiilor în familie, nivelul de pregătire profesională a părinţilor, nivelul
de dezvoltare a limbajului la intrarea în şcoală, condiţii de locuit, dezvoltarea
limbajului.

Astfel:

3. După numărul copiilor în familie:

Total cu 1 cu 2 cu 3 cu 4 cu mai
Obs.
copii copil copii copii copii mulţi copii
30 11 15 2 2 -
% 36,66 50 6,66 6,66 -

Din analiză se deduce uşor existenţa numărului de fraţi în majoritatea

familiilor: 2/3 fraţi (19 familii). Procesul de socializare a acestora se face cu
mult mai uşor decât în aceste familii decât în ale celor singuri în familii.

4. După nivelul de pregătire profesională a părinţilor

Total elevi 30, din care:

Studii liceale Studii superioare

tata mama tata mama
30 28 - 2
100 93,3% - 6,61%

Din tabelul de mai sus se observă că majoritatea copiilor din clasă provin
din familii de muncitori, ceea ce explică oarecum faptul că limbajul lexical activ
al copiilor la intrarea î clasa I este foarte sărac; copiii folosesc multe cuvinte în
forma populară, fac greşeli de exprimare, folosesc incorect verbele la timpul
prezent, greşesc numărul substantivelor în exprimare orală.
Trăind în mediul de la ţară (17 elevi), aceşti copii se adaptează mai greu la
şcoală deoarece o parte dintre ei n-au frecventat zilnic grădiniţa. În schimb, sunt
mai conştienţi de datoria împlinirii sarcinilor şcolare, se supun mai uşor
disciplinei pretinse în clasă şi în şcoală.

5. După nivelul de dezvoltare a limbajului la întrarea în şcoală.

Total elevi 30, din care:

12
 Nivelul limbajului
Total
Defecte de
elevi f.bun bun mediu slab
vorbire
nr. 14 12 - 3 1
% 46,66 40 - 10 3,33

După o scurtă analiză, se constată că un procent de 13.33% au un limbaj

slab dezvoltat ceea ce ridică probleme foarte mari la lecţii: o dată din punct de
vedere al înţelegerii conţinutului lecţiilor, precum şi din punctul de vedere al
citirii lecţiilor de către copii.

6. După condiţiile de locuit:

Total Nivelul limbajului

elevi f.bune bune medii slabe
nr. 15 13 2 -
% 50 43,33 6,66 -

Din analiză se deduce că 50 % din elevi au condiţii f. bune de locuit,

43.33% având condiţii bune. Din vizitele la domiciliu şi discuţiile cu părinţii am
aflat că la cei care au condiţii medii de locuit părinţii se străduiesc să le asigure
condiţiile şi liniştea pe cât posibil pentru pregătirea lecţiilor şi efectuarea
temelor.
Prezenta investigaţie s-a făcut în perioada septembrie – octombrie 2009.
eşantionul de copii nu a suferit modificări.

13
 CAPITOLUL II
NOŢIUNI TEORETICE ALE PROBLEMEI INVESTIGATE

a. Locul ecologiei printre alte ştiinţe; istoricul problemei

Spre deosebire de alte ştiinţe, ecologia cuprinde în domeniul său de studiu

nu numai populaţiile, ci şi întreaga ierarhie de sisteme biologice
supraindividuale, deci şi biocenozele )integrate în ecosistem şi biosfera, în felul
acesta delimitând un domeniu propriu şi specific de cercetare. În ce priveşte
populaţiile, ecologia studiază structura lor şi modul cum îşi îndeplinesc funcţiile
de transfer şi materiei, energiei şi informaţiei în cadrul ecosistemelor respective,
având deci şi un câmp de cercetare bine delimitat.
Ecologia, prin specificul problematicii sale care cuprinde atât sistemele
biologice cât şi mediul lor abiotic este strâns legată de numeroase alte obiective
biologice şi nebiologice.
De exemplu, studiul organizării funcţionale a sistemelor ecologice,
structurilor spaţio-temporare a mecanismelor lor homeostatice determină
legăturile strânse ale ecologiei cu matematica (mai ales statistica), cu
cibernetica.
Pentru a înţelege corect legăturile ecologiei cu alte ştiinţe trebuie subliniat
că aceste legături au o trăsătură specifică, caracteristică, determinată de punctul
de vedere ecologic în abordarea problemelor şi în utilizarea diferitelor metode.
În concluzie, la această analiză a poziţiei ecologiei faţă de alte ştiinţe,
trebuie subliniat că trăsătura caracteristică este nu faptul că are un caracter
interdisciplinar, ci modul cum integrează datele şi metodele altor ştiinţe în
propriul său domeniu de cercetare.
Cunoştinţele de natură ecologică, privim viaţa diferitelor specii de plante şi
animale, sunt la fel de ca şi specia umană. Ca şi majoritate ştiinţelor, ecologia ia
naştere înaintea numelui său, iar momentul ideilor sale esenţiale îl reprezintă
lucrările lui Ch. Darwin.
Darwion scoate la iveală rolul esenţial al conexiunilor indirecte, imediate,
dintre specii şi dintre ele şi mediul abiotic, subliniază importanţa mare a
conexiunilor biologice faţă de rolul factorilor abiotici în procesul evoluţiei.
În 1866, la numai şapte ani de la apariţia Originii speciilor, şi inspirat de
ideile lui Darwin, Haeckel introduce termenul de ecologie şi dă definiţia noii
ştiinţe.
În România, ecologia a pătruns încă de la apariţia ei ca ştiinţă în
preocupărilor biologilor români.
Cel care a iniţiat şi a pus bazele teoretice ale etnobotanicii româneşti a fost
eminentul botanist clujean Borza (1924), urmat de numeroşi alţi botanişti din

14
toată ţara. Concepţia de bază a acestor cercetări, ca şi metodologia adoptată, au
fost cele elaborate de Braun – Blanquet.
Această direcţie de cercetări în care se integrează şi studii asupra
succesiunii formaţiunilor vegetale şi care poate fi integrată în caracteristicile
perioadei descriptive, continuă şi astăzi, prin cercetări tot mai de detaliu ale
structurii vegetaţiei ţării.
Un distins zoolog evoluţionist a fost Emil Racoviţă care a studiat viaţa din
peşteri. Preocupat de studiul factorilor evoluţiei, a înţeles cu o neobişnuită
clarviziune sensul biologic al relaţiilor dintre specii (sinecologia), prefigurând
unele dintre preocupările şi soluţiile cele mai actuale ale ecologiei.
Astfel, în „Evoluţia şi problemele ei” (1929), analizând factorii darwinieni
ai evoluţiei, Racoviţă dezvoltă ideea lui Darwin că lupta directă „act violent şi
vremelnic” are rol minor pentru desfăşurarea evoluţiei în comparaţie cu rolul
concurenţei vitale.
Pornind de aici şi dezvoltă concepţia sa despre echilibrul biologic al cărui
conţinut plin de actualitate nu poate fi redat mai bine decât citind textul original.
„Lupta între fiarele sălbatice, între animalele carnivore şi cele erbivore
care le servesc drept hrană care le servesc drept hrană, lupta sângeroasă între
societăţile de vieţuitoare nu reuşeşte să schimbe faţa pământului; din contră,
are o acţiune mai mult conservatoare căci rezultatul ei de căpetenie este
stabilirea «echilibrului biologic»” 11.
„Echilibrul biologic este astăzi însă pe cale să dispară din ce în ce mai
complet şi din ce în ce mai repede, căci dezechilibrul provocat de activitatea
speciei omeneşti e prea brusc, prea întins şi prea grozav ca să fie stăvilit din nou
prin autoreglare”…. „De-or merge treburile aşa, fără ca să intervină vreo
schimbare în tactica lui Homo «insapiens» putem să-i cântăm de pe acum
prohodul” 12.
Ca elev al lui Haeckel, Grigore Antipa a fost unul dintre primii savanţi din
lume care a aplicat principiile ecologiei în studiile sale hidrobiologice.
Continuând aceste direcţii de cercetare, M. Băcescu, E. Pora, N. Botnariuc au
întreprins cercetări de ecologie marină şi ecologia apelor dulci din lunca
inundabilă a Dunării.
Aceste cercetări s-au desfăşurat în perioada când ecologia, pe plan mondial,
era doar la începuturile ei, când încă nu era creat termenul de ecosistem, iar toată
nomenclatura ecologică era inexistentă.
Educat în spirit evoluţionist, Antipa răspunde la întrebarea tulburătoare
privind originea şi semnificaţia acestei organizări a vieţii, arătând că ele sunt
rezultatul protecţiei exercitate de mediu, a luptei pentru existenţă, reprezintă
adaptarea reciprocă a speciilor la viaţa colectivă.
„Preocupările ecologice ale lui Antipa, expuse foarte schematic şi
incomplet, credem că justifică pe deplin considerarea lui drept întemeietor al
ecologiei în România” (Botnariuc, 1968) 13.
11
Emil, Racoviţă, Evoluţia şi problemele ei, Ed. did. şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 11.
12
Idem.
13
Botnariuc, N, Vădineanu, Angheluţă, Ecologia, Bucureşti, Ed. did. şi ped., 1968, p. 13.

15
 O altă direcţie importantă de dezvoltare a preocupărilor ecologice o
reprezintă mişcarea pentru ocrotirea naturii, care a devenit problema numărul
unu a ecologiei şi totodată una dintre problemele actuale prioritare ale omenirii.
În aprilie 1928, sub preşedinţia lui Racoviţă s-a ţinut la Cluj primul
Congres al naturaliştilor. Acest Congres a fost convocat de profesorul Popovici –
Baznoşanu. Alături de el au participat alţi pasionaţi şi devotaţi ai ocrotirii
naturii: Borza, Pop, Puşcariu, Borcea, Bujor şi mulţi alţi naturalişti.
În urma acestui Congres şi a stăruinţelor neobosite ale lui Racoviţă şi
Borza, în 1930 a fost promulgată prima lege pentru ocrotirea monumentelor
naturii în România, a fost înfiinţată Comisia Monumentelor Naturii, iar în 1939
s-a constituit în mod legal Parcul Naţional Retezat.
Acum 25 de ani a apărut revista „Ocrotirea naturii, organ al C.M.N.”,
revistă cu profil în esenţă ecologic.
În prezent, dezvoltării ecologiei se acordă o atenţie tot mai mare,
înţelegându-se rolul ei în rezolvarea problemelor economice pe care le ridică
exploatarea raţională şi protecţia bogăţiilor naturale ale ţării.
Un rol important în dezvoltarea ecologiei, atât sub aspectul cercetării cât şi
educaţional a reprezentat introducerea ecologiei ca disciplină de bază în
învăţământul superior (1961). În anul 1965 a apărut primul manual românesc de
ecologie elaborat de conf.dr. B. Stugren (Cluj-Napoca).

b. Importanţa educării copiilor în acest spirit

Astăzi, omul trebuie să cunoască şi să folosească în mod raţional factorii

mediului, resursele şi avantajele pe care le oferă acesta. Omenirea, din cauza
exploatării neraţionale şi risipei, a ajuns să provoace una din marile crize ale
secolului XX – criza energiei şi combustibilului. Absenţa sau ignorarea
măsurilor severe de apărare a mediului poate duce la o altă criză – criza
ecologică – cu consecinţe mult mai profunde şi mai ample pentru omenire.
Iată de ce se cere ca pe plan formativ pregătirea tineretului cu o conceţie şi
conduită ecologică să devină o cerinţă deosebit de importantă pentru orice
demers şcolar şi extraşcolar.
Tratarea unei astfel de probleme, fie şi mai modest, reprezintă un moment
de reflectare şi un autentic îndemn pentru educatori şi şcoală. Apărarea mediului
a devenit o chestiune de practică socială şi ca urmare şcoala trebuie să facă acest
exerciţiu social cu întreg tineretul aflat azi pe băncile şcolii şi care va avea
răspunderi mari şi concrete în gestionarea raţională a tuturor condiţiilor de
mediu natural şi social.
Şcoala este chemată să determine nu numai sentimente de admiraţie pentru
frumuseţile naturii, ci şi convingeri şi deprinderi de conservare şi dezvoltare a
mediului înconjurător. Toţi oamenii vin în grade diferite în contact cu mediu
înconjurător şi cunoaşterea acestuia ca şi ansamblului de măsuri de ocrotire şi
dezvoltare este o obligaţie a fiecărui om de pe pământ.

16
 Ţinând seama de faptul că în realitatea prezentă şi viitoare omul va fi
confruntat cu acţiunile de protejare a mediului ambiant este necesar ca ocrotirea
naturii – deziderent major al zilelor noastre – să-şi găsească locul cuvenit în
preocupările şcolii pentru formarea personalităţii copilului.
Pe parcursul şcolarizării, elevii trebuie să-şi formeze convingeri că armonia
constituită în natură prin interacţiunea lumii vii cu mediul abiotic, în cadrul
ecosistemelor naturale, a fost conturbată odată cu umanizarea ei. În decursul
timpului s-au produs rupturi de echilibru în geosistemele naturale, dispariţia
multor specii de plante şi animale, poluarea mediului ambiant.
Achiziţionarea cunoştinţelor ştiinţifice despre natură a întărit convingerea
omului ca prin continuarea unor acţiuni – fără un studiu prealabil – cum ar fi
despădurirea, desecarea, scoaterea sau introducerea de specii în biocenoze,
folosirea pesticidelor, erbicidelor etc. pot avea urmări grave, ameninţând astfel
existenţa omului.
Aşa cum sublinia academicianul Eugen Pora că „pe lângă cunoaşterea de
către copii a aspectelor negative ale poluării mediului, trebuie evidenţiate
preocupările pozitive privind viitorul omenirii şi în primul rând să cunoască
lupta omului pentru conservarea naturii care contrabalansează această
poluare” 14.
Este necesar deci să cultivăm copiilor credinţa că „omul poate să elimine
ameninţarea poluării” 15 dar că pentru aceasta trebuie să luptăm cu toţii, ca omul
zilelor de mâine să trăiască într-un mediu mai curat decât trăim noi astăzi.
Cum în contextul noţiunii de cultură generală intră în mod obligatoriu acele
cunoştinţe menite a atribui individului bazele teoretice ale fenomenelor
fundamentale, formarea acestuia pentru viaţă, formarea unor concepţii solide
pentru orientarea în rezolvarea problemelor majore ale vieţii, este firesc ca în
ansamblul disciplinelor din învăţământ, problema mediului înconjurător să
ocupe un loc important.
Întregul proces de învăţământ trebuie să convingă pe fiecare copil şi tânăr
de necesitatea apărării mediului înconjurător de către actuala generaţie.
Apărarea mediului înconjurător de degradare şi în primul rând de poluare
reprezintă una dintre problemele majore ce confruntă omenirea în prezent.
Şcoala, în general, învăţătorii, profesorii au răspunderea formării unei noi
conduite, conduită corectă a omului faţă de mediul înconjurător.
Prin conţinutul unor lecţii se asigură posibilităţi de formare a elevilor pentru
înţelegerea fenomenelor infinit de variate din natură, viaţa socială şi a mediului
ce-l înconjoară.
Bagajul amplu de cunoştinţe despre natură este favorabil cultivării dragostei
pentru frumuseţile naturii, pentru plante şi animale şi mai puţin pentru ocrotirea
lor. De asemenea, manualele şcolare nu oferă în suficientă măsură un conţinut
corespunzător pentru convingerea elevilor ca să acţioneze pentru ocrotirea

14
Pora, Eugen, Problemele poluării şi optimismul luptei pentru ocrotirea mediului ambiant, „Educaţia
pionerească” nr. 10/1973, Bucureşti, p. 50.
15
Idem, p.18.

17
naturii, în sensul că nu se pune accentul pe formarea unei atitudini conştiente şi
responsabile faţă de natură şi a unei opinii militante.
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru protecţia mediului înconjurător, ce s-a
ţinut la Stockholm în iunie 1972 subliniază prin cel de-al şaisprezecelea
principiu pentru ocrotirea naturii că:
„Educaţia în probleme de mediu mai ales pentru generaţiile mai tinere este
esenţială spre a lărgi baza unei opinii luminate şi a unei comportări de
răspundere a fiecărui individ, a întreprinderilor şi comunităţilor, pentru
ocrotirea şi îngrijirea mediului” 16.
În contextul celor arătate mai sus considerăm necesar că încă din primii ani
de şcoală să conştientizăm la copil necesitatea educaţiei ecologice.
În manualele şcolare există lecţii a căror conţinut trebuie orientat de către
învăţător pentru a servi scopului de formare a elevilor în spirit ecologist.
Fiecare lecţie de cunoaştere a mediului, de biologie trebuie să aducă ceva
nou la formarea convingerii şi conduitei elevilor în relaţiile lor cu mediul
înconjurător. elevii îşi însuşesc noţiuni ştiinţifice despre structura şi funcţiile
organismelor vegetale şi animale, precum şi a propriului organism.
Odată cu înţelegerea organismelor vegetale şi animale, a proceselor
biologice de bază, copiii şi tinerii trebuie să înţeleagă rolul acestora în economia
locală şi generală a biosferei.
Pregătirea privind cunoaşterea şi ocrotirea naturii este abordată diferenţiat, î
funcţie de specificul treptei de şcolarizare, ea începe cu învăţământul preşcolar,
se continuă în şcoala generală şi în liceu.
Din punct de vedere instructiv, prin acţiunile desfăşurate în activităţile la
clasă şi în afară de clasă trebuie să se asigure înţelegerea de către copil a
„faptului că fiecare organism viu, începând de la microorganism şi ajungând la
om, s-a format şi s-a dezvoltat într-un anumit mediu fizic, într-un anumit
procent de oxigen, o anumită compoziţie a apei, a aerului şi a solului”. Mediul
acesta, toate componentele şi dinamica lor sunt acele elemente care au
condiţionat viaţa şi au dezvoltat-o.
În momentul în care unul din aceşti factori este tulburat se strică echilibrul
ecologic al mediului, dăunând organismelor 17.
Realizarea în procesul de învăţare – predare a aspectelor menţionate mai
sus sub raportul conţinuturilor informaţionale şi al metodologiei nu pot fi lăsate
numai pe seama ultimelor trepte de şcolarizare.
Este necesar ca acest proces să înceapă cât mai devreme, bineînţeles într-o
formă accesibilă puterii de înţelegere a copilului de vârstă şcolară mică.
Pentru asigurarea unui comportament adecvat privind protecţia mediului
ambiant este necesar ca formarea acestui comportament să înceapă cât mai
devreme pentru că „ocrotirea naturii şi protecţia mediului ambiant nu este în
prezent numai o problemă biologică. Ea este şi rămâne şi pe viitor o problemă

16
Tudor, Virginia şi colectiv, Metodica predării biologiei la cl. V-VIII, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1979, p. 7.
17
Pora, Eugen, Problemele poluării şi optimismul luptei pentru ocrotirea mediului ambiant, în „Educaţia
pionerească” nr. 10/1973, Bucureşti, p. 6.

18
pedagogică, etică şi sociologică, care angajează atât pe elevul din clasa I cât şi
pe cel din clasa a XII-a, pe tineri şi pe adulţi, pe toţi oamenii” 18.
În acest sens este deosebit de semnificativ
Apelul profesorului Petre Bejenaru:
„Mediul înconjurător trebuie apărat în toate cele 365 zile ale fiecărui an,
în toate orele fiecărei zile din an, şi în toate minutele fiecărei ore din zi, trebuie
apărat de toţi cei peste patru miliarde de pământeni şi trebuie apărată întreaga
natură” 19.
În şcoala generală elevii sunt introduşi treptat în sistemele cunoştinţelor
despre mediul înconjurător, fiind ajutaţi să înţeleagă legătura logică între cauzele
şi efectele modificării mediului precum şi pătrunderea în esenţa politicii de
combatere a factorilor care modifică natura în mod nedorit.
Prin lecţiile de cunoaşterea mediului, limba română, lectură, compunere,
educaţie civică activităţile în afara clasei organizate pentru cunoaşterea naturii,
copiii, tinerii de azi au posibilitatea să cunoască prin observaţie proprie, prin
experimentare complexitatea fenomenelor vieţii. Înseamnă să-şi dea seama că
natura este suportul existenţei noastre, că ea ne dă tot ceea ce avem nevoie:
aer cu oxigen, hrană, asigură circulaţia apei, curăţă prin autopurificare apele
murdare, ne dă rocile metalifere energia din combustibili, energia hidroelectrică
etc.
Pe tot parcursul şcolarizării, în cadrul tuturor obiectivelor de învăţământ
elevii iau cunoştinţă despre cauzele şi efectele poluării, despre modalităţile de
înlăturare a acestora.
Noţiunile cu care trebuie să rămână elevii sunt:
- ce este poluarea şic are sunt cauzele care determină acest fenomen;
- în câte moduri se manifestă poluarea;
- ce efecte nocive are poluarea asupra apei, aerului, solului, faunei, florei
terestre şi acvatice, vieţii omului;
- care sunt măsurile care pot micşora efectele poluării, metodele de
combatere a poluării precum şi măsurile ce s-au luat pentru protecţia factorilor
de mediu.
Elevii trebuie să ştie că, din cauza poluării au dispărut multe specii de
plante şi animale, iar altele sunt pe cale de dispariţie şi de aceea sunt ocrotite de
lege.
Din fauna ţării noastre au dispărut în ultimele două secole opt specii de
mamifere precum şi numeroase specii de plante.
În ţara noastră, ca de altfel în majoritatea ţărilor lumii, au fost puse sub
ocrotire completă sau parţială o serie de specii de animale şi plante, considerate
foarte rare şi în curs de dispariţie. Dintre acestea amintim:
a. – animale: capra neagră, râsul
b. – plante: floarea de colţ, bujorul de munte etc.

18
Popa, Natalia, Codrin, Ana, Familiarizarea elevilor din ciclul primar cu unele noţiuni de ecologie în Rev. De
pedagogie nr. 1/1981, p. 42.
19
Bejenaru, Petre, Apărarea mediului înconjurător, cerinţă formativă de bază a şcolii, în Revista de pedagogie
nr. 1/1981, p. 42.

19
 Cunoscând cele expuse mai sus şi prin lecţiile şi activităţile organizate
pentru cunoaşterea naturii înseamnă că fiecare om poate deveni un suflet bun,
curat, iubitor de frumos, săritor în ajutorul naturii şi a colegului său prietenului
ajuns la necaz; înseamnă a se pregăti pentru zilele de mâine, a deveni omul care
va răspunde de tot ce i-au lăsat antecesorii şi care se va integra în mod echilibrat
în natură.
Considerăm cele expuse mai sus un argument pentru familiarizarea copiilor
la nivelul lor de înţelegere despre preocupările existente pe plan naţional şi
internaţional de ocrotire a naturii.
De asemenea considerăm că este necesară preocuparea permanentă de
consolidare a atitudinii elevilor de a acţiona în toate împrejurările pentru
ocrotirea a naturii.
De asemenea considerăm că este necesară preocuparea permanentă de
consolidare a atitudinii elevilor de a acţiona în toate împrejurările pentru
ocrotirea naturii, cerinţă tot mai actuală a zilelor noastre.

c. Sarcinile şi conţinutul cunoaşterii mediului înconjurător

Mediul înconjurător reprezintă totalitatea factorilor externi din natură şi

societate, care acţionează asupra omului şi condiţionează existenţa lui.
În procesul de familiarizare a copiilor cu mediul înconjurător se pun
următoarele probleme pedagogice:
a) dezvoltarea activităţii de cunoaştere şi a capacităţii intelectuale ale
copiilor;
b) îmbogăţirea cunoştinţelor copiilor despre viaţa oamenilor şi despre
natură;
c) educarea sentimentelor şi a atitudinii pozitive faţă de mediul
înconjurător;
d) îmbogăţirea conţinutului tuturor felurilor de activităţi copiilor şi
perfecţionarea deprinderilor de comportare;
e) formarea capacităţii copiilor de a se orienta şi de a aplica în practică
noţiunile elementare însuşite.
Concepţia ştiinţifică cu privire la procesul de cunoaştere la copii subliniază
importanţa şi necesitatea cunoaşterii concrete senzoriale la vârsta şcolară,
deoarece numai experienţa dobândită de copil prin contactul nemijlocit cu
realitatea, având un caracter emoţional intens îi dă posibilitatea de a atinge o
nouă treaptă a cunoaşterii, cunoaşterea raţională.
Este de aceea îndreptăţită aprecierea că „lumea înconjurătoare trebuie să
pătrundă în conştiinţa copiilor ca un cerc determinant de fenomene concrete,
care-şi lărgeşte treptat şi constant varietatea diferitelor aspecte, însuşirile
exterioare, legăturile concrete şi interacţiunea dintre fenomenele ce se
desfăşoară în spaţiu şi timp” 20.
20
Tudor, Virginis, şi colectiv, Metodica predării cunoştinţelor despre natură şi om la clasele I – IV, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 9.

20
 Realitatea înconjurătoare cu care familiarizăm pe copii se reflectă în
conştiinţa lor nu numai pe plan cognitiv, ci şi pe planul efectivităţii. Sub
influenţa cunoştinţelor dobândite şi a legăturilor sociale tot mai largi în care
intră copilul, apar şi se dezvoltă la copii sentimente intelectuale, morale şi
estetice. În procesul familiarizării copiilor cu mediul înconjurător trebuie să
îmbogăţim sentimentele estetice ale copiilor cu un conţinut nou şi anume să-i
facem să simtă unele aspecte ale frumosului (aspectul estetic) în natură şi în
viaţa socială, să se bucure, să-şi exteriorizeze bucuria printr-o atitudine atentă şi
plină de griji, pentru ceea ce-i frumos, pentru reflectarea acestuia în comportare,
în propria activitate.
Sub influenţa mediului înconjurător apar şi se dezvoltă la copil sentimente
moral-politice, cum sunt dragostea faţă de natura patriei, faţă de oraşul natal etc.
Cunoscând mediul ambiant şi viaţa socială copilul începe să se integreze
mai bine în societatea în care trăieşte, se adaptează cu mai multă uşurinţă la
cerinţele şi obligaţiile sociale care i se impun, dobândeşte treptat o atitudine
civilizată faţă de cei din jur.
În cadrul activităţilor de cunoaştere a mediului înconjurător copiii depun un
efort intelectual susţinut, deoarece observarea obiectelor şi fenomenelor îi pune
în situaţi de a analiza, de a sintetiza, de a compara.
Concomitent cu însuşirea de noţiuni şi cu formarea deprinderilor
elementare de muncă intelectuală, copiii încep să manifeste interese cognitive
tot mai largi acre vor stimula activitatea intelectuală şi-i vor ajuta să pătrundă
mai adânc în relaţiile dintre fenomene.
Observarea sistematică a dezvoltării şi schimbării în timp a plantelor, a
creşterii animalelor ajută pe copii să înţeleagă încă din fragedă copilărie
mişcarea şi evoluţia care caracterizează fenomenele naturii şi societăţii.
Cunoaşterea condiţiilor necesare dezvoltării plantelor şi animalelor
contribuie la înţelegerea interdependenţei care există între fenomene.
Explicaţiile accesibile ale cauzelor diferitelor fenomene înlătură orice
posibilitate de a interpreta lumea în mod eronat.
În concluzie, importanţa cunoaşterii realităţii înconjurătoare decurge din
influenţa covârşitoare pe care mediul o are asupra întregii dezvoltări psihice a
copilului, asupra formării elementelor primare ale viitoarei concepţii despre
lume, asupra procesului de formare a personalităţii copilului.

21
 d. Mijloace prin care se realizează educaţia ecologică

Educaţia ecologică nu se face în cadru unui singur obiect de învăţământ

destinat anume.
Abordarea acestei probleme este rezultatul participării interdisciplinare a
diferitelor obiecte de învăţământ.
Printre disciplinele de bază în acest domeniu sunt: cunoaşterea mediului,
geografia, istoria, biologia.
Formarea unei viziuni de ansamblu asupra acestei probleme se realizează în
mod treptat, de la simplu la complex, îmbinând noţiunile teoretice şi practice
dobândite în cadrul disciplinelor de învăţământ menţionate mai sus.
Mijloacele prin care au desfăşurat cercetarea şi pe baza cărora am adunat
materialul faptic sunt cuprinse în programă, lecţii cu conţinut ecologic,
observări, vizite, excursii, povestiri, lecturi, jocuri didactice, poezii, cântece,
activităţi artistice plastice, serbări, concursuri.
Experienţa pe care am acumulat-o în desfăşurarea acestor acţiuni dovedeşte
că la realizarea acestui obiectiv atât de important cum este cel al educaţiei
ecologice a şcolarilor sunt necesare câteva acţiuni sistematice, bine gândite şi
gradat întreţinute în viaţa copiilor.
Lecţia este activitatea organizată, desfăşurată de elevi sub conducerea
cadrelor didactice, într-un timp determinat, pentru însuşirea unor teme din
programa şcolară.
Desigur, elevii îşi însuşesc cunoştinţe şi din experienţa lor de viaţă, din
informaţiile pe care le primesc de la adulţi, din lectura cărţilor, din emisiunile de
radio şi de televiziune. În general, lecţia urmează acelaşi drum ca şi cunoaşterea
ştiinţifică a realităţii obiective. Ea face posibilă şi corectarea unor cunoştinţe,
priceperi sau deprinderi ale elevilor, asigurând însuşirea conştientă şi temeinică
a acestora.
Lecţiile oferă vaste posibilităţi de a dezvolta gândirea elevilor, de a le
dezvolta sentimente morale, de a le fortifica voinţa, de a-i deprinde cu munca şi
cu disciplina, de a le dezvolta consecvent şi perseverent aptitudinile şi talentele.
Astfel, lecţiile cu conţinut ecologic cuprinse în programă au ca obiectiv
principal apropierea elevilor de natură pentru a le crea convingeri şi conduite
legate de necesitatea conservării naturii şi a mediului ambiant.
Fiecare lecţie (de limba română, cunoaşterea mediului înconjurător,
educaţie civică, geografie cu conţinut ecologic) desfăşurată în clasă sau pe teren,
în grădină oferă posibilităţi multiple de realizarea unor activităţi care să aibă ca
scop final formarea de atitudini corecte faţă de natură.
În clasele mici (I – IV), pe lângă lecţiile înscrise în programă referitoare la
protecţia mediului înconjurător şi păstrarea echilibrului ecologic se pot organiza
încă foarte multe activităţi care să contribuie la dezvoltarea atitudinii active faţă
de natură şi de protecţia mediului.
Activitatea de observare are şi sensul de mijloc de realizare a contactului
direct al copilului cu obiectele care trebuie cunoscute.

22
 Mijloacele prin care se pot organiza observările în mediul natural sunt:
plimbările, vizitele, excursiile.
Plimbările constituie deplasări de scurtă durată realizate pe un traseu
dinainte stabilit, cu un scop clar în direcţia lărgirii orizontului de cunoştinţe.
Ceea ce caracterizează plimbarea este faptul că procesul de percepere a mediului
ambiant are loc în tot cursul deplasării. În consecinţă, sursa cunoştinţelor o
reprezintă aspectele întâlnite în cursul deplasării. Astfel, în plimbarea cu tema
„Strada noastră” se pot eşalona în decursul mai multor deplasări obiective ca:
familiarizarea cu aspectul specific al străzii; cunoaşterea mijloacelor de
locomoţie etc.
Energia reprezintă o deplasare organizată, de lungă durată, în afara
localităţii. O excursie necesită o organizare mai complexă, datorită faptului că ea
impune mai multe momente distincte şi anume:
- deplasarea copiilor cu ajutorul mijloacelor de transport la locul propus;
- cercetarea locului stabilit pentru a fi cunoscut;
- activitatea liberă la locul excursiei, luarea gustării, odihna;
- reîntoarcerea la şcoală.
În cazul excursiei momentul observării reprezintă o parte relativ scurtă faţă
de durata deplasării şi a celorlalte activităţi ce au loc în acest context. Astfel, în
excursia cu tema „La pădure” observarea are loc după ce copiii au ajuns la locul
respectiv. Cu acest prilej, ei pot observa cele mai reprezentative aspecte ale
locului: copacii, iarba, florile, muşchii, insectele, păsărelele şi eventual unele
animale care nu reprezintă pericol (veveriţe, iepuri, arici etc.)
Vizita are în vedere cunoaşterea organizată a unui loc de muncă, a unei
instituţii, a unei întreprinderi etc., asigurându-se în prealabil deplasarea la faţa
locului. Observarea propriu-zisă se desfăşoară, prin urmare, numai după ce s-a
ajuns la locul stabilit. astfel, în vizitele cu tema: „Staţia de epurare a apelor”,
„Muzeul de naturale”, „Şcoala” etc. problemele cognitive sunt rezolvate prin
cercetarea în ansamblu a amenajării localului sau încăperii în care se desfăşoară
activitatea specifică locului respectiv.
Plimbările, vizitele şi excursiile au o deosebită valoare educativă.
Începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează o serie de
cunoştinţe prin contactul direct cu obiectele şi fenomenele din natură şi
societate.
În acelaşi timp, aceste forme de activitate constituie un cadru deosebit de
valoros pentru exercitarea de influenţa educative asupra copiilor, pentru
cultivarea spiritului lor de cercetare, a curiozităţii şi interesului lor spontan
pentru descoperirea de noi cunoştinţe.
În cadrul activităţilor organizate în mijlocul naturii şi al vieţii sociale, copiii
se confruntă cu realitatea printr-o percepere activă, investigatoare, prin acţiuni
directe asupra obiectivelor şi fenomenelor din mediul înconjurător. de asemenea,
ei dobândesc o mare cantitate de informaţii despre munca omului, reprezentări
simple despre structura şi condiţiile de viaţă ale unor plante şi animale despre
legi obiective ale succesiunii anotimpurilor etc.

23
 Plimbările, vizitele şi excursiile permit formarea treptată a sentimentului de
respect şi dragoste pentru natură, ca şi pentru muncă, ca şi realizările sale.
Copilul care a învăţat să admire parcurile cu flori, să asculte murmurul unui
izvor, să observe viaţa unei insecte, obiceiurile unei păsări – va deveni prietenul
naturii, apoi protectorul ei.
A-l învăţa să cunoască, apoi să ocrotească şi să iubească ceea ce a admirat
nu este un obiectiv uşor de atins, dar care trebuie să stea în atenţia învăţătorului,
atunci când copilul este pus în contact direct cu viaţa; concomitent trebuie să-i
dezvoltăm simţul frumosului, să-l deprindem să caute permanent frumosul sub
toate aspectele sale.
O gingaşe floare e câmp, o pasăre zburând din creangă în creangă, un pom
înflorit, o clădire impunătoare, monumentul unui erou sunt doar câteva elemente
ale mediului care strecoară în inima copilului bucurii şi dragoste faţă de locul
natal, faţă de natura patriei.
Asemenea mijloace prin care se realizează educaţia ecologică la copii cum
sunt plimbările, drumeţiile, vizitele excursiile urmate de discuţii contribuie mult
la dezvoltarea atitudinii active faţă de tot ce ne înconjoară, ajută la dezvoltarea
sentimentului estetic, la sesizarea factorilor perturbatori şi armoniilor din natură.
Convingeri trainice cu privire la necesitatea protejării naturii şi a mediului
ambiant se formează atunci când se porneşte de la exemple concrete pozitive sau
negative, luate din orizontul local ale elevilor. În acest sens, activităţile practice
desfăşurate în natură au o deosebită importanţă prin faptul că ele stimulează
afectivitatea copiilor, amplifică motivaţia cunoaşterii şi a muncii. În acelaşi
timp, contactul prin acţiunea cu varietatea aspectelor din natură favorizează
dezvoltarea copilului sub aspect moral. Cultivând şi îngrijind plantele, urmărind
viaţa unor mici vieţuitoare şi asigurându-le cele necesare, şcolarul îşi formează u
comportament pozitiv, exprimat prin capacitatea de a fi răspunzător, de a-şi
înfrâna frica faţă de unele fenomene ale naturii, de a munci în colectiv.
Deci, prin contactul direct şi intim care se realizează între copil şi unele
elemente ale mediului înconjurător se obţine şi sensibilizarea copiilor faţă de
frumos care poate fi valorificată ca stimulent pentru cercetare şi cunoaştere.
Un alt mijloc de formare a educaţiei ecologice ar fi discuţiile, convorbirile
care se pot organiza pe diferite teme. Exemplu:
- „Peisajele din jurul localităţii noastre sunt atrăgătoare sau nu? Ce putem
face noi pentru a le înfrumuseţa?”;
- „Ce factori contribuie la poluarea mediului?”;
- „Apa, foloasele apei pentru industrie, agricultură”;
- „Unde aruncăm gunoaiele?”;
- „Rolul omului în degradarea naturii”;
- „Avem dreptul de a murdări parcurile, locurile publice, zonele de
agrement? Ce s-ar întâmpla dacă nimeni nu ar respecta normele de igienă şi de
protecţie a naturii?”.
Alte modalităţi prin care se face educaţia ecologică la elevi sunt activităţile
organizate în şcoală (în afara lecţiilor), în cadrul cercurilor.

24
 Există în lume, în diferite ţări cercuri de copii şi tineri care studiază,
îngrijesc diferite specii de plante, animale.
Asemenea cercuri ale micilor naturalişti funcţionează şi la noi în ţară în
foarte multe locuri. Aceste cercuri pe specialităţi, care cuprind marea majoritate
a elevilor din fiecare şcoală s-au format în scopul aprofundării cunoştinţelor
însuşite în cadrul procesului de învăţământ, pentru lărgirea orizontului de
cunoştinţe de cultură generală, pentru dezvoltarea interesului pentru ştiinţă,
literatură, artă, a înclinaţiilor şi aptitudinilor elevilor.
Cercurile tinerilor naturalişti oferă copiilor posibilităţi largi de dezvoltare a
iniţiativei creatoare, a spiritului de observaţie, trezesc interes şi dragoste pentru
natura patriei, dorinţa de a fi corecţi şi studia.
În cadrul tuturor cercurilor tinerilor naturalişti, pe lângă activităţile teoretice
şi de informare (referate, expuneri, vizionări de filme şi emisiuni de televiziune)
un loc important îl ocupă activităţile practice.
În cadrul cercurilor micilor naturalişti trebuie să se acorde o mare
importanţă cunoaşterii şi ocrotirii de către elevi a plantelor şi animalelor rare din
zona, judeţul în care se află şcoala, precum şi din judeţele învecinate şi din
întreaga ţară.
În fiecare şcoală se poate organiza cercul „Ocrotirea naturii” unde să fie
expuse harta judeţului cu rezervaţiile naturale existente, o vitrină în care să fie
expuse plante ocrotite şi fotografia cu animale pe cale de dispariţie.
Pe lângă posibilităţile oferite de conţinutul lecţiilor, activităţilor din afara
clasei, orizontul local, învăţătorul trebuie să selecteze pentru diferite activităţi
mijloace ce-i oferă posibilitatea de convinge elevii despre necesitatea ocrotirii.
Acestea ar fi: vizionări de filme, studierea unor emisiuni TV, expunerea unor
afişe, broşuri editate de Ministerul Turismului, prezentarea unor fotografii din
diverse publicaţii, prezentarea unor colecţii de timbre pe teme ecologice,
întocmirea unor compuneri, desene în urma activităţilor desfăşurate în scopul
realizării ecologice.

25